Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Intrebarea: Este teologia o stiinta?, este mai actuala azi, ca oricand. Raspunsul la
aceasta intrebare depinde de modul in care se pronunta teologia la problemele lumii
contemporane si implicit felul in care chipul lumii actuale va fi reflectat in spectrul
dinamismului problematicii religioase. Spun aceasta pentru ca am convingerea ca
daca vorbirea despre Dumnezeu, adica teologia Mileniului III nu va fi una care sa
provoace lumea viitoare, nemaiacceptand sa fie doar una provocata, asa cum a fost,
in mare masura, pana acum, viitorul ei ca stiinta academica, serioasa, va fi cu totul
problematic, greu mai luandu-se act de prezenta ei.
De ce arata astazi atat de hidos chipul acestei lumi, daca in mijlocul ei exista teologie
si teologi, vorbirea despre Dumnezeu, cat si cei chemati sa o rosteasca, este o
intrebare provocatoare si poate singura care se va pune teologiei acestui veac. Nu
cumva teologia a fost pana acum mai mult provocata, decat a provocat, tocmai
pentru ca a fost mai mult stiinta? Dar ce trebuia sa fie sau ar trebui sa insemne
teologia prezentului, cat si a viitorului, este intrebarea la care voi incerca un raspuns
in cele ce urmeaza.
In definitia ei clasica, stiinta indemna orice subiect definit clar, care contine
cunostinte valabile, transmisibile de la o generatie la alta. De aceea, stiinta nu s-a
limitat la o singura metodologie specifica; fiecare stiinta elaborandu-si continutul
printr-o metoda adecvata subiectului propriu.
Dar cand empirismul speculativ a contrazis, in loc sa accepte Revelatia divina si cand
tomismul a luat in final un curs mai putin convingator, au aparut voci critice la adresa
definitiei tomiste a teologiei. In acest sens, Karl Barth a reactionat pana la extrema
opusa: teologia, afirma el, nu a fost niciodata regina stiintelor, nici macar o stiinta
teoretica. Mai mult, K. Barth condamna filosofia in toto, cel putin in primele sale
scrieri, ignorand realitatea absoluta. Cautarea filosofica a cunoasterii transcendente
era respinsa de K. Barth ca fiind arbitrara si gresit indrumata. Dumnezeu, insista el,
trebuie sa fie cunoscut nu pe cale cognitiva, ci printr-un raspuns personal al credintei
la Revelatia divina dialectica. Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, filosoful trebuie sa
inceteze, de fapt, sa mai filosofeze, ci sa incerce sa devina teolog. Barth intuia, astfel,
de fapt, o alta dimensiune a teologiei, decat cea de pura stiinta, aceea
contemplativa, dar pe care n-a putut sa o abordeze niciodata.
K. Barth nu s-a multumit numai sa respinga teoria conform careia teologia autentica
isi elaboreaza afirmatiile pe baza unei examinari inductive a experientei religioase,
dar a si insistat ca teologia nu constituie un studiu rational, stiintific. Pentru el, rolul
filosofiei in slujba teologiei este nul, limitandu-se la prezentarea nepotrivirilor si
inconsecventelor alternativelor speculative ale revelatiei.
Problema daca teologia trebuie sa fie considerata drept stiinta sau daca trebuie
privita ca total independenta sau neangajata fata de asa-numitele stiinte neteologice,
cum ar fi filosofia, istoria sau antropologia, spre exemplu, a ridicat si ridica
importante probleme critice, Barth, spre exemplu, respinge teologia din randul
stiintelor pe considerentul ca teologia nu recunoaste pentru ea autoritatea
"conceptului universal al stiintei in vigoare astazi". Mai mult, el considera ca normele
recunoscute ale stiintei sunt irelevante in cazul teologiei.
Teologul Hendrick G. Stoker are o alta parere despre teologie, ca stiinta, decat a
exprimat K. Barth. Stocker distinge teologia ca fiind scientia prima inter pares, sau
prima stiinta dintre toate celelalte, deoarece ea "se ocupa cu adevaruri absolute". A
spune ca teologia este prima intre stiinte fiindca ea se intereseaza de Dumnezeul
auto-revelat si de relatia Lui cu realitatea creata este probabil mai potrivit decat sa
fie numita regina a stiintelor, si cu siguranta mai potrivit decat sa fie numita regina
din motivele aratate de Toma d'Aquino.
Daca, totusi, teologia isi permite sa fie numita stiinta, ea nu-si poate asuma totodata
obligatia de a se supune aprecierilor sub postulatul normelor valabile pentru celelalte
stiinte, adica de a se accepta ca adevar general valabil doar acela care se supune
argumentatiei logice, rationale, in concordanta cu rezultatele exacte ale cercetarii
stiintifice. Din acest punct de vedere, afirmatia lui Gordon H. Clark "indiferent daca
teologia este sau nu o stiinta, daca indeplineste sau nu celelalte cinci norme, ea nu
poate viola normele logicii, decat in schimbul durerii de a nu avea nimic de spus lumii
de afara", este total gresita. in acest sens, ii dam dreptate lui K. Barth . care spunea
ca "in calitate de teolog, el nu poate scapa de necesitatea (uneori n, n.) de a incalca
logica, contradictia, coerenta". Adevarurile transcendente cu care opereaza nu pot fi
supuse intotdeauna legilor logicii, ratiunii, metodelor empirice de cercetare.
Daca alinierea teologiei in randul celorlalte discipline umane implica din capul locului
ideea ca in fiecare domeniu cu care teologia vine in contact, ea trebuie sa-si
conformeze continutul la ceea ce spun filosofii, istoricii sau psihologii in acel moment,
atunci, certificandu-si legitimitatea stiintifica in felul acesta, nu si-ar semna teologia
propriul ei certificat de deces, se intreaba Carl Henry.
De fapt, asa cum arata filosoful crestin francez Jean-Luc Marian, destinul intregii
teologii se joaca in distributia diferita a accentelor intre cele doua componente ale
vocabulei "teologie"; ca atare teo-logicul se poate constitui in principiu ca teo-logic
sau ca teo-logic. Este vorba, asadar de a vorbi despre Dumnezeu plecand de la
logosul nostru (teo-logos) sau de a vorbi despre El plecand de la Dumnezeu, lasandu-
L mai intai sa rosteasca El insusi, dupa propriul Sau Logos, pentru ca apoi sa imitam
in logica noastra manifestarea Lui.
Pentru exemplificare as face referire doar la unul din teologii crestinismului veacului
de aur al Bisericii, si anume la Sfantul Grigorie de Nazianz.
Pentru el, teologia este un act spiritual rezultata dintr-o experienta spirituala,
contemplativa a trairii misterului treimic. Ea este, deci, apofatica si treimica. Pentru
el, conditia sine-qua-non a putintei teologhisirii despre Dumnezeu este calea curatirii
de patimi. In acest sens, el spune: "Este lucru mare a vorbi despre Dumnezeu?! Dar si
mai mare este sa te curati pe tine insuti pentru Dumnezeu, ca sa fii luminat de
lumina cunostintei... Vrei sa devii candva teolog si vrednic de dumnezeire? Inalta-te
prin vietuire. Castiga prin curatire pe Cel Prea inalt...".
Sintetizat spus, profilul ideal al teologului, care trebuie sa faca in vremurile de acum
teologie, si nu doar stiinta, pentru a putea provoca lumea prozaicului cotidian si a fi
perceput de ea, s-ar putea prezenta cam asa: "Teolog adevarat este acela care
marturiseste despre ceea ce a vazut el insusi din Dumnezeu... Teologul este acela
care vorbeste despre Dumnezeu nu din ceea ce a citit sau auzit despre El, ci din ceea
ce vede el. Teologul comunica si reflecta lumina dumnezeiasca dupa ce mai "intai
insusi Dumnezeu s-a reflectat in el".
Totusi, din cele aratate mai sus, nu trebuie insa, sub nici o forma, inteles faptul ca
Sfintii Parinti, Biserica Ortodoxa, in general, s-ar pronunta numai pentru o teologie
pur spirituala, harismatica, antistiintifica si antirationala. Sfintii Parinti si Biserica
Ortodoxa concep teologia atat ca experienta contemplativa a realitatilor
dumnezeiesti prin curatire, rugaciune, iluminare, meditatie, cat si propovaduirea
convigatoare a acestei experiente, si aprofundarea si sistematizarea stiintifica din
ratiuni didactice si apologetice a continutului acestei propovaduiri, totul in
perspectiva slujirii omului si a intregului univers.
In concluzie, fara o teologie stiintifica bine dezvoltata, pentru care opineaza si Carl
Henry, dar in acelasi timp si traita si marturisita intr-o vie si autentica experienta cu
Dumnezeu, Biserica nu va putea face fata, acum, la inceput de Mileniu trei, dar mai
ales in viitor, problemelor, interogatiilor si contestatiilor lumii contemporane,
secularizata, careia este chemata sa-i vesteasca "Evanghelia slavei lui Hristos" (2
Cor. 4, 4). Iar, teolog, astazi, nu mai poate fi decat acela care depaseste nivelul pur
discursiv si conceptual al stiintei sale, convertindu-l in limbajul nascut din intalnirea
personala, a experientei personale cu Dumnezeu, intrucat raul teologic poate sa
rezide nu in stiinta ca atare, ci in separarea ei de baza contemplativa vie, doxologica.
Asadar, teologia nu poate viza alt progres decat propria ei convertire la Cuvantul
divin, in care caz ea devine doxologica, valorificand Cuvantul intr-o autentica traire a
Lui. Ea nu este un lucru care tine pur si simplu de invatatura si eruditie, chiar daca
riscam sa pierdem mult din bogatia traditiei teologice daca dispretuim eruditia;
teologia este mai degraba simtirea mintii credincioase ingemanata cu dreapta
asezare a inimii. Teologia este incercata si vadita intr-o viata care traieste aproape de
taina lui Dumnezeu in Hristos, intr-o viata care pastreaza pentru toti oamenii o
marturie data tainei care e obiectul credintei noastre si care, pe cat este deslusita,
trezeste in inima o simtire de infiorata mirare care e lumina in care vedem lumina.
Credem ca numai aceasta poate sa fie teologia Mileniului III, singura in fata careia
lumea se mai poate intreba, rascolita fiind prin mirare.