Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea: Istorie

REFERAT
Domnia lui Ioan Gheorghe Caragea în Țara
Românească

Coordonator: conf. univ. dr. habil. Neagoe Claudiu

Student: Pîrvu Alin

 Ioan Vodă Caragea a fost numit domn al Țării Românești la 27 august/8 septembrie
1812, înscăunare pentru care cheltuise 8 000 de pungi de bani. Domnia acestuia s-a încheiat la
29 septembrie/11 octombrie 1818. Politica sa fiscală a fost înrobitoare, a pus dări noi, totul
pentru a putea recupera suma plătită la învestire1.
În raporturile economice cu Poarta, Țara Românească a înregistrat în perioada 1812-
1819 un deficit foarte mare, de aproximativ 7 202 500 piaștri. În afara obligațiilor bănești
asumate față de demnitarii și cămătarii de la Poartă, Ioan Gheorghe Caragea a strâns o
însemnată avere, depusă în băncile din Austria, Elveția, Rusia și Italia. Domnia lui a fost
considerată de contemporani una dintre cele mai grele, mult timp vorbindu-se despre
abuzurile dregătorilor fiscali, care strângeau fără îndurare dările de la locuitori. Situația în țară
s-a agravat în 1813, când a izbucnit epidemia de ciumă. Aceste realități dramatice au stat la
baza înființării unui sistem de corupție, cei jefuiți fiind țăranii2.
Caragea nu s-a aflat în relații bune cu boierimea, astfel că în 1813, pe unii i-a trimis în
surghiun în Albania, iar altora le-a confiscat averile. În 1817, i-a îndepărtat de pe moșiile lor
pe vistiernicul Constantin Filipescu, Bălăceanu Constantin stolnicul și pe logofătul Grigore
Ghica.
Principele a întreținut raporturi protocolare cu Franța. O relație mai strânsă a avut-o cu
imperialii prin intermediul lui Frederic von Gentz, corespondent desemnat de cancelarul
Metternich, având cu acesta un schimb bogat de informații, primind rapoarte despre politica
Austriei față de turci și de ruși. Caragea era sfătuit să le sugereze demnitarilor de la Istanbul
să nu se lase antrenați într-un conflict cu Rusia, cum urmărea diplomația franceză.
Informațiile primite prin agenții săi de la Viena erau transmise la Poartă prin intermediul lui
Hechim Pașa Masad Efendi3.
În raporturile cu Poarta otomană, Caragea a contribuit la înlăturarea lui Seid Abdulah
Ramiz Pașa, partizan al reformelor padișahului Selim al III-lea și a loviturii de stat a lui
Baraiktar Mustafa Pașa. Întâmpinat la Colentina de un corp de 800 de arnăuți ai domnului, a
fost ucis. Rusia a continuat să exercite o puternică influență în sud-estul Europei, mai cu
seamă după înfrângerea lui Napoleon I (1812)4.
De numele principelui este legată și alcătuirea unei lucrări normative, „Condicele
Caragea” (1816-1818), precum și inaugurarea de către dascălul ardelean Gheorghe Lazăr, la
1
Constantin Bălan, Domniile fanariote în Țara Românească și Moldova, în Istoria românilor. Românii între
Europa Clasică și Europa Luminilor (1711-1821), vol. VI, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 494.
2
Ibidem, p. 495.
3
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Corint, București, 2014, p. 245.
4
Ibidem.
Școala Domnească de la Sf. Sava, a cursurilor de treaptă înaltă în limba română (1818).
Școala beneficia de un medic plătit, iar examenele se susțineau la 1 decembrie și 1 aprilie, iar
elevii conștiincioși primeau premii. Tot acum este introdus și dreptul ca materie de studiu, iar
din această perioadă ni s-a păstrat „regulamentul” de funcționare a școlii grecești din
București. Pe lângă datoriile profesionale, morale și cetățenești de care trebuiau să dea dovadă
profesorii, regulamentul din vremea lui Caragea conținea norme de conduită și pentru
supraveghetorii numiți ai școlilor, precum și obligațiile și drepturile elevilor.
Cea mai importantă reglementare privitoare la elevi era aceea că aceștia, indiferent de
clasa socială, erau considerați egali. Forma de evaluare este cea finală, la sfârșitul ei elevii
primind certificate care să ateste reușitele și deprinderile profesionale. Evaluarea nu se realiza
de către profesorii din școală, considerați a nu fi imparțiali, ci de către profesorii altor școli5.
Țărănimea eliberată de rumânie pe vremea lui Constantin Mavrocordat nu devine
liberă de fapt, deoarece nu dispunea de pământ, fapt pentru care trebuia să muncească în
continuare pe moșiile boierilor, dând dijmă și muncind un număr de zile pe an care variază
între 12 și 24. Situația economică a acestora e tot mai grea, sunt siliți să muncească și
boierului și domnului, căruia îi fac transporturile de zaherea (alimente, furaje etc.). Din
această cauză, țăranii trec peste hotare, adesea peste Dunăre, unde erau nevoiți să asculte doar
de un singut stăpân, turcul, sau peste Nistru. Prin urmare, satele scad ca număr de locuitori,
altele se pustiesc sau devin siliști6.
Pentru a pune capăt abuzurilor, domnia a încercat să reglementeze prin așezăminte și
legiuiri raporturile dintre stăpânii de moșii și săteni. Legiuirea lui Caragea a fixat claca la 12
zile pe an, ultimul text adăugând o zi de plug și un car de lemne pe an7.
Cele mai însemnate așezări urbane din epoca fanariotă au fost cele două reședințe
domnești de la București și Iași. În timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, imaginea
capitalei bucureștene s-a schimbat considerabil. Reclădit în cea mai mare parte, orașul a
căpătat o nouă fizionomie. Casele boierilor și cele ale negustorilor au fost clădite din cărămidă
și piatră și acoperite cu șindrilă, țiglă sau tablă. Cele mai mari și mai frumoase case se aflau
pe Podul Mogoșoaiei, prima uliță din București luminată, începând cu anul 1814, cu făclii8.
Epidemia de ciumă, adusă de la Constantinopol, izbucnită în timpul domniei lui
Caragea a decimat în câteva luni jumătate din locuitorii Bucureștiului. Această epidemie a

5
Claudiu Neagoe, Marin Toma, Țările Române în epoca fanariotă, Editura Ars Docendi, București, 2018, p. 209.
6
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, ediția a II-a,
Editura Albatros, București, 1975, pp. 508-509.
7
Ibidem, p. 510.
8
Claudiu Neagoe, Marin Toma, op. cit., p. 72.
fost urmată de cutremur și inundații. În timpul „ciumei lui Caragea” mureau până la 300 de
oameni pe zi și se estimează că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000. Cel
mai mic contact cu o casă molipsită putea aduce moartea într-o familie întreagă. Boala a
provocat haos în capitală, iar în acele vremuri s-au petrecut multe jafuri și violuri, cei mai răi
fiind oamenii care au avut boala și au scăpat de ea. Aceștia intrau în persoanelor sănătoase și
amenințau că le va da ciumă9.
În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii au căutat soluții și au încercat să scape de
ciumă cu alcool, dar și aici au fost impuse restricții, iar cârciumile vindeau prin niște
ferestruici. Atunci au apărut și vracii care promiteau în zadar că îi salvează pe ciumați dacă
vin în contact cu o broască-țestoasă10.
La începutul secolului al XIX-lea, în București, existau doar spitalele Colțea (întemeiat
de spătarul Mihai Cantacuzino pe vremea lui Constantin Brâncoveanu) și Pantelimon, înființat
în 1735 de Grigore Ghica. În 1813, din cauza ciumei lui Caragea, Constantin Caracaș, un
doctor devotat, a pus bazele spitalului Filantropia11.
În ceea ce privește vestimentația din această perioadă, îmbrăcămintea unui boier vlah
era compusă dintr-un ișlic de blană cu părul foarte scurt și creț, iar cu ocazia marilor
ceremonii acesta purta o căciulă de samur în forma unui cilindru puțin turtit, al cărui fund era
făcut din stofă de culoare roșie, aceasta fiind rezervată numai domnilor, singurii care aveau
dreptul să o poarte, ca și turbanul; în picioare obișnuiau să poarte cizmulițe sau papuci
galbeni12.
Boieroaicele se îmbrăcau într-o rochie albă, iar pe cap purtau o băsmăluță de muselină
imprimată, împodobită de cele mai multe ori cu broderii. Nu lipseau nici bijuteriile scumpe,
iar în picioare purtau conduri peste un ciorap subțire de bumbac. În schimb, țăranii se
îmbrăcau cu opinci, ițari, o cămașă cu găitane, o căciulă din blană de oaie. Cămășile femeilor
erau împodobite în culori vii peste care legau două fote și la care asortau diverse salbe13.
Sub domnia lui Ioan Gheorghe Caragea, la îndemnul fiicei lui, domnița Ralu, la
București a fost organizată prima sală de teatru (1818), la „Cișmeaua Roșie”, pe Podul
Mogoșoaiei. Din relatările secretarului lui Caragea, teatrul a fost inaugurat cu piesa Italianca
în Alger, piesă ce aparținea lui Gioacchino Rossini, jucată de elevii școlii de la Sf. Sava.

9
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300-de-bucuresteni-pe-zi-iata-
unde-erau-ingropati-ciumatii, accesat la 03.06.2020.
10
Ibidem.
11
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 512.
12
Claudiu Neagoe, Marin Toma, op. cit., p. 156.
13
Ibidem, p. 157.
 După plecarea sa precipitată din țară la 29 septembrie/11 octombrie 1818, Ioan Vodă
Caragea s-a stabilit o perioadă la Geneva, în Elveția, iar apoi la Pisa, în Italia. A murit în anul
1845, la Atena.
 Bibliografie

***, Istoria românilor. Românii între Europa Clasică și Europa Luminilor (1711-1821), vol.
VI, Editura Enciclopedică, București, 2002.

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu,
Istoria României, Editura Corint, București, 2014.

Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri
până astăzi, ediția a II-a, Editura Albatros, București, 1975.

Neagoe, Claudiu, Toma, Marin, Țările Române în epoca fanariotă, Editura Ars Docendi,
București, 2018.

Surse web

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300-de-
bucuresteni-pe-zi-iata-unde-erau-ingropati-ciumatii, accesat la 03.06.2020.