Expozitie teoria comuna antropologilor, colectionarilor si criticilor de arta este aceea

potrivit careia crearea evantaiului s-ar datora chinezilor. Lucru deloc surprinzator in
conditiile in care obiectul poate fi regasit in spatiul chinez la toate paturile sociale,
sub toate formele, indeplinind numeroase functii. O legenda chineza atribuie
inventarea acestui obiect fiicei mandarinului Kan-Si. Se spune ca, in timpul unui
bal mascat, pentru a atenua caldura, aceasta si-a agitat masca foarte aproape de
chip, pentru a-si face aer; operatiunea a inclus insa si un ritm extrem de rapid al
manevrarii mastii, astfel incat fata sa nu-i poata fi recunoscuta de catre barbatii
prezenti la bal. Gestul, ce avea sa sugereze inventarea artefactului de sine statator,
ar fi fost imitat mai tarziu de catre toate femeile prezente la acel bal.
Pana in timpul dinastiei Song, aceste obiecte au fost privite ca avand o natura pur
decorativa si utilitara; dupa aceea, odata cu inaugurarea unei academii de pictura,
ele au fost folosite ca suport de catre pictorii vremii, fiind considerate, datorita
formei (care ingreuna munca artistului), dar si a hartiei chinezesti (care absorbea
foarte repede culoarea prin urmare era nevoie de o manuire foarte precisa a
pensulei, neputandu-se face corecturi), obiectele ideale pentru demonstrarea
talentului artistic. Popularitatea acestui tip de arta a crescut in timpul domniei
imparatului Huizong (1068-1085, dinastia Song), care a introdus oficial studiul
picturii pe evantaie printre examenele imperiale.
Specifice marilor maestri chinezi sunt caligrafiile pe evantaie care nu numai ca le
permiteau sa se semneze, ci si sa transcrie texte religioase sau sa compuna versuri,
cu ideograme perfect realizate, care sporeau valoarea artistica a obiectului. Este de
mentionat faptul ca, uneori, cel care facea evantaiul nu era si cel care il picta sau il
caligrafia se intampla chiar ca fabricarea lui sa se faca intr-o provincie, apoi sa fie
cumparat de cineva dintr-o alta provincie si pictat, iar peste cativa (zeci de) ani sa
fie primit de altcineva in dar si caligrafiat.
Din veacul al X-lea dateaza si evantaiului pliat, datorita schimburilor comerciale
dintre Est si Vest. Se pare ca primul astfel de evantai a fost adus in China de catre
un calugar japonez, ca tribut; si coreenii duceau la curtea imperiala chineza, ca
daruri, tot evantaie pliabile, pictate cu scene din viata nobililor coreeni. Cercetatorii
chinezi si japonezi sunt de acord ca aceasta forma a fost inventata in spatiul
japonez, luandu-se ca model aripa unui liliac. Legendele propun o alta varianta: in
timpul anilor 670 d. Hr., un palarier, numit Tamba, ar fi observat atent zborul pasarii
si ar fi hotarat sa aplice pe evantaiul fix modul in care i se infasurau aripile in
timpul zborului, imitandu-l aproape perfect. La inceput, a numit acel obiect
Kawahori sau murcilago; dupa aceea, s-ar fi raspandit in lumea orientala sub
denumirea de sensu. Insa analele imperiului japonez atribuie confectionarea
evantaiului pliabil lui Atsuori, o curtezana ce salvase viata unui calugar budist
bolnav de febra cu un evantai pliabil din hartie, in veacul al VIII-lea.
Atat in China, cat si in Japonia sau Coreea, nu exista un premiu mai valoros pentru
elevii disciplinati decat evantaiul, iar prezenta la o ceremonie sau la un spectacol

cerea, in mod imperios, un evantai; chiar si condamnatii la moarte nu erau lipsiti de

privilegiul de a avea un evantai asupra lor in momentul in care erau trimisi la
spanzuratoare.
Aceste artefacte au fost confectionate si cu scopul de a servi drept arme redutabile
samurailor (se foloseau cele pliate, care aveau varfurile scheletului dintr-un metal
foarte ascutit). Exista si in prezent cateva tipuri de arte martiale care folosesc
evantaiul pe post de arma sau de exercitiu pentru a relaxa mintea si corpul inainte
de lupta.
Chinezii au elaborat si evantaie-surpriza care, deschise normal, de la stanga la
dreapta, reproduceau peisaje, procesiuni sau imitau scene dintr-o anumita perioada;
insa, deschise invers, de la dreapta la stanga, revelau imagini ascunse, de cele mai
multe ori scene erotice sau pornografice.
In lumea antica occidentala, evantaiul apare de timpuriu, avand aproximativ
aceleasi valente ca in Orient: simbol al regalitatii si al paturilor sociale instarite si
obiect de procesiune sau ceremonie religioasa. Universul greco-roman cunoastea
doua variante ale artefactului: unul alcatuit din pene de paun, denumit flabellum,
celalalt creat dintr-un fel de tesatura (panza din fibre vegetale) aplicata pe un sasiu,
intitulat tabellae; ambele erau fixe, de diferite forme geometrice si aveau, de cele
mai multe ori, manere scurte. Euripide4 mentioneaza, in piesa sa Helena, o functie
a evantaiului foarte asemanatoare cu cea a desprinsa din universul egiptean. Intr-un
fragment de text, un eunuc este descris tinand in mana un evantai, pentru a o
proteja pe sotia lui Menelau, in timp ce dormea, de insectele care ar fi putut sa-i
deranjeze somnul. Datorita acestei functii, pentru greci si romani, evantaiul mai
purta si denumirea de muscaria.
Dintre barbati, numai imparatii, conducatorii militari sau sacerdotii puteau sa se
bucure de privilegiile folosirii unui evantai. Imparatul Augustus, de pilda, avea in
permanenta cativa eunuci in preajma sa, care tineau astfel de artefacte, pentru a-l
racori. In Grecia clasica, sacerdotii conservau alimentele sfinte, cu ajutorul aerului
provenit de la evantaie de dimensiuni mari; tot prin agitarea lui, acestia incercau sa
indeparteze insectele. Inventarea acestei practici ritualice a fost atribuita, de catre
P. Bonami, apostolilor.
In veacurile XII-XIII, evantaiul a fost adus de catre cruciati in slujbele religioase
occidentale, tot cu rolul de a proteja Euharistia de insecte si de a racori participantii
la slujbe. Dupa secolul al XIV-lea, obiceiul a decazut in biserica romana, dar s-a
pastrat in cele grecesti, ortodoxe si armene, unde obiectul a capatat numele de
rhipidion.
Incepand cu secolul al V-lea si pana in veacurile XII-XIII, nu gasim in Europa prea
multe dovezi ale existentei obiectului investigat. Cel mai probabil, evantaiul nu s-a
volatilizat, ci a ramas in umbra o perioada, timp in care nu s-au mai intalnit
reprezentari ale sale in Occident acest fapt putand fi justificat prin actiunea de

interzicere a folosirii lui in biserica, pana in perioada marilor cruciade (cand unii
cercetatori5 considera ca artefactul a reaparut ca accesoriu destinat exclusiv
sexului slab, avand o utilizare pe scara larga in Spania si Italia).
Altii speculeaza pe marginea momentului patrunderii obiectului in lumea
occidentala, ca marfa adusa din spatiile asiatice, laolalta cu mirodeniile. Totusi,
majoritatea sunt de acord ca in epoca marilor descoperiri geografice, datorita
legaturilor comerciale intense cu Orientul, portughezii ar fi introdus in Europa
evantaiul. In Spania, de exemplu, primele referiri la evantaie se fac in Cronica lui
Pedro al IV-lea de Aragn (secolul al XIV-lea), care detaliaza obiceiul conform caruia
un nobil trebuia sa poarte evantaiul in prezenta regelui. In Italia, se pare ca prima
forma a evantaiului pliat ar fi aparut in jurul anului 1500; consecinta a fost
raspandirea foarte mare, acceptarea lui ca parte integranta a vietii sociale si a
modei. In scurt timp, cele doua tari amintite au ajuns sa fie principalii producatori ai
evantaielor in intregul Occident, fiind detronati, cu aproximativ doua-trei decenii mai
tarziu, de catre Franta.
Zefirul sau paravanul pudorii
Spatiul francez este cel care a preluat, adaptat, modificat, reinventat si mentinut
forme ale zefirului6 , ridicandu-l la rangul de moda si obsesie a secolelor XVI-XVIII
(apogeul fiind atins pe la jumatatea secolului al XVIII-lea). Cand barocul inflorea in
Franta, evantaiele au inceput sa fie ornate cu sarg si sa li se confere forme si
materiale din ce in ce mai neconventionale. Catherine de Mdicis, sosind la curtea
de la Versailles in 1553, pentru a se casatori, a avut grija sa aduca in bagaj cat mai
multe evantaie. Pe cele mai deosebite le-a pastrat pentru sine, pe celelalte le-a
impartit ca daruri. De altfel, a ramas cunoscuta in istorie ca o adevarata iubitoare si
colectionara de evantaie, pe care le considera nu numai obiecte estetice, ci si arme
esentiale ale seductiei.
Evantaiul juca, destul de frecvent, rolul de ambasador binevoitor pe langa un
reprezentant al elitelor. Ludovic al XV-lea i-a oferit Mariei-Antoinette, arhiducesa de
Austria, un evantai plin cu bijuterii, ca dar pentru insotirea ei cu Delfinul; marea
ducesa a Rusiei, contesa Nordului, a primit la Versailles, de la Marie-Antoinette, un
evantai plin cu diamante si un binoclu atasat, pentru a le utiliza in timpul
spectacolelor de teatru.
Conform memoriilor marchizei de Crqui, evantaiul a trebuit sa se supuna rigorilor
etichetei curtii regale. Spre exemplu, o astfel de lege nescrisa cerea ca obiectul sa
nu fie deschis in fata reginei sau a suveranului. Mai mult, o doamna care facea parte
dintr-o familie buna nu putea sa fie prezentata regelui, reginei sau intregii societati
a curtii daca nu indeplinea cateva conditii esentiale: trebuia sa fie insotita, sa poarte
o rochie asezata pe o crinolina cat mai mare, sa aiba ca accesorii cele mai frumoase
si scumpe bijuterii pe care le detinea, alaturi de un evantai adecvat ocaziei. Cele
care vroiau sa se faca intr-adevar remarcate alegeau evantaie care aveau pictate pe

ele scene sau momente importante din viata regala, pentru a-si marturisi astfel
atasamentul fata de casa regala.
In Anglia, meritul de a fi format gustul si de a fi instituit preferinta pentru evantaie ii
revine reginei Elisabeta I. Dupa domnia ei, anglo-saxonii capete incoronate sau
nobili au privit evantaiul ca pe un accesoriu esential si l-au adoptat si transformat
in functie de moda epocii. Desi Marea Britanie nu a ajuns niciodata la nivelul Frantei
in ceea ce priveste productia sau consumul acestor obiecte, totusi s-a numarat
printre primele tari care au infiintat o breasla a confectionarilor de evantaie, The
Worshipful Company of Fan Makers, constituita in 1709, care a supravietuit pana in
prezent.
Codul evantaiului
Acest obiect delicat putea deveni principalul aliat al doamnelor si domnisoarelor in
transmiterea unui mesaj secret pretendentilor, amantilor sau chiar sotilor lor. Se
presupune ca limbajul codificat ar fi fost inventat spre sfarsitul secolului al XVII-lea
in Franta, tara care propulsase moda acestui accesoriu in toata Europa. In afara
catorva pasaje din literatura sau memorialistica, prima atestare certa a existentei si
raspandirii acestui limbaj nonverbal dateaza din 1787, cand William Cock a publicat,
la Londra, The Original Fanalogy, ghidul ce putea ajuta doritoarele sa transmita o
propozitie intreaga printr-o singura miscare a evantaiului. Astfel, un evantai tinut
larg deschis insemna Asteapta-ma!; un evantai inchis, pozitionat langa ochiul
drept, insemna Cand te pot vedea?; rasucirea evantaiului in mana dreapta
Iubesc pe altcineva.; rasucirea evantaiului in mana stanga Suntem spionati.
Atunci cand doamnele isi faceau aer incet cu evantaiul transmiteau faptul ca sunt
maritate, iar cand gestul era executat rapid insemna ca sunt logodite s.a.m.d.
Fanaticii au inventat si un al doilea cod, in secolul urmator, mult mai complicat si
mai greu de urmarit decat cel al lui Cock, implicand alfabetul, impartit in cinci
sectiuni, iar fiecare sectiune corespundea unei miscari a evantaiului. Multe alte
jocuri cu evantaiul au generat adevarate conversatii non-verbale intre indragostiti,
declaratii de dragoste sau marturisiri vinovate.
Totusi, oricat de incantator ar fi fost acest limbaj gestual pentru doamnele si
domnisoarele din societatea occidentala a veacului al XVIII-lea, publicarea volumului
lui William Cock nu a facut decat sa raspandeasca practica, dar si sa ofere
mijloacele necesare decodificarii, care faceau, in final, inutilizabila comunicarea de
acest tip. Evantaiul nu a ramas un obiect prin excelenta feminin. Dimpotriva, acesta
a insemnat foarte mult si pentru barbatii cu statut7 ; obiceiul a trecut din Italia in
Franta si apoi in Anglia, unde, din vremea lui Henric al VIII-lea si pana la inceputul
secolului al XIX-lea, a fost folosit foarte mult. Unul dintre cei mai cunoscuti dandy
din Anglia, care a influentat mult timp moda de la curtea lui Carol al II-lea, Robert
Fielding, este infatisat intotdeauna cu un evantai bris. Si Ludovic al XV-lea si-a
incurajat supusii sa nu se prezinte niciodata in public fara un evantai,
considerandu-l una dintre caracteristicile esentiale ale rochiei sale regale.

Dossier de presse
Trsors Du Muse de lEventail
A loccasion des 20 ans (1993-2013)
Exposition du 16 octobre 2013 au 12 mars 2014
Exposition - Edition - Restauration
Le Muse de lEventail Herv Hoguet, seul muse f
ranais consacr cet accessoire, ftera en octobr
e 2013
ses 20 ans dexistence. Cette date anniversaire ser
a dautant plus symbolique quelle clbrera galem
ent les
120 ans de la cration du dcor du muse et la rin
stallation, langle des boulevards Saint-Denis et
de
Strasbourg, de lenseigne du XIX
me
sicle qui doit tre remise en tat cette occasi
onsalon dexposition et
enseigne classs aux monuments historiques en 2004.
Les 20 ans du muse seront une occasion excepti
onnelle de prsenter les pices matresses
de la collection Herv Hoguet dans une exposition e
t un ouvrage.
LEVENEMENT
Herv Hoguet

Salon dexposition
Langle des boulevards Saint
Denis et de Strasbourg
en
1903
Les salles historiques du Muse de lEventail accue
illeront, du 16 octobre 2013 au 12 mars 2014, les p
ices
les plus reprsentatives de la collection du muse.
Quelques exemples :
Le banquet de Cloptre
vers 1710-1715
Monture en ivoire, haut de brins en bois,
reperce, feuille papier peinte
Les envoys troyens devant Didon
vers 1750-1755
Monture en ivoire, reperce, grave, dore la feu
ille,
feuille en peau de cygne peinte
Guirlande de fleurs
vers 1770-1775
Monture en nacre burgau, reperce, sculpte,
grave, Auges, lments de rocaille
Hommage Shakespeare
vers 1890-1892

Montage en nacre noire, sculpt, feuille peinte l

a
gouache Signe : P. Avril
Ftes vnitiennes
1750-1755, nacre blanche, reperage, gravure,
burgautage, dor la feuille, peau de cygne
Le couple en camaeu rose
Monture ivoire, reperce, gravure, peinture la go
uache
sur papier, tulle mica miniature
LEXPOSITION
Un catalogue sera dit. Il prsentera certaines pi
ces de la collection dventails selon lhistoire,
les diffrents
styles et les thmatiques abordes travers le tem
ps ainsi que des illustrations et reproductions de
documents.
Paralllement lorganisation de lexposition, une
campagne de souscription a t lance afin de rin
staller
lenseigne datant du XIXme sicle (classe monumen
t historique) initialement place langle du boul
evard
de Strasbourg et du boulevard Saint Denis.
Flore et le berger
1900, Monture en caille, grave, reperce,

burgaute, dore
Feuille en organza peinte et brode
Sign : Lasellaz
Les larmes des roses
vers 1905
Monture en nacre blanche, reperce
Feuille en soie peinte la gouache
Sign : Billotey
Lophophore
1890, monture galalithe faon caille, plumes de
lophophore
L'assemble enfantine de Pierrots
1910, monture nacre goldfish teinte, peinture la
gouache sur organza
Sign : Van Garden
Roses en dentelle
1890-1892, monture os dcor a la gouache,
reperage, gravure, dentelle de Calais,
Sign : V.Mathles
Souvenir de Jeune Fille
1835, nacre grave, reperce, gouache sur peau de
cygne
Le muse de lventail porte le nom dHerv Hoguet,
successeur de la Maison Ernest Kees fonde
en 1805. Il est le seul muse franais exclusivemen
t consacr lventail. Cette initiative est ne d

e la
volont de prserver ce lieu dhistoire, vritable
tmoin du patrimoine artisanal comme de lexcellenc
e de
la capitale franaise dans lventaillerie.
Un dcor class
Lorsquil pntre dans la salle dexposition, tout
visiteur est frapp par son dcor. Le voyage dans
le temps est immdiat. Rien ou presque na chang d
epuis 1893, date laquelle les salles de rception
des clients sont dcores.
De style Henry II
, avec sa chemine monumentale et ses meubles de ra
ngement en noyer,
cette salle a conserv son clat d'origine. Les mur
s sont tapisss de drap bleu brod de fleurs de lys
au fil
d'or. Au plafond caissons sont suspendus trois lu
stres dcor de griffons, chacun surmonts d'une
couronne.
Depuis le 15 mars 2004, le dcor mural, les meubles
, tables-comptoirs, suspensions, vitraux
dorigine comme lenseigne sur rue (vitraux et ense
igne sont en attente de restauration et rinstallat
ion),
sont classs linventaire des monuments historiqu

es.
Une collection unique en France
Le muse de lEventail est le seul muse en France
conserver dans ses collections des ventails
datant du XVIe aux XXe sicles.
Plus de deux milles pices
les constituent aujourdhui. Parmi elles,
vingt-deux, datant du XVIIIme au XXme sicle, son
t classes linventaire des monuments historiques
.
Issu en premier lieu des ateliers des maisons dve
ntaillistes qui se sont succdes cette
adresse, le fonds constitu par Herv Hoguet a t
considrablement enrichi par le soin de lassociati
on
AHME, de la collection dAnne Hoguet, matre dart
et actuelle directrice du muse. Ce sont aussi des
annes de dons qui ont permis de les faire crotre.
Les collections sont rgulirement prsentes au pu
blic loccasion dexpositions temporaires
thmatiques au sein du muse mais aussi grce aux p
rts effectus lors de manifestations culturelles e
n
France et ailleurs.
LE MUSEE
Exposition

Coup de vent sur la

laque 2009
Allgorie du Vent
Exposition Cabourg 2012
Un atelier de cration
Aujourdhui, latelier Hoguet nest pas fig dans l
e pass, il conserve son activit et maintient une
dynamique de cration artisanale en rpondant notam
ment aux commandes des maisons de couture.
Distingu par le Ministre de lEconomie, de lIndu
strie et des Finances, comme Entreprise du
Patrimoine vivant , label cr en 2005, reconnaiss
ant les savoir-faire et lexcellence artisanale, l
atelier
est dirig par Anne Hoguet, nomme matre dart en
1994 par le ministre de la Culture et de la
Communication. Des lves sont rgulirement accuei
llis au sein du muse et leur sont transmis les
techniques de ralisation dune feuille dventail
qui habille la monture et de restauration de pices
anciennes.
Les crations de lAtelier Hoguet
Sadressent aux artistes contemporains comme aux Maisons
de Haute couture
Incarnation de la femme lgante et raffine, lve
ntail est son origine une simple feuille que lon

agite pour faire un peu de vent, activer le feu ou

chasser les mouches.
Do vient-il ? Les premires reprsentations daten
t de lpoque des Tanagra, statuette de terre cuite
. La
feuille est tresse, agrmente, embellie. Puis de
nouveaux matriaux font natre les premiers ventai
ls.
Si lusage en Chine et au Japon est avr, les arch
ologues ont dcouverts en Egypte, dans la tombe du
roi Narmer, des manches de grands ventails ou
flabellum
orns de plumes.
Lventail tel que nous le connaissons aujourdhui
arrive en Europe au retour des grandes
explorations et avec les premiers changes commerci
aux. La route des Indes permet la circulation des
parfums, des pices et de nouveauts exotiques. Les
femmes sen emparent alors et lon attribue
Catherine de Mdicis la vogue de lventail la co
ur de France
.
Paris et lventail, une longue histoire damour... D
s le XVIIe jusquau dbut du XXme sicle, les
ventaillistes parisiens crent des objets particul
irement apprcis en Europe puis dans le monde ent

ier.
Leurs ateliers sont implants dans le quartier Sain
t-Denis qui voit fleurir les boutiques tout au long
du
XIXme sicle mais principalement partir de la cr
ation des grands boulevards par le baron Haussmann
.
Lge dor de lventail perdure jusqu la guerre
de 1914 qui marquera son dclin.
Vers 1860, Flix Lepault ouvre sa maison au 2 boule
vard de Strasbourg. Sassociant avec Deberghe, elle
devient vers 1880, Lepault-Deberghe, et constitue l
e point de dpart de ce qui est aujourdhui le mus
e
de lEventail
.
LEVENTAIL
Dans lesprit des Faberg, Lamour au thtre fran
ais
daprs Watteau
Comment ne pas penser aux dlicats rseaux des oeufs de
Faberg,
orfvre des tsars de Russie, en voyant ce minutieux t
ressage de rubans
dmail sur fond guilloch, avec effet de capitons ren
fermant des roses

sculptes en ivoire, agrment de rubans de diamants.

Un rarissime ventail dat du XVIe
sicle
Rarissime est bien le qualificatif qui sapplique
pour dcrire cet ventail fait de papier et de
mica. La transparence de ses vues, telles des
fentres, laisse voir un trait lger et color
dessinant tantt des oiseaux, tantt des fleurs
Un oeuvre dartiste, Jean Cocteau, Mon petit
Dragon
Projet dventail devenu autographe, Jean Cocteau layant
utilis comme carte de correspondance
Ces tudiants ont dcid de faire partager cette culture de l'ventail avec la
complicit d'une collectionneuse irlandaise, qui a accept de prter ses plus beaux
modles en bambou, ivoire, or et argent entre autre.
Expozitia continedar si material complementar..Am ales acest subiectAm avut in
vedere.. Panoul numarul 1
Vitrina nr.
Salile destinate expunerii trebuie sa se caracterizeze prin mobilitatea spatiului
interior, care sa permita transformarea sau adaptarea la alte sisteme de expunere
(de pilda, pereti glisanti care pot fi asezati la distante determinate de caracterul
fiecarei expuneri). Exista si posibilitatea de divizare a spatiului printr-un sistem
Expozitia continedar si material complementar Pe jos, exista varianta folosirii n
continuare a marmurei, mozaicului, parchetului sau cea a mochetei plastice
colorate, care prezinta avantajul ca se curata usor si estompeaza zgomotul pasilor.
Evident ca materialul folosit trebuie sa fie n consonanta cu specificul expunerii (ntrun lapidarium se prefera n continuare mozaicul sau marmura). n principiu,
vitrinele, att cele verticale ct si cele orizontale ar trebui folosite doar pentru acele
exponate care cer masuri speciale de conservare, n timp ce altele pot fi expuse
liber. O solutie de atragere a interesului publicului poate fi si asocierea cu teatrele,
pentru
realizarea de spectacole n cadrul unor monumente si ansambluri
istorice. Marile muzee ale lumii organizeaza o serie de activitati interactive:
expozitii, spectacole de teatru, demonstratii de maiestrie artizanala, cicluri
cinematografice, ateliere creative si experimentale, activitati de tipul hands on

(organizate pe anumite tematici, ele permit vizitatorului sa atinga copii ale unor
obiecte pentru a ntelege consistenta si alte detalii). Pe acelasi model, se pot crea
vitrine speciale pentru ca vizitatorii, mai ales cei cu deficiente de vedere sa poate
pipai o replica a unui exponat sau alt material educativ. Filmul de muzeu a fost
introdus n anii 80, dar s-a folosit mai mult dupa 1990, avnd scop de documentare,
artistic sau demonstrativ. Exista filme despre muzee, prezentnd expozitii,
manifestari sau lucrari; filmul a devenit un instrument curent de lucru. De
asemenea, tot mai frecvent se apeleaza la folosirea monitoarelor, care prezinta
texte, figuri, explicatii. Toate acestea cer nsa resurse financiare, pe care nu si le pot
permite toate muzeele. Indiferent de tematica, trebuie sa existe o introducere
istorica si o harta a tarii n context european sau international, eventual tabele
sinoptice si cronologice cu principalele etape ale istoriei, corelate cu date
importante universale. De asemenea, se are n vedere proiectarea de filme si
muzica. Mai usor de realizat sunt acele expozitii de caracter informativ, realizate din
materiale foto, diapozitive si elemente grafice; o astfel de expozitie este mai ieftina,
mai usor de transportat, nu necesita sume mari de asigurare, si nici instalatii
tehnice sofisticate. Lumina este folosita pentru a accentua anumite piese sau
pentru a estompa altele, pentru a izola piesele spectaculoase.
Reguli
Izvorul luminos nu trebuie asezat la o distanta mai mica de sfertul
naltimii peretului, pentru ca punctele supraluminate sa apara pe suprafata, iar
umbra sa cada pe partea de jos.
Suprafata peretilor de sticla ai vitrinelor reflecta lumina, de aceea se recomanda
dispunerea lor pe un plan nclinat, evitnd ca lumina sa-l orbeasca pe vizitator.
De asemenea, se recomanda atentie la combinarea luminii artificiale a vitrinei cu
cea venind dinspre ferestre (cnd sunt lnga fereastra sau vizavi), din plafon sau la
asezarea a doua vitrine luminate fata n fata. ntr-o expozitie, Lumina de plafon nu
este recomandata n cazul picturilor, ntruct n momentul lucrului, artistul avea
sursa de lumina de la o fereastra, de regula laterala. Alta problema a expunerii este
legata de conservarea pieselor; mijloacele de suspendare, prindere si fixare cu
suporturi de metal, plexiglas sau alte materiale rezistente trebuie sa aiba n vedere
ca piesa sa fie bine fixata, sa nu alunece, sa nu se deterioreze datorita ndoirii sau
prinderii fortate. De aceea, este necesar sa se proiecteze (cu arhitectul) un sistem
de suporturi si cleme, pentru fiecare piesa n parte, mai ales cnd piesa are o forma
mai speciala sau e un material textil (aici, atentie cum se repartizeaza sau se
concentreaza greutatea obiectului, repartitia punctelor de sustinere). La obiectele
grele din piatra, lemn, metal se folosesc suporturi si schelete metalice, mobile sau
fixate partial n peretele salii (n secolul XIX erau cimentate n sala!). Trebuie avuta
n vedere permanent armonizarea obiectelor ntre ele, sub raportul formei,
coloritului, stilului, folosirea fondului adecvat (efectul unei culori pe o suprafata mica
nu e acelasi cu o suprafata mare; culoarea poate pune n valoare sau estompa
obiectul ).

Tesaturile prea groase pot veni n contradictie cu obiectele expuse; culoarea alba
poate si ea estompa obiectele. De aceea, sunt de preferat culorile neutre, care sa
nu se reflecte pe obiecte si sa le schimbe tonalitatea sau culori pastelate ori foarte
nchise, cnd obiectele sunt viu colorate.
Culorile vii se folosesc pentru a da stralucire obiectelor de culori ntunecate sau
neutre (lemn, piatra, metal comun). O culoare prea apropiata de a obiectului poate
fi la fel de rea. Introducerea prea multor culori ntr-o expozitie este, de asemenea
periculoasa, fiindca oboseste.
La operele de arta de mare finete, la care trebuie observata tehnica (email bizantin
sau oriental, obiecte din jad, lemn lacuit) sunt indicate culorile pastelate sau neutre
(cenusiu, alb-galbui, nisipiu, galben auriu) care sa nvie piesele, dar nu sa le domine.
Podoabele de aur sau alte piese din aur sunt puse cel mai bine n evidenta de
fondurile nchise (negru, verde nchis, cafeniu-nchis, violet), cu lumina artificiala,
peretii ncaperii fiind la fel zugraviti. n muzeele de arta decorativa, pentru a ilustra
vechile mestesuguri se pot folosi stampe de epoca n original sau reproduceri. n
general materialele ajutatoare dintr-un muzeu de arta trebuie dispuse la distanta de
exponatele originale. Folosirea textelor si etichetelor explicative.
Textele si etichetele sunt de mai multe feluri:
-

texte care prezinta ideea fundamentala a expozitiei;

texte referitoare la un eveniment, personalitate, monument, stil,

etapa;
text explicativ pentru o grupa de obiecte din aceeasi familie, care nlocuieste
etichetele individuale;
-

eticheta pentru un singur obiect.

Repartitia si dispunerea, proportia, modul n care sunt scrise, materialul si culoarea

se discuta cu arhitectul si graficianul si se raporteaza permanent la tipul obiectelor
expuse si la ansamblul expozitiei.
Reguli
-

Reguli pentru realizarea etichetelor:

sa fie discrete;

sa fie clare, concise, citete, usor vizibile, sa nu intre n concurenta cu obiectul

sau sa l acopere;
-

n muzeele de arta, etichetele ar trebui sa fie foarte succinte;

se realizeaza pe materiale transparente (plexi, sticla) cu culoare contrastanta

sau pe h - se pot aseza alaturi de obiect, pe un mic suport tot din plexi (pentru a

fi vizibile pe plan nclinat); nu se lipesc si nu se sprijina pe obiect. De asemenea, se

pot fixa pe fundalul vitrinei, pe un panou sau perete;
rtie; - cnd ntr-o vitrina sunt mai multe obiecte marunte (bijuterii, sigilii, monede)
se face o eticheta colectiva dispusa n interiorul sau exteriorul vitrinei pentru ca prin
numarul si dimensiunile lor etichetele sa nu eclipseze obiectele. Un sistem practic
este de a da fiecarui obiect un numar de ordine si apoi sa fie asezate mai multe
numere pe o eticheta, eventual cu schema dispunerii pieselor. Acest sistem se
poate aplica si la o sala n ntregime.
Se mai practica si sistemul unui album cu explicatii, existent n fiecare sala si care
poate fi consultat de vizitator (cu file nvelite n plexi pentru a preveni uzura).
Aceste albume constituie adevarate lectii si contin chiar explicatii detaliate, desene
de detaliu.
Textele trebuie nsotite si de o traducere ntr-o limba de circulatie sau chiar doua.
n redactarea unei etichete se tine cont de faptul ca se adreseaza marelui public dar
si specialistilor. Prin urmare, muzeograful are nevoie de cunostinte perfecte de ordin
tehnic si istoric.
Continutul etichetelor
O eticheta n muzeele de istorie contine n mod
obligatoriu urmatoarele date:
denumirea obiectului si functia acestuia, eventual materialul, datarea piesei
si alte informatii daca exista: creatorul piesei, tehnica sau stilul, legatura cu o
personalitate din epoca, informatii n legatura cu provenienta piesei (personaj
istoric, mnastire), referiri la importanta sa istorica sau unele inscriptii, texte care se
afla pe piesa etc;
-

denumirea obiectului, titlul sau tema (la picturi, gravuri);

autorul (daca e cunoscut) sau initialele acestuia; eventual scoala sau

atelierul;
-

data nasterii si mortii artistului sau epoca aproximativa n care a trait;

locul de origine;

tehnica lucrarii;

provenienta lucrarii (provine de la un personaj celebru, din tezaurul unei

manastiri sau palat, donatorul);
precizarea daca a fost un cadou oferit de o personalitate cuiva (daca avem
informatia respectiva);

alte date care tin de semnificatia istorica. n locul etichetelor explicative largi
se pot folosi si monitoare care sa prezinte figuri, explicatii, filme diverse. Pentru o
expozitie temporara, mai ales, e nevoie si de un afis: culoarea, textul si ilustratia
trebuie sa atraga atentia vizitatorului nca din strada, de la mare distanta. Se
folosesc unul sau mai multe panouri de mari dimensiuni, cu afisele expozitiei si cu
litere mari colorate, contrastnd cu fondul. Textul trebuie sa cuprinda titlul, durata si
programul de vizitare.
Alte aspecte importante Trebuie tinut cont si de faptul ca o anumita aranjare si
prezentare a obiectelor dintr-o expozitie vor determina n mod obligatoriu reactia
asteptata (unii vin sa se recreeze si sunt atrasi de forma unor obiecte sau de un
detaliu decorativ, altii, avnd cunostinte n domeniu vin din interes stiintific). Nu
exista un public omogen, prin urmare, solutiile trebuie sa fie multiple, ntruct
muzeele au numeroase categorii de public. Important este sa stabilim ce anume l
ndeamna pe om sa viziteze muzeul. n 1963, directorul Muzeului National de
Etnologie din Leida (Olanda) distingea trei tipuri de motive: aspiratia catre frumos
(esteticul), dorinta de a evada din cotidian (romantic), dorinta de cunoastere
(intelectual). Pentru fiecare din aceste categorii si motive, e nevoie de o anumita
prezentare a materialului. Criteriul estetic necesita o prezentare minutioasa n
mediu neutru, numar limitat de obiecte; criteriul romantic se refera la aranjarea n
interes biografic pentru a sugera identificarea cu lumea pe care o reprezinta;
criteriul intelectual sugereaza organizarea exponatelor dupa o schema riguroasa, n
care vizitatorul sa fie condus pas cu pas de la o sugestie la alta. Vizitatorul ideal
reactioneaza la toti cei trei stimuli, nsa acesta este mai degraba e o specie rara.
ntr-o expozitie mai trebuie avuta n vedere si naltimea vizitatorului pentru a putea
determina nivelul privirii (cca 10-12 cm sub naltimea persoanei) la miscarea
minima a globului ocular. Suprafata acoperita de privire reprezinta ntre 30 cm si 1
m deasupra nivelului ochilor, de la o distanta de 61-122 cm. Expunerea obiectelor n
afara acestei zone provoaca ncordarea muschilor, duce la oboseala ochilor, a
picioarelor, la ntepenirea gtului, a spatelui. Cnd anumite piese de muzeu (stlpi
sau dinozauri)