Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aristotel: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul
urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înțeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat, că de
aici rezultă totdeauna o consecință, iar prin această expresie din urmă, că nu mai este nevoie de
niciun alt termen din afară pentru a face consecința necesară.” (Organon)
Aristotel a descoperit silogismul, dar el nu s-a mărginit numai să-i înregistreze existenţa,
ci i-a analizat în mod profund organizarea ierarhică şi i-a determinat variantele posibile, separând
formele valide de cele non-valide. Teoria silogismului şi teoria ştiinţei alcătuiesc, la Aristotel, o
unitate strânsă. Silogismul pare să fie, aşa cum a crezut Aristotel, raţionamentul cel mai frecvent
întâlnit în gândirea omului.
Silogismul este o inferenţă, dar una mediată, aceasta însemnând că, spre deosebire de
inferenţele imediate, la care concluzia derivă nemijlocit din premisă, în cazul silogismului apare
o a doua premisă, care mijloceşte riguros obţinerea concluziei din prima premisă. Aşadar,
silogismul este o inferenţă mediată deductivă, raţionamentul deductiv însemnând un raţionament
riguros, strict, cert, astfel că premisele fiind date, concluzia să derive cu necesitate. Premisele
trebuie să formeze o condiţie suficientă pentru derivarea concluziei, iar concluzia să alcătuiască o
consecinţă necesară a premiselor. Este ceea ce Aristotel a exprimat foarte clar în definiţia sa: să
nu mai fie nevoie de niciun termen din afară (premisele să fie suficiente pentru derivarea
concluziei) şi să rezulte totdeauna o consecinţă (concluzia să fie necesară). Astfel, sensul
principal al silogismului este cel de inferență mediată deductivă.
În Analitica prima, Aristotel defineşte silogismul într-un fel care, în mod corect, se
consideră că este de fapt descrierea fundamentelor unui raţionament de tip deductiv.
Este vorba de definiţiile silogismului din Analiticile prime, Topica, Respingerile sofistice
şi Retorica, pe care le redăm mai jos:
(1)
[Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu
(2 )
[Raţionamentul este o vorbire, în care din anumite lucruri date rezultă cu necesitate
(3)
[Raţionamentul, date fiind anumite premise, trage cu necesitate o concluzie, alta decât
(4)
[dacă anumite premise sunt adevărate sau în general sau cel mai adesea, faptul de a
Analizând comparativ cele patru definiţii, Al. Surdu constată că definiţia (1) din
Analiticile prime este cea mai generală, având ca scop răspunsul la întrebarea „ce este
silogismul?”, în timp ce definiţia (2) din Topica, care, în aparenţă, pare foarte puţin diferită de
prima, urmăreşte surprinderea diferenţelor dintre speciile silogismului: demonstraţia, silogismul
dialectic şi cel eristic.
În cazul definiţiei (4) din Retorica, scopul este explicitat prin tripla referire διˆ τα⋅τα,
παρˆ τα⋅τα, τ τα⋅τα, prin care este indicată încercarea de a pune în evidenţă provenienţa
silogismului din mai multe elemente.
Sintetizând, Al. Surdu consideră că întâlnim la Aristotel trei tipuri de definiţii ale
silogismului: 1. definiţia (1) din Analiticile prime, care vizează în genere ce este silogismul,
reprezentând fiinţa, esenţa şi, ca atare, forma silogismului; 2. definiţia (2) din Topica, în care
expresia τ τα⋅τα εναι este înlocuită prin διˆ τν κειµøνον, ceea ce înseamnă înlocuirea fiinţei
cu modalitatea realizării ei şi, prin aceasta, modificarea şi detalierea obiectului cercetării, care nu
mai este forma, ci structura silogismului; definiţia (3) din Respingerile sofistice, care se referă la
expresia lingvistică a silogismului.
Cea mai importantă dintre aceste definiţii, consideră Al. Surdu, poate fi considerată cea
din Analiticile prime, reprezentând „esenţa pură a silogismului şi răspunsul la întrebarea „ce este
silogismul?”, în timp ce, definiţia din Topica pune accentul pe „Cum este silogismul?”, iar cea
din Respingerile sofistice pe întrebarea „Cum se exprimă silogismul?”. În acest sens, filosoful
român precizează că, atâta vreme cât fiecare dintre variante are un scop bine determinat,
identificarea lor nu este permisă. Ca atare, în traducerea primei definiţii nu ar trebui să apară
elemente structurale sau lingvistice.
Faţă de aceeaşi problemă, poziţia logico-matematică, în cadrul căreia nici forma, nici
structura şi nici expresia lingvistică a silogismului nu au sens, fiind înlocuite cu simple formule
denumite „silogisme” cu caracter operaţional în diferite sisteme de calcul formal, este, după cum
arată Al. Surdu, în ultimă instanţă greşită.
În cartea I a Analiticilor prime, consideră Al. Surdu, silogismul apare ca formă reflexivă
subiectiv-raţională. Figurile silogistice sunt determinate de locul specific pe care îl ocupă cei trei
termeni ai silogismului, iar valabilitatea modurilor silogistice în cadrul fiecărei figuri silogistice
este reglementată de regulile ce privesc atât termenul mediu, cât şi cantitatea şi calitatea
premiselor, respectiv de legile generale şi speciale al validităţii silogismului. Pe baza acestora,
sunt obţinute modurile silogistice valabile, acele combinaţii concludente de premise, adică acelea
din care se poate obţine cu necesitate o concluzie. Concordanţa cu definiţia silogismului
reprezintă aşadar criteriul corectitudinii silogistice, iar în logica tradiţională, după cum
menţionează şi Al. Surdu, corectitudinea silogistică se limitează de obicei la problema
consecuţiei, analizată de Aristotel în cartea I a Analiticilor prime.
Analiza corectitudinii silogismului este făcută într-un dublu sens. Este cercetată atât din
perspectiva imposibilităţii decurgerii falsului din adevăr (ex veris non possibile falsum
syllogisare), cât şi din perspectiva posibilităţii obţinerii de concluzii false din premise adevărate
(ex falso sequitur quodlidbet). În cel de-al doilea caz, Aristotel nu se rezumă la o demonstraţie
pur formală, ci întreprinde o cercetare amănunţită, cercetare pe care, după cum precizează Al.
Surdu, tendinţa formalistă a logicii simbolice şi logica de şcoală tradiţională nu au examinat-o cu
prea mare seriozitate. În logica simbolică, problema este pusă exclusiv în termenii implicaţiei. În
acest mod este tratată inclusiv modalitatea obţinerii silogistice a concluziilor, deşi aceasta din
urmă nu se suprapune identic cu cadrul consecinţelor implicaţionale.
Logica tradiţională, pe de altă parte, a redus corectitudinea la deducţia din axiome, a căror
valoare nu depinde de cea a părţilor componente, ceea ce corespunde exclusiv perspectivei din
cartea I a Analiticilor prime.
Când Aristotel trece la analiza structurii silogismului, îi restrânge puțin înțelesul: „ori de
câte ori trei termeni sunt în așa fel raportați unul la altul, încât cel din urmă să fie conținut în cel
mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie sau conținut în termenul prim sau exclus din el luat ca
un tot, termenii extremi trebuie să fie raportați într-un silogism perfect” (Aristotel, Analitica
primă, Editura științifică, București, 1958, Organon II, I, 4, 24B, p. 18-22).
I.
A
C
B
se includ succesiv unul în sfera celuilalt – cu varianta că al doilea termen este exclus din
ultimul. Cele două situații logice se reprezintă astfel:
II. C
A
Care este însă principiul care exprimă cel mai sintetic aceste relații? S-a susținut mult
timp că acesta este dictum de omni et nullo sau mai explicit quidquid de omnibus valet, valet
etiam de quibusdam et singulis; quidquid de nullo valet, nec de quibusdam et singulis valet: ceea
ce se atribuie tuturor, se atribuie și câtorva și unuia; ceea ce nu se atribuie niciunuia, nu se
atribuie nici câtorva, nici unuia.
Leibniz a exprimat mai clar aceasta în principiul includens includentis est includens
inclusi: genul genului este genul speciei sau cu: specia speciei este specia genului.
Dar abia logica modernă a dezvăluit natura reală a acestor relații. S-a arătat că silogismul
se sprijină pe proprietatea de tranzitivitate a relației de incluziune a claselor.
Această formulă exprimă exact situața logică descrisă de Aristotel: dacă C este conținut
în B, iar B este conținut în A, atunci C trebuie să fie conținut în A – cu varianta că, dacă B nu
este conținut în A, nici C nu va fi conținut în A.
Textul care conține această explicație este foarte important. Aristotel precizează: „Că un
termen este inclus în altul ca într-un tot este același lucru ca și a enunța pe unul despre totalitatea
celuilalt” (ibid.)
Creatorul logicii formale enunță în acest text echivalența dintre interpretarea în sferă și
interpretarea în conținut a judecății. Mai precis intenția sa este de a reduce judecata intensivă la
judecata extensivă, să arate că în toate cazurile în care spunem S posedă P, putem spune tot așa
de bine și S este inclus în P. Este un punct de vedere cu totul modern, cunoscut drept principiul
abstracțiunii, principiu care permite exprimarea proprietăților în termeni de logica claselor.
Această echivalență a fost necesară lui Aristotel, deoarece el interpreta judecata în
conținut. El exprimă judecata totdeauna în forma: A aparține lui B, respectiv A nu aparține lui B,
fapt ce în gîndirea curentă pare a fi o judecată cu sens.
1. Silogismul este inferența formată din trei propoziții (două premise și o concluzie) și din
trei termeni (S,P,M)
2. Silogismul este argumentul în care din două premise (propoziții categorice) care au un
termen comun (M) se deduce drept concluzie o propoziție care unește ceilalți doi termeni,
adică termenii necomuni ai premiselor (S și P)
3. Silogismul este tipul fundamental de argument deductiv mediat, alcătuit din trei
propoziții categorice, din care două sunt premise, iar a treia este concluzie
4. Silogismul este o relaţionare dintre doi termeni (noţiuni, mulţimi etc.) în care se face o
predicare mediată între una din noţiuni care este subiectul predicării, adică cel care o
suportă şi care chiar se numeşte subiect (S), și asupra căreia respectiva predicare se face
prin intermediul celuilalt termen care se predică și care se numeşte chiar predicat (P),
indiferent de rolul pe care-l joacă în premise.
Ex:
Structura silogismului:
După poziția termenului mediu, există 4 figuri silogistice (scheme generale de raționament)
I II III IV
Modurile figurii 4 au fost determinate de urmașii lui Aristotel ca moduri indirecte ale
figurii 1. În realitate, figura 4, cu toate că are o poziție proprie termenului mediu, nu reprezintă o
operație logică diferită de cele studiate. Cele 6 moduri reprezintă, de fapt, operații ale primei
figuri. Nici alți logicieni, în afară de Aristotel, nu recunosc figura a patra, întrucât văd funcțiile
fiecărei figuri în gândire (J. Lachelier, Ed. Goblot).
Logica modernă a supus verificării aceste moduri. Silogistica fiind un fragment din logica
predicatelor monadice (logica claselor), s-au folosit calcule logice din logica predicatelor. Au
fost validate astfel doar 15 moduri. Cad nu numai cele 5 moduri atenuate, dar încă 4 moduri tari
(DARAPTI, FELAPTON, BRAMANTIP, FESAPO), adică toate modurile care deduc concluzii
particulare din premise universale. Aceasta din cauza semnificației existențiale a propozițiilor
particulare (cf. Logicii lui Boole).
Figura 2 servește la stabilirea deosebirilor dintre lucruri, deoarece are concluzie negativă:
Ex: Superstițiile nu sunt adevăruri (pentru că nu reflectă realitatea și toate adevărurile reflectă
realitatea)
Figura 3 ajută la stabilirea exemplelor și excepțiilor, deoarece are concluzie particulară:
Ex: Unele mamifere sunt acvatice
Pe de altă parte, s-a arătat rolul figurilor în demonstrație. Figurile sunt diferite feluri de a
raționa și de a dovedi adevărul sau falsitatea unei propoziții, astfel figura 1 este o probă de
adevăr, singurul mijloc deductiv de a dovedi adevărul unei judecăți; figura 2 dovedește falsitatea
unei judecăți afirmative (prin concluzie negativă); figura 3 dovedește falsitatea unei judecăți
universale (prin concluzie particulară).
1. Într-un silogism valid, termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puțin una
dintre premise
2. Niciunul dintre termenii extremi ai silogismului nu poate fi distribuit în concluzie
decât dacă este distribuit și în premisa în care apare
3. Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă
4. Cel puțin o premisă trebuie să fie afirmativă; silogismul cu ambele premise negative
este nevalid
5. Dintr-o premisă afirmativă și una negativă nu poate rezulta decât o concluzie
negativă
6. Cel puțin una dintre premise trebuie să fie universală; silogismul cu ambele premise
particulare este nevalid
7. Dintr-o premisă universală și una particulară nu se poate extrage decât o concluzie
particulară
Legi speciale:
Fig. I – Premisa minoră trebuie să fie afirmativă Moduri valide I: BARBARA,
Fig. III - Premisa minoră trebuie să fie afirmativă Moduri valide III:
DARAPTI,
II. Metoda diagramelor Venn – constă dintr-o diagramă alcătuită din trei cercuri
intersectate, fiecare cerc reprezentând unul din cei trei termeni ai silogismului.
Sunt reprezentate grafic numai premisele și dacă din reprezentarea grafică a
premiselor a rezultat automat reprezentarea grafică a concluziei, atunci modul
silogistic este valid, în caz contrar silogismul este nevalid.
Hașurarea unei zone în diagrama Venn semnifică faptul că acolo este mulțime vidă (se
anulează). Dacă nu există mulțime vidă, se pune un x, pentru a arăta că există cel puțin un obiect
în extensiune. (prezumția ontologică)
Reguli de reprezentare:
1. Dacă ambele premise sunt universale, iar concluzia e particulară, se reprezintă și concluzia,
punându-se un x în regiunea unde se află obiectul gândirii. Altfel, ar rezulta că modul este
nevalid. „x” se numește presupoziție de neviditate sau supoziție existențială. Presupoziția de
neviditate a lui S (termenul minor) se aplică în cazul următoarelor silogisme valide: BARBARI,
CELARONT, CESARO (eao-2), CAMESTROP (aeo-2), CAMENOP (aeo-4). Presupoziția de
neviditate a lui P (termenul major) se aplică în cazul lui BRAMANTIP (aai-4). Presupoziția de
neviditate a lui M (termenul mediu) se aplică în cazul următoarelor moduri valide: DARAPTI
(aai-3), FELAPTON (eao-3), FESAPO (eao-4)
2. Dacă o premisă este universală, iar alta este particulară, se reprezintă mai întâi premisa
universală
3. Niciun sector nu poate fi, în același timp, hașurat, cât să și conțină un „x”.
Modurile silogistice valide ale figurii 1 sunt numite „perfecte”, iar celelalte „imperfecte”. Se
pune problema de a dovedi validitatea modurilor silogistice imperfecte cu ajutorul celor perfecte.
În acest sens, pot fi utilizate două operații, numite „reducerea directă” și „reducerea indirectă”.
Ex: CESARE (eae-2) se reduce la CELARENT (eae-1). Litera „s” arată că se convertește simplu
premisa care o precede, astfel:
PeM c→ MeP
SaM SaM
SeP SeP
PeM c→ MeP
SoP SoP
La două dintre modurile valide „imperfecte”: aoo -2 și oao-3, nu se poate aplica metoda
reducerii directe, deoarece propozițiile particular negative nu se convertesc și M nu poate fi adus
în poziția din figura 1 prin convertirea premisei de tip O. Reducerea directă nu poate fi realizată
nici prin convertirea premisei A, deoarece aceasta este convertită numai prin accident și ar
rezulta o premisă de tip I și dintr-o premisă de tip O și I nu rezultă nicio concluzie (cf. legii 7).
Demonstrația acestor moduri se face prin metoda reducerii la absurd, realizată de Aristotel în
„Analitica primă”. Pentru a demonstra că un anumit mod silogistic este valid se parcurg
următoarele etape: