UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT

Desemnarea și sosirea monarhului în țară( februarie - mai 1866)

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Ungureanu George

Student: Dănălache Claudiu

Istorie

Anul III
 Daupă exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, România se afla în plin haos. Odată cu
abdicarea forţată a domnitorului, la conducerea statului s-a instalat, provizoriu, o Locotenenţă
domnească alcătuită din trei reprezentanţi ai conspiraţiei anticuziste: Nicolae Golescu, Lascăr
Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie. Totodată, s-a constituit un nou guvern, având în
frunte pe Ion Ghica şi numărând, între alţi fruntaşi liberal-radicali, pe C.A. Rosetti. Soluţia
salvării statului naţional, a depăşirii crizei, pe care ei înşişi - conspiratorii lui Cuza - o
provocaseră în graba lor, nu putea fi alta decât instalarea unui domn străin dintr-o familie
domnitoare europeană, în conformitate cu doleanţele exprimate de Adunările ad-hoc în
toamna anului 18571.
Abil politician, I.C. Brătianu, i-a cerut sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma
întrevederii dintre monarhul francez şi delegaţia din România se anunţa numele primului rege
care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucureşti... Philippe al Belgiei, conte de Flandra.
Membru al impozantei familii regale de Orléans, Philippe ar fi reprezentat apropierea de
Franţa, sora mai mare a României - aşa cum era văzută în acea perioadă - şi ar fi putut aduce,
în viziunea oamenilor politici ai vremii, influenţa celei mai liberale Constituţii din lume, cea
belgiană2.
Echilibrul intern politic s-a menţinut în lunile fierbinţi în care a întârziat să se producă
rezolvarea problemei fundamentale a domniei, ceea ce a ajutat România să facă faţă
împrejurărilor deosebit de complicate în care se afla, înainte de toate în ceea ce privea relaţiile
ei cu puterile garante. Corpurile legiuitoare au fost menţinute, cel puţin pentru o vreme.
Convocate într-o şedinţă extraordinară, la 11/23 februarie 1866, ele au sancţionat faptul
împlinit şi l-au ales pe Philippe de Flandra ca domnitor.
Prin proclamarea contelui Philippe ca domnitor de către Locotenenţa domnească,
Europa era pusă din nou în faţa unui fapt împlinit de către români şi chiar în faţa unei
probleme aparent soluţionate şi nu a uneia care trebuia rezolvată 3. Locotenenţa domnească
reusişe să stârnească furia nu numai a Turciei, ci să nemulţumească şi Rusia şi Austria, ba
chiar şi pe Napoleon al III-lea! Motivul nemulţumirii lui Napoleon era foarte simplu. Philippe
de Flandra era nepotul Regelui Loius Philippe, iar Casa de Orléans era pretendentă la tronul
Franţei. Proiectul "Filip I de România" s-a dovedit însă un eşec, contele de Flandra refuzând
politicos oferta delegaţiei româneşti la 14/26 februarie. În fond, suveranul micului stat de la
nordul Dunării era încă supus Imperiului Otoman şi era nevoit să plătească un greu tribut
anual Înaltei Porţi4. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere făţişă în faţa
sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusa întregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia
şi Moldova erau ţări cu o puternică influenţă balcanică, standardele de viaţă ale vremii în cele
două principate fiind cu mult sub cele considerate decente într-o naţiune occidentală.
Tot la 14/26 februarie, Imperiul Otoman cerea acordul puterilor garante pentru a trimite
un comisar în România cu sarcina de a pune capăt unirii celor două ţări, ceea ce ar fi însemnat
aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Paris din septembrie 1859 şi a celei de la

1
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, p. 77.
2
Adrian Nicolae, Carol I - principele de oţel al României, http://www.descopera.ro/descopera-istoria-
romanilor/5163868-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei [accesat 29.05.2016].
3
Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I: Constituirea României moderne (1821-1878),
Bucureşti, 2003, p. 553.
4
Keith Hitchins, România. 1866-1947, ediţia a IV-a, traducere din engleză de George G. Potra şi Delia
Răzdolescu, Bucureşti, 2013, p. 27.

2
Constantinopolis din septembrie 1861. Divergenţele dintre puteri, dar mai ales poziţia Franţei
au contribuit la evitarea acestei mari primejdii, deşi situaţia de criză era evidentă. Propunerea
împăraţului Napoleon al III-lea referitoare la convocarea unei conferinţe s-a dovedit benefică.
Canalizată pe calea negocierilor, problema a intrat pe un făgaş al tergiversărilor, ceea ce va da
răzgaz românilor de a-i găsi o rezolvare în sensul năzuinţelor naţiunii lor5.
Conferinţa marilor puteri, întrunită la Paris în intervalul 26 februarie/10 martie - 23
mai/4 iunie 1866, la capătul unor îndelungate dezbateri, se pronunţa împotriva soluţiei
principelui străin, stabilind ca Unirea să fie din nou hotărâtă de noi adunări legislative, alese
separat pentru cele două provincii, în conformitate cu dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei de la
Paris. Trebuie amintit aici că delegaţia trimisă la Paris de guvernul român (compusă din
Vasile Boerescu, L. Steege, Şt. Fălcoianu) nu reuşise să influenţeze cursul dezbaterilor şi
luarea acestor decizii. Se formulase chiar în cursul acestor dezbateri, din partea Turciei,
sprijinită de Austria, cererea de intervenţie armată, aceasta fiind însă respinsă de majoritatea
marilor puteri6.
De asemenea, pe plan intern surveneau serioase dificultăţi periclitând Unirea; la Iaşi, în
aprilie, se declanşa o mişcare separatistă, având în frunte pe un mare boier, N.N. Rosetti-
Roznovanu, în timp ce pe linia Dunării se desfăşura o răscoală a grănicerilor, la declanşarea
căreia contribuise nu numai sentimentul de solidaritate cu domnitorul înlăturat, ci şi rolul unor
agenţi străini aparţinând puterilor interesate la această dată să provoace greutăţi noilor
autorităţi de la Bucureşti, în scopul destrămării Unirii7.
Intervenţia hotărâtă a autorităţilor va stopa aceste pericole interne, în timp ce, faţă de
ameninţările Turciei cu o intervenţie armată, guvernul condus de I. Ghica va răspunde cu
mobilizarea unei oştiri, constituită mai ales din voluntari, sub conducerea generalului Gh.
Maghem, în vederea organizării unei eventuale rezistenţe8.
Întorşi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuşi Napoleon al III-lea,
politicienilor români, în frunte cu I.C. Brătianu, li se propunea un nou nume, de data aceasta
german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziţiei unei părţi a clasei
politice de la Bucureşti, la 30 martie, Ion Brătianu se afla la Düsseldorf, cerând o audienţă
prinţului Karl Anton de Hohenzollern. Audienţa i-a fost acordată pentru 31 martie şi a ţinut 3
ore, timp în care Brătianu a vorbit despre situaţia politică de la Bucureşti, înmâna prinţului
Karl Anton cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai săi pe tronul Principatelor Unite9.
Cel mai potrivit pentru această misiune s-a dovedit Karl Eitel Friedrich Zephyrinus
Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, cel de al doilea fiu al
prinţului prusac Karl Anton. Absolvent al Şcolii de Cadeţi din Münster şi al Şcolii de Artilerie
din Berlin, Karl era un ofiţer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu
succes la cel de al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria şi Prusia pe de o
parte şi Danemarca10.
Principele Carol I i-a răspuns lui Brătianu că se afla din întâmplare la Düsseldorf şi că
avea să se întoarcă la regimentul său din Berlin. Carol I era un patriot convins şi nu voia să îşi
5
Istoria românilor, pp. 554-555.
6
Nicolae Isar, op. cit., p. 78.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Adrian Nicolae, op. cit.
10
Ibidem.

3
părăsească ţara, mai ales că razboiul austro-prusac se apropia. Brătianu nu s-a mulţumit cu
acest refuz şi i-a cerut colonelului von Rauch o întrevedere între patru ochi cu Carol I. Seara,
în jurul orei 18:00, Brătianu i-a înmânat lui Carol I coroana şi l-a informat despre situaţia din
Principate timp de alte două ceasuri. Carol I l-a refuzat pe Brătianu şi de această dată, întrucât
i-a mărturisit că nu se simţea în stare să facă acest pas. Carol, aşadar, nu i-a făcut nici o
promisiune lui Brătianu11.
La 11 aprilie 1866 este emisă o proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu
alegerea lui Karl I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite:
„Noi, autorizaţi de voinţa naţională, conduşi de datoria ce avem de a pune frâu tuturor
intrigilor şi uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naţionalităţii noastre, şi siguri de astă dată că
voinţa naţiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a
naţiunii ca domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele
de Carol I.
Români, dorinţa voastră nestrămutată de a fi o naţiune tare, lumina ce aţi dobândit prin
atâtea lungi şi dureroase suferinţe, prăpastia de la gura căruia ne-a depărtat actul de la 11 (23
februarie) şi în care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dau credinţa că veţi da în
unanimitate coroana principelui Carol I şi veţi face astfel ca, peste puţine zile, Europa întreagă
să repete unanima noastră strigare: Trăiască România, una şi nedespărţită!”12
În dimineaţa zilei de 14 aprilie, atunci când se afla la masă cu camarazii săi, prinţul a
aflat, citind ziarele, că “Locotenenţa şi ministerul au propus, prin afişe lipite pe străzi,
candidatura la tronul Romaniei a principelui Karl de Hohenzollern sub numele de Carol I.”
Carol a rămas şocat atunci când a citit. Evident, în spatele acestor treburi era Brătianu.
Colonelul von Rauch l-a înştiinţat pe Carol I că trebuie să se prezinte la Düsseldorf, pe 16
aprilie, la Karl Anton13.
La 19 aprilie, Brătianu era însoţit de Carol Davila la Düsseldorf, iar prinţul Karl le-a
comunicat acestora decizia de a-i urma în noua patrie, pe care avea să o conducă până în
1914.
Odată obţinându-se consimţământul principelui, guvernul I. Chica a trecut la
organizarea unui plebiscit menit să sancţioneze alegerea făcută, să-i confere legalitate şi
credibilitate în exterior. Plebiscitul s-a desfăşurat în intervalul 2-8/14-20 aprilie 1866,
rezultatul votului fiind pe deplin favorabil principelui Carol. A doua zi după încheierea
acestuia, la 9/21 aprilie, se deschide noua Adunare legislativă, sub preşedinţia lui Manolache
Costache Epureanu, principala ei misiune fiind proclamarea principelui ca Domn14.

11
Amănuntele înscăunarii lui Carol I: piaţeta în care se jucau porcii în noroi, palatul cu un singur etaj,
conflictul mocnit austro-prusac şi refuzul contelui Filip de Flandra,
http://europolitics.ro/istorie/amanuntele-inscaunarii-lui-carol-i-piateta-in-care-se-jucau-porcii-in-noroi-palatul-
cu-un-singur-etaj-conflictul-mocnit-autro-prusac-si-refuzul-contelui-filip-de-flandra/ [accesat 29.05.2016].
12
Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca
domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866),
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/02/proclamatie-a-locotenentei-domnesti-in-legatura-cu-alegerea-
lui-carol-i-de-hohenzollern-sigmaringen-ca-domn-al-principatelor-unite-11-aprilie-1866/ [accesat 29.05.2016].
13
Amănuntele înscăunării lui Carol I...
14
Nicolae Isar, op. cit., p. 79.

4
 Călătorind spre ţară în mare secret, în compania fruntaşului liberal I.C. Brătianu,
principele Carol ajungea la Turnu Severin în după-amiaza zilei de 8/20 mai 1866, peste două
zile, la 10/22 mai, având loc proclamarea sa ca Domn sub numele de Carol I15.
Ceremonia proclamării este binecunoscută, detalii privitoare la ea aflându-se în
numeroase lucrări. Principele depune cunoscutul jurământ de credinţă către Ţară: „Jur a fi
credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a
domni ca Domn constituţional" (jurământ citit de unul dintre locotenenţii domneşti, la care
principele a răspuns în limba română: „Jur!”. Jurământul a fost însoţit de locuţiunea
preşedintelui Adunării, M.C. Epureanu şi apoi a lui Carol: „Cetăţean astăzi, mâine, de va fi
nevoie, soldat, Eu voi împărtăşi cu Domniile Voastre soarta cea bună, ca şi pe cea rea. Din
acest moment, totul este comun între noi; credeţi în Mine, precum cred Eu în Domniile
voastre.”16
În concluzie, prin aducerea lui Carol I pe tronul României, naţiunea noastră îşi câstigase
principele pe care şi-l dorise, şi asta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă
o apropiere a acesteia de Franţa, decât de Germania.

15
Ibidem.
16
Ibidem.

5
BIBLIOGRAFIE:

Berindei, Dan (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I: Constituirea României moderne
(1821-1878), Bucureşti, 2003.

Hitchins, Keith, România. 1866-1947, ediţia a IV-a, traducere din engleză de George G. Potra
şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, 2013.

Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediţia a II-a, Bucureşti,
2005.

Nicolae, Adrian, Carol I - principele de oţel al României, http://www.descopera.ro/descopera-

istoria-romanilor/5163868-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei [accesat 29.05.2016].

*** Amănuntele înscăunarii lui Carol I: piaţeta în care se jucau porcii în noroi, palatul cu un
singur etaj, conflictul mocnit austro-prusac şi refuzul contelui Filip de Flandra,
http://europolitics.ro/istorie/amanuntele-inscaunarii-lui-carol-i-piateta-in-care-se-jucau-
porcii-in-noroi-palatul-cu-un-singur-etaj-conflictul-mocnit-autro-prusac-si-refuzul-
contelui-filip-de-flandra/ [accesat 29.05.2016].

*** Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de

Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866),
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/02/proclamatie-a-locotenentei-domnesti-in-
legatura-cu-alegerea-lui-carol-i-de-hohenzollern-sigmaringen-ca-domn-al-principatelor-
unite-11-aprilie-1866/ [accesat 29.05.2016].