Carol I, reformator al României

Preambul – Pe 11 februarie 1866, profitând de indeciziile şi greşelile lui Alexandru Ioan Cuza,
membrii ai celor două partide ale vremii, liberal şi conservator, grupaţi în ceea ce istoria va numi”
Monstruoasă coaliţie”, l-au silit să abdice. Locul lui Cuza a fost luat de o locotenenţă domnească
provizorie desigur. Începea căutarea unui nou monarh. La început clasa politică românească a optat
pentru Filip de Flandra, care s-a retras în urma presiunii lui Napoleon al III-lea. După îndelungi căutări
ale lui Ion C. Brătianu a fost găsit monarhul pentru tronul României: Carol din familia domnitoare
germană de Hohenzolern. După un drum cu peripeţii, pentru că tocmai începuse războiul între Prusia şi
Imperiul Austro-Ungar, Carol ajungea pe teritoriul românesc pe 9 mai 1866, fiind încoronat pe 10 mai
rege. Pentru Principate începea o domnie care se va dovedi pe lângă longevitate şi foarte fructoasă din
toate punctele de vedere, Carol I dovedind că iubea România mai mult decât mulţi dintre români.

Urcarea pe tron- Alexandru Ioan Cuza a fost detronat de” Monstruoasă coaliţie” compusă din
membri ai partidelor liberal şi conservator. La scurt timp puterea a a fost preluată de către o
Locotenenţă Domnească care a căutat un înlocuitor pentru Cuza şi a încercat să pună în aplicare
cererile divanurilor ad-hoc cu privire la aducerea pe tron a prinţului străin. Primul candidat a fost Filip
de Flandra fiind aclamat de Parlament că monarh al principatelor. La presiunea Franţei, în special a lui
Napoleon al-III lea această nu a acceptat. Să devină monarh al principatelor. După îndelungi căutări
ambasadorul român la Paris a anunţat numele noului candidat la tronul principatelor: Carol de
Hohenzolern din familia domnitoare a Germaniei. Carol a venit în ţara pe ascuns, din cauza războiului
dintre Imperiul Austro-Ungar şi Germania. A ajuns la Turnu Severin, pe care l-a comparat cu un sat,
iar apoi a mers spre Bucureşti Ajuns al palatul domnesc din Bucureşti a rămas uimit de modul cum
arată acesta. A devenit rege pe 10 mai 1866, dată care a devenit sărbătoare naţională.

Constituţia din anul 1866- După venirea pe tronul Principatelor a lui Carol, s-a adoptat o
constituţie, prima constituţie modernă din istoria României. Constituţiile au însemnat şi înseamnă
actele fundamentale ale unui stat. În cadrul unei constituţii se regăsesc: formă de organizare a statului,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat, caracterul statului, modul de organizare al
instituţiilor. Imediat după preluarea puterii s-a format un nou guvern condus de Lascar Catargiu, fost
locotenent domnesc. Era vorba de un guvern de coaliţie format din conservatori şi liberali. În timpul
acestui cabinet proiectul noii constituţii, elaborată de o comisie a Consiliului de Stat, a fost supus spre
ratificare Parlamentului. Pe 17/29 iunie 1866 a ajuns în dezbatere fiind adoptat pe 30 iunie/11 iulie
1866. Pe 30 iunie/11 iulie 1866 regele Carol a jurat pe noua Constituţie. După votarea actului
fundamental, Adunarea a trecut la adoptarea unei unei noi legi electorale. (4/16 iulie 1866). Constituţia
anului 1866 a fost redactată după modelul constituţiei Belgiei. Noua Constituţie vorbea despre
caracterul inalienabil al statului şi proclamă principiul unităţii statului. Drepturile romanilor făceau
obiectul celui de al II-lea capitol al Constituţiei. Capitolul avea 26 de articole. Forma de guvernământ a
fost monarhia ereditară constituţionala moştenitorul fiind desemnat ca fiind primul născut pe linie
masculină. (art. 82) Capitolul III cel care stabilea separaţia puterilor în stat spunea că toate puterile
emană de la naţiune. Puterea executivă era asigurată monarhului prin intermediul miniştrilor textul
constituţional precizând că” niciun act al domnului nu poate avea tărie, dacă nu va fi constrasemnat de
un ministru. Atribuţiile regelui, erau mari, dar în concordanţă cu celelalte atribuţii ale monarhilor
vremii: numea guvernul; dizolvă parlamentul; avea drept pe veto. Dreptul de veto nu a fost exercitat de
regele Carol. Guvernul prezenta proiecte de legi spre aprobare Parlamentului şi punea în aplicare legile
votate de către acesta. Puterea legislativă era reprezentată de către monarh, care avea drept de initativa
legislativă şi Parlament care avea două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Sistemul bicameral
din vremea lui Alexandru Ioan Cuza a fost menţinut. Sistemul de alegere al Parlamentului se făcea prin
vot cenzitar doar cine avea avere şi ştia carte putea să voteze. De la trei colegii electorale s-a trecut la
patru mărindu-se numărul acestora. Erau excluşi de la viaţa politică ţăranii. Puterea judecătorească a
fost reprezentată de către Curtea de Justiţie.

Rotativă guvernamentală Din momentul preluării tronului mişcarea de contestare a lui Carol I a
fost destul de puternică. Astfel la Ploieşti a izbucnit o mişcare republicană. După războiul dintre Franţa
şi Germania dintre 1870/1871 a izbucnit o revoltă populară antimonarhică. Carol I a vrut să abdice, dar
a fost reţinut de Lascar Catargiu liderul conservatorilor. După anul 1876, Carol I a folosit rotativă
guvernamentală alternând la guvernare cele două partide liberal şi conservator. Guvernele se schimbau
şi veneau la putere prin voinţa regală.

Raporturile dintre Principate şi Imperiul Otoman- Din momentul în care a venit pe tronul
României principalul obiectiv al lui Carol a fost obţinerea independenţei faţă de Poartă Otomană.
Carol a consolidat principalele instituţii ale statului român. Aducerea unui prinţ străin fără menţinerea
suzeranităţii otomane reprezentau dovezi de independenta pe lângă adoptarea unui sistem monetar în
anul 1867, înfiinţarea unui birou de paşapoarte, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe
teritoriul românesc. Prin memoriul adresat în anul 1870 se cerea pentru România un statutul Belgiei şi
totodată capitalizarea tributului. De asemenea s-au semnat convenţii cu Rusia şi Austro-Ungaria (1875
şi 1876). După 1873, Principatele deschid agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg,
Roma iar la Paris deja există o agenţie diplomatică. Prilejul obţinerii independenţei s-a ivit în anul
1875 o dată cu izbucnirea crizei orientală marcată prin răscoalele din Bosnia Herţegovina şi Bulgaria.
În urma unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia, cea din urmă primeşte mâna liberă pentru a
acţiona în Balcani. Au loc întâlniri între reprezentanţi ai guvernului român şi ai Rusiei. În martie 1877
se semnează convenţia romano-rusa care dă drept de trecere trupelor ruse pe teritoriul românesc. În
aprilie 1877, Rusia declara război Imperiului Otoman şi intră pe teritoriul Bulgariei, refuzându-se
ajutorul românesc militar pentru că Rusia dorea trei judeţe din sudul Basarabiei pe care le pierduse la
conferinţa de pace de la Paris (1853) în favoarea Moldovei care făcea parte din Principate. România şi-
a proclamat independenţa pe 9 mai prin vocea ministrului său de externe. Mihail Kogălniceanu, dar
independenţa s-a câştigat pe câmpurile de luptă din Balcani. Armata rusă s-a împotmolit în faţa cetăţii
Plevna şi a cerut ajutorul armatei române. Greşeala conducătorilor vremii a fost că Rusia a fost ajutată
fără să se mai negocieze încă o dată. Cu ajutorul armatei române, armata rusă a ajuns până în faţa
Constantinopolelui, trupele române fiind prinse în luptele din jurul cetăţii Vidin la finalul campaniei.
Prin pacea de la San Stefano, Rusia ar fi devenit de facto stăpâna Balcanilor ceea ce a nemulţumit
Austro-Ungaria şi a făcut Germania să acţioneze. Pentru România, Dobrogea era retrocedată la schimb
cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei. S-a convocat o nouă conferinţă a marilor
puteri la Berlin în luna iunie a anului 1878. României i s-a recunoscut independentă.

Câştigarea independenţei de stat- Independentă a fost condiţionată de modificări ale

constituţiei şi de plată unor despăgubiri unui trust german de căi ferate. România, primea Dobrogea,
dar pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). În anul 1881, România s-a
proclamat regat. Se înfiinţează noi instituţii: Banca Naţională, CEC-ul, Societatea de Cruce Rosie,
Academia Romana,

Realizările domniei lui Carol I – Legile privind încurajarea industriei şi a investiţiilor străine
(1887, 1895, 1912) au dus la o dezvoltare rapidă a industriei în paralel cu un război comercial cu
Austro-Ungaria şi tarife vamale protecţioniste (1886,1893,1906) De asemenea oraşele s-au dezvoltat
rapid. Lucrările de infrastructură iniţiate de Carol I cu ajutorul constructorilor români, asta după ce
statul roman a suportat consecinţele afacerii Stroussberg şi a renunţat la concensionari şi constructori
străini, au avut un impact deosebit în ceea ce priveşte dezvoltarea noului stat. Carol I spunea că dacă
ţara nu are căi ferate nu va fi unită. S-au construit căi ferate care au legat cele două ţări componente ale
regatului, s-a edificat Peleşul, s-a dezvoltat oraşul Sinaia, centrul vechi al Bucureştiului a fost
reintrodus în noua reţea stradală dintre bulevardele oraşului au fost modernizate în spiritul vremii şi nu
în ultimul rând s-a construit Cotroceniul. A construit peste 3800 km de cale ferată, prima cale ferată
din România este Bucureşti -Giurgiu, pusă în funcţiune în 1869. Tot în anul 1869 s-a deschis prima
gară din Bucureşti, Gara Filaret. Se înfiinţează de asemenea Gara Târgovişte în 1872 devenita Gara de
Nord în 1872. A fost introdus primul tramvai cu cai, în 1872. A fost inaugurat Podul de la Cernavoda
proiectat de Anghel Saligny în anul 1895. A fost introdus iluminatul electric. Se inaugurează clădirile
Muzeului Naţional de Istorie Naturală, Palatului Postelor, viitorul Muzeu Naţional de Istorie a
României. De asemenea este inaugurată Fundaţia Universitară Carol I

Răscoală din anul 1907- Cu toate realizările remarcabile în domeniul economic şi în cel al
infrastructurii noul stat avea o problemă nerezolvată: problema ţărănească. Din timpul domniilor
fanariote, ţăranii dependenţi au fost lăsaţi să se mute de pe o moşie pe alta fără să primească pământ,
iar obligaţiile pentru pământul primit de la boieri au tot crescut pentru ţărani. Revoluţionarii anului
1848 au încercat să rezolve problema agrară însă nu au reuşit să rezolve problema despăgubirilor
pentru boieri ca urmare a impropietariri ţăranilor. Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza nu
rezolvă problema ţărănească decât parţial pentru că ţăranii nu au primit decât foarte puţin pământ. Cele
două partide care au fost la putere, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator nu au avut voinţa
politică necesară pentru a rezolva problema. Conservatorii erau legaţi de marii proprietari funciari. O
altă problemă care a apărut în lumea satelor a fost problema arendăşiei. Marii proprietari au început să-
şi dea pământul unor intermediari, arendaşi, care îngreunau condiţiile ţăranilor. Răscoală a pornit în
comună Flămânzi din judeţul Bacău şi s-a extins cu repeziciune pe tot teritoriul Vechiului Regat.
Guvernul conservator aflat la putere a fost înlocuit cu unul liberal. În faţa ameninţărilor puterilor
vecine, Imperiul Austro-Ungar şi Rus, că dacă guvernul român nu va face ordine vor face ele, guvernul
român a reprimat mai întâi răscoală iar abia apoi partidele s-au gândit la o nouă reformă agrară.
Răscoală a fost reprimată cu un număr mare de victime. Abia după anul 1910, P.N.L. va promite o
nouă reformă agrară.

Aderarea României la Puterile Centrale- După terminarea conflictului din Balcani în anul
1878 au apărut tensiuni între România şi Rusia. Rusia chiar a ameninţat cu dezarmarea trupelor
romani. Pe acest fond România a aderat la Puterile Centrale alianţa politico-militara condusă de
Germania. Acordul a fost unul secret ştiut numai de către guvern şi rege. Au contat şi legăturile de
rudenie dintre cele două familii regale.

Bibliografie generala :

Istoria Romanilor, vol VII, Tom I , Constituirea Romaniei Moderne (1821-1878), Editura
Enciclopedica 2003

Ion Bulei , Un Hohenzolern in Romania , Carol I, Editura Meteor Press, Bucuresti 2018

Ioan Scurtu , Monarhia in Romania 1866-1947, Editura Danubius , Bucuresti 1991

Niculae Cristea , Imaginea publica a monarhiei in Romania, 1866-1947, Editura Cavallioti , 2013