UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI
STIINTE ALE EDUCATIEI

Platon si psihologia
platonica
STUDENT : PETCU IULIA
SPECIALIZAREA : PSIHOLOGIE
ANUL I,GRUPA II
 Introducere

 Creatia lui Platon este "suma" aproape a tuturor întrebărilor pe care le

poate născoci o minte torturată de nevoia de adevăr, de a şti ce se află
pretutindeni sub forma conditiei, cauzei, factorului generator şi explicativ. În
acelaşi timp, opera este şi "suma" răspunsurilor posibile care se pot da
întrebărilor. Deci: nu un singur răspuns, nu o singură solutie, ci răspunsuri şi
solutii - un univers al lor".
 Viata si opera

 Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn 427-347) a fost un filozof al Greciei

antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu
aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost
de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul
Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea
occidentală.
 Descinde, pe linie paternă, din regele Codros, iar pe linie maternă din
Solon, familii ilustre care au excelat in domeniul vieţii politice, poeziei,
legislaţiei. Într-un anume fel, Platon le va continua preocupările,
completându-le cu filosofia. Cu Platon, filosofia greacă intră in etapa ei
obiectivă, împlinindu-se ca ştiinţă care are conştiinţă obiectului său, a
chemării şi rostului ei.
 La 20 de ani devine discipol al lui Socrate, rămânând alături de el vreme de 8
ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul
teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate
(399 î.Hr.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a
maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de
tinereţe purtând marca puternică a filosofiei socratice.
 Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al
lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu
matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile
din Italia de Sud face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este
invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie spune că Dionysios cel
Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera
supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest
fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a
deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului
mitologic Academos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era
asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala
va funcţiona aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai
importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici.
Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.
 După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la
Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele
sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate, proiectul eşuează definitiv.
S-a stins din viaţă, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens
mortuus est”).
 Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de
scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi
autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele
filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori,
Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a
fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că
dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi
grupate şi sunt clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica şi
Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii
ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după
criterii tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui
Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât
în linii mari.
 Psihologia platonica
 Psihologia se afla la Platon intr-o stransa legatura cu metafizica si filozofia naturii. In conceptia
platonica despre suflet se evidentiaza ideile religioase ale mai multor secte antice cat si teoria
despre Idei. De aceea gasim ca este justificata afirmatia lui Windelband ca Platon a fost cel dintai
teolog, iar conceptia lui despre suflet, o conceptie religioasa. Aceasta psihologie "teologica" va
forma apoi temeiul doctrinei politico-sociale platonice.

 Elementele istorice ale psihologiei platonice isi au originea in mistica orficapitagoreica. Dar totusi
modul in care Platon face sinteza acestor elemente si teoria sa despre Idei este nespus de
original. Caracteristica in aceasta sinteza este ambivalenta pe care o are sufletul ca un rezultat al
contopirii celor doua conceptii despre suflet. Dupa unii sufletul este principiul vietii si totodata
principiul miscarii, iar dupa altii sufletul este identic cu eul. De fapt consideratiile pe care Platon le
face cu privire la suflet depasesc preocuparile psihologice si se intind in domeniul eticii si al
religiei, ceea ce face ca si convingerea filozofica, credinta si nadejdea adanca, presimtirea si
intuitia poetului si a profetului sa se lege intr-o totalitate minunata, care si astazi vrajeste pe acela
care citeste cu atentie dialogurile scrise de Platon.

 Sub influenta misticii grecesti, Platon considera sufletul ca avand o origine divina si ca numai in
urma unei vini (vezi Phaidros), sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborat
intr-un trup muritor, de care abia moartea il elibereaza iarasi, pentru ca apoi - in conformitate cu
sentinta judecatii - sa primeasca o rasplata sau o pedeapsa pentru faptele sale. Platon mai
accentueaza, influentat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistica, ca ceea ce face
demnitatea sufletului uman si-l deosebeste de celelalte fapturi este facultatea acestuia de a
cunoaste (nus), fiindca gratie acestei facultati sufletul se poate pune in legatura cu vesnicia, cu
Existenta adevarata, cu Ideile.
 In acest sens, sufletul are o pozitie de mijloc intre cele doua lumi: el este de origine divina,
inrudit cu Ideile eterne, dar, de aceea, el insusi nu este o Idee, ci se poate ridica la intuitia Ideilor,
sa participe la acestea, mai ales la Ideea vietii, a Adevarului si a Ratiunii, a Dreptatii, a Frumusetii
si a Binelui. In timp ce, insa, ideile sunt vesnic neschimbatoare in lumea suprasenzorialului,
sufletul se afla intr-un corp, care prezinta o piedica serioasa fata de natura divina a acestuia,
aceasta din pricina ca corpul se lasa mereu prins in mrejele micimilor vietii, a poftelor si a
pasiunilor, ceea ce face ca si sufletul sa-si intunece reamintirea Existentei vesnice si, ademenit de
mii de placeri mediocre si inferioare, sa-si uite mereu de originea lui inalta si de menirea lui
adevarata. O salvare din aceasta stare nu este posibila decat in clipa in care se trezeste in suflet
nostalgia dupa Vesnic, dupa originea lui adevarata si, ars de dogoarea Erosului, reuseste sa se
elibereze din lumea senzorialului si sa nu priveasca decat lumea adevaratei Existente. Hotarator
este pentru suflet numai momentul acestei intoarceri, restul n-are nici un sens. In asemenea clipe
sufletul se ridica la cunoasterea Divinului si prin aceasta se indumnezeieste. Drumul spre aceasta
cunoastere este drumul dialecticii, drumul acelei regine a tuturor stiintelor. "A cunoaste Frumosul,
Binele, Dreptatea inseamna pentru Platon, zice Capelle, ca si pentru Socrate, a deveni frumos,
bun si drept si, in acest chip, a te apropia cAt mai mult de Divin. In intregime acest lucru nu-l
poate face decat acela care este in stare sa cunoasca Ideea Binelui. Asa ca cunoasterea
Vesnicului, stiinta cea mai inalta, este pentru Platon totodata cea mai adanca religie ,- grija
pentru mantuirea sufletului, ce depinde de o astfel de cunoastere...". Platon are in vedere pe
filozof, pe iubitorul de intelepciune, pe omul al carui suflet este plin de indemnul zeului Eros, de
iubirea fata de cerul Ideilor, de acea "nostalgie luptatoare", ce cauta mereu sa recucereasca
paradisul pierdut, de acel dor al sufletului dupa originea lui suprapamanteasca, dupa viata divina
de care el s-a impartasit inainte de mizeria existenta pamanteasca.
 Din aceste consideratii s-ar putea trage concluzia - dupa cum am spus - ca
Platon ar avea tendinta sa nege lumea senzoriala, asa cum face Socrate
acest lucru in "Phaidon", dar motivele estetice si mai ales cele etice din
filozofia platonica au facut ca Filozoful sa nu ramana la acest punct de
vedere.

 De o importanta nespus de mare este insa faptul ca Platon cauta sa
dovedeasca, intr-un mod stiintific, ca sufletul este nemuritor. Si trebuie sa
subliniem faptul ca, la Platon, nu este vorba despre o nemurire in sens
panteist, ci el reprezinta ideea ca eul, sufletul individual, este nemuritor si
etern. Certitudinea aceasta i-a intarit-o marturisirea lui Socrate in clipa in
care acesta se gasea in pragul vesniciei si vorbelor inteleptului le urma
fapta. Se stie ca Platon a reluat ideea nemuririi sufletului din mistica orfica
pitagoreica, dar meritul sau este, cum observa si Capelle, de a fi cautat sa
dovedeasca, cu toate mijloacele dialectice, aceasta nemurire. De aceea
argumentele din "Phaidon" se fundamenteaza pe teoria platonica a Ideilor.
 Aceste argumente schitate intr-o forma scurta dupa Capelle - sunt urmatoarele:
 1. Primul lucru este ca sufletul e nemuritor, fiindca ceea ce se misca pe sine insusi este nemuritor, netrecator ; iar
ceea ce este miscat de altceva sau isi primeste miscarea de la altul este trecator. Ceea ce se misca cu de la sine
putere este principiu, deoarece isi are originea si inceputul in sine insusi si nu de la altul.

 2. Orice cunoastere este pentru Platon o "reamintire" a Ideilor intuite candva inainte de aceasta existenta. De aici
concluzia ca sufletul a preexistat, inainte de aceasta viata, fapt de care, prin reamintire, noi devenim constienti.
Daca sufletul a existat inainte de nastere, avand o fiinta separata, nimic nu impiedica ca el sa dureze si dupa
separarea lui de corp, reintrand in lumea sufletelor ideale , altminteri, moartea sufletelor odata cu trupul ar
aduce istovirea lor si intrarea tuturor, odata si odata, in domeniul mortii.

 3. Corpul este pieritor, caci se descompune ; el este deci compus si distrugerea lui vine tocmai prin disolutia
elementelor care-l compun. Dimpotriva, ceea ce este simplu nu se descompune, nu se poate distruge, este
nemuritor. Ideile sunt, in opozitie cu lumea senzoriala, nepieritoare, tocmai fiindca sunt simple : ele nu pot fi
cunoscute decat de catre ceea ce este de o esenta cu ele. Cunoasterea Ideilor de catre sufletul omului face
dovada inrudirii dintre suflet si acestea, caci numai ceea ce este inrudit poate cunoaste Ideile. Deci, fiindca
sufletul este asemenea vesnicului, de o esenta cu acesta, sufletul este de asemenea nedisolubil, nedestructibil,
netrecator si nemuritor.

 4. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decat prin participarea la lumea Ideilor. Si este clar ca un lucru nu poate
participa la doua Idei contradictorii, care, asadar, s-ar exclude. Un lucru nu poate poseda calitati sau stari care sa
fie in contrazicere flagranta cu una dintre calitatile sale esentiale. Sufletul participa la Ideea vietii (caci ceea ce
este insufletit este plin de viata) si deci el nu poate participa si la Ideea contrara, a mortii. "Sufletul nu formeaza
desigur o contrazicere directa cu moartea, dar fiindca el este indestructibil, legat de ideea vietii, el exclude
moartea, este asadar nemuritor si cu aceasta netrecator, caci moartea ar fi singurul mod posibil al distrugerii sale.
 Principiul platonic ca sufletul este nemuritor este, de aceea, intr-o stransa legatura cu viziunea metafizica
platonica despre Idei. Acestea se determina corelativ, in sensul ca, dupa cum observa acelasi Capelle, citand pe
Erwin Rohde, in "aptitudinea sa de a cunoaste vesnicia, sufletul poarta in sine garantia cea mai sigura ca el insusi
este vesnic". Argumentele acestea care, dupa cum a dovedit Tenemann, sunt fundamentate pe temeiuri foarte
subrede, ele totusi exercita o influenta nespus, de mare asupra cititorului, prin faptul ca ele sunt formulate prin
gura lui Socrate in situatia cea mai tragica a vietii acestuia : Socrate se gasea in fata mortii. Acesta vorbeste
despre nemurire in clipa in care se afla in "pragul eternitatii", cum se exprima Apelt, ceea ce inseamna ca vor-
belor lui Socrate, va urma confirmarea acestora prin fapta. De aceea cuvintele lui Socrate au avut in acele clipe
rezonanta unei adevarate revelatii mai inalte. "Argumentele platonice despre nemurire pot avea unele slabiciuni
dialectice ; dar certitudinea de nezdruncinat cu care le expune Socrate, modul cum el le acopera cu persoana sa,
gasesc un rasunet adanc in sufletul cititorului, caci acesta presimte in aceste argumente o intarire a ceea ce el
insusi, cititorul, simte ca dorinta in adancul inimii sale". In urma argumentarii platonice reiese clar ca filozoful se
gandeste la o nemurire individuala, la vesnicia eului uman.

 Mai departe, Platon ajunge in consideratiile sale asupra sufletului uman la rezultate psihologice foarte indraznete
si originale pentru vremea aceea. In "Phaidros" el aseamana sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt
condusi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine divina si de aceea el urmeaza bucuros indemnurile vizitiului,
pentru a trage caleasca inspre cerul azuriu al Adevarului, Frumosului si al Binelui. Al doilea cal este dimpotriva de
origine josnica; el este inrudit cu colbul pamantului si de aceea aplecat mereu spre lumea senzoriala, ceea ce face
ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea in sus. Vizitiul este Nusul, ratiunea. Deci, dupa aceasta analogie,
sufletul se compune, dupa Platon, din trei facultati sau puteri : Ratiunea (conducatorul) vointa, curajul, calul cel
bun si poftele, calul cel rau care este partea cea mai rea a sufletului. Asadar sufletul are trei facultati : 1.
Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor, care isi are locul in
piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.

 Pe temeiul celor trei facultati sufletesti, Platon face chiar si o tipologie caracterologica interesanta. Dupa cum in
oameni conduce una sau alta dintre aceste facultati sufletesti, exista trei tipuri ale naturii : insetatii dupa stiinta,
vanitosii si iubitorii de castig. Aceasta tipologie are la Platon valabilitate si pentru determinarea caracterului
popoarelor. La sciti si traci domneste peste tot vointa, de aici simtul onoarei la acestia si religia lor. Egiptenii si
fenicienii sunt iubitori de castig, in timp ce numai grecii se disting prin iubirea fata de stiinta.

 Conceptia aceasta platonica despre suflet a influentat hotarator psihologia antica. Idei din psihologia platonica vor
fi luate si dezvoltate de alti filozofi, de Aristotel, de stoici si neoplatonici si chiar de unii dintre Parintii Bisericii.
 Platon este în fiecare dintre noi. El ne-a descoperit cu dorul nostru de
eternitate, stabilitate, adevăr, cu aspiraţiile noastre de Bine, iar noi,
la rândul nostru, îl păstrăm în noi înşine, uneori fără să ştim, pentru
că suntem toate aceste aspiraţii.