Dr.

CONSTANTIN DOBRESCU CARMEN BĂJENARU

ISTORICUL MONARHIEI CONSTITUŢIONALE ŞI

EREDITARE DIN ROMÂNIA

1866-1947

PLOIEŞTI

LUCRARE APĂRUTĂ SUB EGIDA:

SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE FILIALA PRAHOVA

FUNDAŢIA PENTRU ISTORIA PRAHOVA

CUPRINS:

Argument 6-13
Capitolul I- CHESTIUNEA PRINŢULUI STRĂIN EREDITAR PÂNĂ LA 1853. 14-22
Capitolul II- RĂZBOIUL CRIMEII - CAUZĂ A PROBLEMEI ORIENTALE. 23-26
Capitolul III- UNIREA PRINCIPATELOR DUNĂRENE- PROBLEMĂ EUROPEANĂ.
CONFERINŢA ŞI CONVENŢIA DE LA PARIS (10/22 MAI -7/19 AUGUST 1858). 2 7-30
Capitolul IV- DOMNIA PRINCIPELUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866). 31-40
Capitolul V- PROBLEMA PRINŢULUI STRĂIN ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI AL. I. CUZA.
41-43
Capitolul VI- DETRONAREA PRINCIPELUI CUZA- DRUM LIBER INTRODUCERII
MONARHIEI CONSTITUŢIONALE. 44-53

Capitolul VII- ALEGEREA PRINȚULUI CAROL DE HOHENZOLLERN –

SIGMARINGEN. 54-61
Capitolul VIII- ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI DIN 1866. 62-76
Capitolul IX- OBŢINEREA INDEPENDENŢEI DE STAT (1877-1878) ŞI
PROCLAMAREA REGATULUI (14 MARTIE 1881). 77-88
Capitolul X- MIŞCĂRI ANTIDINASTICE CU CARE S-A CONFRUNTAT DOMNIA LUI
CAROL I ÎN PERIOADA 1870-1888. 89-104
Capitolul XI- REVIZUIRILE CONSTITUŢIEI DIN ANII 1879 ŞI 1884. 105-109
Capitolul XII- CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI. 110-124
Capitolul XIII- CONSTITUŢIA DIN ANUL 1923. 125-129
Capitolul XIV- CONSTITUŢIA DIN 1923 ŞI EVOLUŢIA DEMOCRAŢIEI ROMÂNEŞTI.
130-132
Capitolul XV- CONSTITUŢIA ŞI CRIZA DINASTICĂ (1925).133-137
Capitolul XVI- CONSTITUŢIA ŞI REGENŢA (1927-1929).138-145
Capitolul XVII- CONSTITUŢIA, RESTAURAŢIA (1930) ŞI REGIMUL AUTORITAR AL
REGELUI CAROL AL II-LEA (1938-1940). 146-150
Capitolul XVIII- CONSTITUŢIA REGELUI CAROL AL II-LEA ŞI DEGRADAREA
VIEŢII CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI. 151-163
Capitolul XIX- ROMÂNIA FĂRĂ CONSTITUŢIE ÎN VREMEA DICTATURII MILITARE
A MAREŞALULUI ION ANTONESCU. 164-170
Capitolul XX- REPUNEREA ÎN VIGOARE A CONSTITUŢIEI DE LA 1923 DUPĂ
LOVITURA DE PALAT DE LA 23 AUGUST 1944 DATĂ DE REGELE MIHAI I ŞI
PRESIUNILE SOVIETO-COMUNISTE ANTICONSTITUŢIONALE. 171-175
Capitolul XXI-ABROGAREA CONSTITUŢIEI DIN 1923 ŞI SCHIMBAREA FORMEI DE
GUVERNĂMÂNT A ROMÂNIEI LA 30 DECEMBRIE 1947 PRIN ABOLIREA
MONARHIEI ŞI ABDICAREA FORŢATĂ A REGELUI MIHAI. 176-186

Bibliografie 188-207
Anexe 208-216

2
 ARGUMENT

În demersul nostru, care este un proiect mai vechi, am căutat să punem la dispoziţia celor
interesaţi o istorie a evoluţiei ideii monarhice în România pornind la studierea problemei, de
la nevoia de a urmări evoluţia în timp a ideii monarhiei constituţionale.
Am pornit de la căutările elitei politice şi culturale din secolul al XIX-lea- a unui principe
străin care să fie garantul stabilităţii politice interne şi creşterii prestigiului extern al ţării şi să
contribuie la schimbarea la faţă a României moderne cum aprecia Emil Cioran.
Pe baza unui material edit şi a lucrărilor apărute mai ales după 1990 am căutat să refacem
cât mai fidel istoricul monarhiei constituţionale româneşti. Aducerea principelui străin în
fruntea ţării a apărut ca o soluţie posibilă pentru curmarea luptelor interne care zguduiau cele
două Principate după Tratatul de la Adrianopol şi ar fi contribuit la consolidarea statutului
internaţional datorită înrudirii cu o casă domnitoare europeană.
Dacă la 1859 alegerea lui Al. I. Cuza a însemnat proclamarea principiului Unirii, la 1866
s-a dorit ca pronunţarea naţiunii printr-un plebiscit în favoarea prinţului străin să simplifice
proclamarea principiului independenţei. Domnia lui Cuza a fost “început de drum nou” spre
era de reforme fundamentale ce a urmat. Ideea a început să fie discutată chiar în 1834 în
preajma alegerii noilor domni pământeni.
Gh. Filipescu pleda în acest sens în faţa observatorului francez Bois la Comte, precizând
că românii nu doresc ca acest principe să fie ales dintr-o ţară vecină sau dintre greci. Acest
deziderat a fost reluat sub formă propagandistică de Divanurile ad-hoc. Al.I. Cuza însişi era
partizanul unei asemenea formule pe care o va invoca în momentul detronării.
Abdicarea domnitorului Al. I. Cuza şi “venirea” pe tronul de la Bucureşti a principelui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen au pus serios în cauză suveranitatea otomană şi garanţia
colectivă a marilor puteri. După „septenatul” lui Cuza (1859-1866) venirea prinţului străin a
adus pacea internă şi chiar dacă nu a avut dinamismul reformator al lui Cuza, a asigurat
consolidarea statului român modern şi progresul lui.
Aducerea prinţului străin corespundea calculelor politice ce se conturaseră înainte de
detronarea lui Cuza. Un prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Occident reprezintă
termenul unei revendicări întâlnite des în cuprinsul actelor programatice ale românilor după
restaurarea domniilor pământene în anul 1822. Prin acţiunile lor românii au probat valoarea
faptului împlinit pentru edificarea statului modern. A reverberat în aşa ceva impulsul dat de
Revoluţia franceză emergenţei „noii Europe”. Totodată s-a văzut şi din perspectiva cazului
românesc că acel impuls nu a fost urmat pe coordonate uniforme, general valabile, ci
particularizante chiar divergente, de „naţionalităţile” animate de idealul realizării statelor
moderne după repere etno-istorice. România a trecut de multe ori prin împrejurări care i-au
marcat destinul. Un astfel de moment a fost aducerea pe tronul Principatelor a unui principe
străin care a condus la instituirea regimului constituţional ce a reprezentat o pagină de
demnitate naţională.
Aducerea lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor Unite a fost un succes al
politicii lui Napoleon al III-lea. Ţinând să nu fie desfăcută Unirea Principatelor, pe care o
considera o reuşită a politicii sale, Franţa susţinea că protocolul din 6 septembrie 1859, relativ
la recunoaşterea “dublei alegeri a lui Cuza”, nu mai răspundea exact “aux circonstances des
moment”.
Soluţia monarhică de la 1866 nu a fost inspirată doar de grija de a pune capăt rivalităţilor
“dinlăuntrul” ci de o idee de un ordin mai înalt, aceea că ţara “putea să trăiască din propriile
ei puteri şi din propria ei conştiinţă naţională”. Dinastia străină de sorginte occidentală nu
este rezultatul voinţei întâmplătoare a unei grupări de interese, ci împlinirea ideii

3
fundamentale a naţiunii române şi a dat expresia aspiraţiei legitime a ţării de a se apropia de
cultura apuseană.
Monarhia a fost la noi factor de civilizaţie şi s-a confundat cu însăşi substanţa istoriei
româneşti. Aceasta, în afara imaginii magnific poetizate are şi un chip modern laic, chezăşie a
capacităţii ei de a reface unanimitatea naţională printr-o logică a modernităţii şi respectului
reciproc. Regele ca simbol al Patriei a rămas în conştiinţa generaţiilor trecute şi continuă să
suscite interesul contemporanilor. Monarhia conservă simţul grandorii istoriei, tradiţiile şi
instituţiile. Portretul monarhului este desenat din linii morale dar regalitatea este echivalentă
cu onestitatea politică. În lipsa aristocraţiei istorice, care nu poate fi improvizată, monarhia
prelua şi sarcinile acesteia asigurând “înaintarea meritului şi a muncii”.
În primii ani din lunga domnie a lui Carol I situaţia politică internă a României a fost
deosebit de tensionată. „Venirea la tron a prinţului străin” şi adoptarea Constituţiei au
marcat realizarea „definitivă” a programului politic naţional al Adunărilor ad-hoc.
Mai mult ca oricare alt stat din Europa de Sud-Est România a fost conectată la mersul
evenimentelor de care avea să depindă o serioasă reaşezare a raporturilor de putere la scară
continentală şi prin consecinţe la cea a lumii.
Venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern va pune capăt politicii
de troc „schimburilor teritoriale prin combinaţii diplomatice” iniţiată de unele puteri
europene prin care se încerca oferirea principatelor Austriei în schimbul Veneţiei ce
revenea Italiei iar Prusia prelua Schleswig-Holsteinul sau în cazul desfacerii Unirii, Rusia să
preia Moldova iar Austria Valahia şi eventual Bosnia şi Herţegovina, ceea ce ce va face mai
târziu Austro-Ungaria, etc.
Prevalându-se de faptul că unirea fusese recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza,
Puterile Garante au convocat Conferinţa de la Paris care şi-a început lucrările la 10 martie
1866, care să hotărască soarta Principatelor. Maniera în care au acţionat politicienii români
care nu s-au lăsat timoraţi de intenţiile garanţilor a dovedit falimentul forului politico –
diplomatic de la Paris. Ba mai mult plebiscitul din 11 aprilie 1866 care arăta adeziunea ţării la
proclamarea prinţului Carol ca domnitor al României cu titlu ereditar, demonstra şi mai mult
anacronismul Conferinţei.
Am început cu perioada în care politicienii căutau să convingă Marile Puteri de
necesitatea aducerii unui principe străin cu care aceştia nu au fost de acord în 1858. Apoi am
abordat perioada domnitorului Al. I. Cuza care a netezit calea instaurării monarhiei
constituţionale prin aducerea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Fără reformele lui Al. I. Cuza, greu s-ar fi mers înainte în procesul de reconstrucţie a
României moderne. Domnitorul Carol înainte de a fi proclamat rege, a continuat în foarte
mare măsură şi a întregit opera de reforme a lui Cuza, dar contribuţia lui a fost redusă în
comparaţie cu ceea ce se realizase înainte. Carol şi-a constituit lunga sa domnie pe osatura de
reforme ale lui Cuza.
Pentru România domnitorul străin reprezenta un pas înainte, un pas spre Europa şi mai
ales un pas spre independenţă, pentru că marile puteri mai uşor ar fi acceptat domnitor de viţă
înaltă ca un suveran independent decât l-ar fi acceptat pe înaintaşul său pe care-l considerau
drept un parvenit. Reuşita candidaturii lui Carol de Hohenzolern la tronul Principatelor Unite
a fost un succes al politicii lui Napoleon al III-lea care şi-a dat din plin concursul la solicitarea
elitei politice româneşti în rezolvarea problemei principelui străin.
Apoi am căutat să arătăm meritele dar şi defectele suveranilor care s-au perindat pe la
tronul ţării din 1866-1947.
În viaţa politică românească modelul apusean a funcţionat mai mult în faza iniţială de
stabilire a principiilor constituţionale iar Coroana a acţionat ca instituţie care a stabilit
funcţionarea statului. Au existat personalităţi care au crezut cu convingere că au „de
îndeplinit o misiune” iar cele mai semnificative au fost: Al. I. Cuza, domnitorul unirii; Carol I

4
 de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care a întemeiat o dinastie atât de benefică pentru
România; Ferdinand I, cel mai loial monarh sau Întregitorul, chiar Carol al II-lea, regele
culturii, dar care a contribut la distrugerea sistemului democratic al ţării, la introducerea
terorismului de stat ca metodă de guvernare; şi bineînţeles regele Mihai I care totuşi nu a fost
un deţinător efectiv al puterii politice. De la început amintim că monarhia a fost componentă
de bază a regimului constituţional românesc din perioada 1866-1947. Pentru români monarhia
constituţională a însemnat cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă, efortul de
modernizare a corespuns interesului fundamental al societăţii româneşti şi a asigurat
manifestarea capacităţii naţionale în diverse domenii, nu în ultimul rând al culturii, când
România a produs nenumărate valori în cele câteva decenii de manifestare liberă în cadrul
unui regim pluralist.
În demersul nostru am căutat să prezentăm evenimentele interne în contextul european
atât de frământat de la mijlocul secolului al XIX-lea şi mai ales geniul politic al elitei
româneşti de a realiza ce era necesar pentru ţară. Nu am neglijat rostul factorului extern, nu
doar politic, ci mai cu seamă economic. Popoarele mici şi mijlocii dacă sunt şi situate în
„zone fierbinţi”, la confluenţa intereselor, stau sub puternica determinare a externului.
Monarhia constituţională a făcut ca România să atingă momentul ei solemn după ce a
trăit într-un trecut de umilinţe şi compromisuri. Conceptul monarhic a fost o idee care a prins
în inimile românilor încă din secolul al XIX-lea. Monarhul este eul neamului; arheul; voinţa
în stat o reprezintă Constituţia şi legile, iar fapta se identifică guvernului, care este
administratorul intereselor generale. Deoarece monarhul reprezintă „o familie ale cărei
interese sunt acelea ale armoniei societăţii” şi care defineşte o arie istorică opusă
republicanismului ce valorifică individualismul.
Chiar dacă secolul al XX-lea a fost „secolul extremelor” aşa cum formula istoricul Eric
Hobsbawn, a permis instituţiei monarhice constituţionale să racordeze societatea românească
la valorile care caracterizează democraţia europeană să-şi îndeplinească destinul naţional.
La începutul perioadei constituţionale când prin gestul radicalilor (care au fost respinşi
sistematic de la guvern de către factorul constituţional la sfârşitul anului 1868) se dezlănţuie
„fără nici un scrupul constituţional” împotriva Tronului antiprusianismul se manifestă subit
într-un antidinasticism care încetează imediat ce liberalii vor fi aduşi la putere.
Evenimentele din anul 1866 au marcat profund evoluţia relaţiilor internaţionale pentru
ultima parte a secolului al XIX-lea. Victoria Prusiei împotriva Austriei şi eliminarea puterii
Habsburgilor din Confederaţia germană nu doar că au imprimat un contur clar perspectivelor
unificării Germaniei sub egida Casei de Hohenzollern, care coroborate cu implicaţiile
politico-diplomatice ale intrării Veneţiei în componenţa regatului Italiei sau cu reaprinderea
diferendelor franco-germane „la Rin”, au condus la o severă reevaluare a raportului de forţe
pe plan european. Cu atare evenimente sau transformări de amploare internaţională s-au
interferat şi cele din Principatele Unite, denumite, în virtutea Constituţiei de la 1866,
România. Ne-am oprit mai mult şi asupra Constituţiei adoptate în 1866, care a fost printre cele
mai avansate din Europa acelor ani şi care a stat la baza dezvoltării României, deoarece şi
Constituţia din 1923 care a reprezentat cel mai important act politico-juridic pentru
reorganizarea şi dezvoltarea României după Marea Unire din 1918.
Războiul franco-prusac era considerat ca o extindere a unor pericole ca izbucnirea unor
insurecţii în diferite zone ale Europei şi îndeosebi în Italia şi în România.
O tulburare a „ordinii” în România-prin detronarea domnitorului, proclamarea republicii
sau a independenţei-presupunea intervenţia puterilor garante „misiune” pe care datorită
împrejurărilor generale de inevitabilitate şi apoi de reeditarea conflictului franco-german
exista riscul să şi-o asume unul sau altul dintre imperiile limitrofe statului român. Era un risc
foarte mare, se înţelege, fiindcă în virtutea „tradiţiei” recurgerea la intervenţie de oricare

5
dintre cele trei imperii-otoman, ‚țarist sau habsburgic-putea duce la declanşarea unui conflict
„la Dunăre” despre ale cărei implicaţii cercurile diplomaţiei europene se arătau îngrijorate.
Acţiunea separatistă de la Iaşi din aprilie 1866 nu a semnificat o confirmare peste timp
ori o reluare a „politicii separatiste” din anii Unirii Principatelor.
În acei ani au fost „voci” individuale sau de grup care, din convingere dar şi incitate de
agenţi austrieci, turci şi ceva „mai pe ascuns” ruşi au dat expresie unor „sensibilităţi
provinciale” legate de soarta Moldovei, prin comparaţie cu cea „privilegiată” a Valahiei
după Unire.
Manifestările românilor de simpatie pentru Franţa au fost receptate „la est de Rin” ca o
ofensă adusă orgoliului naţional german. Drept urmare Bismarck pretindea reparaţii în cazul
României şi anume să dea satisfacţii acţionarilor germani în concesiunea Strousberg şi să se
conformeze „intereselor generale” ale Reich-ului. Şi pentru a fi deplin convingător, prim-
ministrul Bismarck făcea apel la vechiul adagiu politic: „nous sommes les amis de nos amis et
les ennemis de nos ennemis".
Deosebirea radicală între cele petrecute la Iaşi în aprilie 1866 faţă de „partida
separatistă” de la 1859 a fost dată de rolul principal avut, pe fondul tensionării spiritelor în
„Moldova” după abdicarea lui Cuza, de agenţi şi „partizani” ai Rusiei cu scopul desfacerii
Unirii şi chiar a subminării proiectului naţional românesc.
Am căutat să arătăm că întemeietorul dinastiei care va introduce monarhia constituţională
în România demonstra calităţi incontestabile de om politic care a evoluat de la gestul
intempestiv de a-şi anunţa intenţia de a abdica în 1871 la abilitatea de a se folosi de sechelele
balcanice ale faunei politice.
Monarhia constituţională ca organ de control al statului avea menirea să armonizeze
interesele supreme ale naţiunii, în vreme ce interesele curente rămâneau în seama partidelor
politice. Deoarece statul este întruparea principiului stabilităţii, monarhul era „eul etniei”.
Monarhul întruchipa cumpăna dintre antitezele unui popor, el putându-şi împlini misiunea
doar în condiţiile funcţionării principiului dinastic.
Dinastia străină de origine occidentală nu era rezultatul voinţei întâmplătoare a unei
grupări de interese, ci îndeplinirea ideii fundamentale a naţiunii române „de-a rupe cu ideile
bizantine” şi a da expresie aspiraţiei legitime a ţării de a se apropia „de cultura apuseană şi
de a face ca prin instrucţiune moravurile să se îndrepte spre bine”.
Pentru poporul român adept profund idealurilor Monarhiei Constituţionale, ideea de
republică apărea drept o aberaţie, ceva cu totul inacceptabil. Instituirea unui regim republican
în România nu putea fi posibilă în condiţiile în care atât Rusia ţaristă, cât şi Imperiul Austro-
Ungar se angajaseră să susţină menţinerea statu-quo-ului în Orient. Pentru N. Iorga „Coroana
română este un lucru sfânt, stropit cu sângele de la 1877, stropit cu bogatul sânge de la 1916,
este legătura noastră a tuturor este simbolul unităţii, nu numai a românilor, dar şi a tuturor
locuitorilor cinstiţi şi loiali ai acestei ţări”.
Independenţa era necesară pentru că România nu putea să-şi apere interesele în relaţiile
internaţionale.
Nu numai Poarta dar nici marile Puteri Garante nu aveau vreun interes de a sprijini
România.
Anglia care îşi încheiase revoluţia industrială şi Franţa care era în plin proces al
revoluţiei industriale, ţineau mai mult decât oricând la avantajele economice de care se
bucurau în Imperiul Otoman unde îşi plasau avantajos produsele industriale.
Orice încercare de emancipare economică sau politică a popoarelor aflate sub
suveranitatea otomană nu puteau obţine încuviinţarea celor două mari puteri, interesate în
menţinerea Imperiului Otoman şi a stării de înapoiere a popoarelor care îl compuneau inclusiv
România.

6
 Independenţa era astfel soluţia spre care ţara era împinsă de întregul curs al vieţii sale
economice şi social-politice interne şi externe.
Obţinerea ei era singura opţiune salvatoare ce se impunea inevitabil statului român.
Independenţa era o cerinţă vitală pentru încadrarea deplină a României în edificiul
Europei moderne.
Ruperea relaţiilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman prin războiul de la 1877 a
reprezentat în fapt războiul pentru încadrarea organică a României în noul edificiu al Europei
moderne.
Proclamarea Regatului, a avut o mare importanţă pentru creşterea prestigiului ţării prin
situarea ei pe acelaşi plan cu celelalte monarhii constituţionale europene şi în acelaşi timp
consolidarea poziţiei regelui Carol I în raport cu restul statelor europene.
Asociată cu principiul unei guvernări reprezentative formula monarhică asigura ordinea
şi stabilitatea internă, precum şi respectul şi autonomia externă. Am căutat să arătăm că ideea
monarhiei constituţionale a fost împărtăşită treptat şi de elementele liberale care iniţial se
manifestau ca republicani în preajma şi după revoluţia paşoptistă.
Am căutat de asemenea să evidenţiem că printre avantajele monarhiei constituţionale era
înlăturarea tulburărilor provocate de „schimbările de domnie”, faptul că instituţia domniei
indigene elective nu mai corespundea necesităţilor externe.
Dobândită cu sprijin intern dar mai ales extern, domnia era ipotecată şi incapabilă de
independenţă politică.
Prin instituirea dinastiei străine s-a înlăturat competiţia pentru ocuparea tronului în care
se lăsau antrenaţi mulţi membrii ai claselor dominante. Perioada când efectiv sistemul
Constituţional al României creat după 1866, cunoaşte manifestarea sa plenară este 1866-1938.
De-a lungul a 81 de ani cât a durat monarhia constituţională au fost înfăptuite în etape şi
cu anumite modificări cerute de evoluţia societăţii româneşti obiectivele stabilite de
Revoluţia de la 1848 (unele începute de Al.I.Cuza în special Unirea Principatelor)-
Independenţa și modernizarea societăţii româneşti, Marea Unire, dezvoltarea economiei,
egalitatea în drepturi a unor cetăţeni (inclusiv împământenirea evreilor), adoptarea
Constituţiei din 1923, unele derapaje de la regimul constituţional în special instituirea unor
regimuri autoritare ca dictatura regală (1938), instituirea regimului antonescian (1940) cu
toate avatarurile sale şi lupta monarhiei pentru supravieţuire politică în condiţiile ofensivei
comuniştilor de a înlătura monarhia şi a institui regimul totalitar. O lectură atentă a
documentelor programatice ale Revoluţiei de la 1848 arată faptul că de la începutul deceniului
al III-lea al secolului trecut cele mai multe puncte ale acestora fuseseră realizate dacă nu în
litera atunci în spiritul lor.
Restauraţia din 8 iunie 1930 a fost o adevărată lovitură de stat, care a desfiinţat
practic Regenţa.
Iată ce consemna R. Bossy în amintirile sale: “La 8 iunie 1930, fapta ruşinoasă este dusă
la îndeplinire. Un tată izgoneşte pe fiul său, ca să-i ia locul. Tutorii acestuia contribuie la
deposedarea minorului de moştenirea sa. Pe când Carol, însoţit de fratele său Nicolae, se va
îndrepta în trăsura “a la Doumont” spre Dealul Mitropoliei, spre a fi înscăunat Rege, eu mă
duc la reşedinţa Regelui Mihai şi mă înscriu în registrul său şi al mamei sale “ca fost secretar
general al Regenţei.”
În realizarea demersului nostru am consultat lucrări ştiinţifice de referinţă elaborate atât
de istoriografia post decembristă cât şi lucrări ale noului val istoriografic.
Am încercat fără pretenţia de a şi reuşi să proiectăm o imagine apropiată de adevăr
privind monarhia constituţională şi rolul ei în statul de drept.
Regimul instaurat după arestarea mareşalului Ion Antonescu a fost unul de sorginte şi
orientare democratică, pentru ca începând cu data de 6 martie 1945, odată cu instalarea
guvernului dr. Petru Groza, să se realizeze în premieră absolută pe teritoriul României,

7
trecerea directă la regimul comunist (1945-1989). Eşecul sistemului politic interbelic,
condiţiile speciale şi generale ale războiului, tutela germană (1940-1944) etc., au influenţat
decisiv evoluţiile (mai precis involuţiile) politice ale României.
Nici nu se putea să fie altfel într-o ţară în care tradiţia şi consistenţa curentelor politice
democratice nu excelau iar adoptarea în grabă a modelelor străine ajunsese să reprezinte mai
degrabă o virtute.
Astfel, la numai 80 de ani de viaţă parlamentară, instituţiile reprezentative (Adunarea
Deputaţilor şi Senatul) ajunseseră a fi suprimate pe durata războiului şi în continuare, mai
mult decât atât, Camera Superioară a fost suprimată pentru nu mai puţin de 44 de ani.
După abdicarea forţată impusă lui Carol al II-lea, generalul Antonescu, care avea să se
intituleze conducător al statului român a obţinut, în două rânduri semnătura noului suveran
Mihai I, pe decretele regale nr. 3067 şi 3072 din 6 şi respectiv 7 septembrie 1940 prin
investirea cu depline puteri pentru conducerea statului român.
La 14 septembrie 1940, un alt decret regal (nr.3151/1940) desăvârşea seria revizuirilor
constituţionale proclamând România stat naţional legionar.
Decretul regal nr.3072/1940 ce consacra „instituţia fundamentală a regimului”-
conducătorul statului. Un jurist al epocii, Marius Cişmigiu observa că „principiul
conducătorului apărea ca o instituţie esenţială a dreptului public în statele totalitare”.
Putem considera că regimul instaurat de mareşalul I. Antonescu nu a fost un regim
fascist, mareşalul n-a admis nici un moment pentru ţara sa condiţia de stat ocupat de către
Germania hitleristă.
În viziunea lui Barbu Berceanu „România a fost sub conducerea lui Ion Antonescu un
stat de drept cu limite subiective, adică un stat în care dictatorul crede în statul de drept,
realizându-l în măsura în care concepe propria sa etică. Justificarea dreptului vremii ca
aparţinând statului de drept starea de extremă necesitate, în care dreptul constituţional e
temporar dat deoparte pentru a se face faţă crizei respective: departe de o teoretizare
totalitară, generalul Antonescu n-a schimbat ordinea socială existentă, lăsând în fapt să se
desfăşoare viaţa politică a partidelor ce guvernaseră până atunci, schimbând, cu ştiinţa
regelui, puterea acestora , care-în contextul politic internaţional dat- refuzau, socotind
conducerea sa ca necesară…”
Deşi pericolul comunist a fost pentru România o realitate, totuşi acesta nu era pregătită
pentru a recepta “modelul” comunist. Pentru noi pericolul provenea din vecinătatea cu
U.R.S.S. şi din acţiunea acesteia pentru implementarea sistemului comunist în afara graniţelor
sale.
Regele Mihai a folosit slaba prerogativă ce îi fusese lăsată de regimul ocupaţiei sovietice
pentru a salva cât era posibil, în condiţiile date, din dreptul de autodeterminare a naţiunii.
Regele Mihai a fost singurul şef de stat care a sfidat deschis Moscova prin „greva regală” din
1945, în perioada de constituire a sferei de hegemonie a Moscovei în Europa de Est.
În împrejurări grave, Regele Mihai şi-a asumat-cu riscuri personale-salvarea ţării: la 23
august 1944, când, în vârstă de 23 de ani, s-a dovedit cel mai curajos şi cel mai energic
participant la actul care a smuls România din orbita Reichului, scurtând războiul cu circa
jumătate de an.
În consecinţă, înlăturarea regimului constituţional democratic reprezentat de
monarhia constituţională a fost un act de import experimentat pe parcursul mai multor
decenii cu consecinţe grave pentru poporul român şi cu urmări pe care le vom simţi încă
multe decenii de acum încolo. Prin abdicarea regelui şi abrogarea regimului constituţional,
românii reconfirmă observaţia faimosului cronicar moldovean cum că fuseseră aşezaţi în calea
răutăţilor.
Astăzi la câteva decenii de la consumarea actului de abdicare situaţia nu pare să se fi
schimbat iar marea întrebare ce persistă este „România încotro”? Regele Mihai rămâne în

8
galeria suveranilor ca o personalitate marcantă şi respectată, dar controversată al cărui
„parcurs trebuie evaluat şi nescris în acord cu contextul istoric începând din 1921 şi până în
prezent”. Istoricul monarhiei constituţionale şi ereditare este parte integrantă din istoria
naţională şi chiar universală.
Readucând la lumină istoricul monarhiei constituţionale, am urmărit să contribuim la
recâştigarea propriei identităţi pentru ca să nu uităm că monarhia împreună cu elita politică,
care a înfăptuit România modernă este încă foarte puţin cunoscută.
Istoriografia noastră nu oferă celor interesaţi o lucrare unitară privind monarhia
constituţională în sens european. Instituţia monarhică a fost indisolubil legată de progresul
ţării noastre. Din nefericire, nu toate sectoarele vieţii sociale au progresat satisfăcător.
Politizarea societăţii, condiţiile precare de existenţă ale ţărănimii (de aici marea răscoală din
1907), gravele carenţe ale democraţiei au apăsat greu asupra ţării, dar reponsabilitatea este
împărţită de monarhie cu clasa politică. Monarhia a fost factorul determinant, capital în toate
marile momente ale istoriei naţionale. Deşi germani, atât Carol I cât şi Ferdinand I, s-au
identificat cu interesele vitale ale naţiunii române şi le-au slujit cu un devotament care-i
onorează.
Este de fapt o restituire a unei epoci, o restituire a vieţii şi activităţii unei instituţii care şi-
a propus şi a reuşit să făurească istorie. După 1944 în anii totalitarismului comunist monarhia
a fost mai întâi hulită învinuită de toate relele, apoi nimicită politic. A urmat apoi tăcerea,
încercarea comuniştilor de a elimina o realitate ca şi cum ea n-ar fi existat. Abdicarea regelui
Mihai şi înlăturarea regimului monarhic constituţional a lăsat o rană nevindecată, o durere pe
care nici înnoirea generaţiilor, nici violenţa conflictelor interne n-au izbutit să o şteargă până
astăzi.
Monarhia începe să devină victima de serviciu, a propagandei comuniste şi post
comuniste.
Se impun eforturi la care ar trebui să concureze nu numai istoricii pentru ca şi în acest
con de umbră al conştiinţei politice să se facă lumină.
Analiza ei ne ajută să înţelegem resorturile adânci ale societăţii româneşti aflată astăzi pe
drumul greu spre o democraţie autentică.
Cu toate că prestigiul monarhiei avea de suferit din cauza anturajului regal, lucrul tot mai
greu de înfrânat, excesele erotice, se mai menţinea doar acel respect străvechi faţă de instituţia
monarhică în sine, în condiţiile în care românii manifestau atitudini de fermă respingere faţă
de formula republicană de guvernământ. Din cauza vieţii sale turbulente, a unor acte de
domnie controversate şi decizii contestate, Regele Carol al II-lea, a fost unul dintre cei mai
neapreciaţi monarhi ai Europei. Pentru britanicul Ivor Porter (1913-2012), Carol al II-lea era
„temperamentul nepotrivit pentru o monarhie constituţională”.
Lucrarea este structurată pe 21 de capitole care readuc în atenţia celor interesaţi o pagină
de istorie constituţională şi mai ales rolul monarhiei în modernizarea României, dorinţa de
racordare la Europa.
Credem că nu greşim dacă considerăm cartea ca fiind de actualitate pentru că poate servi
la dezbaterea cu privire la monarhie şi republică, urmărită cu explicabilă pasiune de
majoritatea românilor.
Abordarea actului de la 23 august 1944 de către istoriografia românească după 1989
exprima puncte de vedere variate şi diferite mergând de la acuzaţii până la elogii în funcţie de
poziţionarea autorilor fie pro Ion Antonescu fie pro Regele Mihai.
Monarhia a avut şi încă mai va avea misiunea de a asigura continuitatea, stabilitatea
echilibrului şi libertatea concurenţei între diversele tendinţe politice.
Aşadar monarhia este deasupra partidelor. Caracterul ei reprezentativ nu trebuie să fie
exagerat de pasional.

9
 Lucrarea noastră este în principal o înfăţişare a sistemului constituţional şi totodată
menţionează că România a avut o tradiţie democratică şi monarhică în acelaşi timp.
Volumul de faţă se adresează atât specialiştilor cât şi celor familiarizaţi cu problematica
monarhiei constituţionale.
Gândurile noastre de mulţumire se îndreaptă către toţi cei care de-a lungul anilor ne-au
sprijinit într-un fel sau altul să ajungem la finalizarea demersului nostru.
Oferim cititorului o carte privind istoricul monarhiei constituţionale şi în acelaşi timp un
instrument de lucru. Ne-am propus să incităm la o meditaţie pe baza documentelor istorice
despre un sistem de guvernare, atât în context naţional cât şi extern.
Întâlnim problema monarhiei constituţionale în majoritatea lucrărilor care tratează într-un
fel sau altul această problemă în perioada 1866 – 1947, fără a exista însă o monografie asupra
acestei teme. Prin demersul nostru am dorit să adăugăm o nouă verigă la bibliografia deja
consistentă a referinţelor privitoare la această problemă care începe să frământe comunitatea
noastră, după 29 de ani de democraţie „originală”.
Autorii.

10
 CAPITOLUL I
CHESTIUNEA PRINŢULUI STRĂIN EREDITAR PÂNĂ LA 1859

Ţările Române fiind plasate la o răspântie geopolitică au fost expuse mereu la presiuni
divergente și de aceea au format „un spaţiu intermediar, amortizând şocurile între giganţii
vecini: Austria, Rusia şi Turcia. Deoarece ele n-au putut fi reunite într-unul şi acelaşi stat
suveran decât vreme de câteva decenii în secolul al XX-lea”. Intrarea în modernitate şi
presiunile copolitice în care Ţările Române au fiinţat în secolul al XIX-lea s-a desfăşurat între
„frica de Rusia şi dragostea de Franţa” care apare ca o constantă a istoriei românilor din
epoca modernă.
După un lung anonimat istoric şi cultural Ţările Române -încă separate- apar pentru prima
oară în planul conştiinţei europene, datorită paşoptiştilor şi apoi a unui grup de oameni politici
în fruntea cărora s-a aflat I.C. Brătianu, ce cu înţelepciune, a ştiut să se adapteze
conjuncturilor politice schimbătoare ale momentului. Amintim că au existat două Europe, una
geografică ce se întinde până la Urali şi alta politică şi spirituală, cu confinii mai restrânse în
care Ţările Române nu au figurat.
Deceniul care a urmat anului 1848 este un prilej de a sublinia nu numai prezenţa activă a
Principatelor la transformările politice şi sociale, dar mai ales prima apariţie a lor în planul
conştiinţei europene care avea să determine Unirea lor, cu sprijinul Franţei sub Napoleon al
III-lea şi apoi consolidarea noului stat independent şi modern de către un principe străin.
Aşa cum afirmă istoricul P. P. Panaitescu în a sa Istorie a românilor, „aducerea unei
dinastii străine în România devenise o nevoie de neînlăturat. De la stingerea vechilor dinastii
naţionale ale Basarabilor şi Muşatinilor, istoria noastră fusese un lung şir de tulburări
interne provocate de diferite partide boiereşti care luptau pentru stăpânire. În domnia lui
Cuza-Vodă se văzuse că un domn cu oricât de mari însuşiri, nu va putea avea destulă
autoritate, dacă se va fi ridicat dintre ai noştri. Era nevoie de prestigiul unei vechi familii
domnitoare străine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi.
Acest lucru îl văzuseră lămurit şi divanul ad-hoc din 1857, când cerură dinastie străină”1.
Ideea prinţului străin a prins în inimile unor boieri luminaţi cu aproape trei decenii înainte de
revoluţia paşoptistă. Astfel este cazul unui document de prin anii 1820 găsit în biblioteca
Văcăreştilor, fiind atribuit lui Iancu Văcărescu, tânăr revoluţionar care studiase în Italia de
care aminteşte Nicolae Iorga în Istoria Românilor şi îl consideră „un curios proiect de
reforme” în care „se prevăd lucruri de o extraordinară îndrăzneală: Valahia şi Moldova să
(se) împreune şi să facă amândouă un prinţipat, care să-şi adauge întreaga raia dunăreană şi
insulele locuite de români. În ceea ce priveşte ordinea internă, Domnul ar fi constituţional cu
jurământ, monarhie mărginită dar ereditară, cu un prinţ din Germania de sus ales pentru
prima dată de Austria, Franţa şi Anglia, cu înlăturarea deci a Rusiei care împreună cu
Poarta, îl va instala. Va trebui să treacă la religia noii sale patrii: el şi ai lui vor cunoaşte de
acum înainte de patria lor aceste provinţii, se vor numai români şi nu ne vor mai strămuta din
aceste locuri”2. Problema principelui străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern
faţă de tendinţele expansioniste ale celor trei mari imperii vecine: otoman (turcesc),
habsburgic (austriac) şi ţarist (rus). Numai între anii 1710-1812 pe teritoriul Principatelor
Române au avut loc numeroase războaie între cele trei imperii, Ţările Române trăind efectiv
23 ani de război.

1
Petru P.Panaitescu,Istoria Românilor,editată în 1942,Bucureşti,Editura Didactică şi Pedagogică,1990,p.301.
2
Valentin Hossu Longin, Monarhia Românească, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 9

11
 Ideea proiectului politic al „principelui străin” a fost o componentă importantă a luptei
elitei politice româneşti pentru ruperea de moştenirea feudală şi a păşi pe calea
modernismului. Pentru opinia publică românească prinţul străin reprezenta un factor
esenţial pentru asigurarea stabilităţii şi coeziunii interne şi a accesului societăţii
româneşti spre independenţă şi unitate naţională. Această problemă în strânsă
interdependenţă cu obiectivele majore ale naţiunii şi având în vedere evoluţia situaţiei
internaţionale a fost formulată explicit în memoriile şi proiectele de reformă redactate de
boierimea din Principate la începutul secolului al XIX-lea, conturându-se cu mai mare
claritate în perioada următoare. Prestigiul şi sprijinul de care putea dispune un prinţ străin
din Casele domnitoare din Europa apuseană erau considerate benefice pentru
împlinirea aspiraţiilor naţionale. Diplomaţii străini după 1821 sfătuiau Poarta Otomană „să
nu uite că aceste provincii (Muntenia şi Moldova-n.n.) au fost leagănul acestei revoluţii
zămislite în regiuni străine şi că majoritatea boierilor munteni şi moldoveni preferă Nordul,
Sudului” (aluzie la opţiunea boierească tot mai clară şi mai afişată a integrării în cultura şi
civilizaţia europeană respingând deopotrivă setul de norme şi valori otomane, cât şi pe acela
slav, reprezentat de Rusia)3.
Evenimentele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (dispariţia Poloniei ca stat,
anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, izbucnirea revoluţiei franceze, etc.) vor
determina elita politică din Principate să solicite marilor puteri cu ocazia a numeroase
congrese, prin memorii, aducerea unui prinţ străin, solicitare pe care aceştia o găseau ca
singura modalitate de a asigura stabilitatea internă şi externă.
Preocupările legate de aducerea unui prinţ străin nu au apărut nici în timpul
domniei lui Cuza, nici după actul de la 11 februarie 1866. Acestea sunt mult mai vechi şi
le întâlnim frecvent, mai ales după restaurarea domniilor pământene. Ele sunt legate cu
precădere de două deziderate majore, şi anume unitatea şi independenţa naţională. Temeiul
aducerii unui prinţ străin însemna în primul rând stabilitate internă. Când abordăm această
chestiune se impune să avem în vedere situaţia specifică a Principatelor Române unde, spre
deosebire de alte state europene, nu a funcţionat sistemul succesiunii la tron prin ereditate.
Aici începând cu secolul al XVI-lea, familiile cu drept tradiţional la tron au încetat să mai
existe. Curmarea acestei tradiţii a avut urmări însemnate asupra dezvoltării acestor principate.
Starea de lucruri a devenit mult mai gravă în perioada domniilor fanariote când conducătorii
Principatelor impuşi de Poarta Otomană se schimbau uneori precum anotimpurile.
Prima pledoarie în favoarea unui regim constituţional apare într-un memoriu
moldovenesc anonim înaintat lui Napoleon în 1807.
Autorul acestui memoriu, adept convins al democraţiei, cere principelui să guverneze
pe baza unei constituţii „conforme à notre goût”.
Întregul memoriu este străbătut de ideea că noul principe-pe care-l doreşte de origine
franceză sau italiană şi de credinţă catolică-trebuia să cârmuiască pe temeiul legilor,
respectând drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi spre folosul general al ţării.
Idei privind monarhia constituţională şi reprezentativă care să fie cheia de boltă a
întregului edificiu politic, întâlnim în scrierile lui Ionică Tăutu 4. El credea că dintre toate
formele de guvernământ, cea mai potrivită pentru realizarea acestei ţări este monarhia
constituţională. În scrierile sale Ionică Tăutu introduce elemente noi de procedură, cum ar fi
votul secret, alegerea cu majoritate simplă de voturi, etc. I. Tăutu, urmaş al logofătului lui
Ştefan cel Mare, el însuşi aspirant la domnie. În scrierile sale cerea ca pravila să fie redactată

3
Hurmuzaki, Documente, vol. II, ed. Andrei Oţetea , Bucureşti,Editura Academiei RSR, 1967, p. 153, conform
Diana Barbu, Boierimea Principatelor Române în prima jumătate a secolului al XIX – lea (1800-1850), Editura
Scrisul Prahovean, Ceraşu,2008,p.75.
4
E. Vârtosu, Din scrierile inedite ale lui I. Tăutu, Bucureşti, 1939, p.9-11.

12
în limba română şi să reprezinte o sinteză a diferitelor pravile ale ţării. Caracterul ei de act
fundamental reiese şi din folosirea termenului de „pravila fundamentalică”.
În viziunea lui I. Tăutu principelui îi revenea sarcina de a promulga Constituţia
(pravila) întemeiată pe respectul dreptului natural şi pe respectul libertăţilor cetăţeneşti.
Tot în Ţara Românească teoria monarhiei constituţionale şi-a găsit un adept hotărât în
persoana lui S. Marcovici, autor al scrierii intitulate „Idee pe scurt asupra tuturor formelor de
oblăduire”. Pentru autor monarhia constituţională este „monarhia mărginită”, în care în
virtutea contractului social poporul a încredinţat puterea monarhului care să-l apere şi să-i
ocrotească interesele generale. Puterea sa este mărginită dar monarhia este ereditară şi trebuie
să aibă însuşiri de principe luminat, să fie învăţat şi înţelept, să-şi iubească poporul.
Preocuparea privind teoria monarhiei constituţionale o mai găsim şi în alte lucrări
rămase anonime, cele mai multe redactate între anii 1821-1831.
Pentru a putea domni monarhul are nevoie de o „pravilă a ţării” cu caracter de act
constituţional şi de a se convoca o Adunare Obştească cu delegaţi ai judeţelor şi oraşelor, cum
reapare într-un Legământ pentru unire al boierilor mici munteni(1822).
Idei extrem de interesante-care arată că elita politică a vremii era preocupată de
monarhia constituţională chiar la începutul veacului al XIX-lea, întâlnim şi într-un memoriu
muntean din 1829 care cere ca „forma cârmuirii acestor două provinţii să fie monarhia
mărginită, după moştenire”, domnul pe care-l vrea de origine germană, dar trecut la
ortodoxsie, va trebui să cârmuiască după o constituţie în toată viaţa sa” şi să depună jurământ
că o va respecta, în faţa întregului popor.
Toate aceste mişcări de idei privind formele de guvernare şi în special monarhia
mărginită şi-au arătat roadele cu prilejul adoptării Regulamentelor Organice, care au introdus
în Principate un sistem de domnie mărginită aproape constituţională.
În acelaşi timp separarea deplină a puterilor realizată acum prima dată în istoria
Principatelor şi investirea Adunării cu largi drepturi i-au îngrădit considerabil autoritatea,
până atunci nemărginită5.
Raol Bossy în cercetările sale făcute în bibliotecile şi arhivele din Roma depistează
nouă „candidaţi” străini la tronul Principatelor Române. Primul era Principele Henric al
Prusiei, fratele Regelui Frederic al II-lea cel Mare-propus de către împărăteasa Rusiei
Ecaterina a II-a în 1776.
Tot Ecaterinei a II-a îi aparţine şi a doua propunere în 1780, în persoana principelui
Grigore Alexandrovici Potemkin ca rege al Daciei (un fel de regat al Dunării format din
Moldova, Basarabia şi Muntenia). Propunerea era menţionată într-o scrisoare către Împăratul
Iosif al II lea de Austria, urmând să capete contur în contextul destrămării Imperiului Otoman.
Ideea a căzut, deoarece Franţa şi Anglia nu erau interesate de o nouă criză orientală. O a treia
tentativă a aparţinut Împăratului Franţei Napoleon al III-lea chiar în timpul Congresului de la
Paris din 1856, cu ocazia căsătoriei Ducesei de Parma cu Principele Carignan, se ofereau ca
dar de nuntă Ţările Române, care deveneau astfel neatârnate, câştigând şi o dinastie. La un
moment dat s-a avansat ideea unui alt „pretendent”. Principele Napoleon care era nepot de
frate al împăratului Napoleon I, văr primar cu împăratul Napoleon al III-lea şi căsătorit cu
fiica Regelui Italiei Victor Emanuel al II-lea. Pe la 1858 s-a vorbit şi de Ducele de Nassau
care condusese succesiv Ducatele Nassau şi de Luxemburg. Imprevizibilul Napoleon al III-lea
uimea Viena în septembrie 1859 cu propunerea ca locul lui Al.I.Cuza să fie luat de un
arhiduce austriac.6

5
Georgescu Vlad, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1978, p.110-111.
6
Candidaţi străini la tronurile române în secolele XVIII şi XIX din „Convorbiri Literare”, An 57, decembrie
1925, p. 837-847

13
 Ideea aducerii unui prinţ străin pe tronul Principatelor dunărene apare mai întâi în
cadrul echilibrării raportului de forţe ce are loc pe plan european în partea a doua a veacului al
XVIII-lea şi care era într-o strânsă legătură cu statutul juridic al celor două state româneşti.
Această idee a avut nu numai adepţi, dar şi potrivnici pe plan european. Rusia era cea
mai interesată de cine va fi titularul tronului Principatelor. Ea va insista pe lângă Austria timp
de mai mulţi ani ca generalul Alex.Potemkin sau Marele Duce Constantin să preia conducerea
unui stat românesc numit Dacia.7 Nu este lipsit de interes să arătăm că Pavel Kisseleff era
acuzat că avea intenţia să devină principe domnitor al ambelor principate dunărene cu scopul
să pregătească terenul pentru încorporarea acestora în Imperiul Ţarist.
Un grup de boieri munteni solicitaseră în memoriul din 1802 (unde apare pentru prima
dată cererea de domn străin), numirea ducelui de Toscana ca domn al Ţării Româneşti, soluţie
care ar fi reprezentat în optica acestora un element de stabilitate şi un factor de progres. Un
memoriu similar celui din 1802 vor adresa în 1807 lui Napoleon boierii moldoveni, care era
mai precis, solicitând formarea unui stat independent şi unitar numit fie Dacia fie Valahia
Mare sub conducerea unui prinţ francez sau italian8. În 1824 într-o jalbă către Poartă un grup
de boieri „cărvunari” din anturajul domnitorului Moldovei Ioniţă Sandu Sturdza, care era
numit şi „domnul cărbunarilor”, revendica principele străin sub forma unei domnii ereditare9.
Boierii şi-au pus din ce în ce mai mult nădejdea în Occident. După 1830 fiii acestora,
care studiaseră şi călătoriseră în Europa şi o clasă mijlocie în creştere căutau cu înfrigurare să
extindă contactele cu ţările din apusul Europei. Admirau Franţa ca apărătoare a drepturilor
omului şi prin extensie a naţiunilor oprimate şi considerau Anglia drept un model al
guvernării constituţionale a statului de drept. Simţeau o înrudire cu Franţa „latină” şi
cunoşteau mai bine cultura şi limba franceză decât pe cea engleză10.
Mişcarea de emancipare naţională nu putea fi descurajată, ea venind din profunzimea
societăţii româneşti. În acest sens, la Iaşi la 22 iunie 1835,11 Cachelet informa pe ducele de
Broglie că exista în capitala Moldovei în jurul prinţului Alexandru Mavrocordat un grup de
boieri care acţionau pentru realizarea independenţei. Se aprecia că schimbarea statutului
internaţional nu se putea realiza, afirmau ei, decât bizuindu-se pe sprijinul Angliei şi Franţei.
La 6 aprilie 1838 din Iaşi, consulul francez Huber informa pe Male̍ despre existenţa unui
puternic curent naţional care acţiona pentru unirea Moldovei şi Munteniei într-un regat
sub conducerea unui principe străin12.
Aşa cum domnitorii fanarioţi şi apoi cei pământeni erau priviţi în exterior drept
înalţi funcţionari ai Porţii Otomane sau guvernatori aflaţi sub influenţa sau controlul
Rusiei, la fel şi Alexandru Ioan Cuza a fost considerat de monarhii statelor europene
drept un principe parvenit. Sistemul electivităţii domnului dintre pământeni avea să fie
înlocuit cu cel al dinastiei străine ereditare, urmărindu-se în acest fel şi înlăturarea rivalităţilor
interne între pretendenţii la tron care, în perioada anterioară, au dar prilejul imixtiunii străine
în afacerile Principatelor. Totodată, prinţul străin reprezenta o garanţie a stabilităţii în
viaţa politică internă prin situarea sa deasupra diferitelor grupări şi prin asumarea unui
rol moderator. Prin legăturile dinastice, prinţul străin într-o Europă a monarhiilor putea juca
un rol important în depăşirea greutăţilor ivite. Viitorul stat urma să aibă în fruntea sa o
dinastie străină şi un statut internaţional asemănător cu acela al Greciei. Garanţia

7
Liviu Brătescu, I. C. Brătianu şi problema principelui străin,în „Anuarul Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol”, Editura Academiei Române, vol. XL,2004, Iaşi.
8
Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807, în „Studii XVIII” (1965) nr.2,p.403, cf.
Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979, p.11.
9
D.V. Baronschi, Originile democraţiei române. „Cărvunarii”. Constituţia Moldovei de la 1822, Iaşi,1922, p.
109
10
Keith Hitchins, România 1866-1947,Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.19.
11
Unirea Principatelor şi Puterile Europene,Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1984,p.23
12
Ibidem, p.24.

14
suveranităţii lui urma să fie asigurată de marile puteri ale Europei, cum sugeraseră
românii consulului francez Lagan13 încă din 1827.
Între cele 13 „Serii istorice” pe care, potrivit propriei sale concepţii filozofice
generale istoricul A. D. Xenopol le considera că „începuturile înainte de domnia lui Cuza
Vodă şi care rostogolesc şi peste ea bogatele ei valuri”, una este „Seria dinastiei străine”.
Încă din 1802, programele politice ale Partidei Naţionale ceruseră alegerea unui domn străin.
După revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, într-un memoriu anonim atribuit lui Naum
Râmniceanu şi lui Eufrosin Poteca sau lui Paris Mărmuleanu se cerea unirea celor două
Principate cârmuite de „un corăbier iscusit de neam străin”14.
Posibilitatea convocării unui congres european după încheierea Războiului Ruso-Turc
în 1829 a constituit prilejul elaborării în Ţara Românească a unui Memoriu în care se solicita
printre altele unirea celor două principate sub forma unei monarhii ereditare cu prinţ străin.
Astfel, Barbu Știrbey i-a scris Marelui Vizir în 1855 „că dorinţele unanime ale valaho-
moldovenilor cheamă unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar
trebui luat în una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară
ce a suferit atât de încercările alegerilor şi prefacerilor”15. De menţionat că programul
„Conjuraţiei Confederative” a comisului Leonte Radu pleda pentru înlocuirea protecţiei
exclusive a Rusiei prin garanţia colectivă a Franţei, Angliei, Austriei şi Prusiei şi sugera
aducerea unui prinţ în fruntea preconizatei confederaţii a Principatelor Dunărene (Moldova,
Ţara Românească şi Serbia)16.
Încurajaţi de declaraţiile lui Cuza că în momentul în care s-ar găsi un candidat străin la
tronul ţării acesta s-ar retrage, încă din anul 1863 s-a vehiculat din nou ideea alegerii Ducelui
Serghei de Leuchtenberg ca succesor al lui Cuza, idee care nu se bucura de sprijin din
exterior,candidatura acestuia fiind privită ca o sporire a influenţei ruse17.
În Principate sporise numărul boierilor care nemulţumiţi de atitudinea arogantă a
Rusiei căutau să realizeze emanciparea politică sub formula dobândirii protecţiei colective a
marilor puteri europene. Într-o asemenea atmosferă de frământări politice, la 29 iunie 1830
consulul britanic informa pe contele Cowley de faptul că Mihail Sturdza ar fi iniţiat o acţiune
pentru unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat „sub un principe ereditar dintr-o
familie domnitoare europeană”18. Se preconiza în acelaşi proiect ca statul românesc unitar să
aibă reşedinţa în mod alternativ la Bucureşti şi la Iaşi, domnitorul putând numi un caimacam
ca înlocuitor pe perioada cât lipsea.Totodată, pentru viabilitatea lui, se pornea de la
modelul Greciei, solicitându-se garanţia marilor puteri.
Un alt memoriu al boierilor munteni, anterior păcii de la Adrianopol solicita în cel
dintâi dintre cele 25 de „puncte” ca ,,Valahia şi Moldavia să se împreune și să se facă
amândouă un prințipat” care să fie independent sub conducerea unui ,,prinţ din familiile
domnitoare din Germania de Sus”. Acest memoriu nu a reprezentat un document singular,
întrucât un diplomat francez amintea mai târziu de un alt memoriu muntean anterior
războiului ruso-turc din 1828-1829 în care se ceruse formarea unui regat pus sub protecția
marilor puteri protectoare19; Baronul Bois le Compte, consulul Franței în Valahia, trimitea la
17 mai 1834 un raport către Ministrul de Externe francez în care releva temerile și dorințele

13
Unirea Principatelor şi Puterile Europene,p.112.
14
I. C. Filitti, Câteva documente politice muntene de la 1822 în Arhivele Olteniei (1931),p.254-255 cf. Dan
Berindei, op. cit. p.11.
15
Valentin Hossu Longin, op. cit., p.9.
16
Valerian Popoviciu, Unele date noi despre Conjuraţia Confederativă din anul 1839. Studii şi cercetări
ştiinţifice, Iaşi, I, 1950, p.25.
17
Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1877,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984, p.16.
18
T.W. Ricker, Cum s-a înfăptuit România,f.a. Bucureşti, 1940, p.331.
19
Dan Berindei, op.cit, p. 13.

15
locuitorilor din Principate privitoare la viitorul ţărilor lor și dorința acestora în crearea unui
Ducat al Daciei care să reunească cele două Principate sub cârmuirea unui prinţ străin. Ne
referim la un memoriu din anul 1829 destinat a fi prezentat unui ,,Congres de prinți creștini”
în care se revendicau printre altele unitatea Moldovei și Ţării Românești, independenţa şi ,,un
prinț străin din familiile domnitoare” din Europa. Astfel, marele vornic Filipescu afirma:
,,Am accepta cu lacrimi de recunoştinţă în ochi orice prinț străin, oricare ar fi el, numai să
nu fie nici turc, nici rus, nici grec, nici evreu"20. În anul 1838, marele boier muntean Ion
Câmpineanu, fruntaș a ceea ce începe să se numească ,,Partida Naţională”- alianţă între
boierime și starea a treia - se pune în fruntea unei mişcări al cărei program intitulat „Act de
unire și independenţă” cere unirea celor două principate sub un principe ereditar și
adoptarea unei constituţii printre ale cărei prevederi se afla şi votul universal21. I.
Câmpineanu îi scria agentului polonez Adam Czartoriyski: „Idealul românilor este să fie un
singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar pentru toţi românii, cu
îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti şi cu libertatea claselor sociale.
Acest ideal este scopul nostru suprem”22.Nu este lipsit de interes să amintim că Belgia se
bucura de o mare popularitate în elita unionistă din Principate doritoare să obţină pentru
acestea un statut internaţional asemănător. Un rol important în sporirea interesului românilor
pentru Belgia l-a avut diplomatul belgian Blondel van Cuelebroeck care a efectuat între 1856-
1857 două vizite în Principate. El a fost expulzat fiind acuzat că şi-a exprimat prea zgomotos
simpatia pentru Unirea Principatelor și că a întreprins anumite demersuri în favoarea
Contelui de Flandra ca eventual candidat la tronul Principatelor23. Dezbaterile prilejuite
de întocmirea Regulamentelor Organice, acte fundamentale ale Principatelor, au dus la
discutarea directă a acestora. Iordache Catargiu a propus unirea celor două ţări sub un
domnitor străin și sub garanția europeană. Problema prințului străin apare și în viziunea
pastorului sas din Transilvania, Daniel Roth24. El a publicat la Sibiu în 1848 o broşură
intitulată semnificativ Unire și cu un cuvânt despre o posibilă monarhie daco-română sub
coroana Austriei. De asemenea, la 4/16 noiembrie 1848 Ion Maiorescu, un fruntaș
revoluționar, adresează guvernului german un memoriu în care se pronunță ,,pentru unirea lor
sub un principe din casa Austriei şi sub protecția Germaniei”25.Unioniştii considerau că
unirea Principatelor trebuia să fie însoţită de o dinastie străină „ieşită dintr-una din naţiile
puternice din Occident, pentru că numai atunci ambiţia tradiţională a împăraţilor Rusiei şi
obiceiul înveterat al celor două curţi din Viena şi din Petersburg […] se va transforma dacă
nu în bunăvoinţă, cel puţin în indiferenţă”26.
Aşa cum spunea Ioan Bălăceanu în scrisoarea către Ion Ghica din 27 mai/8 iunie 1856
„Unirea Principatelor este o dorinţă unanimă şi că va fi foarte greu să se renunţe la ea fără
vărsare de sânge…”
Acest deziderat de care era legată şi problema prinţului străin care să fie „de o rasă
latină” sau din Franţa, Anglia sau Piemont apare inevitabil în documentele unioniste cum ar fi
Actul înfiinţării Comitetului Unirii din Iaşi la 30 mai/11 iunie 1856 sau Actul întrunirii
Comitetului electoral al Unirii din Moldova din Iaşi 1/13 martie 1857, în Desluşirile asupra
celor patru baze din Programa Naţională din 30 martie 1857, precum şi Manifestul

20
Ion Filitti, Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, Bucureşti, Cartea
Românească, 1932, p.178; vezi şi Hurmuzaki, vol. X, Bucureşti, 1897, p. 647-649.
21
Constantin Vlăduţ, Ion Câmpineanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 147.
22
Alex. Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, Revoluţie şi Francmasonerie,
Editura Rao, Bucureşti, 2002,p.82.
23
Unirea Principatelor şi Puterile Europene, p. 104.
24
Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 27 conform I. Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937, p. 252. Vezi
şi Stephan Ludwig Roth, Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.
25
Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi Documente, tomul V, Bucureşti,1902, p. 381.
26
G. Fotino, Boierii Goleşti, vol. IV, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 150.

16
Comitetului Central al Unirii din Bucureşti din 3/15 august 1857, în Procesul Verbal nr.5-
şedinţa din 8 octombrie 1857 a Adunării Ad-hoc a Ţării Româneşti. Ba mai mult, generalul
Gh. Magheru propunea ca prinţul străin să fie ales de naţiune.
Problema Prinţului străin apare şi în publicistica vremii. Constantin D. Aricescu în
articolul „Prinţul şi Constituţia” publicat în „Românul” nr.73 din 15 septembrie 1858.
C.A.Rosetti în ziarul său „Românul” scria la 30 octombrie/3 noiembrie 1858 aborda şi el
tema prinţului străin, de asemenea şi Cezar Bolliac în articolul „Prinţ străin” din 7/19
februarie 1859.
În memoriile sale „Amintiri din copilărie” publicate în 1925 istoricul Radu Rosetti
abordează şi el Unirea menţionând un episod în care comisarii europeni care se adunaseră la
Bucureşti „după ce îşi dăduse seama de starea lucrurilor în Ţara Românească se hotărâse să
vie la Iaşi pentru a intra în contact cu lumea politică de aici”. El arată că pe traseu comisia
era aşteptată de delegaţii de ţărani care le aţineau calea pentru a le ura bunăvenire şi a depune
în mâinile baronului de Talleyrand cărţile Unioniste personale sau colective care se tipărise cu
zecile de mii unde se consemna dorinţele ţării în limba franceză: Union, Garantie de nos
droits, Prince étranger héréditaire, Gouvernement Constitutionnel Représentatif. Dimitrie
Bolintineanu în lucrarea sa „Viaţa lui Cuza Vodă. Memoriu Istoric” publicată în 1873 la
Bucureşti menţionează şi categoriile social-politice care doreau prinţ străin : „boierii fanarioţi
din Moldova, care vedeau în această reînturnare către epoca fanarioţilor şi adepţii ideilor
liberale, care vedeau în ideea de domn străin ideea de neatârnare a românilor”.27
Unii oameni politici români, având în vedere situaţia internaţională a Principatelor, au
emis ideea aducerii pe tronul acestora a unui principe străin dintr-o dinastie europeană.
Principele străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern pentru existenţa statelor
româneşti ameninţate de cele trei imperii vecine: ţarist, otoman şi habsburgic. Problema
prinţului străin ca garanţie a realizării dezideratelor naţiunii române şi a instituirii unui
regim constituţional democratic, însemna afirmarea statului ca entitate distinctă în
rândul statelor europene şi în perspectiva obţinerii independenţei politic. Memoriul din
1854 adresat Prinţului Je̍rôme Bonaparte (1822-1891), vărul primar al lui Napoleon al III- lea,
solicita sprijinirea unirii şi constituirea unui regat independent sub conducerea sa28.Au mai
existat şi alte posibile candidaturi ca cele ale Prinţului de Savoia, Prinţul Carignano sau a
Prinţului de Musignano, unul din nepoţii lui Napoleon al III- lea29. Prinţul Bonaparte a fost un
protector al românilor, care apelau la el în momente critice.
Adunările ad-hoc convocate pe baza Tratatului de la Paris din 18/30 martie 1856 au
hotărât unirea Moldovei şi Munteniei sub conducerea unui „principe străin ereditar, ales
dintr-o dinastie domnitoare de-ale Europei, ai cărei moştenitori născuţi în ţară ar dori să fie
crescuţi în religia ţării”30. Se urmărea în fond desprinderea Principatelor din aria de influenţă
a Imperiului Otoman şi în perspectivă obţinerea independenţei politice. Marile puteri
europene au sesizat această intenţie şi au respins ideea principelui străin, cerând alegerea a
câte unui domn în fiecare Principat.
În general, regimul constituţional era legat în secolul al XIX-lea de realizarea
unităţii naţionale. Astfel, toate programele revoluţionare din Principate menţionau
unirea ca dorinţă unanimă în cadrul unei constituţii cu adevărat democratice, indiferent

27
Gândirea social politică despre Unire (1859). Culegere, Bucureşti, Editura Politică, 1966. Culegere apărută
sub îngrijirea acad. Petre Constantinescu-Iaşi şi a lui Dan Berindei.
28
Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. I, partea I, Bucureşti, Cartea Românească, 1938, p.31.
29
Gheorghe Platon, Luptele românilor pentru unitatea naţională. Ecouri în presa europeană 1855-1859, Iaşi
Editura Junimea, 1974, p. 122-123.
30
Documente privind Unirea Principatelor, Corespondenţă Politică 1855-1859, Bucureşti, Editura Academiei
RSR, 1963, p.109. Vezi şi Rolul maselor populare în făurirea Principatelor Române 1859, Bucureşti,Editura
Politică, 1979, p.235, sub egida Institutului de Studii Istorice şi social politice de pe lângă C.C. al P.C.R.
coordonator Ion Popescu-Puţuri şi colaboratorii.

17
de forma de guvernământ fie republicană sau monarhică. Probabil că nimeni nu a dat o
expresie mai clară raţiunilor care au determinat cererea Partidei Naţionale privind aducerea
unui principe străin pe tronul Principatelor Unite decât Gheorghe Bibescu, cel înlăturat de pe
tronul Ţării Româneşti prin revoluţia de la 1848 şi cel care avea să joace un rol activ, dar nu
în rândul forţelor progresiste. Într-adevăr, în şedinţa Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti din 7
octombrie 1857, Bibescu explică printre alte avantaje ale aducerii unui principe străin şi faptul
că acesta „singur ne va putea scăpa de acele vrăjbi, de acele rivalităţi ce insuflă între noi
ambiţia postului celui mai înalt, rivalităţi care se vor înmulţi în urma unirii Principatelor şi
care ameninţând să câştige până la clasele cele de jos, vor face din această nenorocită ţară o
arenă, unde toate puterile, toată vitalitate ei se vor stinge în luptele de partide şi de facţii”31.
Problema prinţului străin era prezentă şi în scrisorile pe care Ştefan Golescu le
adresează lui Christian Tell din 6-18 mai 1858 în care-i relatează vizita făcută de Dimitrie
Brătianu împreună cu fratele său Nicolae Golescu miniştrilor englezi Clarendon, Radcliff şi
Palmerston în legătură cu dorinţa de unire a românilor în care se afirmă că „Clarendon părea
că visa când a auzit pe fratele meu şi pe Brătianu că deşi românii voiesc unirea şi chiar cu
prinţ străin, însă vor a rămâne tot în aceeaşi relaţie cu Turcia ca Putere suzerană”32.
Raportul confidenţial al Ministrului Belgiei la Viena O'Sullivan de Grass către
ministrul de Externe belgian Vriere din 4/16 februarie 1859 despre poziţia Austriei, Franţei şi
Rusiei faţă de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi ireversibilitatea Unirii afirmă că toţi
sunt unanimi în privinţa unui prinţ străin „indiferent care ar fi prinţul, el va oferi cu
siguranţă, o garanţie mai mare decât aventurierul care tocmai a fost ales, dar acesta este în
funcţie şi toată lumea recunoaşte că o intervenţie este imposibilă. Numele prinţului Nicolae
de Nassau este din nou rostit. Ruşii evită să spună numele adevăratului lor candidat căci ei
îndrăznesc să-şi facă iluzii de a-l vedea acceptat de Anglia şi Austria”33. Din raport străbate
ostilitatea Austriei în special faţă de Principate, dar şi faţă de hotărârea românilor de a alege în
viitor un prinţ străin.
Mai expresiv este memoriul baronului Adolphe d'Avril de la Direcţia politică a
Ministerului de externe al Franţei, din 23 octombrie 1812 care pe lângă analiza realităţilor din
Principate, admiră conştiinţa naţională a românilor care au dat „principiului Unirii o
consacrare solemnă”, aminteşte că cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare de la 12
decembrie 1861 domnitorul şi-a încheiat mesajul său cu angajamentul că se va retrage pentru
a face loc unui prinţ străin, atunci când situaţia o va cere. Se ştie că Prusia era favorabilă unirii
Principatelor, deoarece dorea să-şi sporească importanţa în spaţiul germanofon pe seama
Austriei.
Şeful cabinetului prusac Otto von Manteuffel adresează delegatului acestei ţări în
Comisia europeană de la Bucureşti, baronul Emil von Richthofen instrucţiuni secrete le 21
iunie 1856 din care se desprind clar interesele Prusiei faţă de Principate. „Am avea un interes
determinând doar în cazul în care se va reuşi să se instaleze o monarhie ereditară”. În caz
contrar premierul prusac opina pentru menţinerea „despărţirii actuale”. Afirmaţia arată că
sub forma monarhiei ereditare la cârma viitorului stat românesc unitar se înţelegea un prinţ
german34.
În raportul pe care baronul Emil von Richthofen îl trimite premierului prusac arată că
ambasadorul Franţei la Constantinopol Louis Thouvenel îl suspectează pe regele Prusiei
Friederich Wilhelm al IV- lea că „avea pregătit un prinţ pe care să-l înscăuneze pe tronul

31
Mihai Cojocariu, Partida Naţională şi Constituirea statului român (1856-1859), Iaşi, 1995,Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p.89
32
„Revista Arhivelor”, nr. 1/1989.
33
Ibidem
34
Dumitru Ivănescu, Diplomaţi străini despre Alexandru Ioan Cuza şi Unirea Principatelor în „Revista
Arhivelor”, nr.4/1983.

18
României şi că s-a înţeles în această privinţă cu împăratul Rusiei Alexandru al II-lea”.
Candidatul Prusiei fiind prinţul Schleswig Holstein ducele Frederic de Augustenburg drept
compensaţie pentru acesta, că a pierdut Coroana Danemarcei din recunoştinţă pentru regele
Prusiei.Se considera că instalarea unei dinastii europene dintr-o veche familie princiară era
pentru Prusia, condiţia sine qua non a propăşirii celor două Principate : Moldova şi Valahia35.
Corespondenţa politică adunată şi sistematizată de Cornelia C. Bodea privind perioada
1784-1851 reprezintă, printre altele, şi o demonstraţie concludentă a rolului jucat de ideea
„principelui străin” în lupta forţelor patriotice unioniste împotriva boierimii reacţionare: „De
partea reacţiunii: familiile boiereşti, care râvnesc la domnie – nu la Unire –se închină
oricărei puteri străine pentru a-şi ajunge ţelul. Conspiră şi se sapă unele pe altele. Fiecare
boier, gata să recunoască şi să înfiereze concepţia şi servilismul celorlalţi, se consideră pe
sine salvatorul ţării; toţi se suspectează reciproc ca să poată furniza caracterizări şi
informaţii unii despre alţii acolo de unde se scontează favoruri şi ajutor”36.
Practica luptelor pentru domnie între familiile boiereşti a continuat vechea
tradiţie fanariotă până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, a subminat prin comploturi
şi intervenţii la puterile străine domnia acestuia şi s-a prelungit chiar în timpul domniei
lui Carol I. Opţiunea politică în favoarea prinţului străin devenea esenţială fiind înscrisă în
programul naţional sub semnul căruia a fost realizată unirea celor două Principate. Oamenii
politici români, însuşi Domnitorul Cuza, au considerat alegerea de la 5 şi 24 ianuarie
1859 drept un act politic tranzitoriu, care trebuia să pregătească terenul pentru alegerea
unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană şi pentru aplicarea integrală în
practica politică a programului Adunărilor ad-hoc37. Aducerea unui prinţ străin pe tronul
României a fost totuşi o problemă destul de dificilă pentru politicienii români ca I. C.
Brătianu, Ion Bălăceanu, Vasile Boerescu, care au trebuit să navigheze între ezitările Prusiei,
oscilaţia Angliei, nervozitatea Rusiei şi a Porţii, având doar sprijinul constant al Franţei.
Depăşirea crizelor succesive ce au apărut în anul 1866 aveau să fie rezultatul efortului depus
de politicieni, de implicarea personală a lui Carol în acţiuni ce aveau drept obiectiv
formarea unui spirit dinastic, dar şi a unui context internaţional favorabil.

35
Stela Mărieş, Mărturii inedite din Arhivele germane privind Unirea Principatelor Române, „Anuar”
XXVI/1989, editat de Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi.
36
Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834-1849, Bucureşti, Editura Academiei,1967,
p.12.
37
Sorin Liviu Damean, Carol I al României, vol. I 1866-1881, Bucureşti,Editura Paideia Ştiinţe, Seria Istorie,
2000, p.10.

19
 CAPITOLUL II
RĂZBOIUL CRIMEII - EXPRESIE A PROBLEMEI ORIENTALE

Războiul Crimeii a avut drept pretext o chestiune de ordin religios: stăpânirea

lăcaşurilor de la „Locurile Sfinte” (Ierusalim şi Bethleem) pe care şi le disputau atât
ortodocşii sprijiniţi de ţarul Rusiei cât şi catolicii susţinuţi de Napoleon al III-lea. Preoţii
catolici din Ţara Sfântă nu reuşeau să se pună de acord cu clerul ortodox în privinţa posesiei
anumitor locuri sfinte, în special a Bisericii Naşterii din Bethleem şi posesia uneia dintre
cheile ce deschid marea poartă a sanctuarului. La rândul ei, Patriarhia ortodoxă avea un
firman imperial din secolul al XVIII-lea, care recunoştea Bisericii greceşti paza edificiului.
În acest conflict, apărut la momentul potrivit, diplomaţia europeană se va implica pentru că
Franţa şi Rusia aveau interesele lor. Soluţia adoptată de sultan, care stipula ca trei chei de la
biserica din Bethleem, vor fi date latinilor, dar aceştia nu vor avea dreptul decât să traverseze
sanctuarul, nu să şi oficieze. Pe de altă parte diferitele comunităţi creştine vor putea să
acceadă liber la mormântul Sfintei Fecioare, dar pe rând şi după un orar dinainte stabilit.
Soluţia va nemulţumi Rusia, care de fapt căuta şi un pretext.
Împăratul Franţei se interesa de problema Locurilor Sfinte deoarece avea nevoie de
sprijinul catolicilor în politica sa internă, el ştia că dacă se arăta un apărător al latinilor din
Orient, nu putea decât să-şi atragă simpatia partidei clericale. Pentru Rusia se punea problema
consolidării imaginii de protectoare a Bisericii Ortodoxe, o imagine la care ţinea cu atât mai
mult cu cât aceasta îi îngăduise să intervină mai mult decât odată, în politica internă a
Imperiului Otoman38. Conflictul declanşat de ţarul Nicolae I aflat la final de domnie, în
speranţa rezolvării odată pentru totdeauna a problemei „omului bolnav” al Europei (Imperiul
Otoman) în favoarea Rusiei nu face decât să scoată la iveală înapoierea economică şi militară
a acesteia în raport cu puterile occidentale. Istorica frază a ţarului Nicolae I adresată în 1853
lui sir Hamilton Seymour, ambasadorul Angliei, în cursul unei serbări la marea ducesă Elena
este elocventă în privinţa situaţiei Imperiului Otoman şi foloseşte pentru prima dată sintagma
omului bolnav: „Noi avem pe mâini[…] un om foarte bolnav; v-o spun cu toată sinceritatea,
ar fi o mare nenorocire dacă, într-una din aceste zile, ne-ar scăpa, mai ales înainte ca toate
dispoziţiile necesare să fie luate”. De fapt ţarul a fost moderat în exprimare, cu mult timp
înainte, contele Sebastiani, ambasador al Franţei în Turcia (1806) şi ministru de externe,
afirma de la tribuna Parlamentului francez că „Turcia era un cadavru pe care nimic nu-l mai
poate învia”39.
Motivul adevărat era însă dorinţa cercurilor ţariste expansioniste de a ajunge la
Constantinopol (deci punerea în practică a testamentului ţarului Petru cel Mare) şi la
strâmtori, al căror acces fusese interzis flotei de război ruse prin Tratatul de la Londra (1841),
dar şi de a împărţi Imperiul Otoman a cărui decădere dura de mult şi care ajunsese să fie
numit „Omul bolnav”al Europei. Cum aceasta ar fi însemnat însă pe de o parte o gravă
atingere adusă „echilibrului european”, iar pe cealaltă parte o ameninţare directă a „drumului
spre Indii” au făcut ca Franţa şi Anglia şi mai târziu Sardinia să intervină în ajutorul Turciei.
Războiul a izbucnit în 1853 când armatele ţarului au ocupat Principatele şi au ajuns la Dunăre.
Rusia ocupa astfel Principatele pentru a patra oară în secolul al XIX-lea cu titlul de gaj pentru
a putea asigura eficient apărarea ortodoxiei. Acum, calea era deschisă războiului. Luptele
trebuia să se poarte în Dobrogea unde trupele franco-engleze debarcaseră, dar din cauza

38
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Editura Bie All, 2001, traducere Cristina Bârsan, p.
428.
39
Memoriile Principelui Nicolae Şuţu mare logofăt al Moldovei 1798-1871, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013,
traducere din franceză, introducere, note şi comentarii de C. Filitti.

20
bolilor, aliații au hotărât ca ostilităţile să aibă loc pe teritoriul rus, aşa că teatrul de operații s-a
mutat în Crimeea. După lupte îndelungate şi sângeroase în jurul orașului Sevastopol, (ce a
căzut în cele din urmă în mâinile aliaţilor) ţarul a trebuit să încheie pacea. Precedat de
preliminariile de la Viena, tratatul s-a semnat la Paris la 30 martie 1856. De menţionat că
Barbu Dimitrie Ştirbey, domnul Ţării Româneşti, a pledat pentru participarea Ţării
Românești alături de Imperiul Otoman la războiul Crimeii, considerând că la tratativele
de pace ce ar fi urmat, statutul politic al ţării ar fi putut fi măcar în parte schimbat.40
De remarcat că Dumitru Brătianu îi scria lordului Palmerston la 26 august I855 că
,,Principatele pot pune în puțin timp 100 000 de oameni în serviciul puterii aliate”41. Din
inițiativa domnului Moldovei Grigore Alexandru Ghica s-a alcătuit un comitet de
subscripție pentru răniţii armiilor aliate care a trimis în decembrie 1859 prin Costache
Negri suma de 4240 galbeni austrieci ambasadorului Franţei la Constantinopol”42.
Rusia de teama de a nu determina trecerea Austriei și Prusiei de partea adversarilor ei
a acceptat în ianuarie preliminariile de pace. La Paris se pregătea deschiderea Congresului de
Pace care avea să consfinţească prin documentele adoptate sfârşitul războiului Crimeii. Elita
politică aprecia că Unirea trebuia să fie însoțită de o dinastie străină ,,ieşită dintr-una din
naţiunilor puternice din Occident, pentru că numai atunci ambiția tradiţională a împăraţilor
Rusiei şi obiceiul învederat al celor două Curți din Viena si Petersburg de a se amesteca în
afacerile celor două Principate […] se va transforma dacă nu în bunăvoinţă, cel puțin în
indiferenţă”43.
Declanşând conflictul cu Imperiul Otoman, Rusia considera că marile puteri europene
slăbite în urma revoluţiei de la 1848, nu erau pregătite pentru o acţiune externă şi totodată
conta (dacă nu pe sprijinul) cel puțin pe o atitudine binevoitoare din partea Austriei, care îi era
datoare pentru ajutorul primit pentru înăbuşirea revoluției. Imperiul Ţarist s-a grăbit să
înceapă războiul cât mai repede pentru a intimida Poarta și în acest scop în cursul lunii iulie
1853 armatele ţariste ocupă Principatele Române.
Pentru a preîntâmpina un eventual atac din partea Rusiei în teritoriile Imperiului
Otoman, flotele franceză, şi engleză au primit ordin să intre în Dardanele, ceea ce a
determinat protestul ţarului. Franţa şi Anglia au continuat să rămână în expectativă până la 27
februarie 1854, când ele au adresat ţarului un ultimatum prin care-l somau să respecte
integritatea Imperiului Otoman şi să evacueze principatele Române. Nesatisfacerea acestor
solicitări le-a făcut să declare război Rusiei țariste la 27 martie 195444.
Războiul Crimeii a avut o influenţă profundă asupra evoluției politice atât asupra
continentului european cât și asupra poporului roman într-o perioadă în care burghezia se
pregătea pentru preluarea puterii iar procesul de constituire a statelor naţionale pe baza
principiului naţionalităţilor se apropia de punctul culminant. Acest război care a pecetluit
decesul Sfintei Alianţe a impus preponderența anglo-franceză. şi în sud-estul
continentului, făcând din Napoleon al III-lea arbitrul Europei. Întregul context politico-
strategic şi, odată cu el, prognoza geopolitică au fost profund modificate de acest război
(1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliției franco-anglo-turco-piemonteze
a adus un nou raport de forţe în Europa privând Rusia de mijloacele de intervenție în
Principatele dunărene. Acest Congres de Pace a statuat, cel puţin pentru două decenii, o
nouă ordine europenă. În 1878, Congresul de Pace de la Berlin a adus o altă modificare
majoră, realizată din perspectiva intereselor ruseşti. Războiul Crimeii a făcut ca problema

40
Alexandru Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu,Vol. II, Bucureşti,1934,p.28
41
Ibidem,p. 28
42
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României publicate de G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C.
Sturdza, Vol.II,Bucureşti, p. 849.
43
Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române, p. 131.
44
Ibidem,p. 118.

21
Unirii Principatelor să devină o problemă europeană. La conferința de la Viena în anul
1855, ea a fost pusă pentru prima dată în discuţie într-un for european.
Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a
echilibrului european. Areopagul păcii de la Paris care a pus capăt războiului Crimeii a
creat Principatelor dunărene o situaţie particulară Acestea au fost scoase de sub
protectoratul țarist și puse sub garanția europeană. Tratatul de Pace de la Paris îl face pe
Dimitrie Brătianu să atribuie războiului Crimeii rolul unei binefaceri divine pentru viitorul
ţării, iar pe unii istorici străini să vadă în el singurul rezultat fericit și trainic al conflictului
militaro-politic. Naţiunea română datorează Congresului de Pace de la Paris din 1856
netezirea căii spre Unirea de la 1859 și mai târziu instituirea unui regim constituțional
sub domnia unui principe străin, ereditar.
Importatoare de grâne româneşti, Anglia dorea să scoată circuitul cerealier de sub
amenințarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării. În același timp,
libertatea de navigație pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul
Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene.
Aşa cum drumurile de negoț au jucat un rol însemnat în apariția statelor medievale
Ţara Românească şi Moldova tot astfel libertatea de navigație pe Dunăre, pusă sub
control internaţional, a îndeplinit o funcție esenţială în crearea statului român modern.
Cu adâncimea şi claritatea ce-i sunt caracteristice, Grigore Gafencu a fixat raporturile de
determinare cauzală dintre războiul Crimeii, statutul Dunării şi apariția României: ,,Războiul
Crimeii avusese drept scop să stabilească în Răsărit o nouă ordine şi o limită. Tratatul de
Pace de la Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, trebuia
să aparţină în întregime Europei, Basarabia pământ moldovenesc urma să revină statului
care asigura libertatea Dunării (de fapt numai partea sa sudică - n.n.); Principatele
dunărene trebuia să se bucure, la fel ca şi Dunărea, de protecția Europei. Aceste condiții
justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă. Noul stat, care urma să se nască,
avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru,
după cum acest echilibru depindea de existența lui"45. Cu toate că a fost înfrântă în Războiul
Crimeii, Rusia nu a pierdut nici un teritoriu cu excepţia unei fâşii înguste din sudul
Basarabiei, la Dunăre, retrocedată Moldovei la cererea Austriei (urmărea să facă din Dunăre
un fluviu austriac). Nu era o reparație acordată Moldovei, ci o măsură pentru îndepărtarea
Rusiei de la gurile Dunării. Era astfel oprită, dar pentru cât timp, expansiunea rusească
spre Constantinopol, cu atât mai mult cu cât Rusia pierdea statutul de ,,protector” al
Principatelor Române și Serbiei46. Rusia nu s-a împăcat cu gândul pierderii celor trei judeţe
din sudul Basarabiei, recuperarea lor reprezentând o chestiune de onoare pentru ţar. Într-o
eventuală redeschidere a ,,chestiunii orientale” urma să fie discutată retrocedarea acestora
imperiului de la răsărit, ceea ce se va întâmpla în 1878. Pentru a asigura securitatea fluxului
cerealier din Principate spre Anglia, Rusia a fost îndepărtată de la gurile Dunării. Delta și
Insula Şerpilor au revenit Imperiului Otoman iar sudul Basarabiei a fost restituit Moldovei.
Subliniind importanța Tratatului de Pace de la Paris (1856) pentru români, publicistul şi
istoricul Frédéric Damé scria că prin prevederile sale România ,,este scoasă de sub
protectoratul rus şi scăpată de amestecul turcesc şi trece sub protecţia colectivă a marilor
puteri din Europa. Astfel, ea poate să-și exprime liber dorințele de care puterile promit să
ţină cont şi să-i dea, pe baza acestor voturi o organizare care să-i permită să se dezvolte, să
devină un stat european, un element al ordinii şi păcii in Orient"47 .

45
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997,
p. 229-230
46
Lucian Boia, Napoleon al III- lea cel neiubit, Bucureşti,Editura Humanitas, 2008, p. 150.
47
Frédéric Damé, Istoria României contemporane de la reîntronarea domnilor pământeni până în zilele
noastre 1822-1900, Bucureşti, 1901, p.44.

22
 J. B. Duroselle arata că românii, o națiune europeană ,,practic independentă […], lua
naştere din Congresul de la Paris "48 iar A.J.P. Taylor afirma că tratatul de la Paris a dus în
cele din urmă la independența României, că de atunci, în existența publică apărea ca un
original stat tampon garantat de rivalitatea dintre cele două vecine ale sale dar şi ca o barieră
împotriva fie a invaziilor țariste în Balcani, fie a dominației Austriei asupra Dunării.
Evenimentele politice au relevat că atingerea țelului suprem nu era posibilă decât păşind pe
treptele intermediare. Prima era Unirea Principatelor-un act politic însuşit progresiv ca un
moment al conștiinței publice europene. De fapt, problema Principatelor a împărţit marile
puteri europene în două tabere adverse. Tabăra pro-unionistă era formată din Rusia care, fiind
marea înfrântă în războiul Crimeii, dorea să dea o lovitură sub centură Turciei, cu toate că o
Românie unită ar fi fost o barieră împotriva ei, Franța, Regatul Sardiniei care urmărea şi el
realizarea unităţii Italiei ca şi Prusia, Anglia convinsă de Franța. În tabăra anti-unionistă
întâlnim în primul rând Imperiul Otoman şi Austria, dar aceasta din urmă era nehotărâtă deşi
ar fi acceptat cu toate riscurile Unirea Principatelor independente, dar cu un arhiduce pe tron.
Istoricul Andrei Oţetea conchidea că ,,Unirea Principatelor a fost singurul rezultat al
războitului Crimeii şi marea problemă a diplomației europene de la 1856 până Ia 1859"49, iar
A. J. P. Taylor califica hotărârile privitoare la români ca o reală înfăptuire a Tratatului de
Pace de la Paris. Tratatul a mai stabilit consultarea populației celor două Principate în
privința statutului şi organizării lor. Divanurile ad-hoc alese în 1857 au cerut Unirea
Moldovei și Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ
aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate.

48
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 1988, p. 79.
49
Andrei Oţetea, Marile Puteri şi Unirea Principatelor în „Omagiu lui Lupaş”, Bucureşti, 1943, p. 670.

23
 CAPITOLUL III
UNIREA PRINCIPATELOR DUNĂRENE- PROBLEMĂ EUROPEANĂ.
CONFERINŢA ŞI CONVENŢIA DE LA PARIS (10/22 MAI -7/19 AUGUST 1858)

După încheierea Adunărilor ad-hoc, la Conferința Internaţională de la Paris 10/22

mai-7/19 august l858) consacrată organizării Principatelor, opoziția obstinată a Imperiului
Otoman și Austriei ca și politica când ezitantă când duplicitară, a Angliei nu au permis Franței
și Rusiei să impună satisfacerea dorinței de unire celor exprimate de moldoveni şi de munteni.
A rezultat un compromis imposibil de respectat în practică în ansamblul său: proclamarea
oficială a ,,Principatelor Unite ale Moldovei si Ţării Românești ", dar având domnitori,
guverne și adunări legislative proprii, deci separate, o Comisie Centrală pentru legi de interes
comun și o Curte de Casație comună la Focșani și reprezentări separate pentru fiecare
Principat pe lângă Sublima Poartă, ca putere suzerană. Soluțiile Conferinței de la Paris din
1858 concretizate într-un act hibrid, au fost utilizate cu multă inteligenţă politică de români.
Oricât de confuză, Convenția de la Paris urma să reprezinte timp de șase ani legea
fundamentală a Principatelor.
Înfiinţată prin Convenția de la Paris din 7/l9 august 1858 ca organ comun al Moldovei
și al Ţării Românești, Comisiei Centrale de la Focșani i s-au încredinţat atribuțiile pe care
Constituția Franței din acea epocă le stabilea în sarcina Consiliului de Stat a Senatului. Deci a
fost astfel menit să aibă un caracter mixt de Consiliu de Stat și de Senat. În dezvoltarea
constituțională a României, Comisia Centrală de la Focșani a avut ca sarcină întocmirea unui
proiect de constituție care, cu unele modificări, a fost adoptat de Adunarea Electivă întrunită
la București în aprilie-iunie 1866. În conformitate cu Convenția de la Paris din 7/19 august
1858, Comisia Centrală avea menirea de a veghea la respectarea noii organizații
constituționale. Comisiei Centrale de la Focșani i s-a încredinţat un rol similar aceluia pe care
l-a avut Senatul sub domnia lui Napoleon al III lea până în mai 1870. Convenția de la Paris
este un rezultat al contradicțiilor dintre marile puteri și al compromisului de la Osborne
localitate britanică situată în insula Whight (întâlnirea dintre Regina Victoria a Angliei și
Napoleon al III-lea). Cu toate dispozițiile importante ce le conținea, nu oferea cadrul complet
de dezvoltare a societăţii româneşti. Menținerea separației politice nu o îngăduia50. Principiul
naţionalităţilor promovat de Napoleon al III-lea era cel mai de temut adversar pentru
politica Angliei care era legată sufleteşte încă de tratatele Sfintei Alianţe din 1815, care
pusese capăt primului imperiu napoleonian.
Întâlnirea de la Osborne din august 1857 nu putea să ducă la rezultate pozitive pentru
viitorul Principatelor dunărene.
Prinţul consort al Reginei Victoria, Albert credea că un stat român sub sceptrul unui
prinţ străin însemna un început de destrămare inevitabilă a Imperiului Otoman, ceea ce Anglia
victoriană nu dorea.
La Osborne ideea unirii politice a Moldovei cu Valahia a fost sacrificată. În
compensaţie i s-a acordat lui Napoleon unirea administrativă a justiţiei, a organizării militare,
a legislaţiei, etc.
Deasemenea se mai dădea o satisfacţie Franţei şi anume recunoaşterea anulării
alegerilor şi revizuirea listelor electorale şi noi alegeri.
Oricât de propagandistică a fost politica Angliei ea nu putea accepta falsurile
electorale din Moldova iniţiate de caimacamul Vogoride deoarece acestea ştirbeau prestigiul
Angliei, de altfel incompatibil cu morala tradiţională a istoriei britanică. Marile puteri pe

50
Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1993, p.86

24
lângă urmărirea propriilor interese, manifestau un respect deosebit şi aveau grijă ca
principiile democrate să fie întocmai aplicate.
Convenția de la Paris a fost actul fundamental care a guvernat regimul intern și
internaţional al Principatelor Unite, consacrând abolirea vechiului regim și introducerea
pentru prima dată în spaţiul românesc a principiului egalității în faţa legii. Finalul
Convenției este o primă declaraţie de drepturi integrată unui text cu valoare constituțională.
Convenţia din 7/19 august 1858, consolidând Principatelor autonomia lor, le-au sancționat și
dezvoltat totodată guvernământului constituţional toată vigoarea sa. Conferința de la Paris din
1858 încheiată prin Convenția din 7/19 august 1858, ilustrare clară a contradicțiilor existente
între marile puteri (pro și antiunioniste), a sfârşit printr-un compromis.
Opoziției marilor puteri europene, românii din Principate le-au răspuns cu un act de
mare abilitate politică. Întrucât Convenția de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiași
persoane ca domn în ambele Principate, unioniștii l-au ales pe Colonelul Alexandru Ioan Cuza
domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și apoi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859), rezultând
ceea ce istoricul Nicolae Iorga numea ,,unire mitigată”51.
Dubla alegere a lui Cuza a avut o îndoită semnificație: mai întâi, ea a fost manifestarea
a ceea ce Nicolae Iorga a numit ,,sistemul <faptului împlinit>, acest element de originalitate,
creat de români"; în al doilea rând, ea a pus temeliile statului român modern. O soluţie la care
nimeni nu se aștepta și în faţa căreia străinii se închinară cu speranța că e vorba doar de o
uniune personală. Contele Camillo Cavour a fost acela care a salutat în termeni elogioși
modul inteligent în care elita politică românească a acționat, socotindu-l un exemplu demn de
urmat. Pentru acest ilustru om politic, dubla alegere din Principate constituia ,,triumful
politicii Franței și Sardiniei în Orient”. Cu toate că a fost croită într-un ,,atelier parizian”,
Convenția va fi ca o haină prea strâmtă pentru „chestiunea română", haină ce urma să fie
purtată într-un inadecvat cadru ,,oriental"52.
De fapt, Convenția de la Paris nu ne-a dat Unirea, dar ne-a ,,dat mijloacele și putința
de a ajunge la realizarea ei". Convenția de la Paris era noul act fundamental cu caracter
de constituție care înlocuia Regulamentele Organice. Această constituție pe care o
îngăduiau marile puteri era mai puțin liberală și modernă decât fuseseră programele Partidei
Naționale, lăsând cele mai multe din problemele interne și externe ale societăţii nerezolvate.
În „L'Indépendence Belge” se sublinia cu evidentă admiraţie la 6/18 august 1856 ,,spectacolul
oferit de o națiune care, divizată de secole în două state distincte, vrea cu hotărâre să
înlăture separația și încearcă, cu o minunată abnegaţie și un instinct politic foarte rar, să se
unească, să fie unul și același trup, cu toată opoziţia redutabilă a două mari puteri vecine"53.
Problema unirii a conferit chestiunii Principatelor în vara anului 1857 dimensiunile
cele mai ample. Desigur că bine s-a spus că problema românească ,,n-a dobândit un caracter
european ca urmare a războiului Crimeii " , dar în temeiul acestui eveniment ,, a dobândit
caracteristicile și dimensiunile sale reale ca problemă europeană”. Prin alegerile pentru
Adunările ad-hoc românii încheiau o etapă de seamă în lupta lor unionistă deoarece acestea au
fost tribunele de la înălţimea cărora românii au putut exprima în faţa Europei dorințele lor
legitime. Tratatul de la Paris a produs, după cum spunea Ion Bălăceanu ,,o satisfacţie
mediocră în ţară". Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru descurajarea opoziției
Turciei și Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1 /13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a
Puterilor Garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 185954.
Dubla alegere a lui Al.I.Cuza era socotită de Poarta Otomană drept o violare a Convenţiei de
la Paris şi cerea intervenţia armată.

51
Nicolae Iorga, Partea lui Napoleon al III- lea în unirea Principatelor, Bucureşti,1915, p.15
52
Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 21
53
Gheorghe Platon, Luptele românilor pentru unitatea naţională. Ecouri în presa europeană 1855-1859, p. 86.
54
Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 25

25
 Prima lege fundamentală a Principatelor Unite a fost Convenția de la Paris semnată la
7/19 august 1858 în cadrul Conferinţei de la Paris întrunită cu scopul de a da o soluție
„definitivă” chestiunii reorganizării Principatelor. Convenția a rămas în vigoare până în 1864
şi a însemnat de fapt încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului Organic. Convenția
încheiată la Paris în august 1858 crease o Comisie Centrală cu sediul la Focșani, care avea
menirea să elaboreze legile comune ambelor principate. Această Comisie îşi începu lucrările
la 10 mai 1859 și îşi propuse să revizuiască Regulamentele Organice care erau încă
legiuirile de bază, ale Principatelor. Proiectul din 1859 era nu numai una din primele
încercări ale românilor de a da ţării o organizare de stat modern ci și de a desăvârşi unirea
celor două Principate prin unificarea legislaţiei. Dorind să rezolve „chestiunea orientală”,
semnatarii Tratatului de la Paris au adoptat prevederea în virtutea căreia românii urmau să fie
consultați în legătură cu dorințele lor prin intermediul a două Adunări ad-hoc (București și
Iași). Era un fapt fără precedent în istoria modernă a diplomaţiei de vreme ce hotărârea
ar putea fi definită ca un adevărat apel la dreptul de autodeterminare55.
De la începutul lui 1859 nucleul de bază al românimii moldo-muntene sau al
Principatelor Unite devine centrul polarizant și în perspectivă, unificator, al întregii naţiuni
române, fragmente ale căreia se aflau sub stăpânire otomană austriacă și rusă. Ceea ce a
reprezentat Regatul Sardiniei (Piemontului) pentru unificarea Italiei şi Prusia pentru
cea a Germaniei au fost și Principatele Unite (numite tot mai frecvent, dar neoficial
România) pentru unitatea românească.
Credem că este locul, aici, să arătăm aportul pe care Franţa, prin persoana împăratului
Napoleon al III-lea, l-a dat Principatelor Române, pe calea propăşirii politice şi economice.
Acesta a urmărit să creeze între Carpaţi şi Dunăre un Stat care să-i fie un aliat
credincios. Împăratul era convins că acest stat se poate realiza dacă va fi înzestrat cu
instituţiile care, după credinţa sa, contribuiseră la întărirea regimului napoleonian în Franţa.
De îndată ce începuseră discuţiile între marile puteri europene pentru soluţionarea
chestiunii Orientului, Napoleon propusese unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. El a fost
obligat să ţină seama de punctul de vedere diferit al altor state şi în primul rând al Imperiului
Otoman. A trebuit să găsească soluţia „pentru a concilia, pe cât posibil aceste divergenţe cu
interesele Principatelor”.
Dacă unirea completă, dorită de Franţa, n-a fost consacrată prin Convenţia de la 7/19
august 1858, au fost obţinute însă unele prevederi importante ca denumirea de „Principatele
Unite”, adoptarea aceleiaşi constituţii pentru Moldova şi Valahia, o legislaţie identică, aceeaşi
organizare militară, o Înaltă Curte de Justiţie şi de Casaţie comună pentru ambele principate şi
„mai presus de toate” Comisia Centrală de la Focşani a cărei misiune era de a unifica
legislaţia celor două Principate. În sistemul constituţional făurit la 7/19 august 1858 Comisia
Centrală de la Focşani era o instituţie fundamentală căreia îi revenea misiunea de a realiza
ceea ce, din cauza exigenţelor diplomatice se amânase: Unirea Ţărilor Române. Comisia
Centrală de la Focşani a fost dotată cu atribuţii asemănătoare acelora ale Consiliului de Stat
francez din perioada lui Napoleon al III-lea. Aşadar, Comisia Centrală de la Focşani avea
rolul similar aceluia pe care l-a avut Senatul în vremea lui Napoleon al III-lea, până în mai
1870. Prin atribuţiile avute Comisia de la Focşani a fost considerată de contemporani ca
principalul organ constituţional făurit prin Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858
sau ca „cea mai înaltă dregătorie în stat”. Această preeminenţă s-a manifestat prin faptul că
în noua organizare constituţională a Principatelor Unite, Comisia de la Focşani a fost situată
pe un rang mai înalt decât Adunările Elective şi decât guvernele celor două Principate, ale
căror acte ea a avut dreptul să le controleze.

55
Ibidem, p. 25

26
 În dezvoltarea constituţională, Comisia Centrală de la Focşani a avut însemnătate
deosebită. Cel mai de seamă rezultat al activităţii ei a fost întocmirea unui proiect de
constituţie care, cu unele modificări a fost adoptată de Adunarea Electivă întrunită la
Bucureşti în perioada aprilie-iulie 1866. Constituţia din 1866, care a fost legea
fundamentală a ţării până la 1923 a fost deci, în cele mai multe din dispoziţiile ei opera
Comisiei Centrale de la Focşani altoite pe modelul Constituţiei belgiene. În conformitate
cu Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, Comisia Centrală de la Focşani avea misiunea
de a veghea la respectarea noii organizări constituţionale. Hotărârea pe care ea o rostea în
această privinţă era inapelabilă. Domnitorul care ar fi nesocotit o asemenea hotărâre ar fi
săvârşit o lovitură de stat. Această Comisie de la Focşani a funcţionat până la realizarea unirii
depline, în ianuarie 1862.
Convenția de la Paris din 1858 are o importanţă excepțională pentru istoria României,
nu numai pentru că a creat premisele formării statului naţional român, ci și pentru faptul că a
dat acestui stat o lege fundamentală după modelul constituţiilor apusene, astfel încât România
a fost o democrație parlamentară chiar din momentul apariției sale pe harta Europei ca stat.
Statutul Dezvoltator al Convenției din Franţa 7/9 august 1858 cunoscut sub numele de
Statutul lui Cuza este considerat de unii ca fiind prima constituţie a României și va fi în
vigoare până la 1 iulie 186656. Convenția de la Paris devenită legea fundamentală a
Principatelor a avut un caracter hibrid, cuprinzând unele deziderate exprimate de adunările ad-
hoc, dar a respins dorința cea mai de seamă a naţiunii: unirea definitivă, pe lângă cea a
obţinerii unui prinţ străin ereditar. Prevederile ei au nemulțumit profund aspirațiile
patrioților care au coordonat-o. Politica naționalităților iniţiată de Napoleon al III-lea a
cunoscut succese și eșecuri. În total trei proiecte naţionale s-au materializat în timpul domniei
sale, trei state naţiuni s-au constituit în urma unor procese de unificare: Italia, Germania și
România. Singura reuşită deplină înregistrată de politica europeană a lui Napoleon al
III-lea a fost România57 . De asemenea Napoleon al III lea şi-a dat din plin concursul elitei
politice româneşti în rezolvarea problemei prinţului străin după înlăturarea lui Al.I.Cuza,
asigurând prin aceasta împlinirea programului naţional al Adunărilor ad-hoc de la 185758.

56
Dan Berindei, Constituirea României Moderne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009,p.35.
57
Lucian Boia, op.cit, p.151.
58
Războiul Crimeii.150 de ani de la încheiere, coordonator Adrian - Silvan Ionescu, Brăila, 2006

27
 CAPITOLUL IV
DOMNIA PRINCIPELUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

Descendent al unei vechi familii din Principate, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20
martie/1 aprilie 1820 în orașul Bârlad. După finalizarea studiilor gimnaziale la Iași, el a plecat
la Paris (1831) pentru a urma cursurile liceale. Acolo și-a luat diploma de bacalaureat în litere
și a frecventat un timp cursurile Facultăţii de Drept și a devenit membru al Societăţii
economiștilor din Paris. Reîntors în ţară a intrat în 1837 cadet în cadrul armatei. Părăsind în
1840 rândurile armatei, Alexandru Ioan Cuza a ocupat din 1842 până în 1845 funcţia de
preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui, cu sediul la Galați. Va fi numit pârcălab de
Covurlui și reîncadrat în armată. Alexandru Ioan Cuza se va remarca printr-o activitate
prodigioasă în slujba ţării. Consulul Franței la București, Léon Philippe Béchard releva că
noul domnitor era „un om cinstit, plin de dragoste pentru ţară, sub nici o formă ameţit de un
succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică ideile sale de reformă și progres''59. La
rândul său, consulul Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay sublinia că ,,prințul Cuza este un
om, cum n-au mai avut principatele, care doreşte mai presus de orice fericirea ţării sale. E
foarte hotărât, dar fără exaltare, fiind deopotrivă modest şi dezinteresat şi judecând cu
înţelepciune,60 aprecieri, care au fost confirmate apoi de întreaga sa activitate. Pentru
principele Nicolae Şuţu, colonelul Al.I.Cuza era „un om de societate, dacă nu prea cultivat,
cel puţin fin şi subţire, în afaceri dăduse dovadă de corectitudine, iar în funcţiile ocupate
fusese drept în judecăţi”. Printre tinerii care „divorţaseră de trecut” era socotit partizanul
radicalismului deşi nu arătase vreodată. În culori luminoase îl descrie pe Al.I.Cuza şi
diplomatul francez vicontele Saint Vallier, care în memoriile sale redactate în octombrie
1861. Astfel acesta face elogiul calităţilor amiabile şi seducătoare ale prinţului, ca un om de
lume şi bun companion. Fără a fi moderat în limbaj, glumele sale muşcătoare i-au făcut mulţi
duşmani, duşmani ce-l socotesc schimbător şi pătimaş în opinii şi refuzând să fie contrazis. Pe
lângă aceste defecte mai mari sau mai mici, trimisul francez se vede obligat, în faţa evidenţei,
să reliefeze calităţile reale ale lui Cuza şi să ajungă la concluzia că nimeni dintre
contemporani nu se ridică la valoarea sa61.
Cuza a transpus în politică, prin supleţe şi tact diplomatic, un program naţional
uzând de metoda persuasiunii. El s-a afirmat ,,ca domn al românilor", refuzând să acţioneze
ca un paşă turc (domnitorii fanarioţi erau asimilaţi paşalelor - n.n.) sau ca general austriac sau
rus. Realizarea unirii în persoana lui Al. I. Cuza era considerată de către Poarta Otomană o
violare flagrantă a Convenţiei din 19 august 1859. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a marcat
o etapă importantă în evoluţia istorică a societăţii romanești. Principalul obiectiv urmărit de
Cuza la începutul domniei sale a fost recunoașterea Unirii de către marile puteri, iar pe
plan intern a activat pentru modernizarea statului prin adoptarea unor reforme
esenţiale în acest sens. După înfăptuirea deplinei uniri administrative şi legislative încep să
apară în prim plan ideea alegerii Prinţului străin. Adversarii lui Al. I. Cuza erau nemulţumiţi
de moderaţia şi prudenţa acestuia şi de aceea „Cuza încetase după 1862 să mai fie socotit un

59
Stelian Neagoe, Istoria Unirii Principatelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.28.
60
Gheorghe Platon, Luptele românilor pentru unitatea naţională. Ecouri în presa europeană 1855-1859, p. 19
şi Sanda Racoviceanu, Unirea principatelor în documente diplomatice externe, în „Revista Arhivelor”, nr.
1/1979.
61
Ivănescu I., Manifestări ale independenţei în primii ani după desăvârşirea Unirii Principatelor Române, p.
227, în Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994,volum coordonat de Gabriel Bădărău, Leonid Boicu şi Lucian
Nastasă.

28
simbol al unirii”62. Pe cât de neașteptată pe atât de uşoară a fost victoria repurtată prin dubla
alegere a lui Cuza care conferă ,,decolării” spre modernitate din 1859 o conotație optimistă.
Alexandru Ioan Cuza, în politica sa, s-a călăuzit de ideile naţionaliştilor moldoveni, care erau
mai puțin revoluționari ca cei din Ţara Românească63. Ei voiau să transforme ţara încetul cu
încetul, fără tulburări și ţinând seama și de vechile datini româneşti. Cu toate calităţile sale, cu
tot patriotismul său și reformele inițiate în timpul domniei sale, acestuia îi lipsea autoritatea
unui suveran. Partidele politice care îl ridicaseră în scaunul domnesc nu-i recunoșteau
autoritatea, ziarele criticau acțiunile lui, boierimea mare îl disprețuia. Conservatorii se temeau
de o domnie absolută.
Elocvent pentru situaţia grea în care guverna domnul Cuza este depeşa din 15
decembrie 1862 a consulului general francez Tillos, care se dovedise a fi un bun observator al
realităţilor. El a pus pe seama influenţei Rusiei în Principate greutăţile întâmpinate, deoarece
aceasta nu a neglijat nimic pentru a-şi restabili influenţa. În acest sens, Rusia avut, în
concepţia lui, trei mijloace la dispoziţie:
1. Membrii Eteriei greceşti şi noua asociaţie greco-slavă,
2. Radicalii din Principate,
3. Boierii care se opun prinţului Cuza.
Din prima categorie făceau parte fraţii Moruzi, Alexandru, Ion şi Nicu Cantacuzino,
Nicolae Mavrocordat, Costache Epureanu în Moldova, Plagiano, Asachi, Brăiloiu şi Barbu
Catargi în Muntenia. Toţi aceştia se supuneau directivelor consulilor ruşi Popov şi Giers care
căutau să-l convingă pe Cuza că nu poate conta pe sprijinul puterilor occidentale dispuse să
sacrifice Principatele în favoarea Austriei, că e ruşinos să fii vasalul Porţii când poţi contribui
la eliberarea creştinilor din Balcani şi că realizarea independenţei se poate împlini prin alianţa
cu Rusia, singura în stare să-l sprijine împotriva pretendenţilor şi a partizanilor acestora.
Pentru radicali scopul era ca ei, împreună cu domnitorul să participe la orice revoluţie care ar
putea sustrage ţara de sub suzeranitatea Porţii şi să sprijine orice ridicare a sârbilor şi grecilor
împotriva turcilor. Radicalii nu vedeau pericolul pe care-l reprezenta Rusia pentru România64.
Cea de-a treia categorie, îl incită pe Cuza împotriva boierilor şi sub masca devotamentului îi
precipită căderea înstrăinându-l de naţiune. Cele prezentate de consulul general francez Tillos
au o oarecare acoperire în fapte. Dacă avem în vedere episodul armelor şi muniţiei pentru
Serbia, care se pregătea să acţioneze împotriva turcilor. Pentru a permite tranzitul, Al.I. Cuza
însoţit de generalul Ghica a purtat în tabăra rusă de la Sculeni în 1861un dialog cu un general
rus. În numele domnitorului generalul Ion Emanoil Florescu va vizita la Nicolaev pe ţarul
Alexandru, iar în vara anului 1862 Cuza se angaja să lase să treacă armele prin ţară şi să
pregătească armata pentru a lua parte îndată la răscoala grecilor şi sârbilor va avea loc, să
proclame independenţa, să concentreze armata în Oltenia şi la primul protest al Porţii, să intre
cu armata în Bulgaria pentru a-i ajuta pe bulgari să se răscoale şi ei65. Episodul armelor sârbe
de la 1862-1863 a arătat de fapt lipsa de temeinicie a protectoratului european asupra
Principatelor Unite. Încă din vremea domniei lui Cuza, statul român se desprinde tot mai mult
de Imperiul Otoman afirmându-se pe plan european, ca un stat de sine stătător. Nu exagera
prea mult Mihai Eminescu când afirma că ”toate atributele unei neatârnări reale sau câştigat
de către Vodă Cuza, exceptând firma acestei realităţi”.
Dacă românii au fost în măsură să îşi impună voința lor Europa, de ce n-ar fi putut să
recupereze rapid întârzierea lor și să se integreze în civilizația occidentală. Drumul de parcurs

62
Vasile Russu, Viaţa politică în România (1866-1871), Vol.II, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2001,p.33.
63
Dan Berindei, Constituirea României Moderne, p.35.
64
Ivănescu D., art. cit în loc. cit., p.234.
65
Ibidem,p. 235, vezi şi C.C.Giurescu, Tranzitul armelor sârbeşti prin România sub Cuza vodă (1862), în
„Romanoslavica”,XI, 1965.

29
se conturează aproape de la sine: înlăturarea scoriilor (rămăşiţelor) orientale turcești,
fanariote, rusești și introducerea structurilor și instituțiilor apusene. Domnia lui Cuza Vodă
stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorințe de a ajunge din urmă Occidentul.
Majoritatea covârşitoare a oamenilor de stat ai epocii, publicişti şi apoi istoricii au
definit sistemul constituţional al Principatelor Unite între 24 ianuarie 1859 şi recunoaşterea
Unirii depline ca o uniune personală.
Această domnie a stat sub semnul provizoratului căci este percepută ca pasageră: ţara a
vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea
doleanţă în aşteptarea contextului prielnic ce îngăduie un provizorat. Sub această sabie a lui
Damocles, Cuza realizează în şapte ani performanţe ce fac din el un semănător în sens
evanghelic al modernizării. Nu există domeniu al vieţii publice în care el să nu fi aruncat
sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite ca în cunoscuta parabolă şi ele
vor fi culese mai târziu de alţii. Cuza s-a dovedit a fi un om politic de mare valoare, care a
ştiut să-şi aleagă colaboratorii, din cei mai instruiţi şi luminaţi oameni ai neamului său.
Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt, a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o
viaţă privată dezordonată și de o camarilă de joasă calitate. În câteva cuvinte Constantin C.
Giurescu îl caracteriza drept un ,,patriot cu idei largi liberale”66. Între Alexandru Ioan Cuza
și predecesorii săi, saltul a fost uriaş. Umilințele a sute de ani au fost șterse în rodnica sa
domnie și drepturile romanilor afirmate cu un energic patriotism. A respins cu demnitate și
autoritate orice imixtiuni. Timpurile Regulamentelor Organice se sfârşiseră odată pentru
totdeauna. Principalele sale reforme au dat o lovitură hotărâtoare relaţiilor feudale au
deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat pături importante ale
populaţiei la viaţa politică, l-au înălţat pe clăcaş la rangul de cetăţean proprietar, într-
un cuvânt a pus bazele României moderne. Domnia lui Al. I. Cuza a contribuit la
modernizarea societăţii româneşti prin eliminarea discrepanțelor în ceea ce privea organizarea
internă a celor două provincii Moldova și Muntenia dar și apropierea Principatelor Unite de
lumea occidentală şi ieşirea de sub influenţa lumii orientale. Influenţa pe care a avut-o
modelul Franţei imperiale asupra Principatelor este evidentă încă din primele programe de
guvernare a lui Cuza. El era perceput în exterior ca vârful de lance al reformelor cerute
de Europa lui Napoleon al III-lea şi de francmasoneria vremii, reforme menite să scoată
Principatele Unite din starea lor anacronică post medievală dominată de marii latifundiari şi
de Biserica Ortodoxă aflată sub influenţa grecească, puternică datorită marilor averi
acumulate prin donaţii în decursul secolelor trecute.
Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între Iaşi
şi Bucureşti și să folosească două guverne. Abia la sfârşitul anului 1861 Poarta Otomană
urmată de celelalte puteri garante a recunoscut unirea politică și administrativă a Principatelor
pe timpul domniei lui Cuza (socotită a fi pe viaţă) care a anunţat izbânda la 11/23 decembrie.
Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ianuarie/ 3 februarie 1862) și a unui
singur parlament deschis la 24 ianuarie/5 februarie la București, devenit în 1862 capitala ţării.
Între 1859 și 1861 Alexandru Ioan Cuza a orientat politica Principatelor spre obținerea Unirii
definitive și spre lărgirea bazei electorale. Şi s-a desființat bătaia la sate, s-a unificat sistemul
fiscal. Paralel cu măsurile de unificare asistăm şi la un proces de modernizare. La 24
ianuarie 1862 Principatele îşi iau numele România* nerecunoscut însă pe plan internaţional
până la obţinerea independenţei67.
* Numele de România este foarte vechi. Haşdeu l-a descoperit într-un text de Iordanes scris în sec. al VI-lea cu
referire la spaţiul dacic de dinainte de acest secol. În Cântecul Nibelungilor se găseşte un vers în care se poate constata
folosirea numelui de român. Dând numele de România Principatelor Unite nu se inova ci se scotea din străfunduri de istorie
blazonul de nobleţe al naţiune

66
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p.141
67
Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008, p. 159, coordonator Stan Stoica.

30
 Cuza a fost un produs al revoluției de la 1848 și a căutat să pună în practică o parte din
prevederile programelor revoluționare de la 1848: unirea vămilor, unificarea cursului
monedei, armată şi guvern unice, o singură capitală, democratizarea internă, înlăturarea
privilegiilor feudale, reforma agrară, a învăţământului, reforma electorală. Până în vara anului
1862, unificarea administrativă făcuse progrese însemnate (serviciile poștale, vamale,
sanitare, statistice, etc.), cea ce a permis trecerea la reforme structurale. El a înţeles bine
sensul vremurilor şi a știut să vâslească sigur corabia printre Scylla şi Carribda şi să
impună naţiunea română şi unitatea sa atunci când se părea că o serie de popoare ale
Europei erau condamnate să mai suporte decenii la rând dominaţia câtorva imperii
retrograde.
Printre primele măsuri administrative luate de Cuza încă din iunie 1859 au fost cele
privitoare la restrângerea privilegiilor străinilor, prevăzute de capitulaţii68. Regimul
capitulaţiilor era un regim politic de excepție prin care consulii unor state aveau nu numai
dreptul de a se ocupa de interesele şi drepturile, mai ales comerciale, ale supușilor statelor pe
care ei le reprezentau, ci și un drept de supraveghere și îndeosebi de jurisdicție asupra acestor
supuși. Acest regim a fost aplicat în genere în țările necreştine. Consulii nu mai sunt
considerați simpli funcționari, pentru că reprezintă suveranitatea statului ce i-a numit, și
primesc caracter de reprezentanți diplomatici. În Ţările Române s-a aplicat regimul
capitulațiilor după ce au fost înfiinţate consulatele dar faptul a fost nejustificat pentru că, deşi
erau vasale, ele n-au făcut parte din Imperiul Otoman şi erau ţări creştine. Am avut
întotdeauna o suveranitate redusă în oarecare măsură din cauza vasalităţii, dar era o
suveranitate. Totuși, puterile, pentru interesele supușilor lor au căutat să aplice şi în Ţările
Române capitulațiile (deși nu toate și nu întotdeauna) susţinând mereu că acestea erau parte
integrantă a Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza a căutat să împiedice abuzurile comise
în temeiul capitulațiilor, să înfrângă pretențiile exagerate ale consulilor, să scape de această
atingere nedreaptă a suveranităţii şi să apere drepturile firii. Această atitudine a lui Al.I. Cuza
a provocat nemulțumirea Puterilor Garante, supărând chiar și guvernul francez cât și chiar pe
împăratul Napoleon al III-lea.
Cu toate că şi-a primejduit domnia, domnitorul Cuza nu s-a abătut din drumul ce-şi
impusese și a luptat până la sfârşit contra regimului capitulațiilor spre a apăra drepturile
statului român69.
Una din reformele înfăptuite în timpul domniei lui Cuza cu mare impact politic şi
social a fost legea privind secularizarea averilor mănăstireşti. Această lege era mai mult
decât scoaterea bunurilor ţării în străinătate de către clerul îngenuncheat sub patrafirele
mănăstirilor din afara hotarelor naţionale. Domnitorul și sfetnicii săi au realizat un act politic
înfruntând presiunea puterilor străine care erau interesate în menținerea enclavelor clericale
străine de interesele ţării și porți de scurgere a unei mari părţi din avuţia națională. Legea se
înscrie în programul de modernizare a societăţii româneşti70.
Chestiunea averilor mănăstireşti a preocupat încă mai demult pe domnitorii români,
dar nu și-a găsit rezolvarea decât în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Călugării greci
prin diferite măsuri schimbaseră scopul aşezămintelor mănăstireşti instituit de donatori,
transformându-le în dependențe administrative însărcinate cu strângerea veniturilor pentru
mănăstirile patronate din Răsărit. Secularizarea averilor acestor mănăstiri a fost pe deplin
justificată prin ideea dreptului public, al ideii de stat. Actul secularizării averilor

68
Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura Academiei RSR,
1974,p.59,Seria Istorie şi Civilizaţie, Vezi şi Georges Castellan, Histoire de la Roumanie, PUF,Paris, 1994.
69
Irina Rădulescu - Valasoglu, op.cit., p. 82.
70
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă, vol. II, Bucureşti,Editura
Enciclopedică, 1990, p.181.

31
mănăstireşti a provocat ura neîmpăcată a călugărilor greci care au mers atât de departe
încât au plănuit asasinarea lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Costache Negri71.
Costache Negri îi scria la 6 iulie 1864 din Istanbul lui Baligot de Beyne despre
manoperele ostile la adresa României puse la cale de Arhimandritul Hylas, care era
exponentul călugărilor greci şi purtătorul lor de cuvânt în Europa. Acesta pusese la cale o
revoltă în ţară împreună, se pare, cu câţiva din membrii „coaliţiei” ca reacţie la adoptarea
decretului secularizării. Un alt adversar înverşunat al politicii lui Cuza în privinţa mănăstirilor
aşa zise închinate a fost şi Călugărul Cleobul care a venit în ţară pentru instigarea călugărilor
şi a susţinătorilor punctului de vedere oficial al Patriarhiei Constantinopolitane72. Aplicarea
legii de secularizare era o victorie a guvernului român care a redat ţării administrarea unei
enorme averi, care erau o sursă imensă de venituri. Prin protocolul din 28 mai 1864, Marile
Puteri recunoșteau actul secularizării, iar în anul 1867, Parlamentul român declara problema
închisă pentru totdeauna.
Perioada dintre ianuarie 1862 când s-a realizat unificarea administrativă a
Principatelor și 2 mai 1864 când a avut loc lovitura de stat care a dat un nou fundament
social-politic României moderne, deci ceea ce unii istorici au caracterizat drept ,,perioada de
luptă constituţională a lui Cuza”, cea mai importantă măsură luată a fost secularizarea
averilor mănăstireşti.
În programul național al României, secularizarea a avut o triplă semnificație: afirmarea
deplinei suveranităţi a statului asupra întregului teritoriu național, tăierea uneia dintre ultimele
curele care legau deciziile politice interne de consimţământul Marilor Puteri Garante și
parcurgerea ultimei etape în procesul de lentă pregătire a reformei agrare din 1864.
Aplicarea secularizării averilor mănăstireşti atât a celor închinate cât şi a celor
pământene s-a realizat fără convulsii interne datorită faptului că nu atingea boierimea
conservatoare ba dimpotrivă îi era direct sau indirect de folos. S-a pus mai întâi problema
secularizării averilor mănăstirești închinate Athos-ului și altor locuri sfinte din răsăritul
ortodox. Aceste mănăstiri datorau statului aproape 29 milioane lei. Guvernul se obliga să le
dea în schimbul secularizării 80 milioane plus încă zece milioane, pentru înfiinţarea unei
şcoli şi a unui spital la Constantinopol73. Ierarhii greci refuză și vor să prezinte problema
Puterilor Garante sprijinite de Poartă. Atunci Cuza și guvernul hotărăsc secularizarea
tuturor averilor mănăstireşti, măsura guvernului român căpătând aspectul unei afaceri
interne.
Rezolvarea problemei bunurilor mănăstireşti din Orientul ortodox îi va atrage ura
neîmpăcată a călugărilor greci, înglobând printre altele moșii totalizând peste 25% din
suprafața ţării, privând astfel statul român de însemnate resurse financiare74. Problema
secularizării averilor mănăstireşti era mai veche și nu s-a putut rezolva mai devreme din cauza
opoziţiei îndârjite a clericilor greci sprijiniți puternic de Rusia ţaristă. Cuza avea în vedere
nu numai încetarea obligațiilor financiare către călugării din Orient, dar şi obţinerea de
pământuri necesare împroprietăririi ţăranilor75.
Imperiul Otoman va lua apărarea egumenilor greci în disputa cu statul român, nu
numai pentru că aceştia erau cetăţeni otomani, dar şi pentru că visteria imperială obţinea
venituri apreciabile din ce încasau din ţară mănăstirile închinate. Aici se mai poate adăuga și
amănuntul preţios că şi demnitarii turci aveau,”micile” lor beneficii personale din veniturile

71
Irina Rădulescu - Valasoglu, op.cit., p.105.
72
Arthur Baligot de Beyne, Corespondenţa cu Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, Editura Junimea, Iaşi,
1986, Studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Emil Boldan.
73
Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii
(1803-1878), Cluj Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 213
74
Constantin C. Giurescu, Suprafaţa moşiilor secularizate în 1863 în Studii, 1959, nr.2, p.18
75
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.59

32
intrate în punga locurilor sfinte. Este un fapt recunoscut că secularizarea averilor
mănăstireşti a însemnat una din importantele reforme ale domniei lui Alexandru Ioan
Cuza. Dar în afara însemnătății politice, ea a avut şi o covârşitoare valoare economică și
financiară. Turcia, Austria și Anglia au criticat înfăptuirea secularizării văzând în aceasta noi
veleităţi de independenţă ale statului român. Pentru Mihail Kogălniceanu, problema
mânăstirilor închinate urma ca însemnătate după cea a Unirii. În timpul domniei sale,
Cuza a încercat să ,,reformeze” biserica începând cu secularizarea averilor mănăstireşti. Ideea
nu era nouă, germenii secularizării fiind vizibili și în perioada anterioară. În 1839, Comisul
Leonte Radu şi Neculai Ene iniţiaseră în Moldova aşa-numita ,,conjurație confederativă” care
urmărea răsturnarea regimului domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) și instituirea unui
stat aristocratic supus Porții și constituirea unei confederaţii formate din Moldova, Ţara
Românească și Serbia, după modelul celui german. În acest demers politic se prevedea că
averile mănăstireşti ar fi trebuit să intre sub controlul statului. Măsura arată influența
ideilor revoluției franceze care printr-un mecanism asemănător a deposedat Biserica Catolică
de bunurile sale. Principele Cuza arătându-se încă de la începutul domniei sale ,,partizan
înfocat al statului laic […] hotărât să plaseze Biserica Ortodoxă sub supravegherea statului
în toate problemele, în afară de cele strict teologice"76.
Secularizarea din decembrie 1863 (care a însemnat prin voința și hotărârea exclusivă a
românilor recuperarea din mâini străine a unui sfert din teritoriul Principatelor) a evidențiat
din nou abilitatea clasei politice conducătoare. Sfidând Marile Puteri divizate şi în ceea ce
priveşte această problemă, Principatele Unite le-au pus din nou în faţa altui fapt
împlinit, exprimat ca și în 1857 și 1859 de către organul lor reprezentativ aşa că până la
urmă și acest fapt va fi acceptat și sancționat.
Astfel, la 22 decembrie/3 ianuarie 1863 Camera a aprobat propunerea unor
deputați de a trece 20 de milioane de lei din veniturile mănăstirilor închinate în bugetul
statului77. De menționat că ortodoxia căzuse foarte mult sub influența Patriarhiei de la
Moscova, iar în România Biserica Ortodoxă manifesta veleităţi de independenţă sprijinite de
Cuza, independenţă care se va realiza deplin în vremea domniei lui Carol I. De fapt, această
importantă reformă înfăptuită în vremea lui Cuza a avut şi o puternică conotaţie
internaţională. Secularizarea averilor mănăstireşti era o cerinţă mai veche a programelor
revoluţiei române de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. De fapt, România prin secularizarea
averilor mănăstireşti a făcut aproximativ ce făcuse Franţa în 178978.
Însă chestiunea mănăstirilor închinate era o „afacere” cu rădăcini adânci în istoria
diplomatică europeană și de aceea Rusia nu era dispusă să renunțe la ideea de putere
protectoare a Orientului ortodox. Împotriva secularizării au luat atitudine mai multe puteri
europene ca Rusia, Austria, Anglia și Prusia. Franţa a fost singura ţară care ne-a sprijinit
pe cale diplomatică în această problemă. Neputând împiedica secularizarea, reprezentanții
puterilor ostile au provocat întrunirea unei conferințe la Constantinopol pentru a stabili
despăgubirile care urmau să se acorde călugărilor greci. Dacă pe plan extern legea a fost
întâmpinată cu ostilitate, în ţară ea a produs o mulțumire generală, deoarece s-au înlăturat

76
Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 382. Vezi şi Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română. Stat şi
societate în anii ̍ 30, Iaşi, Paideia, 2007, articolul Biserica Ortodoxă Română în epoca modernă- scurtă
introducere, p. 39.
77
I. Lupaş, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co.,1934, p.143. Vezi şi
Doru Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport - Turism, 1985, p.
134. Vezi şi D. Ivănescu, Secularizarea averilor mănăstireşti în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în D. Ivănescu
(ed.) Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti, Iaşi, Editura Junimea, 2005, p.27.
78
Bogdan Moşneagu, Independenţa politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă Română 1857-1885, în „Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Serie Nouă, tom LI, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p.174.

33
stăpânirea şi abuzurile unor străini, iar în anul următor s-a putut realiza împroprietărirea
ţăranilor clăcaşi79.
Aşezămintele bisericeşti de la Locurile Sfinte cărora le erau închinate anumite
mănăstiri româneşti, aveau îndatorirea să vegheze asupra existentei şi bunei lor chivernisiri
îndeplinind toate obligaţiile prevăzute de ctitori, întreţinerea de spitale sau azile, de școli,
acordarea de milostenii etc. Pentru ducerea la îndeplinire a acestor îndatoriri, ele aveau să
primească o parte din veniturile mănăstirilor respective asigurându-se mai întâi întreţinerea lor
şi a vieţuitorilor.
După cucerirea independenţei, imixtiunea statelor străine a scăzut în intensitate iar
miza averilor mănăstireşti închinate locurilor sfinte a căzut şi ea într-un con de umbră. Vechea
dispută în legătură cu mănăstirile închinate, în mare măsură un produs al regimului fanariot, a
fost lichidată. Legea a pus capăt rolului substanţial al mănăstirilor în criza economică a ţării.
Alte legi au redus rolul bisericii în treburile civile şi au desăvârşit dominaţia statului asupra
structurii administrative a acestuia. Noul Cod Civil scotea cazurile de divorţ de sub jurisdicţia
instanţelor bisericeşti şi făcea obligatorie căsătoria civilă. Legea despre Organizarea
Comunelor din 31 martie 1864 a luat din mâinile clerului înregistrarea nașterilor, căsătoriilor
şi deceselor, toate acestea trecând în responsabilitatea primarilor comunelor80. Alte legi
reglementau viaţa şi administraţia mănăstirească, instituiau noi proceduri pentru numirea
mitropoliţilor şi a episcopilor şi stabileau o biserică română unificată autocefală cu propriul
său sinod prezidat de către mitropolitul Ungro-Vlahiei care purta titlul de ,,Primat al
României”. Toată această legislaţie făcea parte dintr-un proces de modernizare a societăţii şi
era rezultatul logic al gândirii liberale cu privire la rolul bisericii în societate. Se înlătura astfel
tutela bisericii greceşti şi concomitent ultimul bastion de fanariotism. În locul menţinerii
sistemului electiv, desemnarea întregii ierarhii superioare a bisericii devenea un atribut al
domnului.
La finele anului 1864 s-a votat decretul referitor la călugări iar, la 3/l5 decembrie
,,Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei
române”. Prin acesta din urmă se prevedea autocefalia bisericii române, legătura cu Patriarhia
de Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei. Patriarhul ecumenic
constantinopolitan va critica violent noile legi adoptate de Cuza acuzându-l deschis că doreşte
,,catolicizarea României” şi ruperea unităţii religioase ortodoxe. În final este ameninţat cu
excomunicarea81. Prin aceste legiuiri, Cuza întărea biserica naţională82. Patriarhul
Constantinopolului a trimis la Bucureşti mesaje prin care protesta şi condamna noile legiuiri
bisericeşti. Reprezentantul Patriarhiei din Constantinopol , pentru că a încălcat legile statului
român, a fost expulzat de autorităţile române. Atitudinea fermă a lui Cuza a fost bine
apreciată în ţară şi în Apus. Presa franceză releva că independenţa bisericii române însemna
implicit o slăbire a propagandei religioase și politice țariste83. În timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza biserica a fost supusă unui proces general de modernizare şi totodată
prezenţa statului în treburile ei s-a făcut tot mai simţită. Biserica se văzuse eliberată de
prezenţa supărătoare a clerului grec, dar de acum ea se vede supusă influenţei Statului român.
Se poate afirma că biserica ortodoxă a mers în general în pas cu naţiunea română84.
Temeiul tuturor reformelor care este de fapt punerea în practică a programului
revoluţiei de la 1848 l-a reprezentat desăvârşirea unificării realizate prin dubla alegere a lui
79
Nichita Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 81.
80
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.91.
81
Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română. Stat şi societate în anii ̍ 30, p.40.
82
Sever- Mircea Catalan, „Politica bisericească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza I (1859-1866), în „Studii
şi Materiale de Istorie”, vol. XV, 2002.
83
Bogdan Moşneagu, Independenţa politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă Română 1857-1885, p.167.
84
Dan Berindei,Biserica ortodoxă şi procesul de constituire a României moderne,în „Istorie şi Civilizaţie” nr.7,
aprilie, 2010,p. 53-54.

34
Cuza. Prima etapă l-a reprezentat legalizarea dublei alegeri, iar a doua a însemnat trecerea la
domnia personală şi la unificarea politico-administrativă, care a fost încununată prin obţinerea
legalizării ei la Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861 şi prin firmanul eliberat
în temeiul hotărârilor acestei reuniuni.
Este marele merit al înfăptuirilor statului naţional de a fi procedat la contopirea celor
două ţări şi nu la o simplă alăturare federală.
Prin aceasta a fost creată o structură statală greu destructibilă, lucru demonstrat
de cei peste 180 de ani care s-au scurs de atunci. Această unire definitivă a fost înscrisă,
după cum spunea Al. I. Cuza în proclamaţia sa „în datinile naţiunilor”.
În realizarea marelui său proiect de a dota Principatele Unite cu instituţii moderne,
Cuza a acordat o atenţie specială justiţiei pe care dorea s-o remodeleze în conformitate cu
nevoile unui stat european. Astfel, a anulat vechiul cod în vigoare încă de la începutul
secolului al XIX-lea precum şi legiuirea lui I. Caragea din 1818 şi codul de Procedura Penală
a lui Al. Şuţu din 1820. Noul Cod Civil pe care l-a promulgat la 16 decembrie 1864 era
alcătuit după modelul Codului Civil francez din 1804 şi punea individul la baza legii,
garantând tuturor cetăţenilor egalitate în faţa legii şi apăra proprietatea privată85.
O reformă importantă înfăptuită de Al. I. Cuza a fost crearea unei armate moderne care
să-i confere forţă şi eficienţă prin organizare şi înzestrare, învăţământ şi pregătire de luptă. În
timpul domniei lui Cuza, armata s-a aflat sub influenţa militara franceză (armata
franceză era socotită până la 1870 când a suferit înfrângerea de la Sedan) cea mai bună
armată. Un rol important în reforma armatei a revenit Misiunii Militare franceze solicitată
împăratului Napoleon al III-lea chiar de domnitorul român prin trimisul său special la Paris,
Vasile Alecsandri. Misiunea fiind compusă la început din ofiţeri, subofiţeri de intendenţă şi
administraţie, apoi din subofiţeri de trupă, stat major, vânători, artilerie, geniu, etc., care au
activat din anul 1860 până în 1869. Această misiune a introdus în armata română
regulamentele tactice şi de administraţie în vigoare în Franţa, a contribuit la accelerarea
procesului de unificare a armatei. Şeful acestei misiuni franceze era maiorul Eugéne Lamy
care luptase în războiul Crimeii (1853-1856).
Conservatorii se opuneau reformelor electorale şi agrare care constituiau priorităţi în
programul lui Cuza. Pentru a putea reorganiza sistemul politic şi aplica legile electorală şi
agrară, domnitorul era mai hotărât ca niciodată să îşi asume puteri depline. A elaborat o nouă
constituţie după modelul francez din 1852 care prevedea limitarea puterilor Adunării,
crearea unui Senat care să decidă asupra constituţionalităţii tuturor legilor înainte de adoptarea
lor şi ai cărui membrii să fie numiţi de domnitor şi se stabilea un Consiliu de Stat. Constituţia
se numea Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris sau Actul adițional la Convenţiunea
din 7/19 august l858. Pentru aprobarea legii fundamentale s-a organizat un plebiscit între 22-
26 mai 1864 care s-a încheiat cu votarea acesteia, şi anume 682621 de voturi pentru, 1307
voturi contra şi 70220 de abţineri86.
Deoarece noua lege electorală şi constituţia lui Cuza erau în contradicţie cu anumite
prevederi ale Convenţiei, domnitorul a obţinut din partea puterilor garante mai puţin din
partea otomanilor aprobarea reformelor sale constituţionale. În opinia lui Cuza, cele două legi
erau legate în mod organic. Actul fundamental adoptat după lovitura de stat se cere
raportat la întregul context reformator şi unificator al domniei lui Alexandru Ioan
Cuza. De aici şi tradiţia de a descrie ,,statutul” lui Cuza în termenii de ,,act având valoare şi

85
Keith Hitchins, România 1866-1947,p. 381.
Eleodor Focşeneanu, Istoria Constituţională a României 1859- 1991, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti,
86

Humanitas, 1998, p.23. Vezi şi Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.248.

35
forţă juridică de Constituţie, fiind prima constituţie a statului naţional România”87. Prin
intermediul ,,Statutului”, Principatele Unite dobândesc o independenţă legislativă în temeiul
căreia va fi posibilă şi adoptarea unei constituţii moderne în 1866 Câteva luni mai târziu,
Alexandru Ioan Cuza va trece în mod practic la înlăturarea convenţiei sau cel puţin la anularea
unor prevederi ale ei care veneau în contradicţie cu interesele fundamentale ale ţării:
,,Răsturnarea Convenţiei printr-o lovitură de stat care, spre deosebire de cea din 1859, nu
avea nici cea mai mic umbră de legalitate remarca pe bună dreptate T.W. Riker- fu cel mai
mare act de sfidare pe care mişcarea naţională (în text: naţionalismul) română, întruchipată
acum în conducătorul ei, îl aruncase vreodată în faţa protectoratului european "88 .
Influenta constituției franceze din 1852 era evidentă în întregul Statut, mai ales în
articolele care limitau puterile organelor reprezentative și care stabileau preponderența
executivului. Statutul păstra astfel formele parlamentare, dar de acum încolo domnia
personală reprezenta esenţa constituționalismului românesc89. Prin efectele sale,
cunoscutul ,,act de la 2 mai 1864” nu a deschis doar calea noilor reforme ce au caracterizat
ultimii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza ci a stat la baza recunoașterii exprese pe
plan internaţional a dreptului Principatelor Unite de a-și stabili în deplină libertate organizarea
de stat ,,fără nici o intervenţie” din afară fie din partea ,,curţii suzerane ", fie din cea a
,,Puterilor Garante ". Acum domnitorul, de acord cu organele statului, poate modifica legile
interne după voia sa, după ce aţi cerut necontenit de patru sau cinci ani; recunosc că numai
acum intraţi în posesia vechilor drepturi de autonomie, căci nimeni nu mai poate, sub nici un
pretext, să intervină în administraţia internă90. Astfel se adresase la câteva zile după semnarea
cunoscutului protocol din 16/28 iunie 1864 ambasadorul Marii Britanii gerantului agenţiei
diplomatice româneşti din Constantinopol. Lovitura de la 2 mai 1864- a fost o posibilitate de
îndepărtare a blocajului politic. Aceasta se datora şi încercării lui Cuza de a guverna peste
partide şi dorinţei nemărturisite de a forma un „partid al căii de mijloc”.
Lovitura de stat deschidea calea lui Cuza pentru a-și continua energic reformele
economice și sociale. Cea mai importantă era legea agrară. La 14 iulie 1864, Cuza a dat
instrucțiuni noului Consiliu de Stat să întocmească un proiect de lege care să abolească claca
și alte dări și obligaţii în muncă datorate de ţărani proprietarilor de moșii. Legea agrară,
recunoștea drepturile depline de proprietate ale clăcaşilor asupra pământurilor primite.
Ţăranilor li se permitea să folosească pădurile timp de 15 ani. Istoricul Radu Rosetti care a
studiat relațiile agrare din vremea lui Cuza subliniază că ,,fără lovitura de Stat nu se putea
ajunge la nicio îmbunătăţire a soartei ţăranilor”91 Nicolae Iorga menţiona că ,,fără lovitura
de Stat nu putea să fie <legea rurală>”92. De remarcat că reforma agrară din 1864 era în linii
generale asemănătoare cu reforma din 1861 din Rusia93. Legea rurală decretată de Cuza a fost
prezentată ţăranilor în judeţe împreună cu o proclamație a domnitorului ,,către sătenii
clăcaşi”, proclamaţie despre care Mihail Kogălniceanu spunea că reprezintă ,,testamentul
politic al lui Cuza Vodă”. Prin această reformă, domnitorul Cuza deşi n-a rezolvat complet
problema agrară, a îmbunătăţit pentru câteva decenii soarta majorităţii ţăranilor şi a dat un
puternic impuls dezvoltării relaţiilor capitaliste în agricultură. Cuza însuşi va declara că prin
această lege rurală s-a făcut ,,pasul cel mai mare” către viitor şi s-a „încoronat edificiul

87
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p.22, Vezi şi Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra
strategiei dezvoltării, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1993, p.100, autori Gh. Platon, V.
Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei.
88
T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1859-1917, Bucureşti, 1944,
p.202.
89
Keith Hitchins, România 1774-1866, Bucureşti, Humanitas,1998, p.378.
90
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.27.
91
Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1907, p. 15.
92
Nicolae Iorga, Istoria Românilor vol. IX Unificatorii, Bucureşti,1938, p.151.
93
S. A. Madievschi, Elita politică a României 1866-1918, Chişinău, Editura Logos, 1993, p.5.

36
naţionalităţii române”. Într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea la sfârşitul
anului 1865, când legea rurală fusese deja aplicată, Cuza, enumerând realizările în cei şapte
ani de domnie, făcea, în primul rând, următoarea afrimaţie: „eu sunt fericit că am realizat
Unirea, visul secular al românilor, eu am făcut dintr-un milion de clăcaşi un milion de
proprietari şi de cetăţeni.”
Reforma şcolară, mai precis culturală, a dat în trei-patru ani românilor aşezăminte de
învăţământ, de ştiinţă şi cultură de factură ,,europeană” cât nu se mai realizase până atunci.
Domnia lui Cuza a fost o epocă densă de realizări care anunţau edificarea României moderne.
Aceasta a fost ,,epoca lui Cuza” care anunţa cursul desăvârşirii programului revoluţiei de la
1848. Soluţia cezarică la care domnitorul Alexandru Ioan Cuza recurgea în 1864, este
motivată în parte de incapacitatea sistemului constituţional şi electoral garantat de Convenţia
de la Paris de a oferi un cadru de tranşare a conflictului acestuia cu adunările elective. Încă
din 1863 se conturase o opoziţie care urmărea apărarea regimului constituţional în faţa
indiciilor tot mai evidente că opţiunile lui Cuza se îndreptau către sancţionarea unei rupturi de
parlamentarismul embrionar şi se îndreptau în direcţia instaurării autorităţii princiare. Se
imputa acestuia că instituise domnia personală, „dictatura”, uitându-se că fusese nevoit să o
instituie din cauza obstrucţiei sistematice a opoziţiei coalizate care împiedica realizarea
reformelor.
Treptat, politica tot mai autoritară şi adoptarea unui regim de ,,democraţie a
Cezarismului” a provocat ostilitatea tot mai energică atât a conservatorilor afectaţi mai ales de
reforma agrară cât şi a liberalilor radicali (cu experienţă în activitatea conspirativă încă din
tinereţe) care-l acuzau pe domnitor de tendinţele autocratice. Atât conservatorii cât şi liberalii
erau adepţii modelului britanic şi belgian de guvernare, dorind instituirea unui strâns control
parlamentar.
Domnia lui Cuza apare ca o fază de tranziţie în istoria politică a României. Regimul
instituţional statuat de Convenţie nu s-a dezvoltat în direcţia consolidării democraţiei prin
extinderea drepturilor forului legislativ (dominat de conservatori), ci pe calea consolidării
puterii domneşti cu concursul unor instituţii subordonate voinţei acesteia. Sub raportul
mecanismului politic instituit, cezarismul, chiar dacă viza reformele sociale, copleşea
democratismul, aşa că liberalii încă nu pot realiza o operă guvernamentală proprie sub domnia
lui Cuza. Mihail Kogălniceanu în schimb putea să influenţeze în măsură importantă reformele
înfăptuite de Cuza, îndeosebi pe cea agrară, dar nu ca şef al unei formaţiuni politice, ci în
calitate de consilier. Majoritatea liberalilor dezaprobau regimul domniei personale, se
distanţaseră de el, acţionând pentru subminarea lui şi instalarea pe tronul României a unei
dinastii străine care să devină un garant al unui regim constituţional şi liberal.
Abdicarea domnitorului Al.I.Cuza şi „venirea” pe tronul de la Bucureşti a principelui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen au pus serios în cauză suzeranitatea otomană şi garanţia
colectivă a marilor puteri.
Aducerea prinţului străin corespundea calculelor politice ce se conturaseră înaintea
detronării lui Cuza.
Un prinţ dintr-o familie domnitoare din Occident-sunt termenii unei revendicări des
întâlnite în cuprinsul actelor programatice ale românilor după restaurarea domniilor
pământene în 1822.

37
 CAPITOLUL V
PROBLEMA PRINŢULUI STRĂIN ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI AL. I. CUZA

Încă de la înscăunarea sa, Cuza a avut de luptat cu opoziţia conservatorilor care

proveneau din familii princiare şi care neputând asigura un domn din rândurile lor au reluat
ideea prinţului străin. În acest scop s-a desfăşurat o vastă propagandă mai ales la Paris, care a
paralizat într-o anumită măsură viaţa politică.
Radicalii erau foştii republicani din timpul revoluţiei de la 1848 deveniţi monarhişti
din necesitate. De exemplu I.C. Brătianu a fost „cel mai mare inamic al principelui străin”.
Cei mai mulţi dintre liberali au devenit adepţii dinastiei străine în timpul războiului Crimeii.
Neobţinând o domnie electivă pe viaţă (o instituţie care era un compromis între principiul
monarhic şi cel republican), ei l-au susţinut pe Cuza atât timp cât credeau ei că-l pot
transforma într-un exponent al luptei pentru instaurarea unui regim quasi republican şi că o
acţiune în favoarea unui principe străin era dăunătoare pentru însăşi existenţa statului modern.
Până la integrarea administrativă radicalii susţin activitatea domnului Cuza pentru
consolidarea tronului94.
În acest scop C. A. Rosetti în iulie 1859 combătea pe conservatorii care doreau să se
înscrie în proiectul de constituţie ideea Unirii cu un prinţ străin. Radicalii considerau că
un principe străin în conjunctura externă din anul 1859 era un instrument în mâna Imperiului
Otoman sau celui Ţarist. Din această cauză susţinerea lui Cuza era „o necesitate naţională”
şi respingeau propaganda în favoarea prinţului străin drept „facţioasă”. Aversiunea lui Cuza
faţă de radicali, accentuată după 24 ianuarie 1862, îl îndepărta treptat de cea mai puternică
grupare a curentului liberal care-i susţinuse domnia şi combătuse ideea prinţului străin
promovată de conservatori. I.C. Brătianu abia în toamna anului 1862, ajunge la convingerea
că instalarea unei dinastii străine devenise un obiectiv politic important95. În acest context
începe o apropiere de gruparea conservatoare care nu abandonase ideea prinţului străin.
Coaliţia numită „monstruoasă” din cauza tendinţelor şi ideologiilor diverse şi
divergente, iniţiată dintr-o coincidenţă de intenţii - revenirea la regimul constituţional - activa
pentru detronarea lui Cuza. Pentru ca nu cumva domnitorul să renunţe la ideea prinţului străin
Gr. M Sturdza îi solicita acestuia în mod imperativ „să caute să ne dobândească un principe
străin şi apoi să se retragă în viaţa particulară” conform angajamentului luat anterior96. Ceva
adevăr era, din moment ce adversarul său C. A. Rosetti îi scria soţiei sale la 28 martie/8
aprilie 1865, că domnitorul îşi pregăteşte abdicarea şi că doreşte să-l pună pe tronul Ţării
Româneşti pe Nicolae Bibescu, numit Bibescu fiul pentru că Nicolae era fiul lui Ştefan
Bibescu, fratele domnului Gh. Bibescu97.
În problema prinţului străin existau divergenţe între liberali şi conservatori care vădeau
o înverşunare nedisimulată împotriva lui Cuza care era acuzat că s-a înconjurat de oameni
care dispreţuiau regimul constituţional. Radicalii se temeau de veleităţile princiare ale unor
conservatori. Liberalii prin vocea lui I. C. Brătianu la 11 februarie 1863 declarau că prin
cererea de respectare a sistemului constituţional nu acţionase împotriva domnitorului Unirii
întrucât în conjunctura politică de atunci un principe străin ar fi însemnat „un principe
muscal, austriac sau vreun paşă turcesc” care ar fi lovit în liberali. În acest scop credea că
trebuie făcut un front comun pentru consolidarea tronului lui Cuza care să fie obligat să intre
în legalitatea constituţională. Liberalii nu considerau de temut dictatura lui Cuza în acel

94
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859- 1877), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 164.
95
Ibidem.
96
Ibidem.
97
Marin Bucur, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondenţă. Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

38
moment ci aceea - în caz de răsturnare a lui Cuza – a unui „duce oarecare” sau a unui
pământean care „ar ţine sabia în mână”. Aluzia îl privea pe generalul Florescu, temut de
liberalii radicali, că în caz de răsturnare a lui Cuza,- graţie relaţiilor sale cu Rusia,- ar fi putut
deveni domn98. În tinerețea sa acesta fusese ofițer de legătură în Statul Major al mai multor
generali ruși, fiind apropiat rușilor.
Cu toate acestea liberalii nu au renunţat la acţiunile de înlăturare a domniei lui Cuza
până la găsirea conjuncturii externe propice. În acest scop au început împreună cu
conservatorii o campanie de presă pentru apărarea instituţiilor şi principiilor constituţionale
arătând opiniei publice externe că însuşi Al.I.Cuza încălca, însuşi jurământul depus cu ocazia
înscăunării ca domn, publicând opinii ale diferiţilor oameni politici referitoare la importanţa
regimului parlamentar în dezvoltarea ţării. Se evoca şi căderea regelui Greciei Otton,
considerându-se că motivul care a grăbit acest deznodământ a fost dispreţul faţă de aspiraţiile
grecilor. Aluzia era mai mult decât evidentă la Al. I. Cuza care ar fi putut avea aceeaşi soartă
în caz de cramponare de poziţia încălcării regimului constituţional.99
Adversarii lui Cuza nu au renunţat la ideea răsturnării acestuia, iniţiind la Paris o
acţiune de compromitere a lui, încă înainte de lovitura de stat, condusă de Gr. Bibescu-
Brâncoveanu, Anastase Panu, Eugeniu Carada. Acest grup de adversari acţionau pentru
obţinerea asentimentului Franţei „la detronarea lui Cuza”. În aprilie 1864 aveau chiar
consimţământul prinţului Jérome Napoleon de a ocupa tronul României, dar punând condiţia
ca Adunarea Legislativă să voteze o largă lege de împroprietărire a ţăranilor, dar nu s-a putut
dobândi concursul conservatorilor. Proiectul înscăunării prinţului Napoleon a fost astfel
abandonat. La Paris opoziţioniştii care acţionau cu multă energie pentru răsturnarea lui Cuza
erau dezbinaţi ceea ce permitea fostelor familii princiare Bibescu şi Ştirbey să urmărească
punerea în aplicare a planurilor lor ascunse şi anume revenirea pe tronul României a unui
reprezentant de-al lor. Nicolae Bibescu era exponentul de frunte al grupului alcătuit din
familiile Bibescu şi Ştirbey care complotau în Franţa împotriva lui Cuza. Principele Nicolae
Bibescu făcea parte din statul major al mareşalului Randon şi se considera cel mai îndreptăţit
să ocupe tronul României . Acesta era căsătorit cu fiica ducelui d'Enghien, nepoata
mareşalului Ney. Ştirbeii şi Bibeştii erau consideraţi drept Boubonii Principatelor sau
Bourbonii de Dunăre. Parisul era Koblenţul acestei legitimităţi române, Vandeea era
percepută ca fiind Oltenia100.
Acţiunea Bibeştilor apărea cel puţin suspectă în ochii liberalilor deoarece nu spunea
nici un cuvânt despre prinţul străin, fiind văzută ca o iniţiativă de substituire a domniei lui
Cuza.
Domnitorul, la curent cu acţiunile Bibeştilor şi hotărât să „înlăture sabia lui Damocles
suspendată deasupra capului său”, a acţionat cu abilitate. Astfel, dispreţuind opoziţia şi chiar
încercarea de detronare a înfăptuit lovitura de stat din 2 mai 1864. Mai mult el va acţiona
pentru a se recunoaşte noul regim, cu toate încercările duşmanilor săi de a-l compromite în
faţa puterilor garante.101 De altfel Cuza se împăcase cu ideea renunţării la tron. Văzând că
regimul personal de inspiraţie franceză n-avea şanse de succes i-a scris lui Napoleon al III-lea,
declarându-i că singurul mijloc de a elibera România din criza politică în care se zbătea, era
instalarea unui principe străin ereditar102. Însuşi Cuza Vodă, susţinând că apogeul domniei
sale fusese atins, a nutrit la aducerea pe tronul României a unui Prinţ străin - Serge de
Beauharnais duce de Leuchtenberg, care prin mamă, Marea Ducesă Maria era nepot al Ţarului

98
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859- 1877).
99
Ibidem.
100
Arthur Baligot de Beyne, Corespondenţa cu Al. I. Cuza şi Costache Negri.
101
Apostol Stan, Grupuri şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859- 1877),p. 170
102
Ibidem.

39
Nicolae I Pavlovici, iar tatăl său Ducele Maximilian de Leuchtenberg era fiul principelui
Eugen de Beauharnais (el însuşi fiul adoptiv al lui Napoleon I).
De aici a venit răceala lui Napoleon al III lea faţă de Cuza Vodă, care a renunţat la
idee, însă în Franţa şi în România s-a inițial o campanie anticuzistă, pe tema pretinsei rusofilii
a Prinţului Unirii.
După detronarea forţată a lui Cuza, Napoleon al III lea a făcut o nouă propunere
neaşteptată Vienei: să renunţe la teritoriile litigioase în Italia în schimbul Sileziei pe care ar
primi-o de la Prusia, aceasta din urmă primind compensaţii în altă parte, iar suveranii din
principatele germane care treceau la Prusia să fie consolaţi cu Principatele Unite Române.
În primele momente de după răsturnarea lui Cuza, N. Haralambie, unul dintre
locotenenţii domneşti suspecta pe C.A. Rosetti pentru activitatea în favoarea grupării sale
politice care –în caz de respingere de către marile puteri a prinţului străin – ar fi intenţionat să
propună ca domn o personalitate din rândurile ei, pe I.C. Brătianu, chiar în momentul
întoarcerii din străinătate prin recurgerea la intervenţia populară.
Prelungirea demersului pe lângă Carol de Hohenzollern şi marile puteri, îi făcea pe
radicali să creadă în posibilitatea desemnării unui domn din rândurile lor.

40
 CAPITOLUL VI
DETRONAREA PRINCIPELUI CUZA- DRUM LIBER INTRODUCERII
MONARHIEI CONSTITUŢIONALE

Profitând de absența lui Cuza din țară care plecase la Ems pentru a-şi îngriji sănătatea
zdruncinată de greutăţile domniei, opoziția conservatoare care-i purta o ură neîmpăcată din
cauza actului de la 2 mai 1864 provoacă incidente violente în Bucureşti care se soldează cu
morți și răniţi. Incidentele au avut un amplu ecou în străinătate, unde erau privite ca o
zdruncinare puternică a politicii şi chiar a domniei lui Cuza. Cât de puţin importantă a fost
mişcarea din 3/15august 1865, a dovedit-o faptul că domnitorul a rămas încă la Ems, revenind
în ţară la sfârşitul lunii august. Puterile protectoare vedeau altfel problema. Lordul John
Russell103 relua proiectul de a da Austriei Principatele Române cu condiţia ca regiunea
Veneției să revină Italiei. Palmerston aprobă, deși îşi dădea seama că nici Rusia, nici Austria
nu aveau să consimtă şi că fără un acord între puteri nimic nu se putea face. La
Constantinopol, Sir Henry Bulwer ca și generalul Ignatiev insistau pentru trimiterea unui
comisar turc, dar spre uimirea generală, Ali-Pașa s-a opus, "atâta timp cât guvernul princiar
singur este în stare să se menţină şi să se apere"104. Se pare că adevăratul motiv, era temerea
Turciei că, în cazul îndepărtării lui Cuza, Principatele Române să nu ceară Puterilor Garante a
le da un principe străin. Începuturile de cristalizare a „monstruoasei coaliţii” pot fi localizate
la începutul anului 1862 când I. Ghica împreună cu un grup de adepţi se apropie de liberalii
radicali. N. Creţulescu, ultimul prim ministru al lui Cuza a dezaprobat apropierea liderilor
conservatori „bărbaţi ai ordinii” de „răsturnătorii de meserie”. În iunie 1865 s-a încheiat un
acord între oponenţii domnitorului potrivit căruia semnatarii se angajau să susţină prin toate
mijloacele, în caz de vacanţă a tronului, alegerea unui Principe din familiile domnitoare
europene105.
„Monstruoasa coaliţie” a fost numele dat de Cezar Bolliac grupării politice constituite
din radicali şi conservatori, care au făcut opoziţie sistematică la toate acțiunile guvernelor
principelui Cuza. Boicotarea oricărui proiect de lege, critica tuturor actelor puterii executive,
agitaţiile din presă şi manifestaţiile de stradă, au fost mijloacele prin care aceasta a luptat
împotriva domniei lui Cuza. Toate acestea l-au determinat pe principele Cuza şi pe prim-
ministrul său Mihail Kogălniceanu, să recurgă la lovitura de stat şi la instaurarea unui regim
de autoritate.
Adversarii lui Cuza îi imputau acestuia că urmărea să aducă el însuşi un prinţ
străin proclamând în acelaşi timp independenţa. Ceva adevăr exista, deoarece încă din
1862 Tillos, consulul francez de la Bucureşti informa guvernul imperial că domnitorul Cuza
se orienta spre Rusia, pregătindu-şi abdicarea în favoarea principelui Serghei de
Leuchtenberg, prin mamă nepot al ţarului Nicolae I106, înrudit şi cu familia imperială franceză
deoarece tatăl său era nepotul lui Eugeniu de Beauharnais. Realizarea înţelegerii dintre
conservatori şi radicali avea loc într-un context extern favorabil. Puterile Garante şi Poarta
Otomană priveau cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza,
care erau socotite un nou pericol pentru „ordinea europeană”.

103
România în relaţiile internaţionale, p. 91; vezi şi Cuza Vodă in Memoriam, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p.
115, articolul lui V. Russu, „Monstruoasa coaliţie şi detronarea lui Al. I. Cuza”.
104
România în relaţiile internaţionale 1699-1939,Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 178.
105
D.A.Sturdza, 1859-1896.O pagină de istorie contemporană, Bucureşti, 1896, p.21.
106
Ion Hudiţa, Franţa şi Cuza Vodă, în Hrisovul 1/1941, vezi şi Mihaela Damean, Personalitatea omului
politic Dimitrie A. Sturdza, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p.40.

41
 La începutul anului 1863 s-a pus în circulație ideea aducerii unui domn străin. În iunie
1865, I.C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Anastase Panu, Grigore Brâncoveanu şi
Gheorghe Ştirbey au semnat un act prin care se legau ,,că la caz de vacanţă a tronului să
susţină prin toate mijloacele alegerea unui principe străin dintr-a familie domnitoare din
Occident. Așadar, ne legăm pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot
până îl vom dobândi"107. În acest scop, I. C. Brătianu şi Ion Ghica au plecat în Occident cu
misiunea de a sonda terenul pentru a găsi un eventual candidat.
În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente.
În acest context, Alexandru Ioan Cuza, în mesajul de deschidere adresat Parlamentului la 5/17
decembrie 1865 a ținut să afirme următoarele'. ,,Eu voiesc să fie bine știut că niciodată
persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida
edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al
românilor, românii vor găsi întotdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel care a proclamat
în Adunarea ad-hoc şi Camera Electivă a Moldovei marile principii ale regenerației
României şi care,fiind domn al Moldovei, declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când
primea şi coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere ca exprimarea
neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire – însă numai ca un depozit
sacru"108. Conservatorul Grigore Mihail Sturdza îi reamintea lui Cuza la 4 iunie 1859 că
promisese a doua zi după ce fusese ales disponibilitatea de a se retrage în favoarea unui
prinț străin acceptat de Europa109.
Domul Unirii a fost mereu sub semnul provizoratului, un simplu depozitar al unei
funcţii ce nu-i era destinată, iar încercările sale de a guverna deasupra partidelor politice şi a
se purta ca un monarh constituţional au eşuat.
Evenimentele evoluau precipitat spre detronarea domnitorului. Ion Ghica, devenit
dușman înverşunat al lui Alexandru Ioan Cuza opina pentru insurecție în care scop a intrat în
tratative cu capii armatei din Bucureşti. Considerându-se că o insurecție nu ocolea capitala
de furia și excesele populare care puteau atrage intervenţia străină, s-a hotărât forţarea
abdicării printr-o lovitură de stat de palat. La 11 februarie 1866 la orele 4 dimineaţa
întreaga armată cu excepţia unui regiment de infanterie şi două escadroane de cavalerie,
care nu au aderat la conspiraţie, a ieşit din cazărmi adunându-se în piaţa teatrului din
apropierea palatului domnesc în timp ce conspiratorii acţionau în voie. Îndeplinită acţiunea,
Alexandru Ioan Cuza va părăsi, la cererea sa, ţara pentru a lua calea exilului în străinătate110
unde va şi muri în 1873 la Heidelberg, la câteva luni după moartea împăratului Napoleon
al III-lea (1868-1873). Cuza nu va mai reveni în ţară. Va fi adus în 1873 după deces pentru a
fi înhumat la moşia sa de la Ruginoasa.
A devenit unul din acele „trupuri moarte” care au cunoscut o viaţă politică, după
cum observa Katherine Verdery111. Exemplului menţionat de Verdery trebuie să îl adăugăm şi
pe Carol al II-lea cel care va muri ca şi Cuza în exil fiind înhumat în capela regilor portughezi
a fost reînhumat în 2003 la Curtea de Argeş112.
După opinia diplomatului Louis Béclard, mare prieten al românilor şi consul general al
Franţei la Bucureşti, şi cuscru al primului ministru Barbu Catargiu, Cuza a fost progresist şi
devotat principiului ordinei de stat. Deşi manierele domnitorului nu au fost ireproşabile, se

107
Apostol Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul românesc, Bucureşti, Editura Globus, 1993, p. 158, vezi şi
Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984.
108
Stelian Neagoe, Istoria Unirii Principatelor, p. 91.
109
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iaşi, 1903, p. 464.
110
Anastasie Iordache, Ion Ghica diplomatul şi omul politic, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995, p. 250.
111
Katherine Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte. Reînhumări şi schimbări postsocialiste, Editura
Vremea,Bucureşti, 2006, p. 24.
112
Cristian Preda, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p.103.

42
remarca simplicitatea sa trădându-i originea modestă - aceasta reprezintă o calitate care va fi
mult apreciată atât în timpul vieţii cât şi după moarte –(n.n.) decât morga nejustificată afişată
cu ostentaţie de foştii domnitori. Cuza a rămas ceea ce a fost şi mai înainte un om cinstit, plin
de ataşament pentru ţara sa deloc ameţit de succesul nesperat, foarte decis să aplice în practică
ideile sale de reformă şi progres.
Avertizat că s-ar pregăti un complot împotriva sa, Cuza nu şi-a luat măsuri de apărare,
având mare încredere în ofiţerii săi care asigurau paza la Palatul Domnesc. În noaptea de 11
februarie 1866 a avut loc, după expresia lui Nicolae Iorga o ,,murdară conspiraţie de
politicieni". Conspiratorii februarişti mistuiţi de demonicul ,,de ce el, de ce tot el să facă
gestul frumos şi nu noi? " au sfârşit prin a forţa uşile deschise, bruscând eleganţa unui ilustru
bărbat de stat şi creând precedentul periculos al actului de sperjur pentru armată, fiindcă
toate loviturile de stat ulterioare: 8 iunie 1930, 10 februarie 1938, 5-6 septembrie 1940, 23
august 1944, 22 decembrie 1989 şi-au asigurat concursul armatei. Complotiştii februarişti
din 1866 au ales bine momentul detronării lui Cuza. Era chiar momentul în care
chestiunea italiană, obsesia lui Napoleon al III-lea, revenea în prim plan113.
Condiţiile necesare înlăturării domnitorului nu erau realizate pentru că nu fusese
convins Şeful Statului Major, generalul Haralambie, să - şi încalce jurământul militar pe care-l
depusese faţă de Cuza. Atunci când acesta a acceptat propunerea formulată de conjuraţi de a li
se alătura, nimic nu a mai putut întârzia schimbarea de regim. O schimbare cu implicaţii
internaţionale grave, deoarece unirea Principatelor fusese recunoscută doar pe durata domniei
lui Al. I. Cuza, care devenise dintr-un adept al occidentalizării şi liberalizării societăţii
româneşti un „jucător” autoritar copleşit de propriile erori.
După abdicarea forţată a lui Cuza şi aducerea pe tron a prinţului străin, o bună
parte din foştii colaboratori ai lui Cuza - deşi n-au participat la complotul urzit
împotriva acestuia – s-au grăbit să-şi exprime adeziunea faţă de un asemenea act politic.
Însuşi Mihail Kogălniceanu aprecia că Al. I. Cuza „trebuia să cadă”, deoarece n-a înţeles că
„cu cât cineva devine mai puternic, cu atât el trebuie să întrebuinţeze mai bine acea
putere”.Ceea ce reproba fostul sfetnic al lui Cuza erau doar mijloacele folosite. Căci-mai
spunea el- o „conjuraţiune de noapte, o conspiraţiune făcută prin militari degradează şi
corupe o naţiune”. Socotea că ar fi fost indicată contra lui Cuza „o revoluţiune făcută ziua în
amiaza mare”, deoarece aceasta „regenerează şi înalţă o naţiune”. În acest fel s-ar fi evitat
„rolul anarhiştilor de meserie” adică al radicalilor114. Eminescu este cel mai intransigent şi
cel mai consecvent jurnalist din vremea sa în condamnarea înlăturării lui Al. I. Cuza. El
a receptat corect abdicarea lui Al. I. Cuza pentru a aduce un prinţ străin - cerinţă a
Congresului de Pace de la Paris din 1856.
Astfel pentru poetul-gazetar „Actul de la 11 februarie însă cu participarea gardei
palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate. Vor trece veacuri şi nu va exista
român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său de la
pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea celei negre felonii va răsări pururi în memoria
generaţiilor precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn”.115
Într-un alt articol din 12 februarie 1880 în care găsim numai regret şi amărăciune după
detronarea lui Cuza (de către un grup de trădători francmasoni nărăviţi încă din tinereţile lor
în activităţi conspirative, unii participaseră la conspiraţia de asasinare a lui Napoleon al III-
lea) ci şi o radiografiere exactă în numai câteva fraze a vremii lui Cuza „Astăzi paisprezece

113
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, p. 72.
114
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859- 1877),p.175.
115
Lt.col.Iulian Potca, Eminescu despre unirea românilor şi Cuza Vodă, în Dacia Felix Militară, Cluj Napoca,
nr.1(3) 1995,p.148, revistă de cultură şi istorie militară editată de Secţia de Istorie Militară Teritorială Cluj-
Napoca editată de Secţia de Istorie Militară Teritorială Cluj Napoca a Institutului de Studii Strategice şi Istorie
Militară.

43
ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza
care n-ar fi izbucnit nicicând, dacă o seamă de naturi criminale care spre ruşinea ţării şi a
oştirii făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra
domnitorului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia
dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în ţările Dunării noastre, câtă să
aibă caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari”.
În opinia poetului nu exista nici o scuză, el aprecia la 18 martie 1881 în ziarul
conservator Timpul că „nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea
străjii domneşti, orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au primit în unsul
lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai
barbare, necum pentru cele civilizate din lume”. Într-un articol editorial publicat în Timpul în
8 iulie 1882 Eminescu scrie că Dante destina unor trădători de ţară ca cei care l-au detronat pe
Al. I. Cuza „fundul cel mai adânc al infernului, locul unde nici Dumnezeu nu mai străbate”.
În altă parte pactul afirma că „În lexiconul oricărei limbi purtarea gardei şi a ofiţerilor se
numeşte frângere de jurământ şi de onoare militară, felonie”. Poetul a condamnat în termeni
severi şi persoanele care au participat la complotul de răsturnare a lui Cuza şi în special pe
Dimitrie Ghica (1816-1897) numit şi Beizadea Mitică şi Emil Costinescu (1844-1921)
redactor la „Românul”, condus de duşmanul lui Cuza, C. A. Rosetti. Ba mai mult Eminescu
releva că detronarea lui Al. I. Cuza era legată şi de o motivaţie externă. Aducerea unei
dinastii străine pe tronul ţării punea capăt domniei naţionale, reintroduse de Tudor
Vladimirescu prin revoluţia din 1821116. Istoricul Nicolae Iorga a condamnat şi el pe
făptuitorii loviturii de la 11 februarie 1866 pe care o numeşte „coup déshonnorable”.
Răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza oricât de ciudat ar părea acest lucru, îşi are
rădăcinile în însăşi alegerea sa ca domnitor al Moldovei și apoi al Ţării Româneşti. Ales
domnitor în împrejurări excepţionale, Alexandru Ioan Cuza a primit de fapt, nu o coroană, ci
un mandat imperativ. A surprins în epocă rapiditatea şi uşurinţa cu care a fost detronat, mai
ales faptul că nu a stârnit împotriviri în niciuna din clasele sau categoriile sociale existente la
acea dată în România. Pentru Puterile Garante detronarea lui Cuza era o problemă de drept
internaţional, încât numai o conferinţă la Paris o putea reglementa, dar s-a procedat la politica
faptului împlinit cu rapiditate, ceea ce a făcut caducă convocarea conferinţei. I s-a reproşat
domnia autoritară, dar acţionând într-o perioadă de transformări structurale într-o
epocă când se pun bazele unei noi societăţi, Alexandru Ioan Cuza n-a putut fi un domn
constituţional. Faptul este explicat având în vedere evoluţia evenimentelor din perioada
1859-1866 Putem spune că Alexandru Ioan Cuza nu a domnit, ci a guvernat. Cea mai
rodnică perioadă de realizări a domniei lui Cuza este cea a guvernării lui Mihail Kogălniceanu
(octombrie 1863-ianuarie 1865). Înfiinţarea Consiliului de Stat şi legea pentru organizarea
armatei (1864), legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene sunt numai câteva din şirul de
reforme realizate. În iunie 1864 are loc semnarea la Istanbul a Actului adiţional la Convenţia
din 7/19 august 1858, ceea ce însemna ratificarea actului de la 2/14 mai 1864 nu numai de
către Imperiul Otoman, dar şi de Puterile Garante. Documentul menţiona dreptul statului
român de a modifica legile cu caracter intern fără aprobarea putereii suzerane şi a Puterilor
Garante. Din perspectiva cauzei naţionale, iniţiatorii abdicării forţate a lui Al.I.Cuza, în ciuda
gândurilor ascunse ale unora de domnie (unul dintre ei era chiar Ion Ghica) totuşi ne apar
animaţi de ideea întronării unui prinţ străin dintr-o dinastie occidentală, care însemna
aplicarea „ultimului punct” al programului politic al Adunărilor ad-hoc.
Chiar unele dintre marile puteri i s-au arătat ostile căci nu puteau uita încălcările
repetate ale tratatelor internaţionale, reformele numeroase, dar mai ales metodele utilizate
pentru realizarea lor, metode considerate la Londra drept cvasirevoluţionare. Toate acestea au

Constantin Dobrescu, Carmen Băjenaru, Mihail Eminescu- geniu şi destin românesc în Revista
116

„Atitudini”, editată de Casa de Cultură „I.L.Caragiale” a Municipiului Ploieşti, Anul XI, nr. 1(70) ianuarie 2013.

44
dat naştere unei stări de permanentă nemulţumire faţă de domnia lui Cuza. Pe plan intern,
reformele agrară şi electorală au nemulţumit în chip vădit marea boierime conservatoare
lovită profund în tradiţionalele-i impunităţi de avere şi putere iar limitarea chiar şi temporară a
libertăţilor democratice în favoarea absolutismului (despotismului) luminat gen Napoleon al
III- lea a speriat şi înfuriat lumea liberală. Cezar Librecht şeful Poştelor şi Telegrafului, deşi
deţinea suficiente informaţii despre Conspiraţie şi conspiratori, a fost luat complet prin
surprindere de acţiunea de la 11 februarie 1866. Structura de informaţii a liberalilor era
constituită pe principiile conspirativităţii francmasonice. Intenţia lui Al. I. Cuza de a se
retrage în favoarea unui prinţ străin în loc să slăbească activitatea ostilă a opoziţiei coalizate, a
stimulat-o deoarece nu se dorea ca domnitorul să fie artizanul schimbării.
Pentru reuşita înlăturării opoziţia se organizase temeinic. Încă din primăvara lui 1864
societatea „Progresul”, dar apoi şi loja „Înţelepţii din Heliopolis” oferiseră cadrul
„instituţional”, opozanţii făcându-se remarcaţi până şi în conferinţele publice organizate de
„Ateneul Român”.
În ianuarie 1866 pregătirile opoziţiei fuseseră finalizate iar ceea ce s-a întâmplat în
noaptea „fatidică” de 11 februarie 1866 nu reprezenta altceva decât actul final al unei acţiuni
de multă vreme gândită şi pregătită. Menţionăm că în privinţa abdicării domnului Unirii
trebuie precizat că în ziua în care ea a avut loc, Parlamentul a numit deja un nou principe.
Pentru a da o aparenţă de legalitate loviturii de stat, conspiratorii i-au smuls domnului
un act prin care acesta renunţa la tron potrivit dorinţei întregii naţiuni. Prin detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza s-a încheiat una din cele mai însemnate şi zbuciumate domnii pe
care le-a cunoscut istoria modernă românească. Prevalându-se de autonomia Principatelor
Unite, elita politică ,,care a jucat un rol esenţial în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor
din februarie 1866"117 va proceda la detronarea lui Alexandru Ioan I, nesocotind în chip vădit
că detronarea acestuia a fost receptată pe plan european ca un ,,act revoluţionar”118. Actul de
la 11 februarie 1866, judecat în perspectiva istoriei, apare ca o consecinţă logică şi firească a
frământărilor politice interne şi externe. După şapte ani de domnie zbuciumată, dar rodnică, în
care în scurt timp au fost puse bazele statului naţional modern, Cuza pare să fi fost propriul
său conspirator la detronarea sa din noaptea lui 11 februarie 1866, lăsând cale liberă împlinirii
ultimei dorinţe a Divanurilor ad-hoc din 1857 şi anume principele domnitor străin dintr-o
dinastie străină nemegieşă cu România. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu toate lipsurile
şi greşelile inerente unui conducător ce a trebuit să acumuleze o experienţă ,,din mers” şi să
înveţe să guverneze în condiţii interne şi externe complexe, a pus bazele statului modern.
Reformele lui Cuza au situat Principatele în rândul popoarelor europene şi au pregătit drumul
spre o monarhie Constituţională unde coroana să acţioneze ca un regulator al funcţiunii
instituţiilor statului. După cum se exprima istoricul Nicolae Iorga, Alexandru Ioan Cuza ,,s-a
ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru
dânsa şi a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care şi-a impus-o ”119. Detronarea lui
Cuza înfăptuită de februarişti, după marile servicii ce adusese ţării, a fost o acţiune urâtă care
a rămas ca o pată în istoria României.
Una din cauzele majore ale căderii lui Cuza o reprezintă pierderea sprijinului
împăratului Napoleon al III-lea, care-l suspecta pe nedrept pe domnitor, că ar fi devenit
protejatul Rusiei.
Adversarii lui Al.I.Cuza au căutat să influenţeze pe împăratul Franţei Napoleon al III-
lea că domnitorul român face o politică rusofilă, pretextând legăturile amantei sale Maria

117
România în relaţiile internaţionale, p. 187, vezi şi Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale 1853-
1913, Iaşi, Editura Fundaţiei „Axis”, 1997.
118
Ibidem
119
Nicolae Iorga, Istoria Românilor Vol. VII. Reformatorii, Bucureşti, 1938, p.29.

45
Obrenovici cu Rusia. Intenţia lui Cuza-nepusă în practică era de a aduce pe tronul
Principatelor Unite în locul său pe ducele de Leuchtenberg nepot al ţarului.
În acest proiect a fost atras şi generalul Ioan Emilian Florescu (1819-1893) fost ofiţer
de ordonanţă al unor generali ruşi. Acesta chiar era bănuit că a încercat să preia puterea în
absenţa domnitorului (plecat la băi la Ems) pe fondul represiunii exagerate pe care a ordonat-
o în capitală.În cercurile bucureştene s-a declarat adept al instalării ducelui de Leuchtenberg
pe tronul ţării. Din aceste cauze a rămas în memoria contemporanilor ca agent rus.
Principele Serghei Maximilianovici Romanovsky duce de Leuchtenberg se născuse la
8/20 octombrie 1849 ca al treilea fiu al Marii Ducese Maria, sora ţarului. Tatăl său, ducele
Eugeniu de Beauharnais, el însuşi fiu adoptiv al lui Napoleon I.
Gruparea rusofilă din politica românească reuşise să-l convingă la un moment dat pe
Cuza de aducerea acestui prinţ străin pe tron, cu toate că în 1863 Serghei de Leuchtenberg
avea doar 14 ani. Împotriva soluţiei Leuchtenberg s-a ridicat Ion C. Brătianu, care combate
acest proiect care urmărea formarea unei Federaţii Balcanice de inspiraţie rusească. Reacţia
violentă a liberalilor a dat peste cap acest plan, declanşând o luptă pentru distrugerea
scenariului, simultan cu o luptă împotriva lojilor masonice de factură rusofilă.
Tragedia tânărului prinţ Serghei, care urma să fie regele României, Bulgariei şi Greciei
se încheiase la 12/24 octombrie 1877 pe timpul războiului ruso-româno-turc din Bulgaria,
când este ucis de un „glonţ singuratic, fără luptă, fără inamic la orizont”. Contemporanii
afirmă că Eugeniu Carada ar fi fost coordonatorul asasinării ducelui de Leuchtenberg.
Marile puteri din imediata apropiere, Austria, Rusia și Turcia, țeseau intrigi şi făceau
presiuni pentru destrămarea tânărului stat în principate separate. După abdicarea lui Cuza,
Poarta a concentrat trupe imediat pe linia Dunării, iar ţara s-a aflat sub iminenţa unei invazii
militare. Imediat armata a ocupat poziţii pe Argeş, căreia i s-au alăturat sârbi, greci şi bulgari
dornici a lupta împotriva turcilor.
Corpul voluntarilor greci de la Brăila a cerut să intre în luptă sub faldurile steagului
elen, care urma să sublinieze contribuţia lor la cauza comună. La rândul lui, comitetul secret
românesc care se afla în tratative cu şefi ai emigraţiei bulgare din România pentru a fi puse
bazele unei Coaliţii Sacre româno-bulgare prevedea o alianţă balcanică creată în vederea
eliberării popoarelor din această parte a Europei de sub dominaţia otomană contând în această
acţiune şi pe sprijinul grecilor epiroţi. Protecţia împăratului Franţei traversa o eclipsă ce putea
deveni catastrofală, avându-se în vedere că Napoleon al III-lea propusese deja Austriei (în
1863) să renunţe la Veneţia în favoarea Italiei în schimbul anexării Principatelor Unite la
Imperiul Habsburgic. Dar refuzul Austriei şi opoziţia Angliei au salvat România de
onerosul târg120. De menţionat faptul că după ce conspiratorii l-au răsturnat pe Cuza în
noaptea de 11/12 februarie 1866 printr-o lovitură de stat realizată cu complicitatea unor
comandanţi militari, adversarii regimului personal au creat o vacanţă a Tronului, periculoasă
pentru ţară, rezolvată cu mari dificultăţi externe tocmai la 10 mai 1866 prin aducerea prinţului
străin121. După detronarea lui Al.I.Cuza guvernul se confruntă cu atitudinea ostilă a Puterilor
Garante ai căror reprezentanţi se întruniseră de urgenţă în Conferinţa de la Paris (26 feb./10
martie 1866). Diplomaţii europeni considerau acţiunea de la Bucureşti ca fiind o gravă
încălcare a Convenţiei de la Paris din 19 august 1859 şi prin urmare exista temerea de a se
reveni la separaţie, dat fiind că prin protocolul din 6 septembrie 1859 acceptat de Poartă şi
subscris de Puterile Garante, Al.I.Cuza fusese recunoscut drept Domnitor al Principatelor
Unite numai pe timpul domniei sale.122 Conferinţa de la Paris din 10 martie 1866 nu a mai
reuşit (ca cele din 1859,1861 sau 1864, ultimele două ţinute la Constantinopol) să-şi afle

120
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856- 1878, p. 99. Vezi şi T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit
România. Studiul unei probleme internaţionale 1859- 1917, p. 628 şi Paul Henry, op. cit. p. 68-69.
121
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p.37.
122
Mihaela Damean, op.cit, p.91

46
finalitatea adică să sancţioneze din punctul de vedere al dreptului internaţional „schimbările”
produse în Principate. Exploatând în mod inspirat şi cu îndrăzneală dispoziţiile politicii
secrete promovată de Napoleon al III-lea sau de Bismarck, românii au impus prin acte de
voinţă naţională (plebiscit, adoptarea Constituţiei) instalarea „prinţului străin” pe tronul de la
Bucureşti123.
Noul regim al Locotenenţei Domneşti (Lascăr Catargiu, generalul N. Golescu,
colonelul N. Haralambie) şi guvernul condus de Ion Ghica au încercat să pună Europa în faţa
faptului împlinit ca la 1859, prin acţiunea îndrăzneaţă a alegerii prinţului străin în persoana
contelui Filip de Flandra. Persoana contelui de Flandra ca potenţial înlocuitor al domnului
Alexandru Ioan Cuza o pune chiar Cuza în convorbirea pe care o are cu consulul Belgiei J.
Poumay la Bucureşti în ziua de l6/28 februarie 1859124. Astfel, Alexandru Ioan Cuza afirma
că ,,Puterile, în înalta lor înţelepciune, vor sfârși prin a înţelege şi aprecia nefericita noastră
poziţie şi ne vor acorda, mai devreme sau mai târziu, un prinţ străin. De ce nu s-ar face în
Orient pentru Moldo-Valahia ceea ce s-a făcut în Occident pentru Belgia? Dar cu un prinț
înţelept cum este regele dumneavoastră, s-ar face aici un regat minunat: cinci milioane de
locuitori pe o întindere care ar putea înmulți 20 de milioane. Dacă, de exemplu, ,s-ar dori să
ni-l acorde pe Contele de Flandra, s-ar face biata noastră națiune cea mai fericită din lume
"125. Politicienii care l-au detronat pe Cuza, dincolo de interesele personale sau de grup, au
considerat necesară afirmarea imediată a succesiunii prinţului străin în persoana contelui
belgian Filip de Flandra (din familia de Orleans pretendentă la tronul Franţei) care va refuza
oferta. Se lua în considerare şi eventualitatea alegerii ducelui de Toscana (înrudit cu familia
de Habsburg) la tronul Principatelor Unite, propunere susţinută de guvernul italian dar privită
cu rezerve de către Anglia şi Austria126.Un rol important în pregătirea terenului pentru
aducerea prinţului străin pe tronul României l-a avut şi C.A. Rosetti, care folosindu-se de
prietenia sa cu împărăteasa Eugenia reuşeşte să-l convingă pe împăratul Napoleon al III-lea să
sprijine înscăunarea unui domn străin. Orientarea complotiştilor către persoana lui Filip de
Flandra era motivată de intenţia de excludere a unor prezumtivi pretendenţi aparţinând
imperiilor vecine. Noua candidatură în persoana lui Carol de Hohenzollern a fost mai bine
cumpănită de politicienii români.
Această opţiune afirma clar intenţia de excludere a unor prezumtivi pretendenţi
aparţinând Rusiei ţariste sau Austriei. Abia după aceea urma să se finalizeze demersurile
pentru găsirea unui prinţ străin. Am putea adăuga şi rândurile lapidare transmise membrilor
locotenenţei domneşti de către fostul domn, sugestivă în privinţa convingerilor politice. „Veţi
găsi în actele ce sunt la şeful meu de cabinet că aveam voinţa fermă de a-mi stabili drept
succesor foarte curând un principe străin. Noi urmărim acelaşi scop prin mijloace diferite”.
La cele de mai sus putem adăuga şi cele scrise de Al.I.Cuza lui N. Haralambie: „Dumneata
ştii că principiul proclamat de Corpurile statului a fost şi rămâne scopul meu, căci după a lor
părere numai un prinţ străin poate asigura viitorul României, cred inutil să adaug că, dacă în
calitate de domnitor al României am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţe, tot
aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac în acest sens tot ce va atârna de mine” 127.
La acestea putem adăuga şi raportul consulului britanic la Bucureşti Robert Colqutroun
adresat lui Henry Bulwer la 28 februarie 1859 ca urmare a unei întrevederi cu Al. I. Cuza,
care l-a asigurat că domnia sa este un act temporar şi că el se va retrage „dacă Europa
123
Cliveti Gh., Recunoaşterea internaţională a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al
României (Principatelor Unite), p.240, în „Istoria ca lectură a lumii”.
124
Sorin Liviu Damean, Carol I al României, Vol. I 1866-1881, p.35.
125
Mihai Cojocaru, Partida Naţională şi constituirea statului român (1856-1859), p. 302. Vezi şi Sorin Liviu
Damean, Carol I al României, Vol. I 1866-1881, p.35.
126
Sorin Damean, Actul de la 11/23 februarie 1866: Motivaţii şi consecinţe, în Dosarele Istoriei, nr.1(29) 1999.
127
Memoriile Principelui Nicolae Şuţu mare logofăt al Moldovei 1792-1871, Editura Humanitas, Bucureşti,
2012, p.437. Traducerea din franceză, introducerea, notele şi comentariile de C. Filitti.

47
garantează dorinţele naţiunii prin aducerea unui prinţ străin, prin aceasta înţelegându-se de
fapt câştigarea independenţei complete”128.
Rapiditatea cu care Adunarea Electorală și Senatul au votat alegerea unui prinţ străin
pe tronul României a avut ca scop atât excluderea oricărei candidaturi interne (deşi existau
mişcări separatiste, precum cele ale principelui Roznovanu, Constantin Moruzi, cu sprijin
rusesc) care grupau toate elementele ultraconservatoare care fuseseră ostile Unirii care acum
speculau teama de catolicizare a unei părţi a clerului şi a populaţiei din Iaşi. Însuşi
Mitropolitul Calinic Miclescu s-a situat în fruntea grupului de separatişti. S-a recurs la măsuri
extreme împotriva acestora129. Pentru reprimarea mișcării au fost aduse trupe de cavalerie din
Muntenia. Simpatiile procuziste ale unor militari puteau declanșa un conflict armat sau chiar
unrăzboi civil cu sprijin rusesc. Sub masca protestelor Marilor Puteri împotriva
ilegalităţilor comise în România prin instalarea lui Carol I pe tronul României se
ascundeau planurile unei vaste modificări teritoriale care trebuiau să ducă şi la
schimbări notabile în raportul de forţe. Instalarea lui Carol de Hohenzollern aducea un
element nou în funcţie de care imperiile vecine se vedeau silite să-şi ajusteze planurile de
viitor130.
Graba cu care s-a procedat, dorea evitarea unei vacanțe a tronului în care acele puteri
străine ostile ar fi căutat să-şi impună propriul candidat. Unii diplomați străini, obosiți să tot
fie puși în faţa faptului împlinit erau dispuși să accepte prințul străin. Astfel, lordul Russell
declara la 28 februarie 1866: ,,Dar nu văd de ce un Maximilian de Mexic sau unul din frații
săi n-ar accepta Principatele sub suzeranitatea sultanului? "131. Românii erau încurajaţi şi de
atitudinea altor politicieni britanici care prin vocea lordului Clarendon declarau că ,,pentru
liniştea Europei este bine să se îngăduie Principatelor să-și aleagă un domn străin, dacă vor
găsi unul". Publicația Revue des Deus Monde apărută la 1 martie 1866 afirma că "Votul în
favoarea contelui de Flandra este un vot de excludere a prinţului înrudit cu casa imperială de
Rusia, ducele de Leuchtenberg"132. Răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza a fost un fapt greu
de justificat. Liber ales de românii din Principate, acesta avusese în cei şapte ani de domnie o
seamă de realizări notabile.
Dezideratul principelui străin al Divanurilor ad-hoc din 1857 ar fi căzut în
desuetudine dacă Alexandru Ioan Cuza n-ar fi înfăptuit lovitura de stat de la 2 mai
1864. Urmările cutezătorului gest politic, adevărată revoluție, se cunosc. Noua constituție
dezvolta în sens românesc stânjenitoarea Convenţie de la Paris (1858) spre neplăcuta
surprindere a Marilor Puteri Garante, care îi vor retrage încrederea voluntarului
domnitor român. Reformele sale, instituirea unui regim autoritar, au speriat lumea liberală.
Era deja prea mult. Incomodul Prinţ al Unirii devenise indezirabil. Maurul îşi făcuse datoria,
maurul trebuia să plece. Mai cu seamă că încă din octombrie 1865 solicitase lui Napoleon al
III-lea aducerea unui prinţ străin pe tronul românesc. Napoleon al III-lea a practicat faţă de

128
Dumitru Ivănescu, Diplomaţi străini despre Alexandru Ioan Cuza şi Unirea Principatelor în Revista
arhivelor nr.4/1983, p. 368.
129
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 51. Vezi şi Alin Ciupală, Istoria modernă a Românilor. Organizarea
statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009,p. 54. Vezi şi Dr. Aurel V. David,
Diaconul Ion Creangă şi mişcarea separatistă de la Iaşi în revista „Vitralii. Lumini şi umbre”, nr.8 din
septembrie 2011( studiul este o prezentare surprinzătoare a unui episod mai puţin cunoscut din viaţa marelui
povestitor petrecut imediat după detronarea domnitorului Al. I. Cuza.). Deasemeni poate fi consultată şi lucrarea
datorată lui Alex. Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol.I Revoluţie şi
Francmasonerie, Editura Rao, Bucureşti, 2002.
130
Cum s-a înfăptuit România modernă, p. 108.
131
Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii
(1803-1878), p. 251. Vezi şi W.E. Mosse, „England, Russia and the Roumanian Revolution of 1866”,în The
Slavonic and East European Review, XXXIX(1960), nr.2.
132
Christian Cannuyer, Casele Regale şi Suverane din Europa,Bucureşti, Editura Gavrilă, 1996, p.135. Vezi şi
Rolul maselor populare în făptuirea Unirii Principatelor române 1859, p.384-385.

48
Principate o politică duplicitară, încercând să restructureze harta Europei şi să-şi
apropie Austria şi Italia în faţa puterii primejdioase a lui Otto von Bismarck, cancelarul
Prusiei și a unei apropieri ruso-prusiene. Astfel, împăratul a propus Austriei să anexeze
Principatele, cedând în schimb Italiei Veneția şi zona înconjurătoare. Manevra a fost prea
străvezie ca să inducă în eroare pe cineva. Cabinetul de la Viena și-a dat seama de
imposibilitatea unei asemenea soluții, care ar fi coalizat împotriva ei atât Poarta Otomană cât
şi Rusia, într-un moment în care se profila la orizont un război cu Prusia. Această intenţie,
dacă s-ar fi pus în practică, era considerată de Rusia un casus belli care ar fi spulberat
echilibrul politic al Europei, contribuind la dezmembrarea Imperiului Otoman considerat
,,Omul bolnav al Europei ".
Prin alegerea lui Filip de Flandra duce de Saxonia românii nu dovediseră
suficientă inspiraţie.Această candidatură inopinată a avut darul să nemulţumească
Turcia, Rusia și Austria, și chiar pe Napoleon al III-lea. Contele de Flandra era nepotul
regelui Ludovic Filip, ori Casa de Orleans era pretendentă la tronul Franţei. Mama lui
Filip de Flandra, Marie-Louise era fiica fostului rege al Franţei, Ludovic-Filip de
Orleans. Filip de Flandra, fiul regelui Leopold I de Saxa-Coburg-Gotha era înrudit cu
majoritatea caselor domnitoare din Europa și văr primar al Reginei Victoria a Marii
Britanii133. Menţionăm că singura legătură a contelui de Flandra cu România a fost căsătoria
sa cu sora lui Carol I, Maria134. Opțiunea cercurilor politice românești pentru o candidatură
belgiană este destul de greu de explicat dat fiind faptul că în 1857 şi 1865 Filip de Flandra a
refuzat categoric propunerea referitoare la ocuparea tronului Principatelor. Belgia, stat mic şi
neutru, nu putea accepta urcarea lui Filip de Flandra pe tronul României, deoarece în acest fel
risca să fie implicată în spinoasa chestiune orientală şi să iasă din neutralitatea ce-i servea atât
de bine interesele. În plus, deşi neutralitatea îi era garantată printr-un tratat internaţional,
Belgia se temea să nu ajungă obiect de compensaţie în cazul unor importante schimbări ale
echilibrului de forţe şi a hărţii politice europene.
Principele Filip de Flandra a refuzat tronul nu numai ca urmare a împotrivirilor lui
Napoleon al IIl-lea dar şi din cauza statutului de vasal al României în raport cu Poarta
Otomană, precum şi din desconsiderarea modului dezonorant în care s-a impus
abdicarea fostului domnitor Alexandru Ioan Cuza135. Pentru autorii loviturii de stat care a
dus la detronarea lui Cuza pretendentul belgian era reprezentantul unei ţări ale cărei instituţii
democratice şi liberale voiau să le introducă în România şi prin aceasta să formeze la Dunărea
de Jos o adevărată ,,Belgie a Orientului”, aşa cum a definit-o gazeta liberală de la Bucureşti
Steaua Dunării. Cei care luau Belgia ca model, în timpul activităţii lor revoluţionare au trăit la
Bruxelles, fiind obligaţi să plece din Franţa ca urmare a instaurării celui de al doilea
imperiu136.
Alegerea lui Filip de Flandra se datora faptului că Belgia avea cea mai avansată
constituţie din Europa şi o monarhie recunoscută pentru respectul său faţă de regimul
constituţional. Toate acestea coroborate şi cu absenţa apetenţei regale la un om complet
apolitic ca prinţul de Flandra au dus la refuzul anunţat oficial de guvernul belgian la 18 martie
1866. La 23 martie 1866 a fost adusă la cunoştinţa guvernului român decizia Conferinţei
Internaţionale de la Constantinopol care prevedea alegerea de către Parlamentul
României a unui domnitor pământean iar dacă deputaţii din Moldova votau contra
Unirii, atunci să se separe cele două Principate137.

133
Sorin Liviu Damean, Carol I al României, Vol. I 1866-1881, p.46.
134
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p.91.
135
Ibidem.
136
Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea independenţei de stat
(1821-1877), Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 156.
137
Ibidem.

49
 Prin proclamarea Contelui Filip de Flandra ca domnitor se punea Europa în faţa unui
fapt împlinit. Se dorea ca România să devină pe plan internaţional, instituţional şi al nivelului
de dezvoltare şi mai ales pentru obţinerea unui statut de neutralitate, o ,,Belgie a Orientului".
De altfel, încă din 1855 fraţii Hurmuzachi sugeraseră printr-un interpus regelui Leopold I al
Belgiei ocuparea tronului român de către contele de Flandra. Dar 11 ani mai târziu, chiar a
doua zi după adoptarea hotărârii la Bucureşti, principele belgian a comunicat refuzul său
Londrei, deşi în Belgia existase un ecou pozitiv, vânzătorii de ziare strigând ,,Contele de
Flandra ales prinţ de Cuza”138.
Anul 1866 a constituit un reper important în relaţiile internaţionale ale secolului al
XIX-lea. Victoria Prusiei asupra Austriei şi eliminarea celei din urmă din Confederaţia
Germană, ca şi intrarea Veneţiei în componenţa Italiei, au fost evenimente majore, dar tabloul
politicii europene ar fi incomplet dacă nu avem şi implicaţiile externe ale evenimentelor din
România. Ele au avut ca punct de plecare înlăturarea domnitorului Al. I. Cuza, iar ca final
recunoașterea domniei ereditare a principelui Carol de Hohenzollern pe tronul țării, adică
acceptarea de către marile puteri a unui fapt împlinit în România. Instituirea monarhiei
constituţionale a încheiat tradiţia intrigilor la Constantinopol şi Sankt Petersburg, a
asigurat succesiunea fără zguduiri, dar nu a putut asana moravurile politice care, aşa
cum credea Titu Maiorescu, trebuie să ne revină nouă „fie chiar şi numai din mândrie
naţională”139.

138
Ibidem.
139
G. Juvara, Titu Maiorescu. Fragmente de istorie politică, Bucureşti, 1939, p.33.

50
 CAPITOLUL VII
ALEGEREA PRINȚULUI CAROL DE HOHENZOLLERN - SIGMARINGEN

În ţară situaţia politică era extrem de încordată. Un conflict între Locotenența

Domnească şi Guvern era pe cale să izbucnească. În acel moment, agentul diplomatic român
de la Paris, Ion Bălăceanu trimitea la București la 14 martie 1866 vestita telegramă prin care
se pronunța numele lui Carol de Hohenzollern ca propunere de inspirație franceză pentru
tronul României. Ca un fapt anecdotic, Ion Ghica îi replica lui Ion Bălăceanu aflat la Paris,
printr-o telegramă cifrată, că Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu figura în
Almanahul de Gotha140. Napoleon al IIIâ-lea îl prefera pe prinţul Carol şi în perspectiva
evenimentelor externe, deoarece încuraja o alianţă prusiano-italiană împotriva Austriei,
crezând că putea plasa un corp de armată în spatele Austriei mizând pe tradiţionala rivalitate
dintre cele două state germane.
Deşi prin politica sa oficială nu putea să se dezică de garanţiile asumate colectiv cu
celelalte puteri, la 1856-1858 Franţa tindea pe firele politicii secrete, ţinute în mână de însuşi
împăratul Napoleon al III-lea, să încurajeze „în Orient” acte de subminare a ordinii garantate,
coordonând „forţele” dornice să transforme radical configuraţia politico-teritorială a Europei
întregi. Pe de altă parte, politica secretă (practicată chiar şi de domnitorul, ulterior regele
Carol I) a lui Napoleon al III-lea a încurajat faptele împlinite ale românilor, precum unirea
Principatelor, la 1859, autonomia legislativă la 1864 şi instituirea monarhiei constituţionale
sub sceptrul lui Carol de Hohernzollern-Sigmaringen la 1866141.
Refuzul contelui de Flandra impunea o cât mai grabnică înlocuire. Interregnul nu
putea fi decât extrem de primejdios în situaţia ce se crease. Faptului împlinit îi lipsea unul
dintre ,,factori”. Nu mai trebuia procedat a doua oară fără a se fi cerut în prealabil avizul celui
în cauză. În consecinţă, după ce a fost lansată ideea candidaturii principelui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen la 14/26 martie 1866, s-a cerut acceptul acestuia. Primită în
principiu, candidatura a fost apoi ratificată prin plebiscitul desfăşurat în România între3/15-
8/20 aprilie 1866142. De fapt, Carol de Hohenzollern era cumnatul contelui Filip de Flandra
având în ascendenţa sa familiile franceze de Beauharnais şi Murat. Candidatura lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen satisfăcea şi orgoliul lui Bismarck, dornic să creeze
complicaţii Austriei. Problema prinţului străin rezolvată însemna sfârşitul definitiv al
Convenţiei din 1858143.
I.C. Brătianu comunica guvernului român la 14 martie 1866 că Anglia îşi manifesta
acordul de a-l susţine pe prinţul Carol de Hohenzollern la tronul României, afirmând că
„Anglia are de asemenea convingerea că un principe străin este posibil. Candidatul Angliei
este Hohenzollern”.
În urma refuzului lui Filip de Flandra guvernul, prin Ion Bălăceanu, a cerut sfatul lui
Napoleon al III-lea care, sub rezerva aprobării naţiunii, a recomandat pe unii din fiii
principelui Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, aparținând ramurii meridionale şi
catolice a familiei de Hohenzollern. Această ramură era separată de mult de cea care domnea
la Berlin144. Tatăl principelui Carol cedase principatul Sigmaringen Prusiei şi intrase în
politica prusiană fiind preşedintele guvernului între 1858 şi 1862. Carol de Hohenzollern era
140
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I 1866-1881, p. 44. Vezi şi Anastasie Iordache, Ion Ghica
diplomatul şi omul politic, p. 85
141
Gheorghe Cliveti, Europa franceză şi cauza română (1789-1871), Junimea, Iaşi, 2010-2012, p.533
142
Ibidem, p. 44
143
Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor române (1859), p.388
144
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I 1866-188, p. 46

51
rudă cu împăratul Napoleon al III-lea care într-un timp, încercase să-l apropie Curţii
sale prin căsătoria cu principesa Ana de Murat. Slăbiciunea pe care Napoleon al III-lea
o nutrea faţă de prinţul Carol a învins toate uneltirile potrivnice întreţinute în anturajul
imperial de la Paris de membrii ai familiei fostului domnitor Gheorghe Bibescu prin
principele de Mery şi mareşalul Randon145.
În timp ce emisarii Locotenenței domnești căutau prin Europa prințul străin, aceasta
avea de făcut față în țară unei situații dificile.
În primul rând Austria adoptase o atitudine amenințătoare care va fi foarte repede
potolită prin izbucnirea războiului franco-sardo-prusac din 1859, când austriecii au fost
înfrânți la Magenta și Solferino și au fost nevoiți să părăsească nordul Italiei, a războiului
austro-prusac din 1866 când austriecii sunt înfrânți la Sadova și înlăturați din cadrul
Confederației Germane.
Pe linia Dunării au loc acțiuni destabilizatoare ale agenților turci care instigau
grănicerii din zonă nemulțumiți pentru a se răscula împotriva autorităților, pentru a justifica o
eventuală intervenție militară în Principate, cu toate că și Imperiul Otoman traversa o criză
politică internă. La acestea se adaugă și nemulțumirile țăranilor speriați că li se vor lua
pământurile primite prin legea rurală. Deasemenea are loc și o încercare de nesupunere a unor
militari rămași credincioși fostului domnitor Al.I.Cuza, aflați sub influența generalului
I.E.Florescu (fostul ginere al lui Gh.Bibescu) care au încercat să destabilizeze și chiar să
răstoarne guvernul provizoriu.
În urma vizitării principelui Karl-Anton de reprezentantul guvernului (30 martie
1866), alegerea s-a oprit la al doilea fiu, şi anume principele Carol, care a condiţionat
acceptarea de acordul tatălui, iar acesta de cel al şefului familiei, viitorul împărat Wilhelm I,
trecându-se peste faptul că un Hohenzollern ar ajunge vasal al sultanului şi că Prusia nu
doreşte să se angajeze într-o problemă legată de întrezărita prăbuşire a Imperiului Otoman.
Principele Carol era locotenent în Regimentul al II- lea de Dragoni ai Gărzii Regale Prusiene,
participase ca voluntar în războiul purtat de Prusia împotriva Danemarcei (1864). Carol a
avut la 7/19 aprilie o discuţie cu Otto von Bismarck, Cancelarul Prusiei, care l-a sfătuit ,,să ia
hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România"146. Cancelarul i-a spus printre altele
principelui Carol că ,,Europa se va afla în faţa unui fapt împlinit" iar protestul (Puterilor
Garante n .n.) ,, va rămâne pe hârtie şi faptul nu se va mai putea fi revocat"147.
La rândul său, regele Wilhelm I i-a recomandat lui Carol să fie prudent şi a conchis:
,,Dumnezeu să te aibă în paza sa". Încurajat de aceste cuvinte, principele Carol a plecat la 29
aprilie/ 11 mai în Elveţia la Zürich unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hethingen
,,călătorind la Odessa în afaceri". Apoi s-a deplasat între 3/15- 6/18 mai pe traseul Augsburg-
München-Salzburg-Viena-Pesta-Timişoara-Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).
Călătoria prin Imperiului Habsburgic nu era lipsită de riscuri, deoarece izbucnirea războiului
dintre Austria şi Prusia era iminentă, iar Carol, ofiţer în armata prusacă, putea fi arestat şi
împuşcat mai ales că austriecii aveau tot interesul să împiedice urcarea unui Hohenzollern pe
tronul Principatelor. După două zile de aşteptare a vaporului la Baziaş, în ziua de 8 mai, Carol
a urcat pe vas într-o cabină de clasa a II-a. Aici s-a întâlnit cu I. C. Brătianu, care venea de la
Paris şi vor continua călătoria împreună la Turnu-Severin şi apoi la Bucureşti. Înainte de a
pleca în noua călătorie în necunoscut, Carol a lăsat la Cabinetul cancelarului Bismarck
demisia sa din armata Prusiei148.

145
Ibidem.
146
Ioan Scurtu, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.33
147
D.A. Sturdza, Autoritatea faptului împlinit executat în 1866, Bucureşti,1912, p. 35-36. Vezi şi Stéphanie
Burgaud, „ Février- Juin 1866. Entre les stratégies bismarkiennes et ambiguïtés napoléoniennes. La Roumanie
dans la jeu européen” în Revue Roumaine d'Histoire, Tome XLVI, Janvier-Décembre, 2007.
148
Ioan Scurtu, Carol I, p. 34.

52
 Sosind în capitala României la 10/22 mai 1866, Carol s-a prezentat în faţa
Parlamentului, unde a depus jurământul. În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor, pentru a da o
minimă ,satisfacţie Puterilor Garante, care cereau domn pământean, a adoptat în
unanimitate legea prin care se acorda naturalizarea (împământenirea) familiei princiare de
Hohenzollern. De menţionat că Principele Carol avea şi apartenenţă latină. Prin aceea că
bunica sa era ducesa Stéphanie, născută Murat, fiica adoptivă a lui Napoleon I. Împăratul
Napoleon al III-lea reţinuse că Principele Carol ceruse în 1864 cetăţenia franceză şi încadrarea
în armata franceză149.
Spre a eluda cerinţele Convenţiei din 1858 care prevedea ca domnul să fie " fiu din
tată născut în Ţara Românească sau în Moldova"150, o lege l-a proclamat cetăţean al
Principatelor pe Principele Carol Anton (tatăl celui ales), deranj inutil căci principele Carol
Anton nu fusese născut român, nu renunţase la cetăţenia germană iar acordarea cetăţeniei avea
loc după naşterea şi majoratul,principelui Carol fără a mai adăuga teza nevalabilităţii
cetăţeniei ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor legii române pentru acordarea cetăţeniei
(aşadar este vorba doar de o cetăţenie de onoare)151.De menţionat că Ion I. C. Brătianu a fost
principalul realizator al înscăunării şi mai ales al obţinerii acceptului principelui Carol de
Hohenzollern - Sigmaringen. Inteligenţa, priceperea şi atracţia pe care o exercita Brătianu au
contribuit, fără îndoială, în a determina pe principe a se angaja într-o aventură considerată de
mulţi din lumea sa drept cel puțin riscantă. El a fost și sfetnic apropiat în primii ani, cel cu
care domnitorul ar fi dorit să fie prieten.
Curând după venirea lui Carol în ţară, Parlamentul a votat în ziua de 29 iunie/l1 iulie
1866 o nouă constituţie pe care domnitorul a depus jurământul. În timp ce principele Carol
depunea jurământul, armatele otomane erau concentrate la Dunăre şi mai ales la Rusciuc
unde, Omer Paşa, ,, specialist" în intervenţii militare în Principate, sosea pentru a prelua
comanda. Nici autorităţile române nu au stat degeaba, trecând la contra-măsuri militare. Se
constituie tabăra de pe Sabar pentru a apăra o linie defensivă. În linii generale, se repeta
situaţia din vara anului 1859. Austria era în conflict cu Prusia şi se opunea recunoaşterii lui
Carol de Hohenzollern ca Prinţ al Principatelor Unite. Contesa de Mensdorff relata în vara lui
1866 lui Dimitrie Ghica, trimis de guvernul român la Viena, că aici nu privesc cu ochi buni un
Hohenzollern în sud152. Prezenţa lui Carol de Hohenzollern la Bucureşti era considerată
drept opera personală a lui Bismarck care a avut darul să influenţeze raporturile
României cu Puterile Garante în funcţie de consecinţele ce decurgeau din ascendentul
Prusiei pe continent. Conștienți de faptul că acțiunile autorităților române și sosirea lui Carol
în România puteau duce la eventualitatea proclamării independenței și chiar la destrămarea
Imperiului Otoman, Puterile Garante căutau o soluție de compromis cu atât mai mult cu cât
nimeni nu dorea redeschiderea „chestiunii orientale”.
Ultima dată când s-a mai discutat ideea anexării Principatelor Unite la Dubla
Monarhie s-a produs cu ocazia întâlnirii împăraţilor Franţei şi Austro-Ungariei la Salzburg
(18-23 august 1867). Cercurile politice româneşti au început să manifeste o neîncredere faţă
de o posibilă revenire a Franţei la o atitudine favorabilă cauzei române. Anexarea sau
ocuparea României, urma să se facă în cazul în care Rusia trecea Prutul153.
Poarta începe să se obişnuiască cu gândul prezenţei noului principe, dar
pretindea instalarea unui rezident turc la Bucureşti şi refuza ereditatea noului
149
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I 1866-1881,p. 47, Vezi şi Alin Ciupală, Istoria modernă a
Românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, p.53.
150
Barbu Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti,
2003, p. 166.
151
Ibidem, p.79.
152
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I 1866-188, p. 79.
153
C. Velichi, Relations roumano-greques durant la periode 1860-1871 în „Revue des études sud-est
européennes, VIII,nr.3,1970.

53
domnitor. Napoleon al III-lea sfârşeşte prin a interveni la Constantinopol în favoarea
reglementării problemei româneşti. Poarta Otomană va ceda deoarece situaţia în Balcani
începea să devină explozivă mai ales în cazul Serbiei, iar răscoala din Creta din iulie 1866,
ceea ce a creat noi complicaţii Porţii şi i-a diminuat posibilităţile de intervenţie militară în
România154.
Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor Garante şi încercând să
evite eventualele înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor,
autorităţile române supun unui plebiscit candidatura Printului Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen la tronul României. În acelaşi timp, delegaţii Principatelor Unite pe lângă
Conferinţa de la Paris aveau să prezinte un amplu memoriu justificativ. Evidenţiind limitele
domniei pământene şi invocând exemplul Belgiei şi Greciei, emisarii români susţineau hotărât
avantajele alegerii unui prinţ străin155.
Soluţionarea succesiunii domnului Unirii a dejucat planurile diplomaţiei ţariste
în privinţa revenirii la separaţia Principatelor. Prin recunoaşterea Principelui Carol de
către Poarta Otomană se va încheia prima etapă a perioadei inaugurate la 11 februarie 1866.
La înlăturarea pericolului intervenţiei militare în principate au contribuit în principal
evenimentele externe. Victoria Prusiei împotriva Austriei în războiul din vara anului 1866 a
sporit prestigiul unora din puterile care îl sprijineau pe Carol şi a slăbit pe unul din adversarii
potenţiali ai unităţii româneşti. Aşa cum au rezolvat problema Unirii într-o manieră originală
naţională, aşa vor conferi un sens naţional şi principiului alegerii unui prinţ străin, dintr-o
familie domnitoare din Europa apuseană şi ereditatea succesiunii. Elita politică începe să
considere tot mai mult că un asemenea principiu reprezintă un mijloc de înfăptuire a două
obiective majore: Unitatea şi Independenţa de înlăturare a rivalităţilor interne între
pretendenţii la tron, de eliminare a oricăror imixtiuni străine în afacerile Principatelor.
Dinastia străină instaurată în România în anul 1866 era considerată de majoritatea oamenilor
politici ai vremii ca un mijloc de consolidare şi modernizare a ţării, de grăbire a momentului
obţinerii independenţei statului român aflat încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
Politica faptului împlinit, una din principalele moşteniri ale lui Cuza, detronat la
11 februarie 1866 a jucat un rol decisiv în soluţionarea succesiunii domnitorului Unirii.
Dincolo de câştigul de cauză obţinut de cei îndrăzneţi şi hotărâţi să-şi îndeplinească singuri
destinul, rămânea de rezolvat latura aparent minoră a lucrurilor şi anume recunoaşterea
oficială a unui fapt ce părea să contravină acelor norme de drept internaţional în numele
cărora acţionau reprezentanţii Marilor Puteri. Regimul politic de esenţă liberală instituit în
1866 era printre cele mai înaintate din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al
XIX- lea consacrând libertăţile cele mai întinse care după opiniile contemporanilor
figurau numai în legislaţiile Belgiei, Elveţiei şi SUA156.
Având acceptul Prinţului Carol că primeşte Coroana României, Locotenenţa
Domnească publică Proclamaţia către popor la 30 martie, prin care recomanda alegerea prin
plebiscit a Principelui Carol de Hohenzollern ca ,,Domnitor al României”157 cu drept de
moştenire şi sub numele de Carol I. Datorită unei regii bine orchestrate şi a unei propagande
abil desfăşurate de guvernul de la Bucureşti, plebiscitul a reuşit să asigure un mare număr de
voturi în favoarea candidatului (685969 pentru şi doar 224 contra), rezultatele oficiale fiind
anunţate la 8/20 aprilie 1866. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14-8/20 aprilie 1866158. Când

154
Ibidem, p. 89.
155
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I 1866-188,p.49.
156
Tudor Drăgan, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, Cluj,
Editura Dacia, 1991, p. 25.
157
Ioan Scurtu, Carol I,p. 33.
158
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Vol. I Carol I, Bucureşti,Editura
Enciclopedică, 2001, p. 31.

54
Alexandru Ioan Cuza a folosit în mai 1864 plebiscitul pentru a legaliza lovitura de stat,
adversarii lui l-au criticat cu vehemenţă, afirmând că o asemenea consultare nu putea
avea nicio valoare într-o ţară în care majoritatea cetăţenilor nu ştiau să scrie şi să
citească. Acum, ajungând la putere, criticii de la 1864 deveniseră susţinători ai
plebiscitului ca expresie a voinţei naţionale159.
La 11/23 octombrie l866 Poarta a emis în final firmanul de investitură pentru Carol.
Otomanii renunţau la clauza restrictivă a firmanului din 1861 (recunoaşterea Unirii numai
pentru durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza) acceptând definitiv realitatea ireversibilă
a existenţei României. În anul 1866 Poarta Otomană recunoaşte perenitatea Unirii, dar
firmanul de investire recunoştea pe Principele Carol I numai în limita descendenţei lui
masculine ca domn al Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, parte integrantă a
Imperiului. După depunerea jurământului, Carol I a declarat că ,,din clipa în care am călcat
pe teritoriul României, am devenit român"160, cuvinte care fură îndreptăţite cu prisosinţă în
toată domnia lui. Carol I a avut cea mai lungă domnie, de 48 de ani, cu unul mai mult
decât al patriarhului neamului românesc Ştefan cel Mare şi Sfânt. Domnia sa a fost o
epocă de pace şi relativă linişte internă,căreia i se datorează progresele făcute de România161.
Prinţul Carol nu era un om de cultură, cu gusturi rafinate sau cu nuanţe de stil şi
gândire. Era ofiţer german şlefuit în comportament şi pregătire de spiritul aristocratic al
familiei princiare din care provenea. Nu era un suveran de fineţea intelectuală a unui Eduard
al VII lea, contemporanul său. Carol începe „meseria de rege” cum îi plăcea să spună, foarte
tânăr, formându-se pe parcurs. Cu Carol I începe monarhia constituţională în România.
Era un Hohenzollern, dar nu avea puterea unui Wilhelm I în Germania. O împământenire a
dinastiei la care suveranii au lucrat, lucrând pentru europenizarea României. Întâmplarea a
făcut ca alegerea principelui Carol de Hohenzollern să fie de bun augur pentru ţară. Persoana
sa reuşise să întrunească toate însuşirile unui monarh care să fie bun administrator, lipsit de
presiunile ce dezbina societatea românească domolind partidele prin imparţialitatea şi
dreptatea sa făcând să dispară competitorii la tron motiv permanent de intrigi şi agitaţii.
Primul act al domniei lui Carol este elaborarea constituţiei. Dar actul cel mai important
din domnia acestuia este războiul pentru independenţă şi obţinerea acesteia. Urcarea lui
Carol I pe tronul regal a consolidat poziţia Hohenzollernilor în România deşi se mândrea cu
descendenţa sa din vechea familie Colonna162 şi a întărit orientarea pro-germană, a politicii
externe a României. Deşi I.C. Brătianu fusese primul român pe care Prinţul Carol îl cunoscuse,
acesta din urmă nu-i acordă cârma guvernului. Îl preferă pe Lascăr Catargiu care făcuse asupra
tânărului şef de stat ,,cea mai bună impresie", mai ales printr-o atitudine calmă şi prudentă, prin
firea potolită şi convingerile sociale moderate. Carol sesizase de la început deosebirea dintre cei
doi oameni politici, preferând să acorde cârma primului său guvern lui Lascăr Catargiu iar nu lui
I. C. Brătianu, cu toate că-l aprecia pentru calităţile sale de om politic şi pentru o anumită relaţie
afectivă creată între ei163.
Carol I încă de la venirea sa la tron şi până la sfârşitul vieţii a manifestat o atitudine
politică conservatoare. Chiar regele recunoaşte într-un interviu acordat unui ziar parizian în
aprilie 1914, acesta afirmând ,,Şi apoi, vedeţi, sunt conservator ... Regii sunt totdeauna siliţi
să fie puţin conservatori"164. Astfel, în primii ani ai domniei, în contextul instabilităţii
guvernamentale şi a intensificării luptei între liberali şi conservatori pentru obţinerea
159
A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. I, Bucureşti, 1910, p. 477.
160
Valentin Hossu Longin, op.cit., p. 15.
161
Ibidem.
162
Polihroniade Mihail, Christian Alex. Tell, Domnia lui Carol I, Editura Vremea, Bucureşti, 1937, cf.
Stoenescu, Alex.,Mihai, Istoria loviturilor de stat din România 1821-1999, vol.III, Cele trei dictaturi, Editura
Rao, Bucureşti, 2002, p.58.
163
Ioan Scurtu, Carol I, p. 81.
164
Ion Bulei, Arcul Aşteptării 1914-1915-1916, Bucureşti, Editura Eminescu,1981,p.78.

55
dominaţiei în cadrul sistemului politic, Carol I, nemulţumit de prevederile Constituţiei, pe
care le considera ca prea democratice în raport cu stadiul de dezvoltare a ţării, nemulţumit de
limitarea prerogativelor sale, va încerca-cu sprijinul conservatorilor, dar şi al puterilor garante
- să modifice Constituţia pentru a impune un regim autoritar, o domnie personală. După
cum se cunoaşte, încercările sale au eşuat, dar în acel context s-a cimentat colaborarea sa cu
forţele conservatoare, pe care s-a sprijinit şi le-a sprijinit în continuare. De-a lungul domniei
sale, nu numai că n-a favorizat măsuri radicale, dar le-a temperat şi nu de puţine ori le-a
blocat.
În anul 1870, ca rezultat al experienţelor ce au avut loc după 1866, elita politică se află
în faţa unei serioase confruntări în legătură cu reorganizarea regimului instituit în urma
detronării lui Cuza. În lupta pentru reorganizarea regimului politic, un rol deosebit revine
încercărilor domnitorului Carol I de revizuire a Constituţiei pentru a se putea ajunge la
instituirea unei domnii autoritare. Confruntat cu numeroase adversităţi cărora putea tot mai
greu să le facă faţă, domnitorul, în afara orientării către conservatori se arată preocupat de
întărirea prerogativelor sale cu scopul de a salva un tron ameninţat din toate părţile. Sprijinit
numai de conservatori, Carol I a căutat să-şi consolideze situaţia şi folosindu-se de faptul că în
octombrie 1870 Rusia ceruse revizuirea Tratatului de la Paris face apel la Marile Puteri
solicitând modificarea statutului ţării. Ideea nu este bine primită de cabinetele europene, astfel
Bismarck îşi manifestă deschis dezacordul faţă de „orice complicaţie românească”. Vasile
Boerescu ministru de externe în 1873 va propune punerea în discuţia Consiliului de Miniştrii
la 25 septembrie a unui proiect de proclamare unilaterală a independenţei care urma să fie
sprijinit de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia.165 La 26 noiembrie/8 decembrie 1870
suveranii Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei au fost informaţi de faptul că
Domnitorul, depăşit de evenimente, cerea ca forma de organizare a regimului politic din
România să fie discutată la Conferinţa de la Londra166.
Pentru a preîntâmpina „pornirile Porţii” şi să zădărnicească „intenţiile ascunse şi
primejdioase” ale Rusiei încă din anii de început ai domniei lui Carol I se preconiza cu
„sprijin englez” o neutralitate pentru România de felul celei a Belgiei.
O încercare deosebit de interesantă s-a dovedit cea a lui V. Boerescu, unul dintre
apropriații politici pe atunci ai lui Carol I. În articolul România faţă cu Europa apărut în
„Pressa” la 3 noiembrie 1870, autorul, după ce şi-a exprimat convingerea că „ponderea
echilibrului european s-a modificat substanţial, dezvolta ideea că statul român să devină un
regat independent, cu un statut asemănător Belgiei, sub domniile lui Carol de Hohenzollern
şi garanţia puterilor celor mari din Europa”. Încercarea lui Vasile Boerescu inspirată, se
pare, de însuşi domnitorul Carol nu putea avea sorţi de izbândă din cauza opoziţiei marilor
puteri.
Paralel cu acest demers, Carol I a pregătit un lung memoriu care urma să fie publicat
în momentul abdicării. Memoriul analizează situaţia din ţară după 1866 pentru a
demonstra inevitabilitatea unui regim de dictatură personală. Se nega existenţa unei
burghezii autoritare, încercând să se demonstreze că în România nu există decât o singură
forţă politică pe care se putea sprijini şi anume moşierimea. În acelaşi timp, se sublinia că
majoritatea populaţiei nu era pregătită pentru înţelegerea libertăţilor democratice, fapt ce
impunea instituirea unui regim dictatorial. Interesant este faptul că domnitorul Carol I nu a
urmărit numai schimbarea regimului pe plan intern, ci s-a arătat interesat şi de modificarea
statutului juridic internaţional al României. În memoriul din 1870 se propunea
capitalizarea tributului de 900 000 lei către Turcia şi neutralitatea României care urma

165
Diplomaţia românească în slujba independenţei, Editura politică, Bucureşti, 1977.
166
Memoriile Regelui Carol I, Bucureşti, fără an, V., p. 103.

56
să aibă un statut juridic asemănător cu cel al Belgiei167. Se încerca astfel obţinerea
independenţei pe cale diplomatică. Realizarea acestui obiectiv ar fi avut consecinţe importante
nu numai pentru ţară ci şi pentru poziţia lui Carol I care dorea să îşi consolideze tronul168.
Memoriul nu a fost înaintat Puterilor Garante, pentru că acestea ar fi refuzat să încurajeze
iniţiativa de schimbare a regimului politic din România pentru a se evita complicaţii nedorite
în sud-estul Europei. Paralel cu aceste acţiuni ale lui Carol I, au loc în ţără mişcări anticarliste.
În acest context, are loc la Ploieşti în august 1870 celebra proclamare a ,,republicii", atât de
ridiculizată de I.L. Caragiale, dar care nu constituie un simplu incident oarecare fără trecut şi
viitor, datorat doar conjuncturii create în urma izbucnirii războiului franco-prusac. Mişcarea
de la Ploieşti demonstrează existenţa unor planuri cât se poate de serioase în legătură cu
detronarea lui Carol I şi schimbarea regimului existent în România169.
Adversarii lui I.C.Brătianu au mers până acolo încât au prezentat în presa vremii că că
acesta s-ar vrea în capul Republicii. Acest zvon nu era adevărat mai ales că I.C.Brătianu
realiza faptul că Republica era situația ideală pentru Marile Puteri de a comprimite și a pune
în primejdie existența statului român abia constituit și organizat constituțional.
Monarhist convins, Ion Ghica a realizat că domnitorul Carol I n-a reuşit să înţeleagă că
interesele Prusiei ar putea în anumite împrejurări, să se găsească în opoziţie cu cele ale
României, deşi fusese prevenit la timp de tatăl său. Carol era acuzat că s-a făcut de bună voie
instrumentul politicii lui Bismarck în această parte a Europei. Tatăl domnitorului Carol, care
cunoştea bine caracterul lui Wilhelm şi politica tradiţională a Prusiei, îl sfătuia să nu conteze
pe sprijinul Berlinului, căci la prima ocazie putea fi sacrificat. În ochii lui Bismarck,
principele Carol I nu era decât un gaj pe care să-l ofere fie Rusiei fie Austriei contra
unor avantaje. De aceea, considera tatăl lui Carol I, că acesta trebuia să-şi apropie afecţiunea
românilor ca veritabil deţinător al tronului. La început, Carol nu a înţeles acest lucru şi căuta
modificarea unor articole din Tratatul de la Paris în scopul de a acorda prerogative domnului
spre a conduce ţara conform tendinţelor politice ale Berlinului. Carol se considera nenorocit şi
chinuit de supuşii săi înapoiaţi, fapt care a dus la cristalizarea unor atitudini ostile anticarliste
şi antiprusace din partea românilor care nutreau sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de
Franţa, singura putere care s-a interesat în mod constant de soarta lor. În 1873 la vestea
că pe 10 ianuarie Napoleon al III-lea s-a săvârşit din viaţă în localitatea engleză Chislehurst,
România a fost singura ţară unde au fost organizate procesiuni funebre care aveau
semnificaţia unui doliu naţional. Parlamentul României a fost singurul din toată Europa care a
emis un vot solemn de preţiure a memoriei lui Napoleon al III-lea. S-a votat o moţiune
exprimând gratitudinea Ţării pentru memoria lui Napoleon al III-lea, act iniţiat de deputatul
conservator Gheorghe Cantacuzino şi susţinut de ministrul de externe Gheorghe Costaforu.
Gesturile românilor de cinstire a memoriei lui Napoleon al III-lea au produs o nedisimulată
iritare la Paris cu deosebire în cercurile guvernamentale, care acuzau faptul că românii şi-au
exprimat recunoştinţa faţă de „fostul împărat” şi nu faţă de naţiunea franceză170.
Pe fondul acestor sentimente ultra germanice ale domnitorului Carol, şi sentimentele
pro franceze ale românilor, au loc mişcările antidinastice din 1870 şi 1871. La acestea se
adaugă şi reacţia elitei politice din ţară împotriva consulului prusian von Radowitz, un slav
germanizat, promotor al ideii de germanizare a României171 .

167
România în relaţiile internaţionale, p. 243, vezi şi Apostol Stan, Vasile Boerescu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1974 precum şi Cătălin Dobrescu, Vasile Boerescu între politică şi drept, în Arhivele Prahovei,
nr.V/2000.
168
Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1993, p. 125.
169
Ibidem, vezi şi Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, Editura Academiei, Bucureşti,
1983 coordonatori Paraschiva Cândea, Mircea Iosa, Apostol Stan.
170
Gheorghe Cliveti, Europa franceză şi cauza română(1789-1871), Iaşi, Editura Junimea, 2010-2012, p. 541
171
Anastasie Iordache, Ion Ghica diplomatul şi omul politic, p. 287-288.

57
 Încercările domnitorului de a revizui Constituţia pentru a putea institui un regim
autoritar au întâmpinat o dârză opoziţie din partea liberalilor de toate nuanţele (radicali,
”maişti”,”fracţionişti", şi partizanii lui Ion Ghica). Parcă pentru a pune gaz pe foc, scrisoarea
lui Carol I către Auerbach este publicată în ,,Augsburger Allgemeine Zeitung", fiind
considerată un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. În scrisoare se critică Constituţia
fiind apreciată ,,atât de liberală încât nici un popor din Europa nu are alta la fel"172 cât şi
teoriei referitoare la discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare a poporului român şi instituţiile
moderne cu care a fost înzestrată ţara. În această scrisoare, Carol I încerca să demonstreze că
era singurul om care înţelegea adevăratele nevoi ale ţării, dar nu putea face nimic din cauza
politicienilor formaţi în Occident şi preocupaţi de introducerea unor instituţii străine de
realităţile româneşti. Efectul scrisorii a fost devastator, liberalii calificând documentul în
Parlament drept un „act de înaltă trădare173”.
Prima măsură luată de Carol I, a fost amnistierea delictelor politice prin Decretul nr.
808 din l0 mai 1866. Încă în drum spre Bucureşti la Piteşti, prinţul îşi manifesta dorinţa de a
se situa mai presus de conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru.
Măsura se referea în primul rând la ultimul guvern al lui Alexandru Ioan Cuza ai cărui
membri fuseseră trimişi judecăţii Înaltei Curţi de Justiţie şi de Casaţie prin Decretul numărul
558 din 29 martie 1866 al Locotenenţei Domneşti. Bine informat, prinţul a luat o măsură care
prevenea eventualele conflicte politice. Abia după aceea prinţul Carol I primeşte demisia
Locotenenţei Domneşti şi numeşte noul Consiliu de miniştri prezidat de Lascăr Catargiu174.
Carol I, dornic să înrădăcineze monarhia din România în familiile domnitoare
europene, a favorizat căsătoria nepotului său Ferdinand cu principesa Maria Alexandra
Victoria, nepoata a reginei Victoria şi fiica Ducelui de Edinburgh. Aceasta reprezenta
garanţia unei susţineri la nevoie din partea imperiilor britanic şi ţarist.
Ion I. C. Brătianu, referindu-se într-o conferinţă publicată în 1927 la personalitatea
regelui Carol I, afirma:„Dinastia străină a fost creaţia înţelepciunii politice a înaintaşilor
noştri, spre a pune capăt dezbinărilor pentru domnie şi a da putinţa dezvoltării interne a
tânărului stat român. După războiul de Ia 1878, dinastia a încetat de a mai fi străină. Botezul
de sânge şi coroana de oţel pe capul Regelui Carol au consacrat dinastia naţională
română175”.
Dinastia străină de origine occidentală nu este rezultatul voinţei întâmplătoare a unei
grupări de interese, ci împlinirea ideii fundamentale a naţiunii române „de-a rupe cu ideile
bonjuriste” şi a da expresie aspiraţiei legitime a ţării de a se apropia „de cultura apuseană şi
de a face ca, prin instituţiune, moravurile să se îndrepte spre bine”176. Soluţia monarhică de
la 1866 nu a fost inspirată doar de grija de a pune capăt rivalităţilor „dinăuntru”, ci „de o
idee de un ordin mai înalt”, aceea că ţara „putea să trăiască din propriile ei puteri şi din
propria ei conştiinţă naţională”177.

172
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol.I 1866-1881, p. 135.
173
Memoriile regelui Carol I, Bucureşti, fără an, VI, p. 5.
174
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p. 29.
175
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 216.
176
Mihai Dorin, Civilizaţia Românilor în viziunea lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1998, p. 184.
177
Ibidem, p.183.

58
 CAPITOLUL VIII
ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI DIN 1866

Constituţia de la 1866* este de fapt opera tinerilor liberali formaţi la şcolile şi

universităţile apusene, care asimilaseră o serie de idei politice de sorginte franceză şi belgiană
mai ales, pe care încercau să le adapteze condiţiilor deschise de Convenţia de la Paris din
1858 adoptată de Marile Puteri Garante şi considerată prea restrictivă. Hotărârea acestora de a
impune procesului instituţional-politic un ritm mai rapid, era considerată singura modalitate
de depăşire a înapoierii rezultate din îndelungata dominaţie străină şi de accelerare a
dezvoltării social economice.
În perioada când unirea realizată în 1859 era ameninţată (tocmai izbucnise şi războiul
austro-prusac din 1866) n-a fost timp pentru elaborări proprii, cu toate că în ţară exista deja o
şcoală juridică românească, cu oameni bine pregătiţi în şcolile Apusului. Alegerea
constituţiei belgiene care era mai înaintată în multe privinţe şi cea mai echilibrată din
Europa. Să nu ne închipuim de altfel, că alte state, când şi-au adoptat constituţiile lor, nu s-au
inspirat unele pe altele. Modelele francez, englez şi american sunt cele care inspiră pe toţi,
după ce se influenţează reciproc178. Nu s-a preluat totul, şi când s-a făcut ceea ce s-a putut,
s-a apelat la tradiţia jurisprudenţei româneşti.
În 1866 după răsturnarea lui Al. I. Cuza s-a trecut într-o nouă fază în privinţa puterii
legislative. A fost menţinut sistemul bicameral deşi radicalii au încercat să înlăture Senatul,
numărul alegătorilor a fost redus faţă de situaţia instaurată în 1864. Dacă luăm în consideraţie
stipulaţiile Constituţiei şi noua lege electorală posibilitatea imixtiunii puterii executive în
procesul electoral a fost limitat.
Regimul electoral stabilit în 1866 avea să se menţină până la sfârşitul primului război
mondial reglementat de modificările aduse în 1884.
Această lege fundamentală avea scopul de a institui un regim constituţional care
să realizeze o deplină separare a puterilor statului, să lichideze arbitrariul politic şi să
inaugureze domnia legilor elaborate de un organism special, care este expresie a
doctrinei liberale. Constituţia din 1866 practic a abrogat Statutul Dezvoltător al Convenţiei
de la Paris adoptat ca urmare a loviturii de stat din 2 mai 1864. Constituţia din 1866 semăna
cu legile fundamentale liberale existente în Europa occidentală. Similitudinea cu acestea era
una din principalele consecinţe ale deschiderii Apusului pentru intelectualii români,
deschidere începută în anii '30 şi'40 ai secolului al XIX-lea179. În principate, ideile liberale de
sorginte britanică vor pătrunde datorită vizitei la Londra a lui Nicolae Rosetti-Roznoveanu180.
Principalul izvor de inspiraţie al autorilor acestui document a fost Constituţia belgiană din
1831 atât sub raportul formei cât şi al conţinutului. De fapt, Constituţia belgiană din 183l era
inspirată din Carta franceză de la 1814 al cărei autor era Benjamin Constant, care la rândul ei
era copiată după instituţiile britanice. Această constituţie era cu adevărat modelul de monarhie
constituţională care a făcut istorie în Europa181. Totuşi, trebuie remarcat că şi documentele
programatice ale revoluţiei române de la 1848, prin dorinţele Divanului ad-hoc al
Moldovei constituie izvoarele proiectului de constituţie de la 1859, pe care se suprapun
* vezi şi ampla lucrare intitulată Constituţiile României. Studii, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, coordonator Gh.
Sbârnă; autori Ion Bulei, Gh. Sbârnă, Cezar Stanciu, Teodora Stănescu- Stanciu.

178
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Bucureşti,Editura Humanitas,1990, p. 10
179
Alexandre Tilman-Timon, Les influences étrangères sur le droit constitutionnel roumain, Librairie de
Recueil Sireuy, Paris;Cugetarea Georgescu Delafras, Bucureşti, 1946.
180
Veselin Traikov, Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare naţională din Balcani până în
anul 1878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.66.
181
Jacques Madaule, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti,1973, vol. II, p.240.

59
în mod hotărâtor prevederile constituţiei belgiene. Printre izvoarele Constituţiei de la 1866
mai putem aminti, aşa cum menţionează A .D. Xenopol şi Constituţia Cărvunarilor din 1822,
ea fiind ,,cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale” şi ,,cea dintâi întrupare a unei
gândiri constituţionale în ţările române”. Această constituţie elaborată de Ionică Tăutul
proclamă, unul din principiile fundamentale ale dreptului constituţional modern: guvernarea
naţiunii prin ea însăşi, principiu inspirat din duhul ,,nesupunerii franţuzeşti”, adică principiile
revoluţiei franceze din 1789182.
În Şedinţa din 11 septembrie 1859 a Comisiei Centrale de la Focşani în cadrul
dezbaterilor pe marginea proiectului de constituţie ce urma să reglementeze noua organizare
politică şi statală a Principatelor Române, Mihail Kogălniceanu afirma că ,,trebuie să ne
apropiem de legile minunate ale Belgiei.”, de aceea trebuie să merităm ,,numele ce ni s-a dat
de multe ori de Belgia Orientului”183. Prin acest proiect de constituţie se urmărea încadrarea şi
integrarea societăţii noastre în spiritul modern, european, de organizare şi conducere
democratică, atât din dezbaterile publice cât şi din presa vremii rezultă cu pregnanţă apelul
permanent la valorile şi tradiţiile democratice româneşti care să reflecte structurile sociale şi
politice specifice societăţii româneşti: ,,Voim legi şi instituţii în armonie cu moravurile şi
datinile noastre, se afirmă într-un cotidian al vremii, căci legile, cum zice Montesquieu
<trebuie să fie aşa de potrivite poporului pentru care ele sunt făcute, încât este un prea mare
hazard dacă acele ale unei naţii să se potrivească unei altei> "184. I. C. Filitti constată că
între constituţia belgiană şi cea de Ia 1866 există totuşi 33 de deosebiri fundamentale.
Redactorii Constituţiei de la 1866 au suprimat din constituţia belgiană textele considerate ca
inaplicabile în România au dezvoltat alte principii existente în această constituţie şi au
introdus idei noi ce interesau viaţa şi cultura naţională185.
Legea fundamentală de Ia 1866 nu a fost o simplă traducere şi preluare a unor
legiuiri apusene, ea fiind şi o prelucrare a unui proiect al Comisiei Centrale de la
Focşani din 1859. Acest proiect constituie de fapt izvorul principal al Constituţiei de la 1866,
care era în aproape întregimea lui o simplă reproducere a Constituţiei belgiene de la 1831,
care în epocă se bucura de o reputaţie exagerată fiind socotită drept o operă desăvârşită a
liberalismului, dar mai ales că în 1857 Constituţia Belgiei fusese tipărită la Iaşi în traducerea
românească de către T. Veisa. Pe lângă Constituţie, s-a mai tradus şi publicat legea electorală
şi legea organizării judiciare. Neîndoios broşura lui T. Veisa a servit de model Comisiei
Centrale iar Proiectul din 1859 este izvorul de la care s-a inspirat legiuitorul din 1866186.
Organizarea constituţională a Belgiei era considerată idealul românilor încă din
1856 când în revista Steaua Dunării care apărea la Bruxelles la 4 decembrie 1856 se
considera că Principatele pot deveni Belgia Orientului, fiind prima dată când apărea
această expresie atât de des folosită187.
Minunata lege a Belgiei, cum spunea Mihail Kogălniceanu, s-a constituit într-un
”punct de reper şi sursă de inspiraţie în cadrul Constituţiei de la 1866”188. Elaborarea

182
A.D. Xenopol, Primul proiect de constituţie a Moldovei din 1822. Originile Partidului Conservator şi ale
celui Liberal, Bucureşti, 1898, p. 23. Vezi şi Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les
Principautés Roumaines 1831-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 24; Vezi şi Cum s-a înfăptuit
România modernă, p. 56.
183
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti,Editura Şansa, 1996, p.29
184
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866. Originile democraţiei române, Bucureşti, Tipografia
Ziarului „Universul”, 1934, p.6.
185
Angela Banciu, op. cit,p.31.
186
C. Angelescu, Isvoarele Constituţiei Române de la 1866, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei Culturale
„Principele Carol”, 1926, p.6.
187
Gheorghe Platon,Lupta românilor pentru unitatea naţională, 1855-1856. Ecouri din presa europeană, Iaşi,
Editura Junimea,1974, p. 158.
188
Angela Banciu, op. cit.,p. 29.

60
Constituţiei din 1866 prin recuperarea fondului lexical şi instituţional din experienţele
constituţionale anterioare constituie apogeul acţiunilor româneşti de racordare la un model
constituţional modern. De fapt actul fundamental de la 1866 a impus definitiv ceea ce este ,,o
idee centrală în imaginarul modernităţii juridice: supremaţia constituţiei"189. Şefii mişcării
revoluţionare de la 1848 au renunţat la visele lor de guvernământ republican, acceptând
ideea unei monarhii constituţionale şi a prinţului străin datorită influenţei ideilor
constituţiei belgiene. Aceştia aveau ca model doi suverani: Victor Emanuel din Piemont şi
Leopold I al Belgiei190.
Alegerea Constituţiei belgiene ca model pentru cea românească nu a fost
întâmplătoare, De menţionat că în secolul al XIX-lea, Constituţia belgiană a servit ca model
pentru mai multe state ca Grecia (1843) Suedia şi Danemarca(1849) precum şi România
(1866). De menţionat că şi Tunisia adoptă o Constituţie modelată după cea belgiană în 26
aprilie 1861 „fiind prima Constituţie din lumea arabo-musulmană”191. Nu putem omite nici
Constituţia Bulgariei din 1879192. De asemenea Constituţia belgiană a servit de model şi
Constituţiei otomane din 1876 elaborată de Midhat Paşa unul din conducătorii
organizaţiei ,”Junii turci”. Această constituţie a fost suspendată de sultanul Abdul Hamid II
la l4 februarie 1878. Constituţia va fi restabilită la 24 iulie 1908 şi va pune capăt sângerosului
absolutism al sultanului Abdul Hamid al II-lea ca urmare a revoluţiei ,,Junilor Turci”. Era de
fapt celebra constituţie care deşi avea aparenţe liberale, considera România şi Serbia drept
,,provincii privilegiate". Era pentru prima oară când un stat islamic adopta o constituţie
liberală a unui stat creştin, ceea ce denotă hotărârea unei părţi a elitei politice otomane
de modernizare a statului turc, modernizare desăvârşită de Kemal Atatürk. Pentru
Români, această Constituţie are o mare importanţă şi în baza căreia un aromân a putut fi ales
în forumul legislativ otoman şi anume N. Batzaria, care a avut legături personale cu noul
sultan Mahomed al V-lea193.
Prin ce este importantă această constituţie? Prin faptul că are un fond ideologic şi
juridic preluat de la The Bill of Rights britanic, ideile lui John Locke şi Montesquieu,
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, Constituţia franceză din 1791 şi anumite
elemente din Constituţia Ţărilor de Jos194.
Legiuitorii din 1866 afirmau necesitatea unei Constituţii prin care să se asigure nu numai o
bază pentru guvernare, ci şi o largă deschidere către viitor. Astfel, sub raportul concepţiei
generale, Constituţia trebuia să privească nu spre trecut, prin inserarea unei colecţii de
,,bariere " împotriva unor forme ale acestuia, cât mai ales să introducă un regim liberal şi
egalitar, garantându-se naţiunii libertăţile publice de care se bucurau popoarele cele mai
evoluate ale Europei civilizate. Sub acest raport, o bună parte a legiuitorilor din 1866 sunt
oameni politici formaţi şi educaţi în spiritul ideilor Revoluţiei Franceze, difuzate în societatea
românească în mai multe etape şi prin diferite mijloace. Sursele doctrinei liberale şi
democrate de care erau animaţi apar nu numai în formulările constituţionale, ci şi în
argumentarea numeroaselor discuţii asupra proiectului. Experienţa constituţională a Franţei,
mai ales modul în care fuseseră transpuse-unele principii privind libertăţile publice şi
drepturile omului era evocată prioritar de deputaţi ca N. Ionescu,A.Pascal, G.Mârzescu,I.Strat
etc., cu scopul apărării unor asemenea idei regăsite în legea fundamentală românească. Nu se

189
Charles Étienne Lagasse, Le modèle constituionnel belge, în Romanian Political Science Review, Studia
Politica, vol.VIII, nr.1/2008, Bucureşti,Editura Nemira, p.13.
190
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918,p. 71.
191
Viorel Cruceanu, Convergenţe româno-tunisiene 1856-1881 în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul IV,
nr.39, decembrie 2012,p.76.
192
Charles Étienne Lagasse, Le modèle constituionnel belge, p.14.
193
Zbuchea Gheorghe, O istorie a românilor din peninsula Balcanică Secolele XVIII-XX, Bucureşti, Editura
Biblioteca Bucureştilor,1999,p.82.
194
Tudor Drăganu, op. cit., p.89.

61
făcea abstracţie nici de experienţa britanică, luată ca model, cu precădere, de N. Ionescu, care
socotea pe englezi ,,magiştrii noştri în regim constituţional". Publiciştii şi oamenii politici
aparţinând şcolilor liberale din Europa Occidentală, inclusiv din SUA, printre care Royer
Collard, Benjamin Constant, Guizot, Tocqueville, John Stuart Mill, Adams, Livingstone etc -,
precum şi teoreticieni ai antichităţii în domeniul politologiei, ca Socrate, Platon, Aristotel,
Polibiu şi Tacit erau readuşi în atenţia Constituantei, atestând, pe de o parte, larga şi profunda
cultura politică a unora dintre deputaţi, iar pe de alta preocuparea de a oferi legiuitorilor
romani de la 1866 surse de inspiraţie dintre cele mai redutabile195.
Sub raportul formulărilor constituţionale propriu-zise, legiuitorii din 1866 găsesc în
Constituţia belgiană din 1831 modelul de urmat cel mai adecvat. Ideologia revoluţionară
franceză, de la 1789, trecută prin filtrul reformismului constituţional belgian - al cărui
model de organizare statală şi de conducere pe planul relaţiilor externe era agreat - este, în
ultimă instanţă, sursa constituţională prevalentă196. Tocmai pentru că a văzut în Constituţia
belgiană din 1831 o întruchipare a celor mai largi aspiraţii de libertate şi democraţie, la 1859,
Comisia Centrală de la Focşani a luat-o drept model pentru elaborarea unui proiect românesc.
Pe o asemenea bază,în 1866, Consiliul de Stat a elaborat proiectul impus de necesităţile
noului regim. Este însă demn de menţionat că modelul belgian a devenit drept baza de
inspiraţie, iar nu o sursă reprodusă fără discernământ şi fără contingenţă cu realităţile
naţionale197. Gândirea politică românească, în materie de izvoare constituţionale, era
familiarizată,cu diferite surse încă din epoca revoluţiei de la 1848, încât momentul 1866
venea pe un teren nu numai de confruntare, dar şi de sedimentare a ideologiei politice.
Modelele de guvernare a celor mai evoluate politic state din lume erau cunoscute de către o
parte a legiuitorilor din 1866,nu numai în general, ci şi prin modul de acţiune a mecanismului.
Constituția stabilea principiile și normele regimului monarhic constituțional. Astfel,
domnitorul venea la tron pe cale ereditară iar nu prin alegere, el fiind inviolabil și
neresponsabil pentru actele sale. Articolul l28 proclama supremația constituției, prevăzându-
se că aceasta nu putea fi suspendată nici în totalitate, nici în parte. Constituția de la 1866 este
în fapt continuarea unui efort de implantare a elementelor modernităţii constituţionale198.
Spiritul construcţiei constituţionale este unul preocupat să reconcilieze în descendenţa
regimurilor moderate ale Franţei ,,Bourbonilor" şi Belgiei autoritatea şi libertatea.
Guvernământul constituţional conferă efectivitatea libertăţii individuale şi observaţia lui B.
Constant de la 1815 se potriveşte şi Constituţiei din 1866 şi anume libertatea se sprijină
pe morala publică şi privată fără de care nu poate exista nici pace nici demnitate nici
fericire pentru oameni199. Nu putem omite relevanţa terminologiei legale privind morfologia
constituţională monarhică parlamentară a Constituţiei din 1866 în care sunt prezente garanţii
preluate din cadrul reflecţiei juridice franceze şi belgiene de până la 1938. Acesta este
fundamentul libertăţii individuale şi pavăza împotriva arbitrariului până la instaurarea
autoritarismului şi totalitarismului.
Această constituţie, deşi continua în materie de legi fundamentale Regulamentul
Organic, Convenţia de la Paris şi Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, nu se
putea compara cu acestea. Ea oferea cadrul legislativ cel mai favorabil progresului societăţii
româneşti prin principiile pe care le promova, libertăţile cetăţeneşti pe care le prevedea şi
stabilitatea politică pe care o putea asigura. Constituţia din 1866 îmbina principiile
moderne europene cu cele tradiţionale româneşti. Profilul monarhului constituţional

195
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p.42.
196
Ibidem.
197
Ibidem.
198
Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei, Limbaj şi drept în Principate până la 1866, Bucureşti, Editura
Nemira, 2004,p.255.
199
Tudor Drăganu, op. cit., p.89.

62
care este schiţat în constituţie este identic cu acela prezentat deja la 1815 de Benjamin
Constant. Constituţia din 1866 reuneşte şi o mai veche exigenţă paşoptistă a
responsabilităţii ministeriale, iar regula contrasemnării legilor şi decretelor, esenţială în
arhitectura parlamentară reia integral textul belgian din 1831200.
Influenţa franceză şi belgiană în Principatele dunărene s-a manifestat şi în elaborarea
mai multor legi: legea pentru organizarea Curţii de Casaţie (1851), legea presei (1862), legea
comunală şi departamentală. În codurile civile de după 1860, cea mai mare parte a legislaţiei
noastre ipotecare este de influenţă franceză şi belgiană. Constituţia belgiană a introdus în
dreptul românesc ordinea, organizarea, spiritul de libertate. Ea a contribuit fără îndoială
la progresul societăţii româneşti, aşa cum aprecia juristul Andrei Rădulescu201. S-au utilizat
din Constituţia belgiană în primul rând principiile fundamentale, acelaşi plan şi acelaşi
aranjament; în ceea ce priveşte părţile deosebite au fost folosite prevederile dreptului francez.
Adoptarea modelului belgian în 1866 a avut o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării şi consolidării statului român. Prin aplicarea sa a format o numeroasă serie de
funcţionari obişnuiţi a conduce statul după principii modeme, o adevărată pleiadă de oameni
politici. Constituţia din 1866 a fost forma juridică care a consacrat aspiraţiile democratice ale
naţiunii româneşti prin statuarea unor principii deosebit de importante pentru funcţionalitatea
statului, cum ar fi: principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiei puterilor,
principiul guvernământului reprezentativ, principiul monarhiei ereditare, principiul
responsabilităţii ministeriale, principiul supremaţiei constituţiei asupra celorlalte legi.
Cum legea cu privire la responsabilitatea ministerială urma să fie adoptată abia la cea
mai apropiată sesiune a parlamentului, Constituţia din 1866 atribuia până atunci puteri
legislative Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pe calea unei prevederi care încălca flagrant
principiul separaţiei puterilor statului, se stabilea anume că, până la adoptarea legii privitoare
la responsabilitatea ministerială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era împuternicită să
caracterizeze delictul şi să determine pedeapsa fără să poată, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de legea penală, aplica o pedeapsă mai mare decât detenţiunea (art.102).
În ciuda faptului că în Constituţie nu se găsea nici o referinţă privitoare la
responsabilitatea politică a miniştrilor, a fost totuşi posibil ca această regulă, care prinsese
rădăcini în temeiul Convenţiei de la Paris, să continue să se afirme şi sub imperiul Constituţiei
din 1866, ca o cutumă constituţională; căci structura de ansamblu a acesteia favoriza o
asemenea dezvoltare.202
În privinţa acestei structuri trebuie menţionat că ea era din multe puncte de vedere - şi
mai ales prin prisma raporturilor dintre puterile statului – era identică celei cunoscute de
Constituţiile franceze din 1814 şi 1830, precum şi de Constituţia belgiană din 1831. Numai
conţinutul turnat în tiparul astfel stabilit a variat mai mult sau mai puţin de la o ţară, la alta, în
funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice specifice fiecăreia.203
În ţările occidentale, regimul parlamentar a luat naştere într-un moment istoric în care
monarhul deţinea puterea supremă în stat, şi de aceea era socotit ,,şeful statului”. Atunci când
forţele politice opuse absolutismului monarhic au izbutit să-şi afirme întâietatea în stat şi au
înscăunat regimul parlamentar, tradiţia de a considera că monarhul este ,,şeful statului” s-a
menţinut, fiind uneori oglindită chiar în prevederile constituţiilor. Treptat însă, atribuţiile

200
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1959-1918, p.91.
201
Andrei Rădulescu, La Belgique et le constitutionalisme roumain, în Studia Politica, vol. VIII, nr.1, 2008,
University of Bucharest, Editura Nemira, 2008, p.191, vezi şi lucrarea de licenţă susţinută în cadrul Facultăţii de
Arhivistică din cadrul Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza” Bucureşti de Rodica Vâlcu intitulată Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, publicată integral în „Arhivele Prahovei” nr. VII/2002.
202
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918,p.57.
203
Tudor Drăganu, op.cit , p.306.

63
monarhului au fost restrânse sau, deşi formal au continuat să figureze în reguli de valoare
constituţională, au căzut în desuetudine.204
Astfel, în Anglia, sancţionarea legilor va fi socotită tot timpul o prerogativă regală.
Totuşi, încă la începutul secolului al XVIII-lea, puterea legislativă a trecut în întregime asupra
parlamentului. Atunci, mai precis în 1707, s-a înregistrat ultimul refuz regal de a sancţiona un
,,bill”205.O altă mutaţie fundamentală s-a produs prin faptul că multe atribuţii deţinute în
principiu de şeful statului, în practică au ajuns să fie exercitate de miniştri şi în special de
primul-ministru, sau au fost limitate substanţial pe alte căi. Astfel, atribuţia dizolvării Camerei
Comunelor a devenit de fapt o atribuţie a primului-ministru. Acesta hotărăşte asupra
necesităţii şi momentului luării acestei măsuri, iar şeful statului nu face decât să o oficializeze.
Numirea miniştrilor a încetat de a mai fi o prerogativă discreţionară a şefului statului, pentru a
se reduce la simplul act mecanic de semnare a listei guvernamentale prezentate de primul-
ministru. Până şi libertatea de apreciere a şefului statului în numirea primului-ministru a fost
sever limitată. O dată cu organizarea tot mai strânsă a partidelor politice şi cu polarizarea
opiniei publice în jurul a două formaţiuni principale de acest fel, monarhul n-a mai putut
desemna ca prim-ministru decât pe liderul uneia dintre ele, şi anume pe cel care dispunea de
majoritate în Camera Comunelor. În general, în Anglia, regele nu este în măsură să intervină
direct în afacerile statului, putând doar exercita o oarecare influenţă asupra cabinetului
ministerial, ca urmare a obligaţiei primului-ministru de a-l informa despre problemele mai
importante interesând conducerea de stat şi de a-i asculta punctul de vedere. Astfel, prin
aplicarea principiului că miniştrii răspund de actele şefului statului se ajunge ca prerogativele
acestuia să fie îndeplinite de fapt de primul-ministru şi cabinetul ministerial. Cu alte cuvinte,
aceste atribuţii nu mai aparţin şefului statului decât nominal, căci în cele din urmă tot ceea ce
i-a rămas să facă este de a semna hotărârile luate în prealabil de miniştri206.
În Franţa, în perioadele de aplicare a Constituţiilor din 1875 şi 1946 – constituţii care
au consacrat regimul parlamentar - preşedinţii de republică au exercitat de asemenea ceea ce
s-a numit „o magistratură de influenţă".Dată fiind fărâmiţarea corpului electoral în
numeroase partide politice, ca şi lipsa lor de disciplină, preşedintele de republică a exercitat în
general o influenţă mai mare asupra mersurilor treburilor publice decât şeful statului în
Anglia. Pe timpul celor două constituţii menţionate, rolul lui a fost nu numai de a semna
numirea ca prim-ministru a liderului majorităţii parlamentare, ci el a avut o destul de largă
posibilitate de apreciere în ceea ce priveşte alegerea persoanei pe care o însărcina cu formarea
guvernului. ,,El putea favoriza o anumită combinaţie, să defavorizeze o alta, sa împingă
înainte un anumit lider, să paralizeze pe altul”207. Nu este mai puţin adevărat că preşedintele
republicii trebuia să îl desemneze în aşa fel pe primul ministru încât guvernul format de acesta
să se poată bucura de sprijinul parlamentului. În orice caz, dreptul şefului statului de a numi
miniştrii se reducea la foarte puţin, odată ce rolul lui în această privinţă era doar de a semna
lista miniştrilor ce-i era prezentată de primul-ministru. În sfârşit, exercitarea importantei
atribuţii a şefului statului de a dizolva Adunarea Naţională, subordonată de Constituţia din
1875 avizului conform al Senatului, a căzut în desuetudine începând din anul 1877208. O
evoluţie în mare măsură asemănătoare, spre un transfer efectiv al puterii executive din mâinile
şefului statului în cele ale primului-ministru şi ale cabinetului ministerial s-a produs şi în
celelalte ţări occidentale care s-au orientat spre regimul parlamentar: Belgia, Olanda,
Danemarca, Norvegia, Suedia etc.

204
Ibidem.
205
Ibidem, p.211.
206
Apostol Stan , Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, p. 56.
207
Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, p.171.
208
Ibidem.

64
 Procesul de privare a şefului statului de exerciţiul efectiv al unor atribuţii, intervenită
în profitul celui de-al doilea organ al executivului: Consiliul de Miniştri, iar uneori şi în cel al
adunărilor legiuitoare, a parcurs în România, în perioada de aplicare a Constituţiei din 1866, o
curbă diferită în comparaţie cu ţările occidentale cu regim parlamentar. Aceasta curbă s-a
oglindit mai ales în unele domenii, cum au fost: conducerea politicii externe, numirea
miniştrilor, exercitarea atribuţiei de dizolvare a corpurilor legislative, etc209.
Îndepărtarea în aceste domenii a practicii politice din România de ceea ce se consideră
ca fiind linia general acceptată în aplicarea regulilor regimului parlamentar nu a avut loc fără
o opoziţie mai mult sau mai puţin hotărâtă din partea acelor oameni politici care erau
preocupaţi de stricta respectare nu numai a textului dar şi a spiritului Constituţiei. Mijlocul
principal utilizat de ei în acest scop era invocarea uzanţelor parlamentare occidentale.
De asemenea, prin acest act drepturile şi libertăţile civile înscrise în mod fundamental
au fost proclamate şi garantate toate în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26
august 1789.
Proclamând suveranitatea naţiunii ca singura sorginte a puterii sociale, Constituţia
împărţea această putere în trei puteri publice: executivă, legislativă şi judecătorească,
declarând că ele ,,emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune”210. Astfel, Constituţia din 1866 admitea principiul suveranităţii naţionale
formulat de Rousseau, dar în acelaşi timp admitea şi principiul delegaţiunii, al reprezentării
formulat de Montesquieu211.
Prin această Constituţie, poziţia domnitorului în Stat a fost reglementată diferit faţă de
Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris din 1864 în sensul că se consacra principiul
separaţiei puterilor în stat astfel încât domnul nu mai putea acumula puterea executivă şi
legislativă. Comparativ cu Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, puterea domnului
era mult îngrădită. Constituţia din 1866 stabilea cazuri concrete în care domnul nu avea
dreptul să intervină: nu putea ierta sau micşora pedepsele hotărâte de justiţie în privinţa
miniştrilor, nu putea suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii, nici a interveni prin niciun
mod în administrarea justiţiei, nu putea crea o funcţie nouă fără o lege specială, nu putea
modifica sau suspenda legile şi nu putea scuti pe nimeni de aplicarea lor. Poziţia particulară
pe care proiectul de la 1859 o deţine ca sursă originală de inspiraţie pentru Constituţia din
1866 este confirmată la nivel terminologic, prin stabilirea unui nucleu destinat descrierii
juridice a poziţiei domnitorului. Autonomia parlamentului sub aspectul liberei desemnări a
organelor sale şi al autonomiei regulamentare este o idee occidentală importantă.212
Prin titulatura statului de ,,România” şi precizarea că teritoriul acesteia este inviolabil,
Constituţia din 1866 avea în vedere perspectiva înlăturării definitive a suzeranităţii
otomane. Ea nu prevedea niciun indiciu relativ la suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă
europeană.213 De menţionat o caracteristică a constituţiei care reprezintă un fapt cu totul
remarcabil şi anume că deşi ţara se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, căruia îi
plătea tribut şi din care făcea parte nominal, totuşi, nici una din prevederile ei nu menţionează
şi nici nu face cel puţin cea mai mică referire la această dependenţă. Articolul I sună aşa: ,,Art.
I. Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil sub denumirea de
România". Calificativul de ,,indivizibil” este un răspuns la insistenţele Puterilor Garante ca
Principatele să se separe prin alegerea unui nou domn. Deoarece denumirea de România, era
în contradicţie cu prevederile Convenţiei de la Paris, totuşi sublinia hotărârea de a aduce la
îndeplinire toate dezideratele Adunărilor ad-hoc.

209
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, p.55.
210
Ibidem.
211
Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, p. 171.
212
Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei, p.241.
213
Ioan Scurtu, Carol I, p. 99.

65
 Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o
monarhie ereditară (art. 82), ceea ce constituie încă o nerespectare a Convenţiei de la Paris,
dar corespundea cu doleanţele Adunării ad-hoc ca dinastia să fie nu numai străină, dar şi
ereditară, pentru a evita declanşarea ambiţiilor dinastice la succesiunea tronului.
Constituţia impunea o interdicţie cetăţeanului român şi anume aceea de a nu intra în
serviciul altui stat fără autorizaţia guvernului, sub sancţiunea pierderii cetăţeniei române şi o
singură discriminare era impusă cetăţenilor străini: numai cei de rit creştin puteau cere
împământenirea. (Art.7, aliniatul II).
Această restricţie care excludea pe evrei şi pe turci de la posibilitatea dobândirii
cetăţeniei române nu se regăsea în Constituţia belgiană şi se explica prin considerente
sociale şi economice pentru evrei care constituiau o minoritate numeroasă cu o mare
pondere economică şi din motive de ordin istoric pentru turci, această restricţie fiind
prezentă în toate vechile Capitulaţii dintre Principate şi Imperiul Otoman, ceea ce
garantase păstrarea identităţii naţionale.
Constituţia nu era nici pe departe o simplă imitaţie a celei belgiene, pentru că autorii ei
au ţinut seama de condiţiile specifice ale României, de pildă în articolele referitoare la
proprietate, învăţământ, alegeri şi administraţie locală. Sistemul de guvernare stabilit prin
constituţie şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o direcţie democratică.
Finalmente, ceea ce Constituţia de la 1866 impune definitiv este ideea centrală a
supremaţiei acesteia.
Actul fundamental al României moderne din anul 1866 la a cărui elaborare au
contribuit atât liberalii cât şi conservatorii, nu a reprezentat aşa cum se afirmase în epocă, o
simplă imitaţie a celei belgiene din 1831. Este adevărat că aceasta din urmă a constituit
principala sursă de inspiraţie, mai ales datorită statutului Belgiei, ţară care în 1831
adoptase soluţia principelui străin şi care îşi dobândise independenţa214. Pe de alte parte,
la baza constituţiei române au stat şi prevederile din actele anterioare deja consacrate,
referitoare la organizarea politică statală, dar şi proiectul întocmit de Comisia Centrală de la
Focşani (1859), Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (1864) şi proiectul Consiliului
de Stat (februarie 1866). De menţionat că influenţa belgiană s-a manifestat şi mai târziu şi
asupra tineretului, care se îndrepta spre universităţile belgiene de la Liège, Gand şi chiar
Louvain, Anvers, unde îşi desăvârşeau pregătirea universitară.
Legea fundamentală din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului
monarhiei constituţionale, având la bază principiul democratic al separării puterilor în
stat,precum şi principiul potrivit căruia suveranul ,,domneşte, dar nu guvernează”215.
Constituţia a fost este adoptată de reprezentanţii naţiunii fără ingerinţe asupra unui text
elaborat de români şi care nu avea să fie ratificat de vreo putere străină. În litera ei, aceasta a
fost printre cele mai avansate din Europa acelor ani şi a constituit baza juridică pentru
regimul constituţional din România care se va menţine până în februarie 1938216.
Parlamentul era bicameral şi modul de recrutare şi compunere a corpului electoral se întemeia
pe votul cenzitar şi capacitar, electoratul fiind împărţit în patru colegii în funcţie de venit,
profesie şi demnităţile deţinute, sistem care deşi ar părea restrictiv era preponderent în Europa
în acea vreme inclusiv în constituţia belgiană.
Prin adoptarea acestei constituţii, România a fost primul stat constituţional din
sud – estul Europei oferind un exemplu demn de urmat vecinilor. Constituţia promulgată

214
Constantin Angelescu, Scrieri alese. Drept, Istorie şi Cultură, ediţie şi studiu introductiv de Dumitru Vitcu,
Iaşi, Editura Junimea, 2005.
215
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p.79.
216
Ibidem.

66
prin decretul 1071 şi era considerată de raportorul Adunării Deputaţilor Anastasie Pascal
drept o constituţie ,,liberală şi egalitară "217.
După venirea prinţului Carol I în ţară, Parlamentul a votat-o în ziua de 29 iunie/
11iulie 1866 şi pe această constituţie domnitorul a depus jurământul. Prin
constituţionalismul belgian, pătrund în spaţiul autohton şi se încetăţenesc acele garanţii de
libertate individuale. Profilul monarhului constituţional imaginat de Benjamin Constant în
opera sa este de fapt o activizare a modelului de tip britanic în Franţa şi graţie iradierii
intelectuale pe întregul continent. Astfel, experienţa belgiană şi cea românească se raportează
la lecţiile servite de constituţionalismul Restauraţiei franceze.218 Redactată pe baza unui acord
între Reprezentanţa Naţională şi suveran, noua constituţie liberală în litera şi în spiritul ei
instituie monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar, asigurând cadrul
dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Boierimea conservatoare dă dovadă de un
patriotism profund când acceptă ca în Constituţia din 1866 să figureze renunţarea
definitivă la toate privilegiile lor de clasă şi aderând la înscrierea libertăţilor cucerite de
Revoluţia Franceză, prin care îşi pregăteau de altfel în timp dispariţia ei din punct de
vedere politic din societatea românească.
Deoarece regimul personal al lui Alexandru Ioan Cuza din ultimii ani stârnise repulsia
anumitor politicieni români, în Constituţia de la 1866 se consacra principiul ,,Le roi règne et
ne gouverne pas”, concepţie caracteristică monarhiilor constituţionale din Marea Britanie,
Belgia, Italia, Portugalia şi Grecia.219 Legiuitorii români stabilesc fără echivoc că
,,Domnitorul nu are alte puteri decât cele date lui prin constituţie”,astfel domnitorul va
câştiga rolul preponderent în sistemul parlamentar conform dreptului său de a dizolva
legislativul oricând şi de a numi şi de a destitui miniştrii. Constituţia din 1866 a fost prima
constituţie românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii) şi a stabilit
temeiul juridic al regimului monarhiei constituţionale până în anul l923.220
Spirit prin excelenţă conservator, Titu Maiorescu aprecia constituţia din 1866 ca fiind
pătrunsă de un liberalism ,,prematur, cu care însă Principele Carol nu a avut prea mult de
luptat pentru a se adapta"221. Prin această constituţie, poziţia domnitorului în stat a fost
reglementată diferit faţă de Statutul din 1864 în sensul că se consacra principiul separaţiei
puterilor în stat astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă.
Constituţia interzicea succesiunea la tron a femeilor şi a urmaşilor lor.
Constituţia a fost un act care în pofida unor disfuncţionalităţi privind aplicarea sa în
practică îşi va dovedi viabilitatea peste jumătate de secol, suferind doar câteva modificări în
1879 şi l884 prilejuite de împământenirea evreilor la presiunea puterilor străine şi
proclamarea regatului. Legea fundamentală din 1866 a semnificat practic şi o categorică
declaraţie de independenţă.222 În deplin acord cu atribuţiile acordate, Carol I încă de la
începutul domniei şi-a făcut cunoscută voinţa îndreptată spre câştigarea suveranităţii depline a
statului român. Constituţia a fost publicată la 1 iulie 1866 în Monitorul Oficial şi a rămas
în vigoare până la 29 martie 1923, adică timp de 67 de ani.
Sistemul parlamentar instituit în 1866 era diferit în unele privinţe importante de cel
asigurat prin Statutul lui Cuza. Astfel, poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit

217
Anastasie Pascal, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, Bucureşti,Editura Academiei,
1984,p.151.
218
Ion Stanomir, Naşterea Constituţiei,p.352.
219
Barbu B. Berceanu, Istoria Constituţională a României în context internaţional, Bucureşti, Editura Rosetti,
2003. Vezi şi Lèon Sentupéry, L'Europe politique, Paris,1894,p.1, cinquième fascicule.
220
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p.89.
221
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Editura Humanitas,1994,
p.100.
222
Angela Banciu, op. cit. , p.34

67
în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat astfel încât domnul nu mai
putea cumula puterea executivă şi legislativă.”223
Redactată pe baza unui acord între Reprezentanţa Naţională şi suveran, noua lege
fundamentală liberală în litera şi spiritul ei instituise monarhia constituţională ereditară şi
regimul parlamentar, asigurând cadrul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Potrivit
Constituţia din 1866, prevedea căorganele fundamentale ale statului erau Reprezentanţa
Naţională, domnul şi instituţiile judecătoreşti. În privinţa Reprezentanţei Naţionale,
Constituţia din 1866 menţinea sistemul bicameral introdus de Statutul lui Cuza și a
stabilit un mecanism politic capabil de autoreglare, de deschidere treptată spre comunitate în
raport cu gradul acesteia de dezvoltare economică şi maturizarea politică a acesteia. Căci
principiul conducerii societăţii prin intermediul unor organe alese cuprindea în sine ideea
votului universal, consultarea tuturor cetăţenilor cu privire la desemnarea acestora. Votul
cenzitar adoptat în 1866 reflecta, pe lângă interesele speciale ale guvernanţilor, un anume
stadiu de imaturitate a societăţii o fază de tranziţie spre un regim democratic, spre o societate
în care membrii ei urmau să fie chemaţi să participe cu drepturi egale la viaţa politică. Ion
Ghica, adept al monarhiei constituţionale, aprecia sistemul electoral cenzitar ca adecvat vieţii
politice din România, considerând că ,,el concilia spiritul liberal al societăţii moderne cu
imperativul de a asigura conducerea claselor şi păturilor sociale înstărite şi instruite"224. Dar
dacă un asemenea ideal se exprima în 1866 sub formă de tendinţă, ceea ce suplinea votul
universal era libertatea deplină de asociere şi exprimare, care permitea afirmarea în opinia
publică şi a altor interese, deosebite şi în contradicţie chiar cu cele împărtăşite de burghezie şi
moşierime. Aceste interese care exprimau ardente necesităţi ale cetăţenilor, susţinute prin
presă şi reuniuni politice, deveneau autentice curente de opinie, constrângând factorii politici
competenţi să le dea o anume soluţionare. Trebuie menţionat că actul fundamental din 1866
garanta libertatea învăţământului în limitele în care nu afecta bunele moravuri sau ordinea
publică. Gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar erau ,,corolarul indispensabil al
unei constituţii liberale şi egalitare".225 Constituţia reafirma interzicerea pedepsei cu moartea
şi garanta azil pentru orice refugiat politic.226
Instituită şi reglementată încă de Constituţia din 1866 (art.88 devenit în Constituţia din
1923 art.83), REGENŢA avea scopul de a ţine locul Regelui pe timpul minoratului său,
exercitând şi tutela succesorului tronului. Această ultimă sarcină putea fi delegată, ca
exercitare a puterii părinteşti principesei Mamă.
În timpul Regenţei nu se putea modifica CONSTITUŢIA.
Spre deosebire de Constituţia belgiană care stabilea un regent unic (rezolvare pentru
care opta şi Titu Maiorescu în 1884), Constituţia din 1866 a prevăzut un organ colectiv fără să
rezolve problemele pe care le putea pune un astfel de organ.
Domnitorul Carol I s-a implicat în redactarea Constituţiei din 1866, dar nu a izbutit
însă să imprime acesteia caracterul pe care îl dorea. Deşi nu a reuşit să făurească un
aşezământ constituţional conform ideilor lui, totuşi a aplicat Constituţia din 1866 cu o
desăvârşită lealitate şi a vegheat ca ea să fie de toţi respectată.227
Legiuitorii au căutat să includă în Constituţie drepturile esenţiale ale omului fără nici o
îngrădire. Printre cei mai înfocați adepți ai unor astfel de idei era Nicolae Ionescu, G.
Mârzescu, etc care susţineau că libertăţile de exprimare a opiniei să fie considerate deplin

223
Barbu B. Berceanu, Istoria Constituţională a României în context internaţional, p. 159.
224
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, p.26.
225
Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi legile electorale,
Bucureşti,1883, p.202.
226
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, p.47.
227
Ioan Scurtu, Monarhia română 1866-1947, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p.69. Vezi şi Constantin C.
Angelescu, Contribuţii la istoricul constituţiei române de la 1866 în „Scrieri alese”, Iaşi, Junimea, 2005, p.369.

68
inalienabile şi imprescriptibile. În acest sens, invocând pe Justinian şi pe Condorcet, se
urmărea introducerea unor limite pentru facilitarea unor anumite măsuri împotriva abuzului.
R. Ionescu, inspirat de juriştii Restauraţiei din Franţa printre care Serres şi Rozer-Collard
aprecia că ,,libertatea sub toate manifestările ei e dreptul cel mai natural al omului".228 Cu
atât mai demnă de interes era această opinie care şi-a găsit locul în constituţie, deoarece
libertatea este unul din drepturile naturale.
În primele constituţii monarhice scrise, inspirate de modelul regimului parlamentar,
dreptul de veto legislativ al regelui apare ca un corolar al prerogativei lui de a sancţiona legile.
Potrivit acestor constituţii cum au fost Chartele Franceze de la 1814 sau 1830, Constituţia
belgiană din 1831 sau Constituţia română din 1866, legea era rezultatul acordului de voinţă
intervenit între corpurile legiuitoare şi şeful statului. Deoarece refuzul acestuia din urmă de a
sancţiona legea era de natură şă o lipsească de unul din elementele ei constitutive, adică de o
manifestare de voinţă fără de care nu putea produce efecte juridice. În această privinţă,
Constituţia din 1866 era foarte categorică. Ea prevedea anume că şeful statului sancţionează şi
promulgă legile, putând să refuze sancţiunea sa (art. 93) Cu alte cuvinte, în temeiul acestei
Constituţii, monarhul dispunea de un veto absolut, în sensul că refuzul lui de a sancţiona o
lege nu putea fi înfrânt pe nici o cale de corpurile legiuitoare. S-a constatat că regele Carol I a
aplicat dreptul de veto de foarte puţine ori, deşi după cum recunoaşte chiar acesta dreptul
de veto a fost introdus în Constituţie în urma intervenţiei sale.229
Deşi elaborarea acesteia a durat patru luni şi jumătate (de la 28 februarie 1866 la 12
iulie 1866), totuşi nici Turcia şi nici Puterile Garante nu au dat prea mare atenţie acestei
chestiuni. Această atitudine pare ciudată deoarece diplomaţii străini din România au informat
la timp Ministerul Afacerilor Străine de care depindeau.
Turcia va protesta abia după adoptarea Constituţiei nu numai împotriva conţinutului ei,
dar şi împotriva modului în care ea fusese elaborată. Guvernul otoman era nemulţumit că în
această lege fundamentală nu fusese menţionat măcar Sultanul sau Înalta Poartă. Nici un
cuvânt nu fusese consacrat drepturilor puterii suzerane. În schimb, constituţia prevăzuse
printre prerogativele domnului românilor încheierea tratatelor, baterea monezii, conferirea
decoraţiilor, etc. Or guvernul turc socotea inadmisibile aceste dispoziţii, deoarece el considera
că asemenea prerogative nu pot fi exercitate decât de şeful unui stat independent.
Constituţia din 1866 este în esenţă un act al liberalismului român, care a
instituţionalizat multe din principiile şi revendicările revoluţiei de la 1848: drepturile şi
libertăţile individuale şi cetăţeneşti, regimul parlamentar, separarea puterilor în stat,
intangibilitatea proprietăţii private. Prin Constituţia din 1866 s-a încercat o timidă rezolvare a
,,chestiunii agrare”, în sensul că ,,proprietatea dată ţăranilor prin legea agrară şi
despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi niciodată atinse"230,
formulă juridică care nu a putut împiedica disfuncţiile ce se vor manifesta în agricultură şi
gospodăria ţărănească.
Având ca punct de plecare Constituţia belgiană care consacra şi garanta drepturile şi
libertăţile asemănătoare celor prevăzute de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
1789, Constituţia din 1866 apărea ca întruchiparea aşteptată a aspiraţiilor democratice care se
afirmau cu tot mai multă pregnanţă în ţară după revoluţia din 1848, dar şi prin sistemul ei
electoral bazat pe un cens foarte ridicat, ea corespundea intereselor păturilor avute de a-şi
menţine conducerea în stat.231
Discuţii ample au fost în legătură cu sistemul parlamentar pe care unii îl doreau
unicameral, argumentându-se că sistemul bicameral era potrivnic tradiţiilor ţării.

228
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-191, p.45.
229
Tudor Drăganu, op.cit.,p.307
230
Ioan Scurtu, Carol I, p.71, Vezi şi Angela Banciu, op. cit.,p.36.
231
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 91.

69
Introdus de Cuza, cu scopul de a-şi subordona corpul legislativ, Senatul fusese
discreditat. Juristul A. Pascal, susţinea că toate statele civilizate au sistemul bicameral şi mai
ales statele monarhice care erau dotate cu o constituţie liberală posedau Parlament alcătuit din
două camere. Chiar SUA, stat republican unde libertăţile publice erau ,,dezvoltate în cel mai
mare grad" aveau sistem parlamentar bicameral. Modelul acesta, în lumina experienţei
statelor civilizate, era socotit ,,o maximă a constituţionalismului"232. Un regim al monarhiei
parlamentare, după aleşii parlamentari, era de neconceput fără un Senat socotit ,,o stâncă" de
care se izbeau confruntările dintre puterea legislativă şi cea executivă.
Întrucât erau zămislite în patul îngust al Coaliţiei care-l detronase pe Cuza
reglementările Constituţiei din 1866, în special cele chemate să împiedice continuarea şi
adâncirea reformelor începute sub imperiul Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
din 2/14 mai 1864,au reprezentat vădiţi paşi înapoi.
Astfel, în ceea ce priveşte proprietatea individuală Constituţia din 1866 în scopul de a
împiedica orice reformă agrară, asemănătoare celei începute de Cuza nu admitea exproprierea
decât pentru nevoile apărării naţionale. Prin această reglementare Constituţia se dovedea mai
puţin favorabilă reformelor decât Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.233 În
conformitate cu prerogativele conferite de Constituţie, Domnitorul reprezenta un element
ponderator între puterea executivă, al cărei şef era şi pe care o exercita prin intermediul
miniştrilor săi şi puterea legislativă, aceasta din urmă dispunând de atribuţii sporite în cadrul
sistemului de guvernământ. Monarhul urma să îşi exercite rolul de arbitru în disputa dintre
partide pentru obţinerea puterii ridicându-se deasupra partidelor politice.
În momentul discutării proiectului de constituţie, domnitorul reuşeşte să-şi
impună voinţa în privinţa adoptării sistemului parlamentar bicameral şi acordării
dreptului de veto absolut, cu toate că unii se pronunţau pentru o singură cameră legislativă şi
îngrădirea prerogativelor monarhice prin instituirea dreptului de veto suspensiv (condiţionat).
Potrivit legii fundamentale de la 1866, Domnitorul beneficia de dreptul de iniţiativă
legislativă. În practică, însă, el reuşea doar într-o mică măsură să-şi exercite această atribuţie,
întrucât ”suprimarea oricărui Consiliu de stat îl privează total de spiritele luminate de care
are nevoie să se înconjoare de a începe muncile lui Hercule. de eliminare a abuzurilor fără
număr şi atât de adânc înrădăcinate sau de remaniere a unei administraţii... ”.234
Exercitându-şi rolul constituţional de arbitru în disputa dintre grupările (partidele)
politice, Domnitorul (Regele) a respectat şi aplicat cu succes principiul alternării la putere, în
condiţiile confruntării şi consensului. Astfel acesta a atenuat temperamentul impulsiv al
liberalilor, apelând în perioadele critice la prudenţa şi moderaţia conservatorilor. Realist şi
ponderat în acţiuni, evitând orice convulsii de natură a bulversa ordinea şi stabilitatea internă,
Carol I a încredinţat puterea, chiar şi atunci când spectrul politic s-a diversificat, doar celor
două formaţiuni deja consolidate şi cu experienţă din exerciţiul guvernării: Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Conservator. pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, în timpul crizelor
guvernamentale, Suveranul, respectând cadrul constituţional, iniţia consultări cu oamenii
politici din grupările (partidele) care deţineau o pondere însemnată în Parlament pentru a găsi
soluţii de depăşire a impasului. În calitatea sa de şef al puterii executive, dispunea de dreptul
de a decide între Guvern şi opoziţie. Dacă Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea
parlamentară, Monarhul putea solicita demisia Cabinetului ori dizolvarea Corpurilor
legiuitoare. Această ultimă soluţie urma să fie adoptată numai pe baza unor rapoarte motivate
ale Consiliului de miniştri. Aşadar, întreaga operaţiune presupunea abilitate politică, fără a
exclude, însă, anumite raţiuni obiective sau subiective.

232
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-191, p.53-54
233
Tudor Drăganu, op. cit.,p. 188.
234
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Profilul omului de stat. Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu,
Focşani, Editura Empro, 1999, p. 183-184 (coordonator Horia Dumitrescu)

70
 Ca urmare a iniţiativei lui Carol I, s-a instituit, în momente de cumpănă ceea ce
s-a numit Consiliul de Coroană, în componenţa căruia intrau nu numai membrii
Guvernului, ci şi foşti miniştri, preşedinţii celor două Camere legislative, militari,
personalităţi importante ale vieţii politice. Începând din anul 1868, Monarhul prezidează
frecvent şedinţele Consiliului de Miniştri, ,,spre a putea da o mai puternică impulsiune
tuturor afacerilor relative la interesele statului”235 şi pentru a demonstra încrederea şi
bunăvoinţa sa. Înzestrat cu o voinţă puternică, tenacitate şi răbdare, Carol I era călăuzit de
bune intenţii şi, mai presus de toate, stăpânit de sentimentul datoriei, fapt probat cu prisosinţă
în întreaga sa domnie.
După instituirea noului regim constituţional, renasc divergenţele dintre liberali şi
conservatori privind ritmul şi căile de dezvoltare ale României moderne.
Constituţia din 1/13 iulie 1866 a fost promulgată fără aprobarea Puterilor
Garante şi făcea cu totul abstracţie de suzeranitatea otomană şi de regimul garanţiei
colective. Constituţia din 1866 (care era împărţită în opt titluri având 133 de articole) a avut
un rol pozitiv în evoluţia societăţii româneşti, favorizând ascensiunea României pe calea
modernizării. Constituţia din 1866 consacrând pentru prima dată în istoria vieţii statale
caracterul indivizibil al statului român. Prin acest act fundamental, România realizează, o
adevărată deschidere cu caracter liberal, fiind primul stat constituţional al Europei de sud-
est, în condiţiile în care, după cum remarca C. Stere într-un discurs ţinut în Parlamentul
României reîntregite după 1918 ,,Bulgaria nu se născuse încă, Serbia constituia un mic stat
vasal, monarhia habsburgică trăia în urma frământărilor din l848 sub un regim
absolutist,...iar Rusia trecea spre instituţii moderne, dar nu spre constituţionalism”236. Totuşi
Constituţia din 1866 era croită pentru o ţară în care secole de viaţă urbană creaseră un climat
de disciplină şi o tradiţie solidă de ordine în viaţa publică. Liberalismul constituţiei belgiene
era perfect adecvat societăţii pe care era chemată să o cârmuiască. Nu acesta era cazul în
România, unde de secole de-a rândul obiceiul pământului fusese invocat împotriva legii iar
legea împotriva obiceiului pământului pentru ca arbitrariul domnesc şi corupţia dregătorilor să
desăvârşească haosul.
Aurore Cornu (sora de lapte a lui Napoleon al III-lea) consultată la alegerea lui Carol
considera că lipseşte constituţiei ,,un mic grăunte de absolutism, de neapărată trebuinţă
pentru a face să precumpănească bunele gânduri ale lui Carol”.237 Domnitorul Carol însuşi
considera Constituţia inadecvată nivelului de educaţie politică a opiniei publice româneşti.
Societatea românească se angaja în viaţa parlamentară în straie ce nu erau croite pe măsura ei.
Referitor la această constituţia, consulul francez la Iaşi nota la 19 iulie 1867 că era
ultraliberală nefiind de loc în raport cu moravurile şi gradul de civilizaţie al ţării238.
Constituţia a făcut ca treptat constituţionalismul să devină o formă de gândire
civică şi manifestare a multor categorii sociale. Sub această lege fundamentală de la 1866,
România şi-a cucerit independenţa de stat. Constituţia de la 1866 introducea pentru prima
oară în vocabularul constituţional românesc procedura interpelării parlamentare, fiind
reflexul constituirii unui cadru de acţiune precis acelor parlamentari care intenţionau să
îşi formuleze opiniile în legătură cu activitatea cabinetului. Totodată aceasta mai prevedea
un principiu de legitimitate a actului fundamental şi anume plebiscitul la care va apela şi
regimul carlist în 1938 precum şi generalul Ion Antonescu.
Prima revizuire a Constituţiei de la 1866 a avut loc în anul l879, ca urmare a obţinerii
independenţei României, dar nu neatârnarea politică însăşi atrăgea necesitatea revizuirii

235
Ibidem.
236
Monitorul Oficial, nr.15, din 1 decembrie 1923, p. 173.
237
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I, 1866-1881,p. 100, Vezi şi Memoriile Regelui Carol I, Vol.
I, p. 143.
238
Apostol Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul român, Editura Globus, Bucureşti, 1993.

71
constituţiei deoarece aceasta, anticipând evenimentele, de la început fusese concepută pentru
un stat independent şi suveran.
În Constituţia din anul 1866 s-a introdus o prevedere favorabilă încetăţenirii evreilor
preluată din Proclamaţia de la Izlaz din anul 1848 care stipula ,,Confesiunea nu constituie, în
România, o piedică pentru naturalizare. O lege specială va rezolva naturalizarea graduală şi
acordarea pentru izraeliții care vor fi stabiliţi în România”.239
Campania antisemită întreţinută de liberali, i-a descurajat pe iniţiatorii constituţiei să
prevadă acel articol liberal privitor la naturalizarea evreilor, articolul 7 din Constituţia din
1866 (acel vestit articol 7) preciza: ,,Numai străinii de rit creştin pot dobândi naturalizarea
". Chestiunea părea definitiv tranşată. Aşa fost pentru aproape şase decenii. Încercarea de
anulare a interdicţiei se produce în 1878 la Conferinţa de Pace de la Berlin.
Cercurile din străinătate de a căror influenţă nu era străină Alianţa Israelită
Europeană cereau ca preţ al recunoaşterii de către Marile Puteri a independenţei
României revizuirea articolului 7 din Constituţie. Articolul 44 al Tratatului de Pace de la
Berlin prevedea: „În România deosebirea de credinţe religioase şi confesionale nu poate fi
opusă nimănui ca un motiv de excludere sau incapacitate în ceea ce priveşte accesul la
drepturi civile şi politice, admiterea la ocupaţii publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea
diferitelor profesiuni şi industrie în orice localitate aleasă”240. În consecinţă, era necesară
punerea de acord între articolul 44 din Tratatul de Pace de la Berlin cu articolul 7 din
Constituţia României, ceea ce însemna încetăţenirea în masă a evreilor aflători în ţară.
Deşi această cerinţă a Conferinţei de Pace era un amestec în afacerile interne ale României,
totuşi se pornea de la ideea necesităţii sincronizării României la standardele europene
ale drepturilor civile şi politice ale cetăţenilor.241 S-a eliminat articolul 7 din Constituţie,
stipulându-se că oricine doreşte să dobândească cetăţenia română trebuie să se adreseze
individual cu cererea autorităţilor şi după un stagiu de zece ani o va obţine sau nu. Marile
Puteri domolite au acceptat stratagema şi Tratatul de Pace a fost ratificat
recunoscându-se României independenţa. Anul 1912 este anul în care s-au produs cele mai
multe naturalizări.242România alături de Rusia au fost singurele ţări europene care nu au
acceptat să se racordeze la standardele moderne privind drepturile cetăţeneşti ale
omului.243 Abia constituţia din 1923 a acordat cetăţenie tuturor evreilor trăitori în Vechiul
Regat înainte de 2 august 1914.
Domnia constituţională, mai mult sau mai puţin contestată de Cuza,s-a
încetăţenit în viaţa politică odată cu adoptarea constituţiei din 1866 rămasă în vigoare
cu mici modificări structurale până în 1923. Personalitatea precum şi lunga domnie a lui
Carol I, principe între 1866 şi 1881, apoi rege până la moartea sa în 1914 au contribuit şi ele
la stabilizarea instituţiilor şi la asigurarea unei continuităţi care înainte, în condiţiile deselor
schimbări de domni, nu putuse exista.
În vederea proclamării regatului la 15/27 noiembrie 1880, s-a reglementat succesiunea
la tronul României prin ,,pactul de familie” care a fost comunicat Parlamentului şi acceptat la
19 noiembrie/1 decembrie 1880. Carol I a semnat un acord cu fratele său mai mare,
Leopold, prin care copilul mai mic al acestuia, Ferdinand urma să fie desemnat succesor
al Tronului României. Acordul n-a intrat în vigoare decât în martie 1889 după ce
Ferdinand şi-a terminat studiile şi după ce el este ales membru al Senatului României.244
239
Carol Iancu, Evreii în România 1866-1919 de la excludere la emancipare, Bucureşti, 1996, p. 28, vezi şi
Apostol Stan, Putere Politică şi Democraţie în România 1859- 1918, p. 51.
240
Carol Iancu, op. cit. p. 28
241
Zigu Ornea, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1995, p. 390
242
Ibidem.
243
Ibidem.
244
Ioan Scurtu, Carol I, p.118.

72
 Datorită funeraliilor Ţarului Alexandru al II-lea (desfăşurate la 15/27 martie 1881),
festivităţile consacrate proclamării regatului s-au amânat pentru 10/22 mai când se împlineau
15 ani de la urcarea lui Carol I pe tron. Cu acest prilej, Parlamentul a oferit lui Carol o
coroană făcută din oţelul unui tun cucerit la Plevna în 1877, tun fabricat în Germania de firma
Krupp. În cuvântul său, regele menționa că primeşte Coroana ,,ca un simbol al independenţei
şi al puterii române"245. Deoarece prerogativele regelui rămâneau neschimbate, fiind
aceleaşi pe care le avea domnul înainte, simpla schimbare a denumirii statului şi a
capului său nu impunea declanşarea procedurii anevoioase a revizuirii Constituţiei.
După anul 1866 însă, nici o schimbare de guvern nu s-a mai efectuat fără consultarea
corpului electoral. Domnul desemna guvernul, care organiza alegeri şi conducea ţara cu
ajutorul parlamentului ales până la desemnarea unui alt guvern şi organizarea de noi alegeri.
Această procedură explică numeroasele consultări electorale, care între 1866 şi 1871 au fost
organizate anual. Alegerile parlamentare şi odată cu ele schimbările de guvern au început a fi
organizate la intervale mai lungi, în general la patru ani, legislaturile având acum o limpede
culoare de partid. Practica rotativei guvernamentale a dat vieţii politice o stabilitate,
ferind-o de violenţele şi instabilitatea care au marcat istoria altor popoare balcanice in
veacul al XIX-lea.

245
Valentin Hossu Longin, op. cit., p.31.

73
 CAPITOLUL IX
OBŢINEREA INDEPENDENŢEI DE STAT (1877-1878) ŞI PROCLAMAREA
REGATULUI (14 MARTIE 1881)

Un obiectiv fundamental al românilor era dobândirea independenţei de stat a României

și de aceea încă de la urcarea sa pe tron, Carol I a acţionat în acest spirit. Problema orientală
cunoştea o nouă criză ca urmare a tulburărilor din Balcani, care aveau un pronunţat caracter
naţional-religios. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875) apoi din Bulgaria
(1876) urmată de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru de o parte şi Turcia de
altă parte a creat un cadru prielnic pentru intervenţia Rusiei, al cărui ţar Alexandru al II-lea
era hotărât să recupereze tot ce pierduse ţara sa în urma tratatului de la Paris (1856).246
Datorită poziţiei sale faţă de sud-estul Europei, poziţie dominantă şi strategică,
România a fost privită cu interes atunci când se discuta problema orientală. Redeschiderea
acesteia în anul 1875 a plasat România într-o situaţie deosebită, care a obligat-o să îşi
precizeze atitudinea faţă de evenimentele din Balcani şi asupra cursului politicii sale externe.
Românii au fost după greci ce-a de a doua naţiune în sud-estul continentului european
ce-şi cucereşte neatârnarea politică.
România a făcut eforturi pentru obţinerea neatârnării pe cale paşnică, elaborând în
acest sens proiecte şi acţiuni diplomatice. În aprilie 1875 într-o profesiune de credinţă către
alegători, I.C. Brătianu se pronunţa pentru suprimarea stării de vasalitate prin modificarea
Capitulaţiilor cu Poarta în condiţiile dobândirii concursului puterilor semnatare ale tratatului
din 1856. Dată fiind importanţa gurilor Dunării, se aprecia că s-ar putea obţine detaşarea
completă a României faţă de Poartă şi transformarea ei într-un stat neutru asemănător
Belgiei sau al Elveţiei.247
Rusia afirma că poartă războiul în numele al Europei civilizate, pentru a răzbuna
suferinţele unor popoare europene creştine asuprite de otomani, dar de fapt dorea să-şi
întărească influenţa în Balcani. Prăbuşirea Franţei imperiale care a minat întregul sistem
european, creat în urma hotărâtorului război al Crimeei prin Congresul de la Paris a influenţat
foarte mult Rusia în hotărârile ce le va lua în noua criză orientală ce se profila la orizont. De
fapt, tratatul de la Londra din 13 martie 1871 dezlegase mâinile ţarului în legătură cu Marea
Neagră şi profilase redeschiderea chestiunii Orientului îngheţată între 1856-1870. Cele mai
interesate puteri în Balcani - şi de data aceasta - erau Rusia şi Austro-Ungaria. Evenimentele
au fost privite cu multă atenţie de toate statele, pentru că aşa cum spunea ambasadorul Angliei
la Petersburg, lordul Loftus, ,,Imperiul Otoman era prăjitura din care fiecare voia să se
înfrupte cât mai mult",şi nu doreau să piardă o ocazie favorabilă.248
La începutul anului 1877 în faţa României şi a politicienilor de la Bucureşti se aflau trei
posibilităţi:
1) adoptarea unei politici de neutralitate fără sorţi de izbândă în condiţiile în care
Puterile Garante nu ofereau asigurări;
2) încheierea unui acord cu Rusia, dar fără participarea trupelor române la conflictul
militar care se anunţa-o alternativă ce nu prezenta prea multe garanţii;
246
Nicolae Ciachir, România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 109, vezi şi
România în sud-estul Europei, Editura Politică, Bucureşti, 1979, culegere de studii sub egida Institutului de
Studii Sud-Est europene.
247
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.400.
248
Documente privind istoria României. Războiul pentru Independenţă, Vol. I, partea II, p. 402- 403, conform
România şi Relaţiile Internaţionale, p.257, vezi şi Sorin Liviu Damean, Diplomaţia engleză în România 1866-
1880, Craiova, Universitaria, 2008.

74
 3) parafarea unui acord politico-militar care ar fi răspuns cerinţelor româneşti la un
viitor Congres de Pace.
Domnitorul Carol I era favorabil intrării în acţiune a armatei alături de cea rusă,
poziţie exprimată în cadrul Consiliului de Coroană din 2/14 aprilie 1877 - O mare parte a
politicienilor considera neutralitatea drept cea mai bună alternativă. Tratatul de Ia Paris din
1856 nu a rezolvat situaţia popoarelor din sud-estul continentului, lăsând în suspensie
problemele din Peninsula Balcanică. Răscoala popoarelor creştine din Peninsula Balcanică
(Bosnia şi Herţegovina) va duce la redeschiderea „problemei orientale” cu urmări importante
pentru România249. Războiul ruso-turc din 1877-1878 era ultimul dintr-o serie amplă de
conflicte bilaterale care au marcat secolele XVIII şi XIX şi a însemnat pentru România
momentul oportun pentru a se desprinde de influenţa otomană.
Poziţia oficială a guvernului de la Bucureşti faţă de răscoalele antiotomane din sud
estul Europei a fost limpede exprimată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu în nota
circulară adresată agenţilor români din străinătate la 20 iulie/1 august 1876. După ce solicita
intervenţia diplomatică a puterilor europene pentru a se pune stavilă răscoalelor otomane din
Bulgaria nota atrăgea atenţia că în situaţia de nemulţumire generală ce se crease, românii nu
puteau să rămână ,,indiferenţi la strigătele de durere ce vin de pe malul drept al Dunării [ …]
şi că armata română este doritoare să, ia parte la luptă"250. Referindu-se la această notă a
guvernului român, Nicolae Iorga considera că ,,face cea mai mare onoare omului"251 care a
spus-o şi diplomaţiei româneşti ,,care a îndrăznit să ridice acest nobil glas, unul din cele mai
nobile ce au fost vreodată auzite pentru dreptate şi pentru suferinţă omenească", adevărat
,,model pentru ce se cuvine a-şi permite România independentă ".252
România, interesată într-o rezolvare paşnică a noii crize orientale, va înainta la
26 iunie 1876 Porţii Otomane şi Puterilor Garante o notă circulară cunoscută sub
numele de,,Cele şapte revendicări” prin care se solicita obţinerea independenţei pe cale
diplomatică. Prin acest demers excepţional România făcea o nouă încercare de a obţine
consacrarea independenţei sale pe cale diplomatică253.
Analizând situaţia creată şi atitudinea noilor puteri faţă de România, domnitorul Carol,
într-o scrisoare către tatăl său, spunea: ,,Din Occident ni se repetă fără încetare că nu avem a
ne teme atâta timp cât rămânem neutri şi vom respecta strict tratatele. La Răsărit,
dimpotrivă, [...] ni se cere să contribuim pe măsura puterilor noastre la căderea Imperiului
Otoman”.254 Nu era nevoie să fie cineva diplomat iscusit pentru a înţelege că Poarta avea
planurile ei, că intenţiona să folosească în caz de război teritoriul României. Acesta a fost şi
motivul pentru care a refuzat recunoaşterea neutralităţii. Conjunctura internaţională nefiind
favorabilă obținerii independenţei, s-a trecut la acţiuni diplomatice şi politice pentru
lichidarea eşalonată a suzeranităţii otomane .
Puterile Garante acuzau România de tulburare a păcii europene şi o considerau
vândută Germaniei. Poarta Otomană a refuzat să satisfacă revendicările României. Ministrul
de externe Mihail Kogălniceanu era hotărât să împingă România în războiul care se profila la
orizont. Turcia elaborează o Constituţie nouă care va proclama România şi Serbia „provincii
privilegiate”, fapt care va provoca un val de proteste, iar guvernul liberal va lua o atitudine

249
România şi Relaţiile Internaţionale, p.191. Vezi şi Nicolae Ciachir, Războiul pentru Independenţa României
în contextul european (1875-1878), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1977, vezi şi Ion Mamina,
Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
250
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, p. 151.
251
Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul, Editura Fundaţiunei A.I.V. Socec,
Bucureşti, fără an, p. 129.
252
Nicolae Iorga, Ibidem.
253
Diplomaţia Română în slujba independenţei, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p. 69.
254
Regele Carol I, Cuvântări şi scrisori, Vol. I, Bucureşti, 1903, p.484, vezi şi lucrarea lui Sorin Liviu
Damean,România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005.

75
vehementă împotriva Porţii. Prin aceasta turcii comiteau o gafă care era cu atât mai greu
de înţeles cu cât până la această dată niciodată, nici măcar sub regimul fanariot,
Principatele nu au fost socotite ca provincii otomane.
În acest context se va încheia la 4/16 aprilie 1877 Ia Bucureşti convenţia militară
româno-rusă care permitea armatelor ruse tranzitarea teritoriului naţional spre Balcani iar
Rusia se obliga să apere integritatea teritorială a României şi să respecte drepturile politice ale
statului român. La 12/24 aprilie 1877 primele detaşamente ale armatei sale au trecut Prutul
ocupând podul de la Barboşi pentru a asigura trecerea restului armatei.
Prin semnarea convenţiei cu România, Rusia a încheiat pregătirea diplomatică a
războiului. Iniţial ruşii se considerau suficient de puternici pentru a duce războiul singuri, deşi
Principele Carol se oferise să coopereze cu ei. După câteva succese iniţiale, trupele ruseşti
ajung în Balcani. Principele Carol a respins cu demnitate solicitarea ţarului Rusiei de a
considera oştirea română drept o simplă unitate subordonată fără nici un drept de a acţiona
după propriile-i puteri, pe picior de egalitate. Carol a consimţit ca armata română să intre
efectiv în luptă ca aliată şi nu ca subordonată a armatei ruseşti sub comanda sa supremă numai
în momentul în care Marele Duce Nicolae, fratele Ţarului, văzând că armata rusă este pe cale
de a fi nimicită la Griviţa va trimite faimoasa telegramă255. Dar la Plevna, în nord-vestul
Bulgariei, are loc o grupare de forţe otomane sub comanda unui bun general Osman Paşa.
Două atacuri ruseşti (8 şi 13 iulie) sunt respinse cu mari pierderi. Între timp, generalul Gurco,
comandantul forţelor principale ruseşti suferă şi el o înfrângere la Eski-Zagora. Marele duce
Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti îi cere domnitorului Carol printr-o
telegramă „să treacă Dunărea situaţia trupelor ruse fiind critică”.256 După atacuri succesive,
Plevna cade la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. Pentru cunoscutul istoric englez A.J.P.
Taylor, Plevna este ,, una din puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei".257 Eroismul
armatei române a spulberat aserţiunea unor politicieni şi militari străini privind faptul
că România avea o armată de operetă, fără tradiţie militară, care nu mai participase la
un război de mult timp.
Rusia a trebuit să se angajeze faţă de Anglia în privinţa Canalului de Suez, a Egiptului
şi a neocupării Constantinopolului precum şi a viitorului Strâmtorilor. În anul 1875, Marea
Britanie a pus mâna pe Canalul Suez, drumul cel mai scurt spre India, ceea ce făcea ca
„problema orientală să nu-i mai scape de sub control”.258
Această convenţie, angaja România efectiv în evenimentele din Balcani ajungând de
fapt la starea de război cu Poarta. La 10/22 aprilie 1877, România a întrerupt relaţiile
diplomatice cu Turcia şi ca urmare a acţiunilor agresive ale Porţii, la 29 aprilie/11 mai 1877,
Parlamentul ţării a declarat starea de război cu puterea suzerană iar la 9/21 mai 1877
Adunarea Deputaţilor întrunită în sesiune extraordinară a proclamat independenţa deplină a
României, consfinţită a doua zi la 10 Mai prin mesajul Domnitorului. Ca prim act al
suveranităţii absolute ale statului român, Parlamentul a votat legea prin care s-a cerut
ca tributul către Poartă să fie anulat iar suma respectivă din buget, de 914 000 lei să fie
alocaţi pentru întreţinerea armatei.259 Fiind plasată „în punctul culminant al situaţiunii
europene”, România a trebuit, înainte de a recurge la acţiunea armată să-şi proclame
independenţa, act energic şi curajos pe care nu l-au făcut Serbia şi Muntenegru. România şi-a
proclamat independenţa într-un moment extrem de dificil, care s-a constituit într-un veritabil
examen de maturitate în faţa istoriei. Eludând suzeranitatea de sorginte medievală a Porţii

255
George Coşbuc, Povestea unei Coroane de Oţel, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet- Cultura Naţională”,
1992, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Tudor Vârcolici.
256
Iosif Constantin Drăgan, Istoria Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993,p.164.
257
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p.243.
258
Histoire de la France contemporaine, Paris, fără an, tome IV, p. 95-96.
259
Ioan Scurtu, Carol I, p. 100.

76
şi lăsând fără obiect regimul de garanţie colectivă a marilor puteri, actul energic de la 9
Mai 1877 a consemnat decizia naţiunii române de a se lupta pentru apărarea
independenţei. Practic începea ultimul cânt din lunga „saga” a parcursului României spre
independenţa naţională.
Majoritatea puterilor europene s-au dovedit ostile proclamării neatârnării României
calificând-o ca un nou fapt împlinit, rezervându-şi dreptul de a se pronunţa la viitorul
congres de pace. Imperiul Otoman a primit proclamarea independenţei ca o ,,trădare ”la
adresa puterii suzerane. Marea Britanie considera România ca fiind în continuare ,,parte
integrantă” a Porţii şi declararea independenţei reprezenta în ochii diplomaţiei britanice ,,un
act contrar tratatelor pe care Anglia pune mare preţ”.260
Permiţând Rusiei să declanşeze războiul împotriva Turciei, ,,defecţiunea garanţiilor
va face ca România să se trezească singură prinsă la mijloc” pe de o parte de intervenţia şi
pretenţiile teritoriale ale puternicului vecin de la Răsărit iar pe de altă parte ,,de furia” Porţii
Otomane, se aprecia de către cercurile diplomatice261. Fără a i se acorda noi garanţii care să se
raporteze la independenţa şi integritatea sa teritorială, România va fi nevoită să participe la un
război menit să consacre definitiv „neatârnarea” faţă de Turcia şi să „asigure” totodată
individualitatea politică statală faţă de Rusia. Asemenea mobiluri au justificat ,,decizia gravă”
a guvernului şi domnitorului Carol ca armata română ,,să treacă Dunărea”, chiar în condiţiile
în care cabinetul ţarist refuza să accepte solicitarea românilor privind o colaborare militară în
baza unui acord formal. Corespondentul ziarului elveţian „Bund” scria „niciodată n-aş fi
crezut să văd atâta bravură la o trupă care până atunci n-a cunoscut focul[...]. Armata
română menită a fi pusă lângă orice altă armată a Europei şi oricine poate fi mândru de
soldaţii şi ofiţerii ei care au dat probe atât de strălucite de vitejie”.
Concursul armatei române va fi solicitat cum se ştie mai târziu (la 18/30 iulie) printr-o
telegramă a Marelui Duce Nicolae. Şi cu toate că acţiunile ,,armatei noastre” vor întruni din
plin condiţia de ,,forţă aliată”262, România se va vedea nu numai neîndreptăţită ci şi
ameninţată de maniera în care se vor derula actele ce au premers şi consfinţit încheierea păcii.
Situaţia externă a României de la finele anului 1877 şi din prima jumătate a celui
următor se va dovedi cu mult mai complicată decât cum a fost la 1870-1871 fiind comparabilă
cu cea din vara lui 1940. Pacea de la 1878 pentru care ,,ostaşii noştri” şi-au vărsat sângele va
fi precedată şi circumstanţiată de desfăşurarea unor acţiuni politico-diplomatice care nu vor
ţine decât într-o prea mică măsură seama de drepturile României.
Marea operă istorică a lui Cuza ,,independenţa tributară” după o formulă a lui Nicolae
Iorga era depăşită abia acum când armata română era în măsură să treacă dincolo de
convenţiile diplomatice spre a relua vechea tradiţie a bătăliilor naţionale
pentru libertate.263 Armata română a cărei organizare şi modernizare începuse în timpul
domniei lui Cuza îşi făcea din nou apariţia pe un câmp de luptă după mai bine de un
secol şi jumătate de la desfiinţarea ei de către fanarioţi. Românii nu au pierdut însă
nimic din virtuţile lor militare dovedind lumii că nu aveau o armată de operetă.
Cu toată contribuţia României la victorie, reprezentantul României nu a fost primit la
tratativele de armistiţiu ruso-turce care s-au încheiat cu pacea de la San Stefano (19
februarie/3 martie 1878) în apropiere de Adrianopol. Se pretexta că Rusia va reprezenta în
mod corect interesele României. Pacea preliminară de la San Stefano de ale cărui prevederi
guvernul român aflase din presa rusă, dezvăluie limpede intenţiile adevărate ale Rusiei şi
provoca automat o primejdioasă coaliţie potenţială ameninţând să reediteze războiul Crimeii.

260
Nichita Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1986, p.102.
261
România în relaţiile internaţionale, p.81, Vezi şi Memoriile Regelui Carol I, Vol IX, p.96.
262
Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea independenţei de stat
(1821-1877).
263
Nichita Adăniloaie, op. cit., p.99.

77
Prin tratatul de la San Stefano, Bulgaria era transformată într-un mare principat care se
întindea de la Dunăre şi Marea Neagră până la Marea Egee şi la graniţele Albaniei,
cuprinzând şi toată Macedonia. Ea era pusă sub protecţia Rusiei care putea întreţine o armată
aici264 din care cauză se stipula în tratat şi dreptul de trecere pe teritoriul românesc timp de doi
ani a trupelor ruseşti din Bulgaria.
Tratatul preliminar de la San Stefano, care cuprindea 29 de articole, prin condiţiile sale
impuse Turciei nu se potriveau nici cu angajamentele luate de Rusia prin acordurile de la
Reichstadt şi Budapesta (15 iunie şi 18 martie 1877), nici cu acelea ale prinţului Gorceakov ca
răspuns la memoriul lordului Disraeli ca fiind „Charta politicii externe a Marii Britanii”.265
La 3 zile de la semnarea tratatului de la San Stefano, Andrassy, cancelarul Imperiului
Austro-Ungar a cerut în mod oficial convocarea unui congres european al marilor puteri care
să revizuiască tratatul semnat între ruşi şi turci. Practic aproape tot ce s-a hotărât la
Congresul de la Paris din 1856 cu privire la Balcani a fost modificat. Începând din 1878,
Franţa începe să se apropie de Anglia. Evoluţia războiului în defavoarea Turciei şi semnarea
tratatului de la San Stefano ce asigura Rusiei posibilitatea accesului la Marea Mediterană au
determinat Anglia să treacă la acţiuni diplomatice energice ca şi Germania care la rândul ei
avea interese în regiunea Balcanilor. Anglia nu era preocupată de influenţa Rusiei în Balcani,
ci de influenţa acesteia în Siria şi Mesopotamia de unde ar fi putut crea multe dificultăţi în
privinţa Indiei266. În scopul protejării acestei zone, Anglia dorea să deţină o bază navală mai
apropiată de Turcia decât Malta. În privinţa părţii europene a Imperiului Otoman, Anglia
dorea să acorde sprijin acelor popoare care ar fi putut constitui o barieră faţă de ruşi, respectiv
turcii şi grecii. Din aceste motive, ea va milita pentru revizuirea tratatului de la San Stefano.
Lordul Salisbury fusese influenţat în atitudinea sa hotărâtă de organizare a unui nou congres
de pace în scopul de a menţine influenţa tradiţională britanică asupra populaţiilor asiatice mai
cu seamă asupra armenilor, de prietenul său lordul Lytton, viceregele Indiei care prevenise
cabinetul britanic de gravele repercusiuni ale războiului ruso-turc asupra musulmanilor din
India267. Este posibil ca din această perioadă să se fi născut în mintea autorităților otomane
ideea susșinută de politicieniși elita militară că Armenii vor fi aliații rușilor și britanicilor care
vor ataca pe viitor Imperiul. În acest sens trebuia luate măsuri severe sângeroase folosindu-se
de elementele paramilitare kurde, cum au procedat în anul 1915 prin declanșarea sălbaticului
genocid împotriva acestui nobil popor creștin ortodox. S-a întâmplat ceea ce ambasadorul
american la Instanbul numea „asasinarea une inațiuni”.
În ciuda evidenţelor invocate, România nu a fost admisă cu vot deliberativ la
Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878) care a revizuit clauzele Tratatului de la San
Stefano. Încă din timpul războiului din 1877-1878 apăruse pericolul unui conflict anglo-
austro-ungaro-rus. Ca să evite acest conflict ţarul Rusiei a cerut ajutorul Kaiserului care era
înclinat spre un conflict militar, tocmai când se agita lozinca Drang nach Ostern. Bismarck
i-a luat-o înainte şi într-un faimos discurs rostit la 19 februarie 1878 în Reichstag, a declarat
că în problema orientală nu-şi asumă decât rolul de „samsar cinstit”268. În acest sens îl sfătuia
pe ţar ,,să aibă în vedere binefacerile păcii” şi să accepte ramura de măslin pe care i-o oferea
convocarea unui congres european întru rezolvarea complexelor probleme ivite în urma
războiului. Aşa s-a ajuns la Congresul de la Berlin deschis la 13 iunie 1878 care va fi

264
România în relaţiile internaţionale, p. 101.
265
Gheorghe Platon, România şi alianţele politice continentale în secolul al XIX lea. De la obiect la subiect în
relaţiile internaţionale în „România şi politica de alianţe”, „Istorie şi actualitate”, Bucureşti, 1995,p.17.
266
Sorin Liviu Damean, România şi congresul de pace de la Berlin(1878), Bucureşti, 2005, p.69. Vezi şi Ileana
Bulz, Anglia, România şi Sud - Estul Europei (1878-1014), Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Carol I, 2003.
267
Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii
(1803-1878), p.89.
268
România în relaţiile internaţionale, p. 98, vezi şi Bruce Waller, Bismarck, Bucureşti, Editura Historia.

78
momentul culminant al unei activităţi diplomatice care nu se mai repetase de la
Metternich şi de la Congresul de la Viena. De fapt majoritatea participanţilor la Congresul
de la Berlin s-au înfruptat din teritoriile balcanice şi otomane. Astfel, la Berlin s-a dat o formă
juridică noii stări de fapt creată în Balcani, conturând focarele unor tensiuni şi ciocniri
viitoare prin crearea problemei bosniace şi a celei macedonene 269. Cenzurarea tratatului
preliminar de la San Stefano prin Congresul de la Berlin a reuşit să preîntâmpine o nouă
ciocnire între Rusia şi adversarele acesteia, Anglia şi Austro-Ungaria, deoarece în cazul unui
eventual conflict, Germania ar fi fost nevoită să opteze între Viena şi Petersburg sau între
Petersburg şi Londra ceea ce diplomaţia de la Wilhelmstrasse a căutat în mod special după
1871 să evite pentru a putea menţine Franţa într-o completă izolare pe scena internaţională270.
Tratatul de la Berlin mai urmărea în chip evident să frâneze şi elanul panslavist al
ruşilor şi sârbilor.
Statul otoman a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor balcanice, insula Cipru, cele
trei provincii din Anatolia orientală. Sunt prevăzute garanţii pentru minorităţi mai ales pentru
armeni iar suma despăgubirii de război datorată Rusiei de Imperiul Otoman este micşorată la
800.000 milioane de franci. Războiul a lăsat urme adânci în memoria colectivă a turcilor.
Imperiul nu a mai fost niciodată atât de aproape de sfârşitul său, niciodată armatele ruseşti nu
se mai apropiaseră atât de mult de Istanbul. Peste patru secole se repeta asediul
Constantinopolului Otoman, de data aceasta de către ruși care aveau acest țel înscris în
testamenul lui Petru cel Mare. Nu s-a finalizat acest asediu printr-o ocupație militară și
alungarea otomanilor din Europa, fapt care ar fi complicat situația internațională prin opoziția
Angliei și Imperiului german.
Slăbirea statului otoman a continuat chiar după războiul Crimeii, astfel, la Congresul
de la Paris (1856) care a pus capăt acestui război, Turcia fusese recunoscută ca făcând parte
din concertul european, respectarea integrităţii sale teritoriale şi neamestecului în afacerile
sale interne fuseseră date ca principii. Reafirmând aceste principii, tratatul de la Berlin
prevedea intervenţia Puterilor în cazul în care reformele cerute în „provinciile locuite de
armeni” nu vor fi adoptate de otomani.
La Berlin, marile puteri au creat premizele „dezintegrării politice a statului
sultanilor”. România nu a fost admisă cu drepturi depline invocându-se că nu era
recunoscută ca stat independent. Forumul păcii de la Berlin era compus numai din
semnatarii Tratatului de pace de la Paris, ale cărui clauze erau acum în discuţie.
Se va permite doar ca primul ministru I.C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu ,,să pledeze” pentru cauza României în faţa plenului Congresului la 1 iulie.
Delegaţii României vor fi doar ,,auziţi” nu şi ,,ascultaţi”, intervenţiile lor fiind acceptate, ca
şi votul Adunărilor ad-hoc de la 1857 cu titlu consultativ nu deliberativ. Tratamentul aplicat
României la Congresul de la Berlin a fost pus de regulă pe seama intereselor sau pretenţiilor
pe care marile puteri le aveau faţă de România. Cea mai importantă pretenţie a fost cea a
Franţei, Angliei, Germaniei şi Austro-Ungariei referitoare la modificarea articolului 7 din
Constituţia României de o manieră care să deschidă perspectiva „emancipării populaţiei
evreieşti”. Poziţia consensuală a marilor puteri faţă de modificarea articolului 7 din
Constituţie trebuie înţeleasă mai ales în contextul presiunilor exercitate de cercurile influente
ale Alianţei Israelite Universale cu sediul la Paris şi ale lui Anglo-Jewish Association cu
sediul la Londra271.

269
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică,1984, p. 121.
270
J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 à 1919, 2e edition, Edition Dalloz, Paris, 1959, p. 453.
271
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, p.115, vezi şi Carol Iancu, Bleichroeder şi
Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. (Corespondenţă inedită
1878-1880), Editura Hasefer,Bucureşti2006.

79
 Spre deosebire de Congresul din 1856 care s-a desfăşurat sub semnul unei
„Concordii”, fie ea şi de circumstanţă, întrunirea diplomatică din iunie-iulie 1878 de la Berlin
s-a situat sub semnul „confruntărilor nedisimulate”272.
Paul Bataillard, prietenul lui I.C.Brătianu rezumând hotărârile Congresului de la
Berlin în legătură cu România afirma: „Independenţa pe care România o proclamase la 10/22
mai 1877 nu putea să nu fie recunoscută deoarece s-a şi făcut”273. Prevederile Tratatului de la
Berlin au fost primite cu amărăciune şi ostilitate în România, pierderea Basarabiei fiind
interpretată ca o încălcare a suveranităţii naţionale. Deşi avantajele economice rezultate din
deţinerea Dobrogei (obţinută la schimb cu sudul Basarabiei) erau incomparabil mai
mari decât cele oferite de sudul Basarabiei, România nu a acceptat principiul schimbului.
Problema sudului Basarabiei revendicată şi obţinută de Rusia în urma războiului din 1877
fusese hotărâtă cu ocazia acordului secret de la Reichstadt încheiat între Rusia şi Austro-
Ungaria. Se mai prevedea ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman anexarea, unei părţi a
Bosniei şi Herţegovinei de către Viena. Autorităţile române au părăsit judeţele din sudul
Basarabiei fără, a semna vreun act cu cele ruseşti venite să preia teritoriul recucerit.
Experienţa cooperării cu Rusia a fost traumatizantă pentru România şi va avea
repercusiuni pe planul politicii externe a proaspătului stat independent. Lecţia de la 1877
a lăsat urme adânci în unele cercuri politice şi ale opiniei publice româneşti care au primit cu
îndreptăţită suspiciune colaborarea militară cu Rusia în preajma şi în timpul primului război
mondial. La 1877 Dobrogea nu era percepută la adevărata valoare strategică şi economică din
cauza stadiului de înapoiere după 500 de ani de dominaţie otomană. Cu timpul această
provincie va fi denumită California României. Ruşii vor părăsi ţara numai după al treilea
ultimatum dat de împăratul Wilhelm I, şeful Casei de Hohenzollern. Staţionarea armatei
ţariste în România îşi avea explicaţia chiar în Tratatul de pace de la Berlin. Prin art. 8 al
tratatului de pace se precizează că vreme de doi ani Bulgaria va fi ocupată de trupe ruse ale
căror efective se ridicau la 50.000 de oameni iar comunicaţiile urmau a fi asigurate prin
porturile Mării Negre şi prin România. Prin această prevedere (dispoziţie) se aduce o gravă
atingere independenţei României îndreptăţind bănuielile asupra unei permanentizări a
controlului militar al Rusiei asupra teritoriului românesc. După Congresul de Pace de la
Berlin din 1878, România se află într-o stare de izolare politico-diplomatică dificilă. La
aceasta contribuiseră o serie de factori precum condiţionarea recunoaşterii independenţei
României de către Puterile europene, tensionarea relaţiilor cu Rusia ca urmare a impunerii
cedării sudului Basarabiei, dar şi a delimitării graniţei de sud a Dobrogei în defavoarea
României, tendinţa evidentă a Rusiei de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei.
Evoluţia nefavorabilă a relaţiilor româno-ruse, intenţiile de ocupare militară a
României de către armata rusă au determinat măsuri de apărare prin concentrarea armatei
române în Oltenia.
La Berlin marile puteri ,,au fost mult mai interesate în constituirea noului echilibru de
forţe decât de satisfacerea cerinţelor naţionale ale ţărilor mici”274. Tratatul de la Berlin a
prilejuit o perioadă de 36 de ani de pace armată în Europa şi a însemnat o incontestabilă
victorie diplomatică a Angliei care va contribui la menţinerea dogmei „splendidei
izolări” şi o va face să se dezintereseze de problema esenţială a echilibrului de forţe în
Europa. Pe plan politic, datorită poziţiei neloiale adoptată de guvernul ţarului Alexandru al II
lea cu prilejul Congresului de Pace de la Berlin (1878), poziţie speculată cu abilitate de

272
România în relaţiile internaţionale, p. 82
273
Apostol Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul român, p. 348, vezi şi Peter Calvocaressi, Europa de la
Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
274
România în relaţiile internaţionale, p.99.

80
Bismarck, România a fost atrasă în 1883 în Tratatul de Alianţă cu Austro-Ungaria şi
Germania275.
Ca urmare Rusia a devenit din nou atât în ochii guvernului cât şi în cei ai opiniei
publice inamicul public numărul 1, cel care îşi înşela aliatul după ce se folosise de el în
război. Marea Bulgarie croită de Contele Ignatiev la San Stefano s-a redus la o treime. La 22
iunie 1878, primul ministru britanic telegrafia reginei Victoria: „Avem din nou o Turcie în
Europa”276. Congresul de pace de la Berlin (1878) a pus bazele unui nou echilibru geopolitic
european şi a reglementat redistribuirea sferelor de influenţă între marile puteri. Se continua
politica aşa numitului „concert european” instituită după înfrângerea lui Napoleon I, prin
Congresul de la Viena din 1815. Imperiul Otoman avea să fie menţinut ca mare putere
tricontinentală. Atât în Tripla Alianţă cât şi în Antanta se găseau state care făceau presiuni
asupra acestui imperiu întins în Africa, Asia sau Europa, dar reticenţa de ordin religios a
împiedicat ralierea Constantinopolului la unul din cele două blocuri politico-militare până la
izbucnirea primului război mondial.
În condiţiile slăbiciunii franceze de după 1871 şi a dezinteresului Parisului şi
Londrei pentru Balcani, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de
influenţa rusă şi frâna expansionismul Petersburgului erau Germania şi Austro-
Ungaria, de care România se va apropia în ciuda relaţiilor încordate cu Viena, încordate
nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor
comerciale. Apropierea României faţă de aceste două imperii s-a concretizat cu semnarea
unui tratat de alianţă în 1883, la care va adera şi Italia, tratat ce va fi reînnoit în 1902 şi
1913277.
Dacă Unirea din 1859 prin succesul politicii „faptului împlinit” generase un sentiment
colectiv de auto-încredere, independenţa de la 1877 a fost primită de opinia publică, de îndată
ce, în lunile următoare s-a manifestat atitudinea marilor puteri, cu un sentiment de frustrare
faţă de recea indiferenţă a Europei, frustrare faţă de atitudinea ţării de baştină a domnitorului
Carol, Germania, al cărei ,,cancelar de fier” Bismarck (care nu ascundea că românii îl
interesează tot atât de mult ca şi paharul său de bere când este ...gol) se arăta preocupat în
primul rând să obţină lichidarea afacerii Strousberg păguboasă pentru România.
Răscumpărarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de Strousberg nu figura în nici un text
oficial. Ea fusese impusă de Bismarck la sugestia consilierului său financiar baronul Gersov
Bluchröder şi se va dovedi cât se poate de greu de executat de către oamenii de stat români278.
Un termen des utilizat de Catherine Durandin în lucrarea Histoire des Roumains este
acela de „inaugural” în înţelesul de „început”. Inauguralul din 1877-1878 nu a mai stat sub
semnul concordiei, încrederii şi al entuziasmului, ci sub semnul dezamăgirilor, dar şi al unei
lucide percepţii a realităţii. Cel mai important rezultat obţinut de România ca urmare a
Congresului de la Berlin a fost evident recunoaşterea independenţei. S-a rupt legătura
juridică cu Imperiul Otoman care durase aproape patru secole279. Marea nedreptate
făcută României la Berlin în privinţa Basarabiei a fost pusă de politicieni şi pe seama rangului
minor de Principat al României. Din acest moment elita politică va acţiona pentru
proclamarea Regatului care avea să fie şi nucleul în jurul căruia se va forma mai târziu
România Mare.
O primă problemă de rezolvat era securitatea şi consolidarea noului stat independent.
Acum când garanţia colectivă a celor şapte puteri dispăruse, România a trebuit să caute o

275
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1984, p. 102.
276
România în relaţiile internaţionale,p.105
277
Ibidem, p.105.
278
Ibidem,p.276.
279
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p.249.

81
umbrelă protectoare care să-i asigure integritatea. Alianţa României cu Puterile Centrale
(18/30 octombrie 1883) apărea ca o „alianţă împotriva firii”280. Austro-Ungaria stăpânea
teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina) iar guvernul de la Budapesta
desfăşura o politică de discriminare şi deznaţionalizare faţă de românii din Transilvania. Între
securitatea naţională şi solidaritatea naţională s-a acordat prioritate celei dintâi.
În primăvara anului 1880 are loc turneul central-european al primului ministru
I.C.Brătianu nu numai pentru consolidarea independenţei naţionale dar şi pentru tatonarea
terenului în vederea proclamării Regatului.
În pofida primirii excelente la împăratul Franz Iosif, guvernul de la Viena nu s-a grăbit
să-şi ofere consimţământul la proclamarea Regatului, vădit deranjat de hotărâta opoziţie a
României la planurile austro-ungare de dominaţie asupra Dunării de Jos. România era
îndemnată la conciliere, mesajul Vienei rezumându-se la alternativa „Dunărea contra regat”.
Beneficiind de împrejurări externe favorabile (sprijin declarat din partea Germaniei şi acordul
Rusiei). Brătianu s-a decis să procedeze şi fără avizul Vienei. Instituirea Regatului a
consolidat poziţia dinastiei de Hohenzollern în România şi stabilitatea politică internă, prin
consacrarea alternativei liberal-conservatoare la conducerea ţării, dând impuls şi luptei de
emancipare naţională a românilor din Transilvania.
La 28 februarie/12 martie 1881, Carol I consemna că Vasile Boerescu i-a adus la
cunoştinţă dorinţa guvernului de a proclama România ca regat la 8/20 aprilie 1881, ziua de
naştere a domnitorului. Nu era vorba de o mărire a prerogativelor constituţionale ci de o
titulatură nouă în acord cu statutul de independenţă absolută a României. Modificarea
statutului internaţional al României prin obţinerea independenţei impunea şi o schimbare a
rangului domnitorului281.
În ziua de 14 martie 1881 deputatul general Dimitrie Lecca a prezentat în Parlament o
moţiune ce proclama transformarea României în Regat. Accentul era pus pe dorinţa naţiunii
de a se asigura „mai mult stabilitatea şi ordinea interioară”, dar şi că „monarhia română să
fie în acelaşi condiţii cu alte State ale Europei”.
În acest context „Adunarea deputaţilor, în virtutea dreptului de suveranitate ce-l are
naţiunea, aclama pe Măria Sa Regală Domnul Carol I, ca Rege al României.” După citirea
documentului se întocmeşte un raport în care sunt menţionate motivele ce îndreptăţeau
România să-şi ia titlul de Regat:„întinderea teritorială”, „numărul locuitorilor”, „poziţia
politică”, „evenimentele glorioase din 1877-1878”. Încercând să obţină sprijinul extern, în
text se afirma că prin proclamarea Regelui, România va deveni pentru statele vecine „ o
garanţie de linişte şi de stabilitate”. Proiectul de lege ce a fost imediat prezentat Adunării
Deputaţilor avea două articole. „Art.1 România ia titlul de REGAT, Domnul ei, Carol I ia
pentru Sine şi moştenitorii săi titlul de REGE al ROMÂNIEI. Art. 2 Moştenitorul Tronului va
purta titlul de PRINCIPE REGAL.”În cadrul discuţiilor proiectului I. C. Brătianu aduce
aminte arătând spre bustul lui Ion Câmpineanu din Cameră, că acesta ceruse crearea Regatului
român încă din 1838 când s-a deplasat cu probleme diplomatice la Londra şi Paris.
Proiectul de lege a fost votat de Parlament şi a provocat în epocă un entuziasm general
în rândul populaţiei indiferent de poziţie socială şi credinţă. Astfel populaţia de rit mozaic din
ţară promitea printr-o scrisoare adresată oficialităţilor că „vom lucra cu credinţă şi
devotament pentru Majestăţile Voastre, pentru binele şi gloria ţării”.
Proclamarea Regatului a mărit prestigiul României în faţa celorlalte state ale
Europei. Proclamarea Regatului şi reglementarea chestiunii succesiunii la tronul
României au contribuit şi la consolidarea regimului politic, cele două partide principale
întărindu-se în certitudinea că vor fi chemate periodic la putere de ,,arbitrul imparţial"care
trebuie să fie monarhul. Carol I era permanent preocupat de prestigiul monarhiei pe care a
280
România în relaţiile internaţionale, p.89
281
Ioan Scurtu, Carol I, p. 119.

82
fondat-o aşa că soţia sa Elisabeta îl caracteriza ca pe „o persoană care îşi poartă coroana şi
în somn”. Domnia lui a început de fapt în aprilie 1866 odată cu intrarea sa în ţară. Regele
Carol I se considera român și primul funcționar al țării.
Carol I, dornic să înrădăcineze monarhia din România în familiile domnitoare
europene, a favorizat căsătoria nepotului său Ferdinand cu principesa Maria Alexandra
Victoria, nepoata a reginei Victoria şi fiica Ducelui de Edinburgh. Aceasta reprezenta
garanţia unei susţineri la nevoie din partea imperiilor britanic şi ţarist. Prin legea
numărul 710 din 15 martie 1881 România a fost declarată regat.*
Manifestările de bucurie ale populaţiei din întreaga ţară erau dovada existenţei unei
legături ce se stabilise între Rege şi ţară282.
Proclamarea Regatului a fost o acţiune a cărei impulsionare a fost dată de Junimişti.
Războiul independenţei, socoteau ei, fusese un moment important pentru un impact decisiv al
monarhiei constituţionale în masele poporului. În calitate de comandant suprem al armatei,
acolo, în Bulgaria Carol I se contopise prin suferinţă şi jertfă cu armata ţării, făcând să
crească spiritul dinastic. În acelaşi sens contribuise şi Principesa Elisabeta care, pe lângă
identificarea cu ţara prin cultură susţinuse armata şi îngrijise răniţii. Pentru Junimişti,
ridicarea României la rangul de Regat constituia şi un moment important de clarificare
ideologică în sânul guvernului liberal pentru determinarea unei politici hotărâte în
direcţia unei legislaţii de accentuare a formei monarhice a statului român. La 9/2l
septembrie 1878 Consiliul de Miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de
„Alteţă regală” făcându-se un prim şi important pas spre proclamarea Regatului României. În
acest context, pentru a se asigura stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern,
Consiliul de Miniştri a rezolvat problema succesiunii la tron. Deoarece Carol I nu avea copii,
s-a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituţie.
Regatul reprezenta în fapt o consacrare a independenţei, iar proclamarea sa venea pe
firul unor acţiuni politice pe care românii le-au desfăşurat de-a lungul istoriei lor. Trecerea
ţării de la Principat la Regat nu era doar o dreaptă răsplătire pentru principele care
demonstrase deplina sa capacitate de a sluji ţara (şi o făcuse în mijlocul oştenilor pe câmpul
de luptă) dar şi a recunoaşte- într-o Europă în care erau numai regimuri monarhice, excepţie
făcând numai Confederaţia Helvetică-noul loc pe care-l ocupa România după greul examen
politico-militar prin care trecuse. Pentru guvernul român ridicarea României la rangul de
Regat însemna că ţara urma să ocupe locul ce i se cuvenea în rândul familiilor europene şi în
Balcani. Această titulatură nu era o vorbă goală, în ea regăsindu-se „drepturi şi obligaţii care
pe plan internaţional au o însemnătate” fiind „ca o haină de ceremonie care se cade
gradului înalt al comportamentului civilizat. Un regat are putere mare şi impune o mai mare
consideraţie”283. I. C. Brătianu credea că în ziua de 10 mai ar trebui proclamat Regatul, ceea
ce s-a şi înfăptuit.
Proclamarea Regatului era un obiectiv urmărit de I.C.Brătianu şi de Carol I.
Transformarea României în Regat avea o mare importanţă pentru creşterea prestigiului
ţării prin situarea ei pe acelaşi plan cu celelalte monarhii constituţionale europene şi, în
acelaşi timp, prin consolidarea poziţiei lui Carol I în raport cu restul statelor europene.
Proclamarea Regatului era însă o problemă complicată necesitând asentimentul tuturor
partidelor şi grupărilor politice existente căci, deşi monarhia ca instituţie era în general
admisă, Carol I era bănuit de orientare în politica externă spre Germania, ceea ce-l punea în
conflict cu factori ai opiniei publice cu tendinţe mai diversificate. Trebuia prin urmare o
pregătire atentă a actului final de consacrare a monarhiei constituţionale pe calea

282
Liviu Brătescu, Proclamarea Regatului. Reacţii interne şi externe în Anuarul Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol” Iaşi XXXIX-XL 2002-2004.
283
Mihaela Damean, op. cit., p. 92, vezi şi Ion Bulei, România în secolele XIX-XX. Europenizarea. Bucureşti,
Editura Litera, 2011.

83
proclamării Regatului. În vederea pregătirii terenului, I.C.Brătianu a întreprins pe de o parte
o călătorie la Berlin şi Viena iar pe de altă parte, dorind ca actul proclamării să aibă girul
tuturor partidelor politice,a. deschis negocieri în acest sens284. Toate puterile europene au
recunoscut actul proclamării Regatului, unele imediat, altele mai târziu, dar Austro-
Ungaria a condiţionat recunoaşterea proclamării Regatului de angajamentul României
de a nu permite grupărilor iredentiste să-şi intensifice activitatea în Transilvania şi
Bucovina285. Rusia, Austro-Ungaria şi Germania vor recunoaşte Regatul numai după ce în
România va fi votată „o lege în privinţa socialiştilor”, pentru a nu mai tolera activitatea
revoluţionarilor ruşi în ţară. Astfel s-a votat o lege restrictivă pentru străini.
Ministrul de externe Vasile Boerescu constata cu satisfacţie că „Încă nu s-a văzut ca
un regat nou să fie recunoscut de toate puterile într-un timp aşa de scurt”286.
Prin proclamarea regatului s-a consolidat în primul rând poziţia monarhiei s-a
asigurat stabilitatea internă necesară operei reformatoare. Regele va izbuti să rămână în
continuare un element ponderator şi adevărat arbitru al vieţii politice, prin practicarea
mecanismului alternării la putere, în condiţiile confruntării celor două partide, cel liberal şi cel
conservator. Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim
recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-estică europeană. Era
unanim recunoscută contribuţia lui Carol la reorganizarea administrativă, economică şi
politică a României, dar se uită că fundamentul fusese pus de domnul unirii Al. I. Cuza.
De asemenea monarhul era cunoscut şi apreciat în armată pentru exemplul oferit soldaţilor săi
la Plevna, dar şi pentru că a introdus datoriile civice „într-o ţară unde erau necunoscute”.Nu
era ignorat nici potenţialul militar ce fusese probat pe câmpul de luptă şi care putea constitui
un factor important în eventualitatea unui conflict. Contemporanii remarcă contribuţia regelui
Carol I într-un eveniment de prim rang pentru viaţa politică a ţării, pentru locul ei în concertul
naţiunilor - şi ne referim aici la proclamarea regatului – este consemnat ca fiind rezultatul
exclusiv al meritelor lui Carol: „Începând cu această zi (a proclamării Regatului - n.ns.),
România deja puternică în Orient a început să conteze între statele europene. Ea datorează
această renaştere politică înţelepciunii, clarviziunii şi energiei regelui Carol I şi este de
înţeles popularitatea de care se bucură”. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor
reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, o veritabilă ,,trambulină pentru
ambasadori”287. P. Renouvin menţionează că „în România, regele Carol, un Hohenzollern,
are o politică personală pe care se străduie cu răbdare s-o facă prevalentă. Tot ceea ce poate
da el ţării este prosperitatea materială”288.C. A. Rosetti preşedintele Camerei referitor la
proclamarea Regatului spunea „La sfârşitul vieţii mele pot să mă duc liniştit şi fericit. Vă zic
că aţi încoronat şi viaţa mea.” Jean Sentupery referindu-se la proclamarea Regatului în anul
1881, arăta că ”Începând cu această zi, România deja puternică în Orient a ănceput să
conteze între statele europene. Ea datorează această renaștere politică înțelepciunii
clarviziunii și energiei regelui Carol I și este de înțeles popularitatea de care se bucură”.
Odată Carol I recunoscut de Poarta Otomană şi de Puterile Garante, viaţa politică intra
pe făgaşul normal al regulilor constituţionale deoarece regimul politic de esenţă liberală
instituit în 1866 era printre cele care conform unui raport consular francez figurau

* cu prilejul încoronării Regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului Regal român”

284
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Vol. I. 1886-1881, p. 209.
285
Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale (1878-1895),
Editura Facla, Timişoara, 1979.
286
Ion Bulei, Atunci când România devenea Regat, Istorie şi Civilizaţie, Anul IX nr. 30, martie 2012.
287
România în relaţiile internaţionale,p. 106.
288
Pierre Renouvin, La crise européenne 1904-1918, Paris,1959,p. 25. Vezi şi Ion Bulei, Gabriel Badea
Păun, Monarhi europeni - marile modele 1848-1914, Editura Silex, Bucureşti, 1997.

84
numai în legislaţiile Belgiei, Elveţiei şi SUA289.
În primii ani după instituirea regimului monarhiei constituţionale ereditare, pe fundalul
unor împrejurări interne şi externe puţin favorabile s-au făcut paşi importanţi pe calea
modernizării, continuându-se opera reformatoare din timpul lui Cuza. Carol I a ajuns în
fruntea unei ţări pe care n-o cunoştea, dar care apelase la el, oferindu-i Coroana, cea mai
înaltă demnitate în stat. Păşind pe pământ românesc, el era convins că avea de îndeplinit un
rol civilizator în acest colţ de lume. Principele Carol a urcat pe tron într-un moment dificil,
creat de abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, de declinarea ofertei adresate lui Filip de
Flandra de a primi Coroana României, precum şi de războiul dintre Austria şi Prusia. Să
adăugăm rivalităţile dintre oamenii politici români, existenţa a peste douăzeci de pretendenţi
la tron (foşti domnitori sau fii ai acestora) care nu socoteau că au pierdut partida. De aceea,
Carol I a avut de înfruntat, mai ales în primii ani de domnie, un curent ostil puternic care a
luat forma unor manifestaţii de stradă zgomotoase. El venea totuşi cu prestigiul de principe
german chiar dacă vârsta (de 27 de ani la urcarea pe tron) putea constitui un handicap. Cu
timpul, mai ales după Războiul de Independenţă, Carol I s-a impus ca o personalitate de prim
rang a vieţii româneşti, acceptată de cvasiunanimitatea oamenilor politici. O propagandă
strălucitoare şi bine întreţinută i-a creat aureola de rege înţelept şi energic290.
Domnitorul Carol I s-a implicat efectiv şi afectiv în stimularea procesului de
modernizare a ţării. Monarhia constituţională corespundea dezvoltării politice a epocii şi
a rezistat pentru că demonstra capacitatea de adaptare şi de absorbţie a curentelor
politice. Rolul lui Carol I în edificarea României moderne a fost considerabil pentru că aşa o
releva I.G.Duca: „el avea tocmai însuşirile care ne lipseau nouă românilor”291. Iată ce scria
în amintirile sale I.G.Duca despre personalitatea lui Carol: „Într-o ţară care n-avea noţiunea
timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice […] . Într-o ţară de aproximaţie
în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de
zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală,
el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce
umpleau apartamentele sale. Într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit
occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a
civilizaţiunii occidentale”292.
Lunga domnie a lui Carol I a cunoscut mai multe perioade distincte. Prima (mai 1866-
martie 1871) s-a caracterizat printr-o mare instabilitate guvernamentală şi mişcări
antidinastice republicane (ca cea de la Ploieşti din august 1870 având în frunte pe Alexandru
Candiano-Popescu, viitor aghiotant al lui Carol). După 1871, mişcarea antidinastică şi
republicană s-a diminuat, nemaipunând în pericol domnia lui Carol I.
Cea de a doua perioadă (martie 1871- mai 1881) a domniei lui Carol I a fost dominată
de preocuparea pentru realizarea unui echilibru în viaţa politică internă, dobândirea şi
recunoașterea independenţei României.
A treia etapă a domniei lui Carol I (martie 1881-septembrie 1914) s-a remarcat prin
stabilitate politică bazată pe sistemul rotativei guvernamentale şi prin ample acţiuni
desfăşurate pe plan internaţional. Este şi o perioadă în care Carol I dobândeşte şi o stare
materială prosperă.

289
Tudor Drăganu, op. cit., p. 218.
290
Ioan Scurtu, Carol I, p. 92.
291
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p.238.
292
Ibidem.

85
 CAPITOLUL X
MIŞCĂRI ANTIDINASTICE CU CARE S-A CONFRUNTAT DOMNIA LUI
CAROL I ÎN PERIOADA 1870-1888.

În primii ani ai domniei lui Carol I colaborarea acestuia cu liberalii radicali a fost bună
mai ales că guvernele care s-au succedat la putere în perioada 1867-1868 vor fi pur radicale.
Radicalii aveau planuri mari în legătură cu domnia lui Carol I şi anume realizarea
îndemnului devenit simbol : Unirea tuturor românilor sub sceptrul lui Carol I, dar chiar şi
iminenta proclamare a independenţei ţării în primăvara lui 1868 pe care o plasau de data
înscăunării oficiale a lui Carol I drept semne caracteristice se menţine nu numai accentuarea
legăturilor cu Rusia, intenţia matrimonială a domnitorului român de a se căsători cu fiica
Marelui duce Constantin, dar şi constituirea la Bucureşti a unei armate a Dunării spre a se
opune turcilor în caz de intervenţie militară în momentul abolirii vasalităţii.
Intenţiile vor fi abandonate datorită opoziţiei dure a împăratului Napoleon al III-lea
care ameninţa cu represalii nu numai în numele Franţei dar şi în acela al Austro-Ungariei şi
Angliei. Intenţiile radicalilor se vedeau cu ochiul liber şi a fost sesizat de reprezentanţii
Marilor Puteri europene acreditaţi la Bucureşti, cu ocazia fondării Societăţii Academice.
Scopul era elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar al limbii române ca şi o concretizare
parţială a idealului daco-român. Pentru aceasta s-a publicat o hartă intitulată Dacia Modernă
destinată învăţământului public şi cuprindea alături de Moldova şi Valahia toate provinciile
naţionale rămase sub dominaţie străină. Astfel liberalii în frunte cu I.C.Brătianu nu-şi
dezminţeau apartenenţa la idealurile paşoptiste. E posibil ca această suită de acţiuni să fi
schimbat şi atitudinea lui Carol I faţă de liberali ale căror „proiecte” faţă de românii din dubla
monarhie îngrijora diplomaţia europeană şi să se orienteze spre conservatori care erau mai
prudenţi, manifestând un scrupulos respect pentru instituţii şi constituţionalitate, fiind prieteni
ai progresului cumpănit şi fervenţi susţinători ai tronului.
Între domnitor şi liderul liberal va interveni o răceală şi o relativ lungă întrerupere a
contactelor personale.
În acest context Cabinetul imperial francez nemulţumit de politica domnitorului Carol
însărcinează pe ducele Grammont, ambasadorul Franţei la Viena să se întâlnească cu fostul
domnitor Al. I. Cuza în 1868 la Döbling, unde i s-a propus să accepte sprijinul Franţei pentru
a-şi recăpăta tronul. La această întâlnire a asistat şi Baligot de Beyne care în notele sale
personale arăta că fostul domnitor a refuzat cu demnitate orice ajutor străin chiar în
eventualitatea în care ţara l-ar rechema „nu voiesc cu nici un preţ să reîncep misiunea de altă
dată, dar dacă aş vedea ţara mea ameninţată de o mare primejdie, dacă un mare interes
românesc ar cere colaborarea mea,dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi aş fi
gata orice s-ar întâmpla”293.
„Vocaţia revoluţionară” a liberalilor care erau percepuţi în prima parte a domniei lui
Carol I drept „aventurieri politici” îl face pe I.C.Brătianu să ameninţe că dacă opoziţia
liberală nu va primi puterea vor surveni pericole pentru ţară.
Acţiunile privind o posibilă detronare a lui Carol au început din 1868. Carol I era
informat despre existenţa unui comitet care urmăreau să-l detroneze spre a fi înlocuit cu
prinţul Bibescu. Acţiunea complotistă care îşi avea centrul la Paris ( ca şi în cazul lui
Al.I.Cuza) cuprindea dintre persoanele „din ţară” fruntaşi conservatori ca Lascăr Catargiu, G.
Costaforu şi I.Em.Florescu. Liberalii radicali îi reproşau domnitorului (ca şi în cazul lui
Al.I.Cuza) intenţii dictatoriale pe care acesta ar urmări să le realizeze cu „sprijinul armatei

293
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1855-1878, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1988, p.160.

86
prusienizate” şi al celor care contribuiseră direct la aducerea lui Carol în România. Astfel
I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti- îl învinuiau la numai câţiva ani că ar fi nesocotit principiul
modern al suveranităţii de stat în virtutea căruia monarhul nu putea fi decât uzufructier şi nu
proprietar al atribuţiilor ce-şi aveau sorgintea în Constituţia nu demult adoptată. La 20 mai
1870 într-o reuniune electorală a radicalilor „s-a votat crearea unui comitet însărcinat să
vegheze asupra fidelei respectări a Constituţiei”294.
În condiţiile în care Franţa se pregătea de război împotriva Prusiei, creştea şi interesul
acesteia pentru o eventuală detronare a lui Carol I perceput ca apropiat al lui Bismarck295.
După instituirea regimului constituţional, în urma detronării lui Al.I.Cuza, reisbucnesc
în viaţa politică românească divergenţele dintre liberali şi conservatori privind ritmul şi căile
de dezvoltare a României. Fiecare dorea propăşirea ţării, astfel liberalii radicali se pronunţau
pentru continuarea operei reformatoare începute de Cuza, iar conservatorii urmăreau o
evoluţie lentă, fără zguduiri şi consolidarea rezultatelor obţinute. Acţiunile antidinastice din
perioada august 1870- martie 1871, împreună cu „episodul Ploieşti” reprezintă punctul
culminant al acestor frământări politice, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu
detronarea şi proclamarea republicii, în speranţa că domnitorul Carol îi va readuce la putere.
Acesta a folosit în interes propriu ascensiunea conservatorismului pe plan european,
orientându-se spre moderaţi. Intuind pericolul izolării pe scena politică, radicalii încep să
fie în vara anului 1870 bântuiţi de idei antidinastice şi republicane. Cu prilejul alegerilor
generale din mai-iunie 1870, au loc tulburări şi excese electorale din partea radicalilor grupaţi
în societatea „Amicii constituţiunii” şi guvern la Piteşti şi Ploieşti, care vor fi folosite în
„lupta” antidinastică. Situaţia se complică în momentul în care intervine criza din Spania,
când la tronul acestei ţări candidează Leopold de Hohenzollern, fratele domnitorului şi
prezumtiv succesor al acestuia. Radicalii, cu experienţă în acţiuni conspirative şi care
avuseseră un rol în aducerea lui Carol pe tronul României, îl avertizau pe acesta că, în
conformitate cu Constituţia din 1866, de inspiraţie belgiană (pe care o vor adopta turcii, în
vremea Revoluţiei Junilor Turci, din anul 1908),tronul României ar deveni vacant în lipsa
unui moştenitor pe linie bărbătească directă, lăsând să se înţeleagă satisfacţia cu care ar fi
primită la Paris detronarea acestuia. După izbucnirea războiului franco-prusac, manifestările
de simpatie faţă de Franţa – care a contribuit la realizarea statului român modern şi la
alegerea lui Cuza, ca domnitor – devin frecvente, ceea ce îl deranja pe Carol. Mereu înlăturaţi
de la putere, radicalii au dezlănţuit treptat o virulentă campanie antidinastică, ajutaţi şi de
fraudele comise de Strousberg pe seama statului român. A urmat apoi şi „publicitatea”
făcută în jurul epistolei domnitorului către pretinsul amic Auerbach, în care se blamau
regimul constituţional şi românii, consideraţi imaturi pentru libertăţile pe care le aveau, şi
demonstra inevitabilitatea unui regim de dictatură personală - exact ceea ce fusese repudiat în
cazul lui Cuza. Izbucnirea războiului franco-prusac din 1870 i-a încurajat pe radicali, care
credeau că Prusia va fi învinsă, să organizeze conspiraţia pentru detronarea lui Carol, în
noaptea de 8/20 august 1870. Deoarece soarta războiului nu fusese decisă, ofiţerii complotişti
au cerut lui Eugeniu Carada să amâne insurecţia pentru altădată. Mişcarea urma să înceapă
concomitent în şapte oraşe Ploieşti, Bucureşti, Buzău, Focşani, Galaţi, Piteşti, Craiova,
urmând să se proclame o locotenenţă domnească luând exemplul Spaniei alcătuită din: Em.
Golescu, I. Ghica şi gen. Haralambie (celebru prin încălcarea jurământului militar şi
prezent în multe combinaţii periculoase), care să aducă pe tron pe prinţul Jerôme Napoleon,
vărul împăratului francez, sau să susţină candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului
domnitor muntean. Conspiratorii au alcătuit chiar un guvern în frunte cu I.C.Brătianu, cu toate
că acesta „s-a opus din răsputeri la detronare”, mai ales că el îl adusese pe domnitor în
ţară şi între ei era chiar o simpatie personală. Printre cei care au sprijinit acţiunile
294
Ibidem.
295
Dumitru Almaş, Otto von Bismarck în Diplomaţi iluştri, vol.II, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

87
antidinastice a fost şi Dimitrie Brătianu, care era francmason şi avea relaţii cu cercuri secrete
din Franţa. Considerându-se înşelat, Al. Candiano-Popescu, conducătorul conspiraţiei de la
Ploieşti a provocat în noaptea de 8/20 august 1870 o insurecţie, ocupând Prefectura judeţului
şi proclamând detronarea lui Carol, dar a fost repede înfrântă de guvern. Potrivit relatărilor
guvernului, la acţiunea din Ploieşti ar fi participat 3000 de persoane (cifră exagerată, desigur).
C. Bacalbaşa îşi aminteşte că la această „insurecţie” au participat „hamali, câţiva pompieri şi
un număr de mahalagii”. După restabilirea ordinei sunt arestaţi: Al. Candiano-Popescu, N.
Golescu, Eugeniu Carada, Grigore Eliade şi alţii. În timp ce se afla la Florica (jud. Argeş), la
moşia sa, a fost arestat şi I.C.Brătianu şi purtat între baionete pe străzi de la Piteşti la
Câmpulung. După ce stă un timp în temniţa îngustă şi infectă, acesta este eliberat. Merge la
Târgovişte şi depune mărturie în apărarea zvăpăiatului Al.Candiano-Popescu şi a prietenului
său Eugeniu Carada, judecaţi de Tribunalul cu juri. Deşi autorităţile au încercat să influenţeze
cursul justiţiei, juraţii fiind atent selecţionaţi, lipsa probelor incriminatorii s-a dovedit
determinantă în pronunţarea achitării. Cel care a luat apărarea acuzaţilor a fost avocatul
Nicolae Fleva. În pledoaria sa, referindu-se la faptul că Al.Candiano-Popescu este acuzat de
rebeliune, de atentat cu scop de a răsturna prin orice mijloace răzvrătitoare şi sculare de
popor contra guvernului, adică revoluţie. N. Fleva declara: „Dacă este o revoluţie faptul
de la 8 august şi se cere osânda lui, pentru că ea este opera câtorva indivizi şi nu este
dorită de naţiunea întreagă să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii,
ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili, să se consulte
mau întâi naţiunea, să punem naţiune ala vot! Să facem plebiscit primim bucuroşi
osânda, dar să vă supuneţi şi dumneavoastră la majoritatea voturilor”.Achitarea celor 41
de acuzaţi la 17/29 octombrie 1870, a nemulţumit profund pe Carol I.
După acţiunea de la Ploieşti, Al. Candiano-Popescu arată că nu a pomenit nimic
despre proclamarea republicii. Singura gazetă care calificase acţiunea de la Ploieşti drept
republicană este Trompeta Carpaţilor. Nici garibaldianul Stan Popescu din Breaza, prieten
al lui Candiano şi participant la eveniment, nu menţionează în memoriile sale proclamarea
republicii, ci o acţiune împotriva domnitorului responsabil de menţinerea la putere a
conservatorilor. Epitetul de republicană i-a fost pus mişcării de adversarii politici, cu scopul
de a compromite acţiunea. Pe de altă parte, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu la Ploieşti avea
să se ridice o statuie în amintirea evenimentelor de la 1870. Rebeliunea de la Ploieşti a fost
tratată cu toată seriozitatea de către guvern cât şi de domnitor, care intuiau rosturile adânci
chiar europene ale acţiunii. În Proclamaţia guvernului către cetăţenii ţării, se aprecia că o
tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti că mişcarea a fost
înăbuşită, iar „criminalii” au dat seamă justiţiei de faptele lor. Cetăţenii erau îndemnaţi să se
strângă împrejurul tronului, care în acest moment, mai mult ca oricând, este simbolul
liniştii, prosperităţii, existenţei chiar a statului. Mişcarea de la Ploieşti a fost întreţinută, ca
şi în alte oraşe din ţară, de o intensă activitate în presă. Astfel ziare ca: Democraţia, la
Ploieşti, sub redacţia lui Al. Candiano-Popescu şi Adevărul la Craiova, dar mai ales Le
peuple roumain, editat de Caramanlâu, erau pe faţă ostile domnitorului. În general, articolele
principalului organ de presă al radicalilor, Românul, semănau foarte mult cu cele din
cotidianul republican francez L'anterne. Redactorii acestor publicaţii erau apropiaţi ai lui
I.C.Brătianu şi erau inspiraţi de C.A.Rosetti, dârz adversar al lui Carol I, alături de Eugeniu
Carada dar şi adepţi ai sistemului de guvernare republicană, reminiscenţă a vechilor lor idei şi
pasiuni republicane de la 1848. I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti erau în strânsă legătură cu cercuri
revoluţionare, în special cu Liga Internaţională cu sediul la Londra care-şi propunea
instaurarea unei republici universale. Delaporte consulul Franţei la Iaşi, releva în rapoartele
sale diplomatice că mişcarea antidinastică a radicalilor era parte integrantă a acestui organism
de la Londra. Se lega mişcarea de la Ploieşti şi cea din anul următor de cea republicană din
Franţa din prima parte a anului 1870 şi de tulburările din Italia privind de chestiunea Romei

88
şi statutul papalităţii. Aceleaşi observaţii făceau şi diplomaţii austro-ungari la Bucureşti. Pe
fondul acutizării aspiraţiilor republicane a radicalilor conservatorii români, dorind să
preîntâmpine răsturnări în condiţiile deteriorării poziţiei lui Carol I şi ale creşterii
sentimentelor antidinastice se gândeau la o uniune personală cu Austro-Ungaria, România
urmând să devină un stat autonom, în cadrul monarhiei habsburgice, separându-se, astfel de
Turcia şi evitând pericolele posibile din partea Rusiei. Radicalii erau îngrijoraţi de relaţia
dintre M. Kogălniceanu, adeptul regimului monarhic forte (doar el era omul loviturii de stat
de la 2 mai 1864) şi domnitorul Carol I, care era suspectat că vrea să procedeze la o lovitură
de stat şi a restabilit un regim personal cu ajutorul conservatorilor. „Revoluţia” de la Ploieşti,
ridiculizată pe nedrept de I.L. Caragiale, care era conservator, demonstra existenţa unor
planuri cât se poate de serioase în legătură cu detronarea lui Carol I şi schimbarea regimului
existent în România. Prin vasta conspiraţie anticarlistă cu iz de complot militar din anii 1870-
1871, organizată de radicali, nărăviţi în tinereţea lor în lupta conspirativă într-o conjunctură
internaţională favorabilă – aceştia intenţionau să soluţioneze pe cale insurecţională mult
disputata problemă a preponderenţei în cadrul statului care va avea un rol important în
unificarea grupurilor conservatoare în jurul lui Carol I cu care au ajuns la un acord în privinţa
instituirii unui guvern de mână forte sub conducerea lui Lascăr Catargiu.
Manifestarea antidinastică de la Ploieşti culminează cu cea de simpatie pentru Franţa
înfrântă în război, desfăşurată la Bucureşti, ca o reacţie la ceremonia coloniei germane pentru
a celebra ziua împăratului Wilhelm I, la Sala Slătineanu (Capşa de azi), regizată tot de
liberalii radicali, cu sprijin popular, care a avut darul de a-l exaspera pe domnitor, care era
hotărât să abdice. Toţi l-au conjurat să renunţe la acest plan, deoarece abdicarea ar provoca
falimentul statului şi anarhia generală. . „Aiasta nu se poate, Măria Ta”296, i-a spus Lascăr
Catargiu, fostul membru al Locotenenţei Domneşti din 1866. Domnitorul renunţă la intenţia
de a abdica şi numeşte un guvern conservator în frunte cu Lascăr Catargiu, care va depune
imediat jurământul. Aşa a luat sfârşit „chestiunea dinastică”. De fapt intenţia de abdicare nu
a fost decât o reacţie la manifestările anticarliste ale radicalilor o „manevră”, o „stratagemă”
menită a-i strânge pe conservatori în jurul său.297 La contramanifestaţia organizată de
bucureşteni au participat sute de persoane, în mijlocul lor aflându-se deputaţi din opoziţie
(prefectul poliției capitalei Simion Mihăilescu, care avea sarcina menținerii ordinii, era
adeptul lui C.A. Rosetti, generalul Ion Solomon, cu state vechi în acțiuni represive, încă de la
1848-care era comandantul diviziei din București și dorea sa-i disperseze pe opozanți nu a
putut, căci Ion Ghica s-a opus). Adversarii politici l-au acuzat pe Ion Ghica de joc dublu și de
pactizare cu liberalii. După o perioadă de mare instabilitate guvernamentală, ca urmare a
acestor mișcări antidinastice, a urmat o epocă de liniște, care a permis realizarea unui
echilibru politic intern. De fapt, pentru Carol I, această perioadă a fost un adevărat drum
spinos al calvarului.298
În acest sens Dimitrie Brătianu ajunge la o înţelegere cu premierul francez Emile
Ollivier cu privire la înlăturarea „prinţului prusian” şi oferirea coroanei unui prinţ de origine
franceză (idee dragă lui B.P.Haşdeu)299sau chiar eternului pretendent la domnie N. Bibescu.
Paralel cu aceste combinaţii diplomatice „în ţară” era tot mai simţit curentul popular în

296
Sorin Liviu Damean, Unele consideraţii privind tentativa de la Ploieşti din 8/20 august 1870 şi manifestaţia
anti-germană din 10/22 martie 1871 în „Omagiul istoricului Valeriu Florin Dobrinescu”, Muzeul Vrancei,
Focşani, Editura Pallas, 2003,p.99, vezi și Dobrescu C-tin, Eugenu Carada, un ilustru conspirator român,în
„Atitudini”, Anul XII, nr.2(83) februarie 2014, revistă a Casei de Cultură ”I.L.Caragiale” a Municipiului Ploiești.
297
Mihai Timofte,Situaţia României în 1870-1871. Atitudini şi reacţii europene, în volumul Istorie şi civilizaţie.
Profesorului C. Cihodaru la a 80 a aniversare, Iaşi, 1988.
298
Constantin Dobrescu, Tentativa „republicană” de la Ploieşti din 8/20 august 1870 şi manifestaţia
antigermană din 10/22 martie 1871, în „Atitudini”, Anul IX, nr.5(50), mai 2011, revistă a Casei de Cultură
„I.L.Caragiale” a Municipiului Ploieşti.
299
Mihai Drăgan, B.P.Haşdeu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.

89
favoarea readucerii pe tron a lui Al.I.Cuza. La Bucureşti liberalii radicali colaborau cu adepţi
ai revoluţiei europene care în secret întreţineau legături cu „comitetele revoluţionare din
străinătate” care constituiau sprijinul pe care îl căutau I.C.Brătianu şi „acoliţii săi”.
Hotărâţi să-i creeze mari probleme domnitorului Carol I, radicalii intenţionau să se
folosească şi de complicaţiile create de candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul
Spaniei pentru a ridica „chestiunea dinastică” în România pe temeiul art. 83 din Constituţie
care prevedea că succesiunea la tron în cazul lipsei de descendenţilor direcţi ai domnitorului
pe linie bărbătească revenea celui mai mare dintre fraţii lui Carol I sau fiilor acestuia.
C.A.Rosetti şi I.C.Brătianu considerau că pentru a candida la tronul Spaniei, prinţul
Leopold avea nevoie de asentimentul Reprezentanţei Naţionale româneşti fiincă el nu
renunţase formal la drepturile de succesiune astfel încât românii să-şi recapete „libertatea de
a face un eventual apel la o altă dinastie europeană”300.
După eşecul mişcării antidinastice din anii 1870-1871 se pare că liberalii nu au
renunţat la ideea detronării domnitorului Carol I. N. Blarenberg-adversar constant al
domnitoruluiCarol-considera, e drept mai târziu, că manifestaţia din martie 1871 a fost „o
mare imprudenţă care crease un adevărat pericol naţional, atunci când s-a agitat şi
chestiunea abdicării prinţului, abdicaţiune care sub asemenea auspicii putea să aibă
consecinţe incalculabile pentru ţara noastră”.
Carol învăţase din experienţa de la 1866 şi a cultivat loialitatea armatei, în special cea
a garnizoanei din Bucureşti. El a avut dese întâlniri şi prezenţe în unităţile militare, mai ales în
capitală, fapt care i-a înlesnit apropierea şi exercitarea prerogativelor de şef al armatei
conferite prin Constituţie. Garnizoana din capitală nu s-a solidarizat cu „mulţimea”, a blocat
accesul către Palat împiedicând fără vărsare de sânge, ca o manifestare antiprusiană să se
metamorfozeze într-o acţiune de răsturnare a lui Carol cu consecinţe nefaste pentru statul
român. Ciudat este că N. Haralambie a fost membru al Locotenenţei Domneşti de la 1866 şi
figura ca posibil „regent” dacă tronul ar fi devenit vacant. O lovitură pentru reprezentanţii
mişcării antidinastice a fost şi înlăturarea lui Gambetta, partizan al războiului „a l'outrance”,
care spera că „prelungirea ostilităţilor ar fi servit, prin noi complicaţii cauza republicii
universale în general şi a republicii democratice române în perticular”. La toate acestea s-a
adăugat şi izbucnirea Comunei care va delimita forţele moderate de acţiunile stângii301.
Astfel închegarea coaliţiei grupărilor liberale (coaliţia de la Mazar Paşa)* în 1875,
îndreptată împotriva guvernului conservator, iniţiată de „fraţii Brătianu, Rosetti, Ion Ghica,
Manolache Costache, Kogălniceanu şi Vernescu” era privită ca o acţiune necesară menită să
„răstoarne pe domn (Carol I) în numele obştesc”. Constituirea Coaliţiei de la Mazar Paşa*
a deschis calea răsturnării conservatorilor de la putere.
În acest context se înscrie şi îndemnul lui I.C.Brătianu adresat lui Al. Candiano-Popescu, după
ce a venit din Italia de la studii, de a pleca la Craiova ca sub pretextul de a reorganiza în
*după numele musulman al englezului Lakerman în casa căruia a avut loc prima consfătuire şi s-au pus bazele Partidului
Liberal, mai târziu Partidul Naţional Liberal.Stephen Barlett Lakeman (1825-1900) maior britanic stabilit definitiv în
România, cunoscut și sub numele de Mazar Pașa, nume sub care servise în armata otomană. Acest aventurier a venit cu
rosturi informative în țară în timpul Războiului Crimeei, a fost prieten apropiat al lui Omer Pașa (căsătorit cu o româncă
Anne Simonis din Homorod (1832-1914), care îl va numi guvernator al Bucureștilor în 1854, adică șeful poliției otomane.
Apropiat al lui Ion Ghica, cunoscut ca anglofil (la propunerea ambasadorului Angliei la Constantinopol,Ghica va fi numit
guvernator-bey al insulei Samos). Lakeman s-a implicat și în acțiunea liberalilor de a-l înlocui pe domnitorul Carol I cu fostul
prinț de Samos. Este meritul lui I.C.Brătianu și al prietenului său Eugeniu Carada care au taxat încercările de înlocuire a
domnitorului Carol I cu I. Ghica și mai ales cu colonelul Nicolae Dabija, ambii urmași de domni drept neserioase.
I.C.Brătianu considera pe bună dreptate că orice nume de român este surclasat de forța sonoră a dinastiei germane și a hotărât
să-l convingă pe domnitor să-i aducă pe liberali la guvernare. Lakeman a fost căsătorit cu două românce (Maria Bujoreanu și
Maria Arion) și meritul său este că în timpul războiului Crimeii a zădărnicit planurile de ocupare a Munteniei de către
Austria, sau cel mult să prelungească ocupația acesteia. După înființarea Partidului Liberal a încercat să atragă pe liberali în
sfera de influență a Angliei.

300
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1988, p.160.
301
Timofte M., România în primăvara lui 1871:Schimbare de regim politic,p.255 în Istoria ca o lectură a lumii.

90
Oltenia lupta împotriva conservatorilor să pună la punct o nouă încercare se răsturnare a lui
Carol I. În memoriile sale Candiano-Popescu arată că „Ploieştiul era prea aproape de
Bucureşti, la orice mişcare ce vom încerca, puterea centrală va îngrămădi cu înlesnire forţe
împotrivă şi ne va înăbuşi. Pe când dacă mă aşez în Craiova, răsculându-mă tai podul de
peste Olt, atrag şi pe grăniceri, îi înfrăţesc cu elementul civil şi mişcarea ia proporţii mai
întinse şi mai serioase. Dacă voi rezista numai trei zile regimul cade de la sine, iar România
va fi mântuită”.
Tot ce consemnează „revoluţionarul cu mănuşi albe” considerat în epocă un
aventurier ambiţios acoperit de ridicol, nu se mai putea realiza. Altele erau condiţiile interne,
contextul internaţional şi mai ales că domnitorul învăţase ceva din evenimentele din anii
1870-1871. Ba mai mult Al. Candiano-Popescu era acum îndeaproape supravegheat de
oamenii stăpânirii, neputând să activeze la Craiova decât la organizarea şi desfăşurarea
campaniei electorale ţinând „întruniri publice” unde dezvăluia „metehnele guvernului” şi
„îmbărbătând poporul la rezistenţă”.
Chiar Al.Candiano-Popescu recunoaşte că în cadrul coaliţiei de la Mazar Paşa „se
petreceau scene ciudate”, în sensul că în faţa publicului membrii acesteia etalau
„dezinteresare, jertfe, patriotism” iar în culise „intrigi, patimi intestinale, certuri, manopere
pentru a asigura cutărei sau cutăreia preponderenţa în viitorul guvern”.302
Asemenea ameninţări constituiau pentru liberali un mijloc important de presiune
pentru a obţine puterea.
O iniţiativă liberală de înlăturare a lui Carol I a mai avut loc în toamna anului 1875,
venind din partea lui Ion C. Brătianu. Numai că auzind cine ar fi urmat să devină capul
statului – un anume colonel Dabija, „os de domn”, Eugeniu Carada s-a împotrivit, fiind vorba
de „un prost care tace, dar ştii, un dobitoc în toată puterea cuvântului” şi candidatura a
căzut.
După obţinerea independenţei, în 1877 activitatea conspirativă a ocultei liberale a
părăsit planul politic, împăcându-se definitiv cu ideea dinastiei germane.
Ca urmare la 27 aprilie 1876 se va forma guvernul Manolache Costache Epureanu cu
M. Kogălniceanu la externe, col. Gh. Slăniceanu la război-o expresie a coaliţiei de la Mazar
Paşa- în care I.C.Brătianu deţinea portofoliul finanţelor.
După cabinetul de tranziţie Manolache Costache Epureanu, în iulie 1876 lui
I.C.Brătianu i-a revenit misiunea să formeze şi să conducă guvernul. Odată ajunşi la putere
liberalii au încetat de a mai fi antidinastici. A urmat cea mai rodnică etapă, când timp de 12
ani cu doar o scurtă întrerupere a, guvernat cu autoritate ţara în epoca numită a „Viziratului”.
Programul politic al lui Carol I a avut trei obiective fundamentale: stabilitatea
politică prin regim constituţional, modernizarea ţării şi continuitatea dinastică. Primii
ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o agitată viaţă politică, printr-o mare
instabilitate guvernamentală (în perioada mai 1866-martie 1871 s-au succedat zece guverne şi
s-au efectuat peste 30 de remanieri), prin unele mişcări antimonarhice. Un grup de liberali
radicali, nărăviţi în tinereţea lor în lupta subversivă au organizat o conspiraţie republicană
care a izbutit să instaureze o republică de o zi la Ploieşti, la data de 8/20 august 1870, lipsită
de sprijin popular şi rapid pulverizată de un batalion al armatei.
Mişcarea anti-carlistă de la Ploieşti din august 1870 nu constituie un simplu
incident, un episod oarecare, fără trecut şi viitor, datorat doar conjuncturii create în
urma izbucnirii războiului franco-prusian.
Prin vasta conspiraţie anti-carlistă cu iz de complot militar din anii 1870-1871
organizată de radicali într-o conjunctură internaţională favorabilă, aceştia intenţionau
să soluţioneze în manieră proprie mult disputata problemă a preponderenţei în cadrul

302
Ioana Burlacu, Traian Rus, Al. Candiano-Popescu- Memorii, în Revista Arhivelor, nr.2/1981.

91
statului, care va avea un rol important în unificarea grupărilor conservatoare în jurul
lui Carol I cu care au ajuns la un acord în privinţa instituirii unui guvern de mână
forte303 sub conducerea lui Lascăr Catargiu.
Răbufnirile antidinastice din primăvara anului 1888 ale disidențielor liberale și
conservatorilor erau de fapt ecoul luptelor pentru putere.
Guvernul liberal condus de I.C.Brătianu a fost silit să demisioneze la 20 martie 1888,
după aproape 12 ani. Astfel lua sfârșit această guvernare, ca urmare a unor puternice acțiuni
de stradă puse la cale de opoziție cât și a uzurii la guvernare.
La toate acestea se va adăuga mai târziu și izbucnirea răscolalelor țărănești din jurul
capitalei și județele Ialomița și Prahova.
Atmosfera tensionată din acea perioadă este bine surprinsă de I.Bălăceanu în amintirile
sale. Populația incitată de opoziția unită împotriva guvernului liberal, va reuși, după adevărate
lupte de stradă să forțeze intrarea în Palatul Regal, „și nu va fi oprită decât la primul etaj la
ușa cabinetului regelui, unde câțiva ofițeri ruși să îi aresteze”.
Regele va numi un guvern junimist condus de Theodor Rosetti, deoarece dorea să-și
pună la adăpost tronul și mai ales să diminueze pasiunile Opoziției Unite, precum și potolirea
răsculaților prin promisiuni de „împroprietărire” din domeniile statului și modificarea
tocmelilor agricole, ca între timp să pregătească reprimarea sângeroasă a acestora, care
prevestea represiunea din 1907.
După o lungă guvernare liberală (1876-1888) opoziţia unită formată din liberalii
disidenţi şi conservatori a reuşit să răstoarne guvernul prin marile manifestaţii de stradă din
14- 15 martie 1888. Paralel cu luptele pentru răsturnarea liberalilor de la putere, Opoziţia
unită menţiona că nu era „antidinastică”, nu ataca regalitatea în general ci numai pe regele
Carol.
La 14 martie 1888 s-a încercat schimbarea persoanei regelui prin înlocuirea lui Carol
de Hohenzollern cu principele George Bibescu, acţiune de detronare similară celei din
Bulgaria când Alex. Battenberg fusese detronat.
Eugen Stătescu ameninţa pe regele Carol I cu soarta lui Otto al Greciei şi mai grav a
lui Maximilian al Mexicului. Aceste acţiuni se înscriau pe linia încercărilor similare făcute în
1870 şi 1876.
Încercarea prinţului George Bibescu (care publică un manifest în ziarul
„L'Independence Roumaine”) îl face pe Barbu Ştefănescu Delavrancea să ridiculizeze
neserioasa acţiune prin două scrisori deschise adresate acestuia, recomandându-i să se
întoarcă în Franţa „să ţină de urât prinţilor pribegi” şi să-i maimuţărească pe legitimiştii
orleanişti şi bonapartişti.
Scriitorul mai trimisese tot în 1888 o scrisoare deschisă şi fiului natural şi totodată
adoptiv al lui Alexandru Ioan Cuza, prinţul Alexandru pe care-l acuză că este tributar
privilegiului osului domnesc, depăşit de dreptul constituţional modern şi repudiat expres de
junimişti304. În memoriile sale Teodorian Carada aminteşte mărturisirile făcute în 1904 de
Nunu Catargi, după care la 14 martie 1884 Opoziţia unită a încercat să-l detroneze pe Carol
pentru a-l înlocui cu prinţul George Bibescu. Au avut loc manifestaţii în piaţa Teatrului pusă
la cale de opoziţie, care au fost împrăştiate de jandarmi305.

303
Emil Ioachimovici, O pagină din istoria politică a ţării Manolache Costache Epureanu, Bucureşti,1913, p.
48.
304
Barbu Delavrancea, Opere, Vol. VI p. 160-164, Editura Minerva, 1970, Ediţie îngrijită de Emilia St.
Milicescu, vezi şi Dicţionar biografic de Istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008, p.116.
305
C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată 1871-1884, I-II, Bucureşti, Editura Universul 1927-1928 şi Zilot
Românul , Opere complete Restitutio, Editura Minerva, Bucureşti,1996, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note,
comentarii şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă.

92
 În lupta antidinastică s-a implicat şi Alex. Beldiman (1832-1898) născut la Iaşi şi
căsătorit cu principesa Smaranda Callimachi, fiica fostului domnitor al Moldovei, rudă cu
Al.I. Cuza şi apropiat colaborator al acestuia care în 1866 era prefectul poliţiei Capitalei.
Actul de la 11 februarie 1866 (pe care nu l-a putut împiedica) l-a îndurerat adânc şi aducerea
pe tron a unui principe străin a privit-o toată viaţa cu ostilitate. Nu şi-a iertat niciodată cele
întâmplate în noaptea de 10 spre 11 februarie, mai cu seamă că mulţi l-au luat apoi peste
picior-inclusiv I.L.Caragiale-că era la un chef în oraş atunci şi că nu-şi făcuse datoria faţă de
Vodă. Complotul şi abdicarea din 11 februarie 1866 le-a resimţit ca pe nişte lovituri
personale. Ura împotriva lui Carol I s-a transformat mai târziu într-o atitudine antimonarhică.
În acest context la 15 august 1888 Beldiman avea să înfiinţeze la Bucureşti ziarul „Adevărul”
care avea ca moto cuvintele lui Vasile Alecsandri „să te fereşti Române de cui străin în casă”
( aluzie la Carol I). Programul ziarului avea la punctele 1 şi 2 „înlăturarea monarhiei
ereditare”. Pentru acest ziar ziua de 10 mai, ziua Monarhiei, era zi de doliu naţional. Ziarul
avea ca fondatori în afară de Alex. Beldiman pe Alexandru Cuza (fiul domnitorului) pe
Grigore Ventura (tatăl cunoscutei actriţe Maria Ventura). Ziarul a militat în primii ani de la
apariţie pentru „neatârnarea neamului românesc de sub jugul străin” şi pentru „domn
pământean” şi lupta pentru aducerea la tron a lui Alex. Cuza fiul care şi contribuise financiar
la apariţia gazetei. Acţiunea se stinge de la sine prin decesul prematur al prinţului Cuza în
martie 1890306.
De aceste intenţii nu era străină Rusia ţaristă şi Austro-Ungaria care avea o influenţă
mare în Balcani.307
Instituirea regimului parlamentar modern la 1866, bazat pe alegeri periodice, a grăbit
închegarea partidelor politice. Monopolizarea vieţii politice de către conservatori şi liberali nu
a lăsat prea mult spaţiu pentru manifestarea altor forţe politice. Partidul Conservator
Democrat, disidenţă conservatoare condusă de Take Ionescu (1907) sau cel naţionalist
democrat înfiinţat de istoricul Nicolae Iorga în 1910 au avut un rol politic neglijabil. Diferitele
încercări de a întemeia un partid ţărănesc la scară naţională ale lui C. Dobrescu-Argeş (1882,
1885) sau ale lui Vasile Kogălniceanu şi Ion Mihalache (1906) au eşuat şi ele în lipsa unui
sprijin de marcă. Doar socialiştii au reuşit să atingă un oarecare grad de organizare fără a
ajunge însă să influenţeze în mod efectiv viaţa politică a ţării. Primii din deputaţii socialişti
s-au ales în Parlament pe liste independente în 1888.
Odată cu sosirea Principelui Carol în ţară se va forma un guvern de ,,coaliţie” sub
preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care sunt reprezentate toate principalele grupări politice
de la liberalii radicali la conservatori. Însuşi Principele Karl-Anton, tatăl Principelui Carol, îl
sfătuia pe fiul său să primească astfel de combinaţii şi să îşi exercite rolul de Principe
constituţional308. Opinia nu era împărtăşită de Hortensia Cornu care, dând expresie îngrijorării
manifestate de Cabinetul de la Paris faţă de prezenţa radicalilor la guvernare, percepuţi
dreptconspiratori, îi reproşa Domnitorului Români ei „absenţa unui mic grăunte de
absolutism".
Înfruntarea dintre conservatori şi liberali a reprezentat conţinutul vieţii politice
româneşti între 1866 şi 1918. Într-o ţară în care cultura politică şi spiritul civic erau atât de
puternic grevate de moştenirea practicilor orientale („Suntem la Porţile Orientului unde totul
este luat în mod uşuratic”, a spus Raymond Poincaré după ce a cunoscut rânduielile din
România), într-o ţară în care bacşişul şi hatârul rămâneau coordonatele vieţii publice,
confruntarea dintre partide se deplasa adesea din zona politicii în cea a
politicianismului. I.L.Caragiale a formulat o evaluare aspră a partidelor din vremea lui Carol
I: „Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe

306
Tiberiu Avramescu, Constantin Mille tinereţea unui socialist, Editura politică, Bucureşti, 1973.
307
P. Cîncea, Încercarea detronării lui Carol de Hohenzollern în martie 1888, Revista Arhivelor nr. 2/1967.
308
Memoriile Regelui Carol I, vol. II.

93
interese vechi sau nouă de clasă şi prin urmare, pe programe, pe principii, şi idei, nu există
în România”309. Formulare excesivă, dar în esenţă corectă. Manifestările primitive ale setei de
putere a partidelor au creat o imagine defavorabilă românilor, naţiunea fiind confundată cu
clasa politică bântuită de venalitate şi oportunism: „Românii nu sunt o naţiune, ci o
profesie”310, spunea Bismarck. Cu toate acestea, pentru Bismarck prezenţa unui Hohenzollern
pe tronul României constituia un mijloc de presiune asupra monarhiei Habsburgice menit să îi
servească la realizarea unor obiective ce puteau avea consecinţe însemnate pentru centrul şi
sud-estul Europei.
Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871 când
„roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I în speranţa convingerii
acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că această tactică nu şi-a atins scopul, dar monarhul,
a dat dovadă de o remarcabilă abilitate politică, apelând la rândul său la stratagema abdicării
cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.
Încă de la început domnitorul Carol I se va prevala de numele şi prestigiul Casei
sale, dar în egală măsuri şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni stabilind
coordonatele politicii externe româneşti care practic vizau lărgirea autonomiei şi apoi
dobândirea independenţei311. Semnificativ este faptul că diplomații români acreditaţi în
capitalele europene purtau o corespondenţă specială separată cu Regele Carol I fapt pentru
care Titu Maiorescu îl socotea pe suveran „omul cel mai bine informat din Europa”312.
Regele Carol I a folosit în politica externă o caracteristică a diplomaţiei napoleoniene
şi anume pe lângă politica oficială condusă de ministrul de externe, funcţiona şi o politică
personală a suveranului, care era deosebită şi asemănătoare celei oficiale.
Această dublă abordare oficială şi secretă permitea flexibilitate maximă în cazul
unor tratative politice ascunse, putea fi dezminţită de cea oficială.
Pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern, Consiliul de
Miniştri a insistat pentru reglementarea succesiunii la tron. Deoarece Carol I nu avea copii, s-
a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituţie care prevedea că „în lipsa de coborâtori în
linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen succesiunea tronului
se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. Prin „pactul de
familie” din mai 1881 patronat de însuşi împăratul Germaniei Wilhelm I, şeful familiei
de Hohenzollern, a fost confirmat moştenitor al tronului României Ferdinand de
Hohenzollern, nepotul lui Carol I313.Prinţul Leopold era moştenitorul coroanei României iar
fiii săi în ordinea de primogenitură aveau drept la succesiune, iar în cazul extincţiunii acestei
descendenţe, prinţul Frederic ( cel de-al doilea frate al lui Carol I) şi descendenţii săi sunt
socotiţi moştenitori. Credem că este cazul să amintim că în această problemă Regina Elisabeta
a insistat pe lângă I.C.Brătianu ca prințul de Wied, fratele, ei să fie desemnat drept urmaș al
lui Carol I. Deoarece I.C.Brătianu s-a opus regina chiar a uneltit împotriva sa cu ocazia
evnimentelor din martie 1888.
Posibilitatea ca prinţul Leopold (fratele mai mare al lui Carol I) să nu accepte succesiunea
putea da prilejul puterilor interesate să destabilizeze România, să întreţină o atmosferă de
agitaţie la nivelul opiniei publice.

309
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 239.
310
Ibidem.
311
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Profilul omului de stat. Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu,
p.189.
312
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
102, Ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe.
313
Ioan Scurtu, Carol I, p. 125.

94
 Tergiversarea soluţionării problemei succesiunii la tron putea fi interpretată ca o
dezinteresare a familiei de Hohenzollern și deoarece în Consiliul de Miniştrii din 10/22
octombrie 1880 I.C.Brătianu îi solicita lui Carol I reglementarea formală a acestei chestiuni.
Membrii familiei lui Carol I declară că aderă întrutotul şi subscriu formal la articolul
83 din Constituţie care reglementa succesiunea „cu toate drepturile şi datoriile, prerogativele
şi restricţiunile prevăzute”. Corpurile legiuitoare vor lua act de acceptarea succesiunii prin
Adresele de răspuns la Mesajul Tronului.
Principalele preocupări şi intenţii ale lui Carol I nu pot fi întotdeauna lesne de sesizat
şi disociate de acţiunile guvernului aflat la conducere. Potrivit Constituţiei din 1866
Domnitorul beneficia de dreptul de iniţiativă legislativă. Iniţiativele suveranului se regăsesc în
Memoriile sale, în Mesajele Tronului cu prilejul deschiderii fiecărei sesiuni parlamentare, în
corespondenţa sa cu Prinţul Carol-Anton şi nu în ultimul rând sunt menţionate în scrierile
contemporanilor.
O preocupare a suveranului a fost modernizarea căilor de comunicaţie aflate într-o
deplorabilă stare. Bunele intenţii ale suveranului de a înzestra cât mai grabnic ţara cu o vastă
reţea feroviară au fost obstrucţionate şi rău înţelese. „Afacerea Strousberg” se transformase
într-un „cal de bătaie” pentru opoziţia radical liberală şi un mijloc de presiune asupra lui
Carol I. Cum vom observa ceva mai departe problema căilor ferate române generează şi
implicaţii diplomatice, Germania intervenind în favoarea propriilor acţionari.
Incontestabil organizarea şi înzestrarea armatei române a fost o preocupare constantă a
monarhului, motivată atât de pregătirea sa militară, cât mai ales de necesitatea de „a cuceri
neatârnarea deplină a ţării pe câmpul de luptă”. Încă de la sosirea sa în România, Carol I îşi
manifestase nemulţumirea faţă de dotarea şi ţinuta ostaşilor, îndeosebi uniformele ofiţerilor,
inspirate după modelul francez fiind „peste măsură împodobite cu fir”. Prin urmare
Domnitorul îşi va asuma responsabilitatea de a supraveghea şi impulsiona perfecţionarea
instituţiei militare pentru a-şi putea îndeplini cu succes menirea, aceea de a „apăra drepturile
naţiunii până la cea din urmă picătură de sânge"314. De menţionat că au existat iniţiative ale
monarhului în deplină concordanţă cu programul guvernului aflat la putere, concretizate prin
adoptarea unei legislaţii corespunzătoare celei din alte state europene. Merită reţinut faptul că
iniţiativei monarhice se datorează şi desfiinţarea „corecţiunii corporale”, în armată (mai
1868).
Ca urmare a iniţiativei domnitorului, începând din 1868 se va permanentiza
organizarea concursurilor naţionale de tir (sau de „tragere la semn”) ce reprezentau „un
mijloc puternic de propăşire a iniţiativei miliţiene ce este menită a contribui la întărirea tării
noastre”315. Atenţia monarhului s-a concentrat şi asupra învăţământului militar. Pe măsura ce
regimul parlamentar s-a consolidat în România, actele de intervenţie directă a regelui în
problemele militare nu mai sunt consemnate. Dar practica de a se recruta miniştrii de război
cu precădere din rândul ofiţerilor superiori s-a păstrat tot timpul ca o modalitate prin care
şeful statului îşi asigura posibilitatea de a influenţa măcar indirect luarea hotărârilor
importante privitoare la armată.
În general, după 1877 pe măsură ce Carol I şi-a consolidat poziţia în interior, el a
devenit tot mai independent de miniştri în acţiunile sale externe. Faţă de aceste încercări
deschise de acreditare şi justificare a teoriei monopolului regal şi al conducerii politicii
externe făcute de guvern, în Parlament s-a protestat şi s-a invocat neconstituţionalitatea
acestor acţiuni. S-a creat un curent de opinie care, în condiţiile treptatei consolidări a
regimului parlamentar în România, n-a mai permis regelui să-şi impună punctul de vedere
personal peste Parlament şi guvern în momentele critice ale desfăşurării relaţiilor
internaţionale în vreme ce majoritatea marilor puteri continentale aveau guverne autocratice.
314
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, p.79.
315
Ibidem.

95
Amestecul „bătrânului monarh” în reprimarea răscoalei din 1907, adevărat „război civil” în
istoria României, este clar, pe departe, în calitatea sa „de cap al oştirii”, a scos armata din
cazărmi pentru reprimarea ţăranilor înfometaţi, pe de alta vina sa decurge şi din deţinerea
personală a unui număr de dosare cu numeroase documente ce arătau adevăratul carnagiu
săvârşit în reprimarea răscoalei.
Reprimarea a fost dură şi s-a datorat panicii teribile care a cuprins elita politică,
surprinsă de amploarea răscoalei şi în unele regiuni de atrocităţile comise de către răsculaţi, se
spune la îndemnul unor agenţi provocatori veniţi din afara ţării. Pentru opinia publică
internațională, răscoala avea un caracter „predominant agrar și doar accidental antisemit”. În
privința fenomenului social specific satului românesc în care trăia peste 80% din populația
țării, i se găsea un apropiat corespondent în Irlanda. Presa americană aemăna răscoala
țăranilor din România de la 1907 care reprezenta un pericol pentru pacea Europei, cu
Jacqueria franceză (1358) din vremea războiului de 100 de ani. Răscoala risca să redeschidă o
nouă rană abia cicatrizată numită „chestiunea orientală”, cu atât mai mult cu cât Austro-
Ungaria, Germania și Rusia principalele competitoare în zonă era mimate în interior de o criză
întrucâtva asemănătoare celei ce răbufnise în România.
Reprimarea răscoalei din 1907 s-a făcut în conformitate cu Legea din 10 decembrie
1864. Era pentru prima oară de la promulgarea legii din 1864 când acesta era pusă în
aplicare.
Astfel spus o lege a cărei menire fusese aceea de a descuraja în anii domniei lui Cuza
eventualele reacţii violente ale marilor proprietari, ulterioare adoptării legii agrare. Era
redescoperită în anul 1907 la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei de o clasă politică
disperată să facă faţă unei ample revolte care cuprinsese o bună parte a ţării 316. Practic
răsculaţii cereau respectarea învoielilor agricole. Răscoala a distrus mitul ţărănimii
fericite, docile şi servile.
Carol I a înţeles târziu, după marea răscoală ţărănească din 1907, înăbuşită în sânge de
armata al cărui şef era necesitatea reformelor. Represiunea sângeroasă a răscoalei, uciderea
răsculaţilor şi ştergerea de pe faţa pământului a satelor prin folosirea artileriei în
Oltenia şi Moldova reprezintă o pată de sânge pe obrazul regelui Carol I. Modul în care a
fost înăbuşită răscoala a ştirbit serios prestigiul României în străinătate. A fost nevoie de
spiritul persuasiv dar ferm al lui I.C.Brătianu pentru ca regele Carol I să accepte ideea
revizuirii constituţiei în scopul înfăptuirii reformei agrare şi electorale. Carol I a practicat
sistemul monarhiei active. Nu s-a mulţumit să gireze prin semnătura sa deciziile guvernelor
sau ale miniştrilor, ci a manifestat el însuşi iniţiativă, a venit cu propuneri şi soluţii pentru
realizarea cărora a stăruit cu o perseverenţă tipic germană.
Dacă în ceea ce priveşte numirea ministrului de război Carol I nu s-a conformat de la
început modelului clasic al regimului parlamentar, în schimb în primii ani ai lungii sale
domnii, atunci ,când a fost vorba de exercitarea prerogativei de a-l desemna pe primul
ministru şi pe alţi membrii ai guvernului, el s-a călăuzit de practica engleză în sensul căreia
cabinetul ministerial este socotit „o comisie a corpului legislativ aleasă pentru a fi corpul
executiv”317 precum şi de cea belgiană care consacrase principiul ca şeful statului trebuie să
numească miniştri din sânul majorităţii parlamentului. Prin dispariţia treptată a generaţiei
de la 1866, Carol I a rămas omul cu cea mai vastă experienţă politică, pe care a ştiut să o
valorifice şi să o impună tuturor colaboratorilor săi. El devenise un fel de patriarh, al
politicii româneşti, în preajma căruia era bine să te afli.
Ostilitatea clerului ortodox din Imperiul Otoman determină pe Cuza să meargă mai
departe şi să scoată biserica română de sub autoritatea patriarhiei de la Constantinopol. Pentru
Dimitrie Bolintineanu, prieten şi sfătuitor al lui Cuza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
316
Petre Otu, Mareşalul Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2009.
317
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, p.79.

96
Publice până când demisionează din guvern, scoaterea bisericii ortodoxe române de sub
tutela Patriarhiei din Constantinopol a fost însoţită de măsuri care permiteau amestecul
statului în biserică.
Fondatorii statului român modern, admiratori ai Franţei revoluţionare au întreprins în
domeniul religios o operaţiune ridicolă prin care-practic-au limitat rolul Bisericii Ortodoxe
Române (în continuare B.O.R.) doar la slujirea liturghiei. De la reformele lui Al.I.Cuza şi
până la formarea României Mari biserica din Vechiul Regat a fost de facto un simplu
departament al statului a cărui menire era satisfacerea nevoilor religioase ale populaţiei,
instituţia eclesiastică fiind preţuită în măsura în care putea să contribuie la menţinerea
identităţii naţionale româneşti.
În domeniul ortodoxiei, Constituţia din 1866 nu marchează o separaţie definitivă între
Biserică şi stat, declarând ortodoxia „religie dominantă”318 în cadrul unui stat aflat încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. În România Biserica a avut un rol important de-a lungul
întregii perioade de formare a naţiunii şi identităţii româneşti. Statutul de „Biserică
autocefală” atât de greu dobândit în 1885 după multe dispute cu Patriarhia Ecumenică va
permite ortodoxiei româneşti să-şi afirme importanţa în cadrul complicatului mecanism
diplomatic şi relaţional întreţinut de bisericile ortodoxe din regiune. Biserica ortodoxă a avut
o importanţă covârşitoare în societatea românească, ea „a fost întotdeauna în România o
instituţie eminamente naţională” şi factorii politici i-au păstrat acest caracter.
Domnitorul Carol I a acordat bisericii ortodoxe rolul pe care-l avea în cadrul
instituţiilor statului român considerată fiind „una din pietrele unghiulare ale naţionalităţii
noastre” şi considera că ,, trebuie să facem ca biserica românească să fie la înălţimea sa”319.
În timpul domniei sale s-a restaurat biserica catedrală de la Argeş (arsă în 1866), care îi va
deveni mai târziu locul de odihnă veşnică şi Catedrala mitropolitană din Iaşi, biserica „Trei
Ierarhi”, biserica domnească „Sfântul Nicolae” din Iaşi.
Criza bisericii ortodoxe române din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin
instituirea necanonică a episcopilor şi prin încercarea de organizare constituţională
ecleziastică a continuat şi la începutul domniei lui Carol I până în 1872 când a fost instituit
prin legea organică Sfântul Sinod, ca corporaţiune central bisericească cu atribuţiuni de ordin
spiritual, dogmatic, disciplinar şi judecătoresc. Regele Carol I a căutat şi a reuşit să aibă relaţii
bune cu capii bisericii320.
După proclamarea independenţei de stat şi înălţarea României la rangul de
Regat, nu a întârziat mult nici independenţa ecleziastică declarată principial încă din
timpul lui Cuza prin legea din 1864 ca şi cu doi ani mai târziu prin Constituţia din 1866
în care se precizase că B.O.R. nu atârnă de nici o altă biserică străină321.
O problemă care s-a rezolvat în vremea domniei lui Carol I a fost problema
autocefaliei încă înainte de anul 1877, autocefalia BOR de altfel clamată ca stare de fapt de
către ierarhii bisericii cu mult înainte de 1885 a făcut obiectul a numeroase conflicte
diplomatice. Ideea autocefaliei BOR apare în spaţiul public în 1857 ca răspuns la amestecul
Patriarhului de Ia Constantinopol în viaţa politică şi bisericească a Principatelor. În anul 1882,
primatul Bisericii a fost ridicat la rangul de Patriarh322. Se va avea în vedere faptul că
„România, făcându-se independentă natural se cere, ca şi Biserica Română în reprezentarea

318
Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română. Stat şi societate în anii '30, articolul Biserica Ortodoxă Română
în epoca modernă - scurtă introducere, p. 40.
319
Marin Nedelea, Istoria României. Compendiu de curente şi de personalităţi politice 1848-1940, Bucureşti,
Editura Niculescu,1994,p.151.
320
Ioan Scurtu, Carol I, p. 125.
321
Ibidem.
322
Ion Nicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II, Iaşi, Editura Trinitas,2002, p.177, vezi şi Dan Alin
Barz, Biserica Ortodoxă Română pe drumul câştigării autocefaliei, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor,
Slobozia, 2011.

97
ei să fie ridicată la un grad corespunzător cu demnitatea ei ca Biserică a unui stat de peste
cinci milioane de locuitori…, căci nici un Patriarh din cei actuali, nici cel din Constantinopol
nu are o populaţie aşa de mare sub jurisdicţia sa…”323. Propunerea era prematură în
condiţiile în care autocefalia nu fusese obţinută. Tot în anul 1882, pentru prima dată în
Biserica Ortodoxă din România ierarhii au sfinţit Marele Mir fără aprobarea
Patriarhiei de la Constantinopol, reuşind în acest fel să înlăture şi ultimele legături de
dependenţă externă. Acest fapt s-a datorat în primul rând Principelui Carol I care în
septembrie 1866 a acceptat să primească din partea arhiereului Neofit Scriban un memoriu
intitulat „Exposé de la situation dans I'eglise roumaine”324 .
Vizita lui Carol I la Constantinopol a fost un pas important în reluarea legăturilor
oficiale cu Biserica Răsăritului şi în acelaşi timp scoaterea din izolare a BOR. Astfel ministrul
Cultelor Dimitrie A.Sturdza capătă la25 aprilie,l885 după ce sfinţirea mirului se făcuse în ţară
la 1882, tomosul patriarhal de autocefalie325.
Carol I îşi manifestase dorinţa încă din cadrul discuţiilor din Adunarea
Constituantă ca în conformitate cu principiul ereditar moştenitorii tronului să fie
crescuţi în religia ortodoxă, care de fapt era o mai veche cerinţă exprimată în Adunările
ad-hoc din 1857. Această prevedere va stârni reacţia Sfântului Scaun şi întârzierea
recunoaşterii lui Carol I de către Papă326. Printr-o atitudine demnă a spulberat teoria celor
care îşi manifestau îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei
catolice în România ca urmare a religiei sale327. Cu toate că istoriografia comunistă l-a
prezentat pe regele Carol I ca pe un indiferent faţă de Biserica Românilor şi ca un susţinător
devotat al prozelitismului catolic, acesta a lăsat în urmă amintirea unui adevărat sprijinitor al
Bisericii Naţionale.
Odată cu domnia sa procesul început în zorii secolului al XIX-lea lua sfârşit. De acum
Biserica Ortodoxă Română se va afla pe un drum ascendent, cunoscând o dezvoltare
deosebită. Reorganizarea bisericească de după Unirea cea Mare a avut la bază o parte din
ideile pe care Cuza le-a promulgat, iar Carol I le-a împlinit.
Pentru a îndeplini o veche cerinţă exprimată în Divanurile ad-hoc din 1857, Carol nu
ezitase în faţa sacrificiilor manifestându-şi încă de la început intenţia ca moştenitorii tronului
să fie crescuţi în religia ortodoxă, deşi el rămăsese catolic. Singura sa fiică Maria, născută
în 1870 a fost botezată la 12 octombrie în rit ortodox conform constituţiei 328. Deoarece şi
Principele Ferdinand şi-a botezat copiii potrivit religiei ortodoxe, fapt ce i-a atras
excomunicarea de către Papă precum şi interzicerea sfintei împărtăşanii. Pentru Ferdinand, un
catolic convins, aceasta a fost o mare lovitură pe care a resimţit-o până în preajma morţii329.
În timpul domniei lui Carol I au fost adoptate mai multe legi care aveau ca scop buna
desfăşurare a activităţii ecleziastice. Astfel au fost adoptate legea organică pentru alegerea
mitropoliţilor şi episcopilor dar şi cea a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici
Autocefale Ortodoxe Române în 1872330. Aceste legi au contribuit la încetarea „luptei pentru
canonicitate”. Totodată, legile aveau ca scop „să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu
Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii

323
„Monitorul Oficial” nr.73/1882.
324
Bogdan Moşneagu, Independenţa politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă Română 1857-1885, p.182.
325
Ibidem.
326
Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Bucureşti,Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994, vezi şi Doru Alin Barz, op. cit.
327
Mircea Păcuraru, op. cit.
328
Ioan Scurtu, Carol I, p.130.
329
Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.130.
330
Nicolae Dobrescu,Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane. Istoria Bisericii din România (1850-
1895), Vol. I, Bucureşti, Tipografia Bukarester -Tayblott, 1905.

98
naţionale”331. Pe baza acestor legi în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente au
pus rânduială în diferite sectoare din viaţa bisericească. Multe transformări ale bisericii
naţionale au avut loc în anii păstoririi Mitropolitului Nifon, care s-a stins în vârstă de 86 de
ani, la 5 mai 1875 fiind înmormântat la Cernica, mânăstirea sa de metanie.
După abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), problema „autocefaliei” a stagnat câţiva
ani, fiind limpede pentru oricine că se făcuse un însemnat pas înainte şi că nu se putea renunţa
până la recunoaşterea acestei autocefalii de către Patriarhia ecumenică. Însăşi Constituţia
promulgată la 1/13 iulie 1866 preciza că „Biserica Ortodoxă naţională este şi rămâne
neatârnată a orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a
Răsăritului în privinţa dogmelor”332.
Raporturile Bisericii şi ale statului român cu Patriarhia nu s-au îmbunătăţit, ci
dimpotrivă s-au înăsprit la începutul anului 1882, prin două fapte. Astfel, la 9 martie 1882,
luându-se în discuţie în Camera Deputaţilor modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat
dorinţa ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în
Oltenia să se creeze o mitropolie, cu reşedinţa la Craiova. Peste câteva zile, la 25 martie 1882,
s-a sfinţit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, în catedrala mitropolitană din Bucureşti,
fireşte, fără consimţământul Patriarhiei ecumenice333.
Aflând despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis „mitropolitului
Ungrovlahiei şi tuturor celorlalţi ierarhi din România” o scrisoare plină de mustrări şi
învinuiri, invocând din nou drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române. Scrisoarea
patriarhală-cu data de 10 iulie 1882-a fost pusă în discuţia Sfântului Sinod în şedinţa sa din 23
octombrie 1882334. Membrii înaltului for au însărcinat pe învăţatul episcop Melchisedec al
Romanului să întocmească un raport temeinic, prin care să spulbere toate învinuirile aduse de
patriarh. Raportul a fost aprobat şi semnat de membrii Sfântului Sinod în şedinţa din 23
noiembrie 1882, şi apoi înaintat Patriarhiei335.
Lucrurile au rămas în vechea stare până după retragerea din scaun a Patriarhului
Ioachim III şi alegerea urmaşului său,Ioachim IV (1884-1836), animat de sentimente mai
bune faţă de Biserica noastră. Sub el a început o nouă corespondenţă în vederea recunoaşterii
necondiţionate a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În februarie 1885, s-a ţinut o
adunare la Mitropolia din Bucureşti, la care au luat parte toţi mitropoliţii şi episcopii ţării, în
prezenţa ministrului Cultelor de atunci, D.A.Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către
Patriarhie, întocmită de episcopii Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de
Jos, în vederea recunoaşterii autocefaliei336. Au urmat alte tratative între Bucureşti şi Scaunul
ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă. Numai după aceea a urmat
corespondenţa - de ordin formal - necesară într-o asemenea situaţie. Astfel, la 20 aprilie 1885
a fost trimisă la Constantinopol scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescu - însoţită de
o adresă a lui D.A.Sturdza ministrul Cultelor şi Instrucţiunii - prin care cerea recunoaşterea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii
Răsăritului337.
Patriarhul ecumenic a convocat de îndată Sinodul patriarhal încuviinţând cele
solicitate de mitropolitul primat al României. La 25 aprilie 1885, Patriarhul a răspuns atât
Mitropolitului primat, cât şi ministrului Cultelor, arătând că a luat în considerare, împreună cu
membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoştea ca
331
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II a, Bucureşti, Editura
Ministerului de Culte, 1930, p.29.
332
Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei,p.78.
333
Bogdan Moşneagu, op. cit., p.186.
334
Idem, p. 185.
335
Ibidem.
336
Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II,p.198.
337
Bogdan Moşneagu, op. cit., p.185

99
autocefală. Tot atunci s-a trimis şi tomosul de autocefalie, semnat de Patriarhul Ioachim IV şi
de zece mitropoliţi, membrii ai Sinodului patriarhal, datat aprilie 1885 (fără zi). La aceeaşi
dată, Patriarhia ecumenică de la Constantinopol a trimis o enciclică celorlalte patriarhii şi
bisericii Ortodoxe autocefale, vestindu-le că a recunoscut autocefalia Bisericii noastre338.
În şedinţa Sfântului Sinod din 1 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu şi-a
exprimat bucuria pentru recunoaşterea autocefaliei, iar la 5 mai au fost citite, în traducere
românească tomosul sinodal şi corespondenţa purtată cu acest prilej. La propunerea făcută de
episcopul Melchisedec al Romanului în Sinod, mitropolitul primat a trimis Patriarhului
ecumenic o scrisoare prin care-i adresa mulţumiri pentru atitudinea înţelegătoare pe care a
avut-o în privinţa autocefaliei. Tot atunci, mitropolitul primat a înştiinţat şi celelalte 11
Biserici Ortodoxe autocefale - existente pe atunci – despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii
noastre de către Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns şi felicitări339.
Sub arhipăstorirea mitropolitului primat Calinic, s-au petrecut şi alte fapte de seamă în
viaţa Bisericii noastre. Astfel, în 1881 s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Bucureşti (în
1883-1884 n-a funcţionat din lipsă de fonduri),la 17 ianuarie 1882 s-a inaugurat Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, din Bucureşti, care îşi continuă activitatea până azi. A murit la 14 august
1885, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mari de la Neamţ, alături de Sofronie
Miclescu340.
Viaţa bisericească de după anul 1865 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial a
cunoscut mari frământări. La această situaţie s-a ajuns datorită amestecului necontenit al
factorului politic şi a influenţei catolice în treburile bisericii, cultivând o atmosferă de
intrigi, calomnii şi neînţelegeri. În aceste condiţii, nici membrii Sfântului Sinod în frunte cu
mitropoliţii primaţi, aleşi cu concursul partidelor politice de la putere, nu mai reprezentau
autoritatea morală a vlădicilor de altă dată şi nici nu s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor lor341.
După 1 decembrie 1918 s-a trecut la organizarea unitară a bisericii. În Biserica din
România exista un adevărat absolutism ierarhic precum şi o dependenţă sau subordonare
aproape totală faţă de stat. În vederea întăririi unificării bisericii dar şi pentru creşterea
prestigiului Bisericii Ortodoxe în toată lumea creştină s-a ridicat aceasta la rangul de
Patriarhie care era privită „ca o necesitate de ordin naţional”. Încă din anul 1924 au început
discuţiile despre necesitatea ridicării Mitropoliei române la rangul de Patriarhie, iar a
Mitropolitului primat la rangul de patriarh. Ideea acestei schimbări a fost lansată public de N.
Iorga care aprecia : „Suntem singurul popor ortodox cu un singur mitropolit-primat în fruntea
unei biserici autonome. În Sinodul care se anunţă în mai 1925 la Ierusalim nu putem fi
reprezentaţi printr-un şef inferior celor ai naţiunilor celorlalte din ortodoxie”342. În anul
1925 s-a adoptat legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al
Ungrovlahiei ca primat al României la rangul de Scaun Patriarhal, care a fost publicată în
Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Pe baza acestor hotărâri, mitropolitul primat
Miron Cristea a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române343.
Două evenimente importante vor influenta în mod direct ortodoxia română: prăbuşirea
Imperiului ţarist şi a celui otoman. Odată cu victoria revoluţiei bolşevice,biserica ortodoxă
moştenită pierdea speranţa de a reprezenta „cea de a treia Romă”, precum şi speranţa de a
reprezenta într-o bună zi moştenitoarea legitimă a Constantinopolului. Concordatul încheiat
cu Vaticanul în 1927 exprima dorinţa ortodoxiei româneşti de a-şi lua „revanşa
338
Ibidem.
339
Ibidem.
340
Bogdan Moşneagu, op. cit., p.185
341
Ilie Sandru, Valentin Borda, Un nume pentru istorie - Patriarhul Elie Miron Cristea, Târgu Mureş, Editura
Petru Maior, 1998,p.211.
342
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia,
1999, p. 158.
343
Ibidem.

100
geopolitică” asupra celei ruseşti după pierderea rolului de lider ca urmare a revoluţiei
bolşevice344.
Înălţarea B.O.R. la rangul de Patriarhie nu s-a făcut la întâmplare, nici ca urmare a
vreunei dorinţe de mărire a unei anume persoane. Ea a devenit o necesitate istorică în
condiţiile în care biserica rusă s-a prăbuşit în urma evenimentelor petrecute în Rusia în
decembrie 1917. În acest context s-a ţinut seama şi de faptul că, drept consecinţă a realizării
unităţii naţionale, poporul român născut popor creştin, a devenit o forţă în această parte de
Europei ca şi între popoarele creştin-ortodoxe din cadrul Bisericii Răsăritului.
Constituţia României din martie 1923 stabilea raporturile de drept dintre statul român
şi B.O.R., astfel la articolul 22 se stipula „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia majorităţii
românilor este biserica dominantă a statului român. În tot Regatul României Mari, Biserica
creştină ortodoxă va avea o organizare unitară cu participarea tuturor elementelor ei
constitutive, clerici şi mireni”345.

344
Mirel Bănică,Biserica Ortodoxă Română. Stat şi societate în anii '30, articolul Biserica Ortodoxă Română în
epoca modernă - scurtă introducere, p.33-41.
345
Angela Banciu, op. cit., p.78.

101
 CAPITOLUL XI
REVIZUIRILE CONSTITUŢIEI DIN ANII 1879 ŞI 1884

Revizuirea Constituţiei din 1879 nu a fost impusă de schimbarea statutului României

prin cucerirea independenţei de stat, ci ca urmare a presiunilor exercitate de puterile
europene semnatare ale Congresului de Pace de la Berlin (1878), care au condiţionat
recunoaşterea independenţei de stat de modificarea articolului 7 din Constituţie privind
acordarea cetăţeniei evreilor. Elita politică românească a trebuit să se încline în faţa acestei
cerinţe imperative deşi problema era deosebit de complexă, şi se va acorda dreptul de cetate
membrilor comunităţii israelite din ţară.
Societatea românească s-a confruntat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu aşa-
numita „chestiune evreiască”. Înlăturarea monopolului otoman asupra comerţului românesc
în 1829, persecuţiile autorităţilor habsburgice față de evrei şi pogromurile Rusiei ţariste
împotriva evreilor sunt câteva din cauzele determinante ale unei imigrări masive a evreilor în
Principate. În Moldova erau evrei askenazi proveniţi din Galiţia şi Polonia, comunităţi mai
greu de asimilat, ce-şi păstrau obiceiurile şi tradiţiile şi nu aveau o situaţie materială bună. În
Transilvania au venit evrei sefarzi descendenţi ai foştilor expulzaţi din Spania şi care s-au
stabilit pe teritoriul românesc venind din Imperiul Otoman. Aceştia erau mai uşor de asimilat
şi dispuneau de o situaţie materială prosperă. În 1866 evreii din România erau împărţiţi în
două categorii: străini şi cea a pământeni. Pământenii erau asimilaţi românilor în privinţa
drepturilor civile dar cele politice le erau reduseşi condiţionate de o serie de factori: să aibă o
meserie lucrativă, să fie instruiţi şi să cunoască limba română.
Ca urmare nu numai a unor tradiţii de altfel stabilite - din acest punct de vedere – prin
aplicarea Convenţiei de la Paris din 1858 ci şi ca un răspuns la procesele de migraţiune ce
avuseseră loc în ultima jumătate de secol, Constituţia din 1866 în art. 7 stabilea că „numai
străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”.
În urma încheierii Tratatului de pace de la Berlin de către marile puteri Reprezentanţa
Naţională a României autorizează Guvernul la 26 septembrie/8 octombrie 1878 de a se
conforma tratatului şi în ceea ce priveşte tocmai acest articol 44 să deschidă procedura
constituţională de revizuire a art.7, începută cu hotărârea de a se convoca Adunările de
Revizuire şi încheiată prin votarea de către aceasta a Legii de revizuire a art.7 din Constituţie
la 12(24) octombrie 1879. Nici o modificare constituţională din Istoria României nu a
provocat o discuţie mai mare în cadrul organelor constituţionale sau în public ca această
revizuire, al cărei unic obiect a fost acela al încetăţenirilor, anume art.7 al Constituţiei
atunci în vigoare.
Prin art. 44 al Tratatului de la Berlin şi prin aliniatul 1 al art.7 din Constituţia
modificată se rupe orice legătură dintre cetăţenia română şi religia creştină şi totodată
una dintre cele mai importante legături dintre stat şi religie. Reîntoarcerea străvechiului
pământ românesc al Dobrogei în graniţele României a făcut ca cetăţenii otomani din
Dobrogea să capete cetăţenia română independent de religie în virtutea principiilor de drept
internaţional public, iar problema israelită ca problemă socială-e pentru prima oară în
România când o importantă chestiune socială-se rezolvă pe cale constituţională. Pentru a
împiedica modificarea art. 7 ca o presiune exercitată asupra Adunării Constituante, târgoveţii
din Bucureşti au atacat şi distrus parţial Templul Coral aflat atunci în construcţie. Burghezia
română aflată în ascensiune dorea să aibă un avantaj în competiţia cu burghezia evreiască. O
„lespede de mormânt” a căzut peste visul de emancipare politică a evreilor români. O lespede
care a fost ridicată abia peste o jumătate de secol, evreii din România fiind ultimii din Europa
care au primit cetăţenie.(1919-1923).

102
 „Chestiunea evreiască” avea să se manifeste cu pregnant în timpul dezbaterilor pentru
adoptarea unei noi Constituţii în lunile mai şi iunie 1866. Perioada discutării prevederilor
Constituţiei a fost cea mai prolifică în proteste ale evreilor, care prin diverse metode utilizate
intenţionau să reducă efectele generate de restricţiile legislative ale autorităţilor româneşti şi
drept obiectiv material urmăreau emanciparea lor346. Evreii din România erau sprijinită de
Alianţa Israelită Universală cu sediul la Paris, care făcea presiuni asupra guvernului român să
acorde drepturi politice respectivei comunităţi.
La Bucureşti soseşte preşedintele Alianţei Israelite, Adolphe Isaac Crémieux care
militează pentru acordarea de drepturi politice şi promite guvernului un împrumut în valoare
de 25 milioane franci în schimbul asigurării acestor drepturi347. El apelează şi la sentimentele
liberale ale domnitorului care mărturisise că emanciparea completă a evreilor va găsi în
persoana sa „concursul cel mai activ şi mai devotat”.
Crémieux părăseşte România în iulie 1866 fără a obţine asigurări ferme din partea
guvernului. Populaţia percepea pe evrei ca „avangarda germanismului şi ca unelte ale
prinţului de neam german”348 şi se opunea acordării cetăţeniei chiar şi individuale şi solicita
stoparea „năvălirii jidovilor vagabonzi”349. Au loc chiar demonstraţii iar la Bucureşti se
devastează sinagoga. Persistenţa unor tulburări în ţară, pericolul intervenţiei Puterilor Garante
cu atât mai mult cu cât Principele Carol şi noul regim de la Bucureşti nu dobândiseră
recunoaşterea internaţională, vor determina guvernul să retragă proiectul naturalizării
graduale a evreilor şi să accepte articolul 7 care prevedea că „Numai străinii de rit creştin pot
dobândi împământenirea”. Domnea teama la Bucureşti că după acordarea de drepturi politice
România s-ar fi confruntat cu un val mare de emigrări ale evreilor în condiţiile în care astfel
de drepturi nu aveau nici evreii din Imperiul Habsburgic şi nici cei din Rusia ţaristă.
Românii au fost toleranţi cu străinii aşezaţi în ţară şi care s-au bucurat de toate
libertăţile încă din evul mediu. Marele istoric şi lingvist român Bogdan Petriceicu Haşdeu se
mândrea într-un studiu al său cu această toleranţă350. De exemplu, după înfrângerea Husiţilor,
o mare parte din evrei emigrează în Moldova unde li se îngăduie să-şi practice credinţa în
ciuda intervenţiilor episcopului catolic. O singură lege discriminatorie a existat în tot evul
mediu şi până la obţinerea independenţei din 1877. Străinii nu aveau voie să posede
pământ. Această lege îşi avea tâlcul ei de a interzice turcilor să devină proprietari în
Principate.
Evreii s-au bucurat de libertăţile celorlalte minorităţi până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea când apare „problema evreiască”- Cum s-a ajuns aici? Ucrainenii şi ruşii
au dezlănţuit la vremea respectivă represiuni crunte împotriva evreilor- cunoscute sub numele
de „pogromuri”, cuvânt de origine rusă. De menţionat că evreii din Ucraina şi Rusia sunt
urmaşii Khazarilor, o populaţie turcmenă care a trecut la mozaism devenind al „13-lea trib
evreiesc” cum arată Arthur Koestler, evreu de origine, în lucrarea sa „Al treisprezecelea trib.
Khazarii”, apărută la Magard I987.
Evreii au emigrat în Galiţia provincie habsburgică şi de aici în Moldova unde
populaţia evreiască ajunge la câteva sute de mii de oameni. Toleranţi, românii nu s-au opus ca
aceştia să se aşeze în ţara lor. Dar după aceea evreii au cerut drepturi cetăţeneşti egale cu cele
ale românilor. Guvernanţii români au refuzat sistematic să le acorde aceste drepturi. Li s-a
îngăduit să practice medicina şi farmacia, să facă comerţ, dar conform legii străvechi potrivit

346
Ana Maria Vele, România şi Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Contestata chestiune
evreiască, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2009, p.54.
347
Sorin Liviu Damean,Carol I al României 1866-1881,p.172.
348
Ana Maria Vele, op. cit., p.54
349
Sorin Liviu Damean,Carol I al României 1866-1881,p.172.
350
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p.247.

103
căreia străinii nu aveau dreptul să posede pământ, nu li s-a îngăduit să devină proprietari
agricoli şi nici să pătrundă în armată sau învăţământ.
Unul dintre cele mai controversate articole care a fost adoptat în forma finală doar în
urma presiunilor de stradă şi a disputelor din cadrul parlamentului l-a constituit cel referitor la
naturalizare, prevăzându-se expres că „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi
împământenirea”. Acest lucru implica excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor
politice, menţionându-se că numai românii pot fi admişi în funcţiile publice, civile şi militare.
Prin Constituţia din 1866, persoana Domnitorului era considerată inviolabilă în sensul
că responsabili pentru actele sale deveneau miniştrii. Această responsabilitate derivă din
precizarea că „nici un act al Domnului nu poate avea tărie daca nu va fi contrasemnat de un
ministru”351. O asemenea dispoziţie fusese preluată din practica sistemului constituţional
englez, cel care consacrase principiul „The king can do no wrong” (Regele nu poate greşi).
Astfel se constată o limitare a acţiunii Domnului, care trebuie să se comporte ca un monarh
constituţional şi să execute numai actele permise de legea fundamentală.
Atât textul convenţiei de la Paris (1858) cât şi Statutul lui Cuza (1864) precizează că
„Domnul guvernează împreună cu miniştrii săi”, dispoziţie întâlnită în câteva state europene
cu regim autoritar. Franţa lui Napoleon al III lea, Austria, Prusia şi Spania. Întrucât regimul
personal al lui Cuza din ultimii ani stârnise repulsia oamenilor politici români, în
Constituţia de la 1866 se consacra principiul „Regele domneşte dar nu guvernează”,
concepţie caracteristică monarhiilor constituţionale din Marea Britanie, Belgia, Italia,
Portugalia şi Grecia. Legiuitorii români ţinuseră să precizeze fără echivoc că „Domnul nu
are alte puteri decât cele date lui prin Constituţie”352. În momentul intrării în vigoare a
Constituţiei, toate celelalte dispoziţii din legi, decrete, regulamente şi alte acte contrarii
erau abrogate iar Consiliul de Stat îşi înceta existenţa.
Monarhul trebuia conform constituţiei să fie un element ponderator între cele
trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre partide pentru obţinerea puterii.
Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la
Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către curtea suzerană şi
Puterile Garante. După îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut
Recunoaşterea colectivă a lui Carol I. Aceasta a marcat consacrarea definitivă a monarhiei
ereditare constituţionale care era un pas important spre- dobândirea independenţei şi
accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.
Soluţionarea „chestiunii evreieşti” impunea revizuirea articolului 7 din Constituţie de
către camerele Legislative, ceea ce va provoca evidente nelinişti şi insatisfacţii aşa cum
observa Mihai Eminescu în cotidianul conservator „Timpul”: o asemenea modificare ,,era
comandată de străini, era amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un
amestec care până acum nu şi-l permiseseră nici turcii măcar”353.
Comisia de revizuire constituită de Adunarea Deputaţilor pentru modificarea
articolului 7 din Constituţie s-a făcut sub presiunea factorilor externi.
Otto von Bismarck afirma că „România intră în posesia independenţei sale numai
după rezolvarea problemei evreieşti. Pe cât timp hotărârile Congresului de la Berlin nu sunt
aduse la îndeplinire, România este un stat supus asupra căruia va intra în tratative cu
puterea suzerana Turcia”354.

351
Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei,p.181.
352
Ibidem.
353
Sorin Liviu Damean,Carol I al României 1866-1881,p.213, vezi şi Paul Lindenberg, Regele Crol I al
României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.
354
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante 1856-1878, p. 151, vezi şi Barbu B. Berceanu, Modificarea
din 1879 a articolului 7 din Constituţie în Studii şi articole de Istorie Modernă, vol.VI, Editura Academiei,
Bucureşti,1979.

104
 La 6/18 octombrie 1879 textul articolului 7 a căpătat o redactare prin care se admitea
egalitatea religioasă (evreii fiind discriminaţi), dar cetăţenia era acordată în mod colectiv
numai evreilor (peste 900 la număr) care participaseră la Războiul pentru Independenţă,
ceilalţi obţinând-o individual prin lege specială pentru fiecare în parte. În noua formă,
articolul 7 a fost adoptat de Adunarea Deputaţilor cu 132 voturi pentru şi nouă contra şi două
abţineri şi de Senat la 11 octombrie 1879.
Comentând adoptarea acestui articol, Carol l scria: „ a căzut o greutate de pe inimile
tuturor”355. Noul articol a fost promulgat sub formă de lege la 12/24 octombrie 1879 fiind
publicat Monitorul Naţional în ziua următoare. După războiul de Independenţă şi Proclamarea
Regatului, cererile de revizuire a constituţiei ce s-au făcut auzite încă de la adoptarea ei în
1866 au devenit mai insistente dar lipseau motivele necesare pentru aceasta.
După un an de la Proclamarea Regatului, problemele constituţionale sunt provocate de
C.A.Rosetti care în toamna anului 1882 deschide o campanie publicistică în ziarul
„Românul” solicitând desfiinţarea celor patru colegii pentru Adunarea Deputaţilor şi a celor
două colegii pentru Senat şi înlocuirea lor cu un singur colegiu, cel al ştiutorilor de carte, ceea
ce ar fi constituit un mare pas înainte spre sufragiul universal356. În 22 decembrie 1882,
comisia parlamentară, prezintă articolele din constituţie ce trebuiau revizuite, în total erau 24
articole la care se adăugau şi unele prevederi din legea electorală.
Prin decretul numărul 1786 din 8 aprilie 1884, Carol I a promulgat revizuirea
Constituţiei iar prin decretul numărul 1788 din 8 iunie 1884 a promulgat şi noua lege
electorală. Revizuirea din 8 iunie 1884 a constituit o etapă intermediară spre
introducerea sufragiului universal, ce avea să fie rezolvată după două decenii.
După cele două revizuiri din 1879 şi 1884, Constituţia din 1 iulie 1866 nu avea să
mai sufere nici o revizuire timp de treizeci de ani. În anul 1914 a mai existat o tentativă de
revizuire constituţională privind exproprierea marilor proprietăţi şi desfiinţarea colegiilor
electorale care să fie înlocuit cu un sistem electoral majoritar. Situaţia internaţională, agravată,
ca urmare a izbucnirii Primului Război Mondial face ca revizuirea Constituţiei să fie amânată
sine die. În consecinţă, cele două revizuiri din 1879 şi 1884 au fost singurele efectuate în
decursul îndelungatei domnii de 48 de ani a lui Carol I (1866-1914), care a fost cea mai
lungă din toată perioada de 667 de ani de până atunci a monarhiei române atestată
istoric (1246-1914), întrecând cu un an pe cea a lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Regimul
constituţional se impunea tot mai mult ca o realitate trăită intens. Faptul se simte cu tărie în
1914 când se pune problema revizuirii constituţiei în sensul lărgirii dreptului de vot şi a
împroprietăririi ţăranilor. O jumătate de an până la izbucnirea războiului mondial în Europa,
ţara trăieşte cu febrilitate şi pasiune întreaga dezbatere asupra celor două reforme.
Sentimentul civic sporise şi sistemul constituţional nu mai era de mult o formă fără
conţinut adecvat. Cu toate îngrădirile impuse participării la viaţa politică, instituţiile sale
erau liberale, sistemul de guvernare funcţiona după reguli moderne iar circulaţia ideilor
politice şi a tuturor valorilor spirituale era liberă. Cum în anul 1914 Europa intra în război,
România amână rezolvarea chestiunilor sale interne, ceea ce nu s-a înfăptuit în 1914 se
realizează în 1917 în condiţiile războiului, însă într-un sens mult mai larg decât ar fi îndrăznit
să-şi închipuie oamenii politici români cu numai trei ani mai devreme.
În perioada Primului Război Mondial când guvernul României s-a refugiat în Moldova
se reia problema revizuirii constituţiei mai ales că Regele Ferdinand promisese soldaţilor de
pe front, în tranşee, că vor fi împroprietăriţi imediat după încetarea războiului prin
exproprieri ale Domeniilor Coroanei şi vor căpăta şi drepturi politice depline prin
desfiinţarea votului cenzitar şi introducerea sufragiului universal.

355
Carol I, Memorii, Vol.IV, p. 279.
356
Eleodor Focşeneanu, op. cit.,p.40.

105
 În iunie 1884 Parlamentul a decis modificarea constituţiei stabilind regatul ca formă de
guvernământ, iar atribuţiile regelui au rămas aceleaşi stabilite pentru domnitor în 1866.
Prin modificarea articolelor 58-70 din constituţie, numărul colegiilor electorale s-a
redus de la IV la III, s-a extins dreptul de vot prin scăderea censului şi prin scutirea de cens la
colegiul II a tuturor celor care absolviseră clasele primare.
De asemenea s-a modificat articolul 24 privitor la regimul presei, s-a introdus
precizarea că se interzicea arestul preventiv în delictele de presă. În ziua de 4 iunie 1884 s-
a propus din iniţiativă parlamentară proiectul legii pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei,
proiect care a fost adoptat la 5 iunie cu 77 voturi pentru, 16 contra şi patru abţineri.
Revizuirea constituţiei în 1884 şi reorganizarea administraţiei locale au constituit
pietre de hotar în dezvoltarea democraţiei clasei mijlocii şi centralizarea administraţiei
publice.
Regele a avut şi el un rol esenţial în procesul revizuirii constituţiei. Propriile lui
obiective erau nedisimulate. Dorea ca în Constituţie să se regăsească schimbările survenite în
situaţia internaţională între 1878 şi 1881 şi urmărea sporirea Listei Civile şi a bugetului Casei
Regale. Recunoştea că un anumit gen de reformă electorală era inevitabilă, dar era încrezător
că Brătianu o va ţine în limitele „potrivite”. Modificarea constituţiei din 1866 efectuată în
anul 1884 a fost mai importantă deoarece a adus noi reglementări legate de „destinele
regimului constituţional din România”357.

357
Ibidem, p.44.

106
 CAPITOLUL XII
CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI

Anul 1878 prin desfăşurarea Congresului de la Berlin a reprezentat nu numai

recunoaşterea independenţei României, dar a contribuit şi la conştientizarea factorilor de
decizie de la Bucureşti în privinţa necesităţii adoptării unei noi strategii de politică externă.
Carol I şi I.C. Brătianu şeful guvernului, au înţeles, dat fiind noul context politic european, un
stat relativ tânăr indiferent de poziţia sa geografică şi de importanţa economică şi politică nu
se putea impune pe plan extern fără a face parte dintr-un sistem de alianţe politice. Ei au intuit
că pentru un act politic major cum avea să fie proclamarea Regatului, era nevoie de un
puternic sprijin extern. Guvernul liberal a fost conştient că în atmosfera europeană a
Realpoliticului nu mai putea susţine demersurile politice bazate pe invocarea originii latine şi
a relaţiilor de rudenie cu Germania. Ţinând cont de dezamăgirile provocate de indiferenţa
Franţei (recunoaşterea târzie a independenţei, piaţa financiară ne-a fost închisă mult timp,
etc.) şi de faptul că în Rusia nu se mai putea avea încredere după Congresul de la Berlin,
orientarea României spre „blocul central european”era singura opţiune posibilă.
Experienţele din timpul Războiului de Independenţă şi de la Congresul de pace de la
Berlin l-au făcut pe Regele Carol I precum şi pe politicienii din preajma sa să înţeleagă
pericolele urmăririi unor obiective de politică externă ce nu se bucurau de sprijinul uneia sau
mai multora dintre Marile Puteri. Primii cinci ani de independenţă au constituit, sub raportul
politicii externe, o experienţă dură pentru România. Concluzia pe care au tras-o politicienii
români era aceea a necesităţii unei alianţe suficient de puternice pentru a putea face faţă
presiunilor din exterior. Soluţia se impunea cu atât mai mult, în cazul unui stat mic precum
România cu cât şi marile puteri se dovedeau preocupate după 1878 de găsirea unor aliaţi. Mai
ales modul în care fusese tratată România în problema Dunării dovedea necesitatea unei
asemenea soluţii. Ei erau convinşi că doar aderarea la un sistem de alianţe putea să promoveze
interesele de politică externe ale ţării şi să ofere protecţie împotriva periculoaselor presiuni
din afară.
Situaţia în aria de întretăiere a intereselor marilor puteri, Imperiul Austro-Ungar, Rusia
ţaristă şi Germania wilhelmiană, România era implicată fără voia sa în vâltoarea
evenimentelor europene de la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul celui următor.
Cercurile politice din România deşi cu orientări cât se poate de diferite faţă de problemele
interne ale ţării au considerat că o alianţă cu Puterile Centrale ar fi soluţia cea mai bună în
conjunctura internaţională a vremii. Fără îndoială că aderarea României la Tripla Alianţă sub
forma încheierii cunoscutului tratat secret defensiv cu Austro-Ungaria din 18/30 octombrie
1883 la care s-a alăturat în aceeaşi zi şi Germania a fost determinată şi de politica activă a
ţarismului în sud-estul Europei de izolare treptată a României în arena internaţională, de
scăderea puterii Franţei, ridicarea Germaniei la rangul de mare putere europeană a permis lui
Carol I să-şi materializeze văditele sale simpatii pentru ţara de origine prin încheierea
tratatului de alianţă358. Tratatul a fost perfectat în condiţii puţin obişnuite: regele Carol I a fost
invitat la Berlin în calitate de naş la botezul unui fiu al Prinţului Wilhelm (viitorul împărat
Wilhelm al II-lea), cu care prilej a fost stabilit cadrul proiectatului tratat. Convulsiile politico-
militare din Balcani provocate de agonia Imperiului Otoman, de efortul de consolidare a
statelor creştine din zonă - generator la rândul său de conflicte între aceşti succesori ai
stăpânirii turceşti - şi de amestecul marilor puteri (Austro-Ungaria şi Rusia) au oferit
României prilejul de a se afirma ca principală putere în zonă.

358
România în relaţiile internaţionale,p. 125, vezi ampla lucrare datorată lui Sorin Cristescu, Carol I şi politica
externă a României (1878-1912), Editura Paideia, Bucureşti, 2007.

107
 Încă de la începutul anilor 1880 Imperiul Otoman căpăta o nouă fizionomie
nemaiavând în Europa decât coridorul macedonean. Din cauza schimbărilor teritoriale şi a
afluxului de refugiaţi proporţia musulmanilor în raport cu populaţia totală a imperiului a trecut
în câţiva ani de la 68 la 76%. În noile state constituite în Balcani, populaţia musulmană se afla
într-o situaţie dificilă. Tratamentul prost, teama de represalii şi legile agrare promulgate în
favoarea elementelor creştine aruncă pe drumurile către Istanbul mii de turci şi musulmani.
După războiul de independenţă, România a manifestat faţă de Balcani puţin interes.
Relaţiile cu Grecia au fost în general proaste mai ales din cauza problemei aromâneşti.
Cu Poarta ele au fost practic inexistente iar cu Bulgaria ale cărei pretenţii teritoriale erau
privite cu suspiciune,reci. Mai apropiate au fost relaţiile României cu Belgradul, Bucureştiul
fiind de obicei şi pe faţă ostil politicii balcanice antisârbeşti a Austro-Ungariei. În urma
primului război balcanic (1912-1913) purtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia
împotriva Turciei, Bulgaria şi-a sporit teritoriul. La Bucureşti extinderea implicit întărirea
vecinului de la sud a fost percepute ca o ameninţare pentru securitatea frontierei celor două
ţări în Dobrogea (care cum s-a văzut fusese trasată ignorându-se cerinţele României).
Guvernul român a cerut drept compensaţie pentru anexiunile bulgare rectificarea frontierei
dobrogene359. În faţa pericolului instituirii unei hegemonii a Bulgariei în Balcani şi din cauza
faptului că guvernul de la Sofia nu consimţise să pună în practică prevederile Protocolului de
la St. Petersburg (26 aprilie/9mai 1913) prin care Silistra fusese atribuită României de către
marile puteri, guvernul de la Bucureşti a hotărât să iasă din neutralitatea condiţionată în care
se menţinuse. Regele Carol I sprijinit de Kaiserul Germaniei a luat decizia de a interveni
militar contra Bulgariei, acest fapt fiind comunicat Sofiei la 27 iunie 1913.
Urmează al doilea război balcanic în care s-au aflat în conflict foştii aliaţi din 1912-
1913 cărora li s-a alăturat Turcia împotriva Bulgariei. Guvernul conservator român condus de
Titu Maiorescu, cu consimţământul regelui Carol I s-a declarat pentru rezolvarea militară a
diferendului româno–bulgar. Marile puteri doreau ca prin intervenţia militară a României să
se prevină o victorie a Bulgariei şi să diminueze un succes prea evident al Serbiei, ceea ce ar
fi putut conduce la o intervenţie militară a Austriei. De menţionat că marile puteri nu au
participat la negocieri.
Deşi Bulgaria a fost înfrântă în cursul celui de-al doilea război balcanic, ea a reuşit în
urma celor două războaie să-şi mărească suprafaţa cu 43000 km², ceea ce însemna jumătate
din teritoriul său. În schimb România câştiga un teritoriu de 1000 km² dar şi un duşman
în sud.
Tratativele de la Bucureşti au durat numai zece zile iar răspunderea negociatorilor a
fost dificilă pentru că trebuia să traseze parţial frontierele a cinci state (Bulgaria, Grecia,
Muntenegru, România şi Serbia) și să stabilească frontiera europeană între Turcia şi Bulgaria
precum şi frontierele recentului stat constituit Albania.
Campania armatei romane a fost un fel de „război fulger” sui generis. Bulgaria a cerut
pace pentru a evita intrarea armatei române în Sofia. Pacea semnată la Bucureşti a dat
satisfacţie României care a primit aşa-numitul Cadrilater, jumătate din Dobrogea lăsată
Bulgariei la 1878360.
Găzduirea acestui Congres de Pace balcanic (pentru prima dată ţările din Europa de
Sud-Est discutau şi rezolvau problemele lor fără ca Marile Puteri să fie de faţă) la Bucureşti a
fost un indiciu al prestigiului căpătat de România pe plan internaţional361. Anexarea
Cadrilaterului a fost o măsură pripită care va învenina pentru multă vreme (1940) în

359
Cătălin Negoiţă, Ţara uitată: Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti 1913-1940, Craiova, Editura
Fundaţiei „Scrisul Românesc”, 2008, p.115, vezi şi Emilia Luchian, Aromânii: Pretutindeni- Nicăieri, Editura
Premier, Ploieşti, 2007.
360
Ioan Scurtu, Carol I, p.111.
361
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p.115.

108
mod inutil relaţiile cu Bulgaria şi va slăbi frontul de sud în clipa intrării României în primul
război mondial362. În timpul crizei balcanice, România a desfăşurat o politică contrară
intereselor Vienei, care va eroda alianţa cu Puterile Centrale datorită divergenţelor dintre
Viena şi Bucureşti şi puternicului curent de opinie publică favorabil românilor transilvăneni
deveniţi victimele unei brutale politici de maghiarizare.
Apoi Carol s-a deplasat la Viena unde la 18/30 octombrie 1883 a fost semnat tratatul
la care în aceeaşi zi a aderat şi Germania363. Pentru Carol I, acest tratat reprezenta aderarea la
aşa-numita Ligă a Păcii, grupată în jurul Germaniei, ca o contrapondere la o eventuală alianţă
politică ruso-franceză care ameninţa pacea europeană şi însuşi principiul monarhic364.
Aderarea României la Tripla Alianţă în anul 1883 – aceasta se datora în mare parte lui Carol -
urmărea şi crearea unui obstacol suplimentar în calea expansiunii Rusiei în Balcani, ceea ce ar
fi primejduit securitatea României.
German prin origine şi instruire, român prin destinaţia marilor înfăptuiri, Carol,
deşi îmbătrânit peste ani era încă artizanul politicii externe româneşti.
România era interesată în menţinerea Turciei europene deoarece aceasta garanta
recunoaşterea frontierei sudice, asigura protecţia comunităţii aromânilor din Balcani şi
împiedica ocuparea strâmtorilor de către Rusia (ce însemna pentru România evitarea unor
grave prejudicii economice)365.
La noua orientare a politicii externe româneşti au contribuit şi anumite interese -
economice. Guvernul era împins spre o politică filogermană prin influenţa regelui, prin
contactele cu junimiştii şi prin necesităţile economice ale latifundiarilor şi ale noii burghezii
comerciale şi bancare. Prin tratatul de alianţă din 1883 România a ieşit din izolarea politică de
care era ameninţată şi a evitat posibilitatea unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia pe
seama ei, dar a stânjenit lupta transilvănenilor care vedeau că guvernul român s-a aliat cu
asupritorii lor. Tratatul a avut şi unele beneficii de natura comercială, economică. Însă în
ciuda acestui tratat, românii „ardeleni” n-au încetat lupta, după cum nici „regăţenii” n-au
ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Acest tratat nu a fost adus în dezbaterea
Parlamentului de teamă să nu fie ratificat. De fapt, el a fost total inoperant atât la 1914 când s-
a declanşat Primul Război Mondial cât şi la 1916 când a intrat România în acţiune după o
perioadă de neutralitate armată de doi ani.
De menţionat că tratatul de alianţă cu Puterile Centrale a avut un caracter pur
defensiv.
De altfel Germania spre care se îndreptaseră privirile elitei politice româneşti, până
când prinţul Bismarck le-a arătat că drumul de la Bucureşti la Berlin trece, neapărat prin
Viena, a fost direct interesată mai ales în timpul guvernării „cancelarului de fier” să menţină
status-quo-ul teritorial în sud-estul Europei pentru a putea astfel păstra echilibrul între Austro-
Ungaria şi Rusia, echilibru necesar politicii externe germane care includea şi obiectivul
expansiunii economice spre sud-estul Europei şi mai departe. Prin închegarea Triplei Alianţe,
Bismarck a urmărit asigurarea unui sistem de alianţe menit a izola Franţa şi a evita o alianţă a
acesteia cu Rusia.
Modificările apărute în arena internaţională în primii ani ai secolului al XX-lea au fost
urmărite în capitala României cu multă atenţie. Ştirea încheierii Antantei anglo-franceze a
produs o anumită dezorientare în elita politică din România, deoarece o reacţie favorabilă
362
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie europeană, Bucureşti,
Editura Albatros, 1999,p.219.
363
Gheorghe Nicolae Cazan, Şerban Rădulescu –Zoner, România şi Tripla Alianţă (1878-1914), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.81, vezi şi Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-
1938, p. 161-162.
364
Sorin Cristescu, Carol I şi politica României 1878-1912, Bucureşti,Editura Paideia, 2007, p.53.
365
Anastasie Iordache, Criza politică din România şi războaiele balcanice 1911-1913, Bucureşti, Editura
Paideia, 1998.

109
manifestată public şi explicabilă prin opinia tradiţional pro-franceză a acestora, ar fi intrat
în contradicţie cu loialitatea faţă de monarhie, fiind bine cunoscută atitudinea pro-germană
a regelui Carol I. Între 1866 şi 1877 Domnitorul Carol, oamenii politici, au urmat o politică de
echilibru între Austro-Ungaria şi Rusia. Dar după 1878 ei au înclinat spre Austro-Ungaria.
Basarabia care acum s-a alăturat Transilvaniei ca obiect al aspiraţiilor române,
devenind un fel de Alsacia şi Lorena, se află la rădăcina înverşunării româneşti
împotriva Rusiei. Apropierea de Puterile Centrale era favorizată de o multitudine de factori.
Deşi opinia publică era ostilă unei astfel de apropieri, totuşi în condiţiile unei diplomaţii
secrete deciziile erau luate de un număr restrâns de persoane (un interes deosebit în cazul de
faţă îl prezintă atitudinea principalilor oameni politici). Or, unii dintre ei erau adepţi convinşi
ai unei apropieri de Puterile Centrale. În fruntea lor se situa monarhul. Rămas după însăşi
expresia sa „un bun prusac şi un bun german”. Carol I pornea de la ideea că orientarea spre
puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe româneşti.
Întinsele prerogative pe care i le acorda constituţia măreau ponderea puterii sale şi în politica
externă în care a jucat adeseori un rol important. Deşi România nu era un stat balcanic, nu
se putea dezinteresa de mersul evenimentelor în această, parte a Europei. Acest lucru îl afirma
şi şeful Partidului Naţional Liberal, Ion I.C.Brătianu. „Suntem prieteni sinceri ai păcii şi nu
vom cruţa nimic din cele ce atârnă de noi spre a asigura status-quo-ul în Balcani. România
nu poate admite nici o schimbare care ar tulbura în paguba ei starea de echilibru de azi”366 .
O direcţie a politicii externe româneşti a constituit-o problema balcanică ca urmare a
modificării raportului de forţe din această zonă a Europei care în ciuda acordurilor intervenite
între Austro-Ungaria şi Rusia în vederea menţinerii status-quo-ului continua să aibă loc sub o
formă lentă şi voalată până la izbucnirea violentă a crizei bosniace.
În lumina concepţiei predominante a vremii referitoare la eficienţa menţinerii
,,balanţei de forţe” ca mijloc de prevenire a unor conflicte potenţiale, cercurile
guvernamentale româneşti au recurs la politica compensaţiilor pentru a preîntâmpina
modificarea status-quo-ului din sudul Dunării care ar fi pus în pericol securitatea României.
În ceea ce priveşte poziţia României în cadrul ciocnirilor de interese ale diferitelor state
din Balcani de-a lungul primului deceniu al secolului al XX-lea este de subliniat faptul
că, deşi solicitată din diferite direcţii, diplomaţia română s-a menţinut pe poziţia
neangajării367.
Astfel propunerea închegării unei alianţe militare venită din partea Serbiei în
noiembrie 1900 nu a fost acceptată, nici încercarea Imperiului Otoman de a încheia o alianţă
contra Bulgariei368. De asemenea, România nu a acceptat sub nici o formă ca în timpul
crizei bosniace să participe la un eventual război şi chiar o anexare a Serbiei. În întreaga
perioadă a primului deceniu al secolului al XX-lea, problema realizării unităţii naţionale
s-a aflat în centrul preocupărilor politicii româneşti.
Pentru a duce o politică externă eficientă în funcţie de noul statut al ţării şi a situaţiei
internaţionale s-a trecut la reorganizarea ministerului de externe . Partizan al păstrării status-
quo-ului în Balcani, guvernul român s-a manifestat împotriva conflictelor care puteau să-l
modifice, adaptând o poziţie de neutralitate. Încă din timpul războiului italo-turc România a
căutat în înţelegere cu diplomaţia Puterilor Centrale, să contribuie la o aplanare a conflictului
şi la limitarea consecinţelor sale pentru Imperiul Otoman, deci şi pentru situaţia din Balcani.
Încurajate de înfrângerea turcilor în războiul cu italienii pentru Tripolitania, statele
balcanice declară război Turciei în septembrie 1912. Scopul era eliberarea conaţionalilor din
Imperiul Otoman şi unificarea teritoriilor eliberate.

366
Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p.86.
367
Mihai Macuc, O privire comparativă asupra a două conferinţe de pace balcanice 1886-1913 în „Omagiu
istoricului Gheorghe Buzatu”, Editura Empro, Focşani, 1999,p.197.
368
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, p.171.

110
 După izbucnirea noului conflict, România s-a declarat neutră. Ea a respins o propunere
de alianţă cu Turcia al cărei guvern cerea şi mai târziu sprijinul diplomaţiei române odată cu
acela al Marilor Puteri pentru prevenirea intrării bulgarilor în Constantinopol. Atitudinea
guvernului român a fost expusă de Titu Maiorescu care arăta la 16/29 octombrie 1912
ministrului bulgar la Bucureşti că „în limitele tratatului de la Berlin, neutralitatea României
este naturală. Dacă totuşi în Balcani se vor produce schimbări teritoriale, România va avea
cuvântul său de spus”. Cum asemenea schimbări apăreau inevitabil, a fost emisă pentru o
asemenea eventualitate ideea unei modificări strategice a frontierei dobrogene
considerată ca stabilită în defavoarea României la 1878.
Deşi guvernul român rămânea aliat al Puterilor Centrale, era evident ce acestea
pierdeau teren în România în condiţiile unei complexe situaţii internaţionale şi a reorientării
cercurilor politice româneşti. Emile Blondel era probabil prea optimist când considera că
„forturile de apărare” ale Triplei Alianţe în România se află deja în mâinile asediatorului,
adică ale Antantei369.
Implicarea României în evenimentele sud-dunărene a mai avut o semnificaţie majoră.
Aderarea României la Puterile Centrale în 1883 fusese un act justificat, care a asigurat
consolidarea tinerei independenţe româneşti, dezvoltarea de sine stătătoare a statului român în
următoarele decenii. La începutul secolului XX problema naţională din Austro-Ungaria, ca şi
schimbările survenite în constelaţia Marilor Puteri au determinat o reorientare a politicii
externe a statului român o îndepărtare continuă şi constantă de Puterile Centrale.
Politica externă nu urmărea doar menţinerea fiinţei statului, ci şi păstrarea neamului.
Mai mult de jumătate se găsea cuprins în cadrul statelor vecine. La sfârşitul secolului al XIX
lea, un sector important i s-a oferit activităţii diplomatice româneşti, acela al Balcanilor. Mai
mult ca oricând era atunci la ordinea zilei problema macedoneană cu un foarte pestriţ amestec
de popoare şi care era revendicată deopotrivă de Bulgaria, Grecia şi Serbia. În Macedonia
trăiau însă şi aromâni, „o ramură îndepărtată dar atât de vivace” a poporului român cum îi
numea G. Brătianu şi de care statul român nu se putea dezinteresa. Criza balcanică era o
continuare în ultimă etapă a chestiunii orientale provocată de mirajul moştenirii
europene a „omului bolnav” care era Turcia. Toate statele balcanice nu urmăreau decât
împărţirea Turciei europene, cei mai activi s-au dovedit a fi grecii şi bulgarii care doreau
excluderea de la împărţirea Macedoniei a Serbiei şi chiar a altor state. De fapt războaiele
balcanice reprezintă şi conflictul dintre Rusia şi Austro-Ungaria sprijinită de Germania
pentru sferele de influenţă în Balcani370.
Orientarea preocupărilor diplomaţiei către aromâni avea şi alte cauze. Regatul român
voia să evite o prea mare creştere a vreunuia dintre statele balcanice în defavoarea celorlalte,
ceea ce ar fi perturbat echilibrul de forţe în peninsulă. Şi orice creştere teritorială în acel
moment nu se putea face decât prin înglobarea Macedoniei. Apoi această orientare era
puternic încurajată de Austro-Ungaria. În condiţiile răscoalei bulgarilor din Rumelia din
septembrie 1885, urmată de unificarea de facto a acesteia cu principatul bulgar, (care
ameninţa să modifice „echilibrul” teritorial stabilit la Berlin în Balcani) relaţiile Rusiei cu
principele Alex. Battenberg s-au deteriorat grav după ce acesta a fost investit de turci cu
calitatea de guvernator al Rumeliei, ceea ce a iritat mult Rusia.
În iunie 1886 în faţa unei primejdii ruse, Alex. Battenberg soseşte la Bucureşti într-o
vizită. Cu această ocazie principele bulgar îi propune regelui Carol crearea unei federaţii
româno-bulgare după modelul austro-ungar, cu guvernare separată, cu o largă autonomie
internă, cu o politică externă activă pentru cucerirea Macedoniei de la turci- alta ar fi fost

369
România în relaţiile internaţionale, p. 369.
370
Claudiu Lucian Topor, Alianţa Balcanică din 1912 şi relaţiile germano-române în Anuarul Institutului de
Istorie „A.D.Xenopol”, Iaşi, XXXIX-XL 2002-2003,Editura Academiei Române.

111
soarta aromânilor în acest context-dar şi pentru ţinerea la distanţă a Rusiei de Peninsula
Balcanică371.
Regele Carol urma să deţină conducerea noii federaţii care s-ar fi aflat sub protecţia
Triplei Alianţe la care România aderase în 1883. Regele Carol, circumspect a refuzat
propunerea principelui bulgar, care însă l-a entuziasmat pe I.C.Brătianu şi pe Eugeniu Carada,
autorii Coaliţiei sacre de la 1866 care a aprobat planul, dar doreau să ceară acordul Berlinului
şi Vienei. Acestea s-au arătat rezervate. Proiectul a stârnit furia Rusiei, care pentru a bloca în
faşă acţiunea a recurs chiar la încercarea de a-l asasina la 4 septembrie 1886 pe I.C.Brătianu şi
chiar Carol I. Astfel la 2 aprilie 1888 Preda Fântânescu va trage asupra regelui două focuri de
armă. Urmare a acestei intenţii de creare a federaţiei româno-bulgare România va mai
trăi o experienţă primejdioasă în primăvara anului 1888, când răscoala ţărănească
instigată de agenţii ruşi a zguduit serios edificiul politic românesc 372. Viena se opusese în
1886 după lovitura de stat care pusese capăt domniei lui Alexandru Battenberg, intenţiei
unei uniuni personale a României cu Bulgaria avându-l pe regele Carol I ca suveran
comun (o soluţie ce putea să invoce îndepărtata tradiţie a Asăneştilor din veacul al XII-
lea)373. Austro-Ungaria voia să dezbine, nu să unească. Şi ea profita de prezenţa la ordinea
zilei a problemei macedonene pentru a îndemna România să se ocupe de ea „diversiune
indicată pentru a îndepărta orice preocupare transilvăneană”374. Urmare a interesului său
pentru problemele balcanice, statul român obţine de la autorităţile turceşti o oarecare
autonomie locală pentru aromâni, între care şi dreptul de a avea şcoli în limba română cu
sprijinul guvernului de la Bucureşti (circa 525 000 lei prevăzuţi în bugetele anuale)375.
Având în vedere situaţia din Balcani în 1901, România a solicitat introducerea în
Tratatul Triplei Alianţe a unei clauze care să extindă condiţiile de casus foederis şi pentru
eventualitatea unui conflict armat la sud de Dunăre, ceea ce Berlinul şi Viena nu au acceptat.
Asasinarea la Bucureşti a profesorului Ştefan Mihăileanu, român macedonean, în vara anului
1900 datorită acuzelor pe care le aducea la adresa revendicărilor bulgare în Macedonia prin
ziarul său pe care-l scotea la Bucureşti, „Peninsula Balcanică” indică, seriozitatea crizei
macedonene, care ar fi putut avea consecinţe nefaste asupra regatului român. Ancheta acestei
crime în care s-a implicat I.Th.Florescu, viitorul ministru de justiţie şi Alexandru
Marghiloman, ministrul de externe, a scos la iveală şi iţele unui vast complot bulgar care
urmărea asasinarea regelui Carol I376.
Conflictul balcanic şi mai cu seamă semnarea Tratatului de la Bucureşti a reprezentat
în fapt ruptura dintre România şi Tripla Alianţă, „divorţul” fiind pronunţat oficial, peste un
an, cu ocazia Consiliului de Coroană de la Peleş din august 1914. În acest fel, politica externă
a României se constituie ca un început al înfăptuirii României Mari. Nu întâmplător Nicolae
Iorga scria încă din 1913: „Peste Dunăre ostaşii noştri încep eliberarea Ardealului”377.
Guvernul român, dorind să rezolve problema rectificării graniţei dobrogene a acceptat
propunerea britanică ca această problemă care nu se putea rezolva prin tratative bilaterale să
fie discutată într-o conferinţă europeană care să se desfăşoare la Petersburg, deci sub
auspiciile Rusiei şi Franţei. Ceea ce constituia, după aprecierea istoricului Nicolae Iorga
prima lovitură dată alianţei cu Puterile Centrale378.

371
Anton Caragea, Carol I Regele Româno-Bulgar, „Magazin Istoric”, noiembrie, 2003.
372
Adrian Stănescu, 1886 şi 1919 Regii României au ratat prilejul de a domni la Sofia şi Budapesta în
„Historia”, anul II, nr.25, noiembrie 2003.
373
România în relaţiile internaţionale, p.324.
374
Ibidem.
375
Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, Bucureşti,1984, p.30.
376
România în relaţiile internaţionale, p.351.
377
Nicolae Iorga, Supt trei regi, Ediţie Valeriu şi Sandu Râpeanu, 1999, p.59.
378
România în relaţiile internaţionale,p.369.

112
 Evoluţia evenimentelor după conferinţa de la Petersburg a contribuit la desprinderea
României de Puterile Centrale. Apropierea Bulgariei de Austro-Ungaria va duce la
intensificarea eforturilor Rusiei să determine România să ia poziţie faţă de Bulgaria. În
aceste condiţii, la 30 iunie 1913 Bulgaria, fără declaraţie de război, îşi atacă, aliaţii din Primul
Război Balcanic. În aceste condiţii, guvernul român decide mobilizarea armatei şi este decis
să ocupe nu numai linia strategică Turtucaia-Balcic, ci să înainteze în Bulgaria până la
completa înfrângere a acesteia. Era de fapt o manifestare a politicii de independenţă faţă de
Austria constituind o dezavuare a alianţei cu Austro- Ungaria.
P.P. Carp intuind modificări ale configuraţiei sud-estului european prin dispariţia
posesiunilor otomane de pe continent releva că „avem şi noi în Balcani un ideal de urmărit,
un neam egal, cu drepturi politice egale, cu existenţă de sine stătătoare. 400 000 de suflete nu
trebuie să servească pentru compensaţii”379. În problema Macedoniei (această moştenire
otomană), cei mai defavorizaţi erau aromânii care aveau să fie despărţiţi de graniţele
viitoarelor state succesorale.
Cel puţin în primul război balcanic care fusese unul extrem de sângeros România care
îşi declarase neutralitatea, a fost pusă în faţa unei realităţi dure, multe din trupele ţărilor
angajate în conflict erau formate din români macedoneni, care se masacrau între ei380.
De fapt anexarea Cadrilaterului pe lângă consolidarea graniţei de sud a contribuit la
colonizarea elementului aromânesc. Participarea României la cel de-al doilea Război Balcanic
prin campania din Bulgaria a arătat de fapt slaba înzestrare a armatei şi mai ales slăbiciunile
serviciului sanitar şi cel de subzistenţă. Lupta împotriva Bulgariei reprezentase şi o
scuturare a tutelei austro-ungare. Participarea României la război s-a făcut împotriva
voinţei Austro-Ungariei, dovedind că tratatul din 1883 avea un caracter formal. Aşa cum
consemna un contemporan, după pacea de la Bucureşti „o răceală de gheaţă a intervenit în
raporturile dintre România şi Austro-Ungaria”381. Trecând Dunărea, soldaţii strigau: „Spre
Ardeal!” ceea ce spunea totul în legătură cu intenţiile politicii ,externe viitoare a statului
român382. Prin includerea Dobrogei de sud în graniţele regatului, prima etapă a formării
României Mari luase sfârşit.
Cu ocazia Tratatului de Pace de la Bucureşti, s-a pierdut din vedere un aspect esenţial:
reintroducerea în însăşi structura tratatului a stipulaţiilor privind ocrotirea minorităţii
aromâne din statele balcanice. Este adevărat că între Bucureşti şi celelalte capitale din
Peninsulă s-au schimbat note bilaterale ce garantau drepturile aromânilor însă în scurt timp s-a
putut vedea cât de efemere au fost aceste promisiuni. Take Ionescu care avea rădăcini
aromâne afirma că prin tratatele de la Bucureşti „s-a subscris sentinţa de moarte celor 1000
000 de aromâni, împărţiţi ca pe o turmă de oi, mulţumindu-se cu câteva şcoli şi biserici”383.
Se poate spune că în 1913 la Bucureşti România a pierdut pe mâna ei o carte mare în
lupta pentru menţinerea fiinţei macedo-române în spaţiul ei de baştină. Cadrilaterul a
însemnat loc de colonizare pentru aromânii dislocaţi din statele balcanice384. Potrivit
articolului 93 din constituţie, corpurile Legiuitoare au aprobat Tratatul de la Bucureşti (de
fapt Ia Bucureşti s-a mai încheiat şi pacea din 1866 ca urmare a Războiului sârbo-
bulgar), deci inclusiv încorporarea Dobrogei Noi printr-o lege promulgată la 11 decembrie
1913.

379
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie europeană, p. 107.
380
Cătălin Negoiţă, op.cit.p.29.
381
Gheorghe Nicolae Cazan, op.cit., p.381.
382
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie europeană, p.181, vezi şi
România în Sud-Estul Europei. Culegere de studii de Institutul de Studii Sud-Est Europene, Bucureşti,Editura
Politică, 1979, p.151.
383
România în Sud-Estul Europei. Culegere de studii, p.151.
384
Cătălin Negoiţă, op. cit., p.78. Vezi şi Winnifrith T.J., The Vlacs. The History of a Balkan People, London,
Palgrave Macmillan, 1987.

113
 La tratativele de pace de la Bucureşti au participat toate ţările balcanice cu excepţia
Imperiului Otoman a cărui cerere a fost declinată politicos de Titu Maiorescu cu argumentul
că schimbările teritoriale se vor face numai între statele creştine. Acest eveniment diplomatic
a dovedit că România are o diplomaţie suplă, eficientă şi credibilă.Profitând de prezenţa
delegaţiilor la Bucureşti, guvernul român a semnat atât cu Bulgaria cât şi cu Grecia şi
Serbia înţelegeri că prevedeau autonomia şcolilor şi bisericilor aromâne aflate pe
teritoriul acestora385.
Pentru ţările din sud-estul Europei, Pacea de la Bucureşti a avut o însemnătate
deosebită, a constituit un moment al afirmării statelor mici în diplomaţia europeană.
Pacea de Ia Bucureşti a însemnat şi expulzarea Imperiului Otoman din Europa cu
excepţia oraşului Adrianopol şi a unei mici porţiuni din Tracia. România a ieşit din acest
conflict şi mai apoi după încheierea Păcii de la Bucureşti cu un prestigiu deosebit. Istoricul
Gabriel Hanotaux avea să spună: „România intactă, cu excepţia poziţiei geografică şi
strategică, devine elementul dominant şi pacificator în Balcani”386. Nu greşim dacă
afirmăm că în războaiele balcanice s-au comis numeroase atrocităţi cu caracter de
purificare etnică. Populaţia bulgară, care se aştepta la un tratament similar, cum procedase
armata lor împotriva beligeranţilor greci, turci şi sârbi, a rămas surprinsă de tratamentul
corect aplicat de armata română, condusă înţelept de regele Carol I 387.
Din păcate, curând avea să se dovedească, faptul că, războaiele balcanice şi Pacea de
la Bucureşti nu fuseseră decât anticamera marii conflagraţii mondiale declanşată în
vara lui 1914. În urma Războiului Mondial din 1914-1918, prin Tratatul de Pace încheiat la
Neuilly-sur-Seine între Puterile Asociate şi Bulgaria, s-a reafirmat frontiera româno-bulgară
stipulată prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (10 august 1913)388.
Pacea de la Bucureşti a constituit un important moment al relaţiilor
internaţionale. Ea este prima în care hotărâri însemnate sunt luate de micile state din
sud-est fără amestecul Marilor Puteri. Ce-i drept au existat încercări de rediscutare a
hotărârilor într-un congres la care să, participe Marile Puteri, invocându-se şi
precedentul tratativelor de la San Stefano şi Berlin. Ele au venit mai ales din partea
Austro-Ungariei ale cărei divergenţe cu România au continuat şi în timpul tratativelor,
îndeosebi în legătură cu atitudinea guvernului român faţă de stabilirea graniţei sârbo-bulgare.
Atitudinea fermă a Germaniei şi Franţei care urmăreau păstrarea sau atragerea României a
determinat însă renunţarea la acest proiect. Conducătorii celor două ţări ca şi ţarul au felicitat
pe Carol subliniind că acţiunea României pusese capăt unui conflict cu posibile implicaţii
grave.
Tratatul de la Bucureşti a marcat încheierea crizei balcanice. La Londra se
sublinia ideea că se semnase pentru prima oară în istoria statelor balcanice un tratat care a
permis acestor state „de a-şi reglementa ele însele, între ele, dificultăţile ce le divizau” 389. În
ceea ce priveşte România se poate afirma că participând la război şi semnând Tratatul de Pace
de la Bucureşti, a efectuat nu numai un act demonstrativ de vădită independenţă, ci şi un
act de conştientă sfidare faţă de Tripla Alianţă în general şi faţă de Austro-Ungaria în
special. Ca urmare a prestigiului de care se bucura regalitatea pe plan extern nu putea să nu
amintim sprijinul dat de România câştigării independenţei de către Albania, care va fi
recunoscută în 1913 şi pe plan internaţional prin hotărârile Conferinţei Ambasadorilor de la
Londra. În acest context amintim sprijinirea acţiunii prinţului de Wied nepotul reginei

385
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op. cit.,p.445.
386
România în relaţiile internaţionale, p. 129.
387
Ioan Scurtu, Carol I, p.81.
388
Stelian Neagoe, Istoria Unirii românilor, vol.II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul,
Editura Diogene, 1993, p.227.
389
România în relaţiile internaţionale, p.171.

114
Elisabeta, inclusiv prezenţa vremelnică a unor unităţi militare româneşti în Albania, respectiv
un detaşament de ordine compus din 11 ofiţeri şi 200 de soldaţi sub comanda maiorului
Giurescu. Primul rege al Albaniei deşi a domnit o perioadă scurtă de doar şase luni după
care se va stabili în România unde va muri şi va fi înhumat la biserica lutherană din
Bucureşti.*
Guvernul român avea două motive temeinice pentru schimbarea atitudinii faţă de
Austro-Ungaria: intensificarea asupririi naţionale a românilor din imperiu şi acţiunea contrară
intereselor României în timpul şi după Războaiele Balcanice. Regele Carol, cu toate
îndemnurile la prudenţă venite din partea tatălui său, printul Carol-Anton, şi a cancelariilor
occidentale a sprijinit şi a apărat pe cât i-a stat în putinţă drepturile naţional culturale ale
românilor din Austro-Ungaria. I-a îndemnat să facă „mişcarea memorandistă” , i-a apărat în
faţa împăratului Franz Josef în legătură cu faimosul lor proces din 1894. Pe unul din liderii
mişcării naţionale din Ardeal, moderatul Teodor Mihali, l-a primit în răstimp de 15 ani de 22
de ori în audienţă, dar mai mult decât să-i mărturisească „convingerea sa intimă că
Transilvania se va alipi într-o zi de România, prin izbânda principiilor de dreptate” şi să-i
ofere o fotografie cu chipul perechii regale pe spatele căreia a scris ,, răbdare şi încredere
1905”, n-a putut face390.
Baronul Beyens ministrul Belgiei la Berlin raporta la Bruxelles ministrului de externe
J. Davignon că „Războiul balcanic a răsturnat eşafodajul politicii externe române şi a
modificat sistemul alianţelor sale. România nu poate uita şi bătrânul ei suveran nu poate să
nu recunoască că guvernul de la Viena a favorizat pe seama ei extinderea Bulgariei din
animozitate faţă de Serbia şi că ar vrea să plaseze regatul dunărean în stare de inferioritate
faţă de un vecin redutabil plin de ambiţie şi ale cărui forţe se dublaseră. Războiul balcanic a
avut şi acest rezultat de a demonstra românilor zădărnicia pericolului rusesc391.
Guvernul român nu putea rămâne indiferent faţă de măsurile de maghiarizare a
românilor transilvăneni. Legaţia Italiei la Bucureşti raporta ministrului de externe marchizul
de San Giuliano că „România nu mai poate fi constrânsă să rămână impasibilă în faţa unei
astfel de situaţii şi are dreptul de a subordona continuarea relaţiilor actuale cu statul vecin
unei schimbări a politicii acestuia faţă de românii din Ungaria”392.
Puterile Antantei urmăreau atent evoluţia relaţiilor României cu Puterile Centrale
pentru a o desprinde de vechea alianţă. În acest context internaţional ţarul Rusiei a fost invitat
de Carol I să facă o vizită,la Constanţa în ziua de 1 martie 1914. Cu toată hotărârea regelui
Carol I de a menţine cu orice preţ alianţa cu Puterile Centrale,la presiunile oamenilor
politici, suveranul nu s-a opus ameliorării relaţiilor cu Antanta şi în special cu Rusia393.
În momentul în care a izbucnit Primul Război Mondial, România era neîndoielnic unul
din centrele de interes ale diplomaţiei europene. Evenimentele din Balcani au confirmat
* Este cazul să amintim că Marie Eleonore de Wied-Bunea(1909-1956) era fiica Prinţului Wilhelm de Wied, Rege
al Albaniei (1914) şi verişoara Regelui Mihai I. A fost arestată cu lotul bibliotecilor britanice şi americane din Bucureşti, a
fost condamnată la 15 ani de muncă silnică şi a murit în penitenciarul de la Miercurea Ciuc. A lucrat cu Ivor Porter la Oficiul
de Presă şi Informaţii al Legaţiei Marii Britanii din Bucureşti394.

prevederile elitei politicii româneşti şi au accentuat nonconformismul politicii externe

româneşti faţă de cea a monarhiei austro-ungare contribuind astfel la criza Triplei Alianţe.

390
Stelian Neagoe, op.cit.,p.215
391
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie universală, p.89
392
Ioan Scurtu, Carol I, p. 79.
393
Ibidem.
394
Ivor Porter 1913-2012. Un englez în Istoria României, Editura Institutului Cultural Român şi Fundaţia
Culturală „Memoria”, Bucureşti, 2013.

115
 Apropierea României de Antantă era în plină desfăşurare în primăvara anului 1914.
Atentatul din 28 iunie 1914 de la Sarajevo care a dus la declanşarea primului Război Mondial,
a contribuit la noua orientare politică a României Regele a cerut de la bun început că în
virtutea Tratatului de Alianţă, România să intre în război alături de Puterile Centrale apreciind
că ţara a promovat din convingere sub toate partidele apropierea de Tripla Alianţă, păstrarea
acestei politici putând duce la „pierderea beneficiilor a 30 de ani de muncă şi roade”395,
amintind că împăraţii Austro-Ungariei şi Germaniei au făcut apel la el. Regele şi-a exprimat
ferma convingere în privinţa invincibilităţii armatei germane, recunoscând în acelaşi timp
dificultatea lămuririi opiniei publice despre necesitatea cooperării cu Puterile Centrale în
condiţiile existentei unui puternic curent de opinie anti-austro-ungar în cadrul întregii
societăţi. De altfel la 18 iulie 1914 împăratul Wilhelm al Il-lea i-a adresat o telegramă în care
îşi exprima încrederea că „în calitate de Rege şi ca Hohenzollern, tu vei rămâne credincios
prietenilor tăi şi că tu te vei conforma fără rezervă obligaţiilor tale de aliat”396. Bătrânului
rege, rămas fidel rădăcinilor lui, i se risipea iluzia în care trăise atâta vreme, aceea că izbutise
să forjeze o strânsă legătură cu poporul român. Regele credea în mod sincer în superioritatea
zdrobitoare a armatelor germane şi avea o totală neîncredere în eficienta militară a
francezilor. Gândea că în anul 1914 se va repeta situaţia din 1870.
Cu excepţia lui P.P. Carp, toţi ceilalţi oameni politici s-au pronunţat pentru
neutralitate. Ion Lahovary a arătat că Austro-Ungaria nu s-a purtat ca o aliată, Contele
Brechtold tratându-l pe Carol I ca pe un vasal, ceea ce a provocat o replică energică a
monarhului397. Take Ionescu, de multă vreme adeptul orientării spre Antantă, menționa că
practic tratatul nu angaja România deoarece Austro-Ungaria era agresorul ci nu victima
agresiunii, subliniind ideea neutralităţii cu arma la picior, cum afirma istoricul Nicolae Iorga.
În încheierea dezbaterilor a luat cuvântul primul ministru Ion I.C.Brătianu, partizan şi el al
orientării către Antanta, care promitea realizarea idealului naţional. El s-a pronunţat ferm
pentru neutralitate, menţionând că prevederile tratatului din 1883 prin desfăşurarea
evenimentelor nu mai obligă România la alianţa cu Austro-Ungaria şi chiar în acest caz
„România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără să-şi fi dat osteneala de
a ne vesti”398. În continuare şeful guvernului român preciza: ,,...soarta românilor de peste
munţi, idealul naţional al românismului sunt chestiuni pe care un guvern nu le poate nesocoti.
Dacă în lucrările mici se poate trece peste , sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii
naţionale, oamenii de stat trebuie neapărat să ţie seama de voinţa poporului. Să trecem deci
neutri. E posibil ca şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea
evenimentelor. După toate prevederile, războiul va fi probabil lung. Vom avea deci prilejul să
ne mai spunem cuvântul”399. Ion I.C. Brătianu, om politic calculat, prudent şi extrem de
discret nu s-a lăsat antrenat în acţiuni precipitate şi a temporizat optând pentru neutralitate,
ceea ce a mulţumit în cele din urmă Franţa şi Rusia. În această hotărâre s-a bazat şi pe
semnalele venite de peste munţi. Chiar în zilele care au precedat Consiliul de Coroană, Iuliu
Maniu, proeminent fruntaş al românilor din Ardeal l-a înştiinţat „că românii ardeleni nu vor
să-şi lege soarta de soarta compromisă a Imperiului Habsburgic”400.
Neutralitatea adoptată de România în urma Consiliului de Coroană din 21 iulie/3
august 1914 constituia de fapt singura opţiune avantajoasă pentru ţară, ea fiind totodată
un real serviciu făcut Antantei şi în special Serbiei.

395
Gheorghe Nicolae Cazan, Şerban Rădulescu-Zoner, op.cit., p.171.
396
Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1997, p. 35.
397
Ibidem.
398
Ibidem.
399
Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, p.180.
400
Ion Mamina,op.cit.p.29.

116
 Regele, neputând ignora amploarea curentului popular ostil Austro-Ungariei, el care
văzuse întotdeauna destinul României solidar cu cel al Germaniei, a suferit o înfrângere
morală gravă. În acest context, a decis să abdice. Bătrânul rege concepea abdicarea nu ca pe
un act personal, de renunţare la tron în favoarea nepotului şi moştenitorului său legal
Ferdinand, ci ca pe un act de renunţare la prerogativele regale a întregii sale familii,
urmând a „încredinţa destinele mult iubitei noastre ţări unei locotenenţe regale”. După
moartea Regelui Carol I, Regina Elisabeta îi declara arhiepiscopului Raymond Netzhammer:
„Ştiţi doar că regele voise să abdice, după abdicare, voiam să plecăm în Elveţia”401
În actul de justificare a abdicării el scrie:”Foşti miniştri, profesorii universităţilor şi ai
şcolilor superioare, precum şi toate clasele societăţii au astăzi un singur fel înaintea ochilor:
acela de a pune mâna pe Transilvania”402 (28 septembrie 1914). Moartea l-a oprit pe bătrânul
rege de la acest gest deznădăjduit. Moartea a venit ca o uşurare. A murit subit de bătrâneţe şi
de prea grea povară. S-a mers până acolo încât în epocă s-a comentat că bătrânul rege ar fi
fost otrăvit. Prea a murit la momentul oportun403. Odată cu dispariţia Regelui Carol I, viaţa
politică românească s-a deschis plenar spre orizonturile unioniste. După 48 de ani de
domnie, Carol I trăia o adevărată tragedie personală, iar ţara o stare de tensiune. Regele
a murit subit în noaptea de 26/27 septembrie 1914. În momentul când s-a aflat acest sfârşit,
sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că
dispăruse principala stavilă în calea alianţei României cu Antanta. Mihail Manoilescu nota în
memoriile sale: „În clipa când s-a răspândit vestea morţii regelui, a fost, în ciuda oricărei
decenţe, o bucurie cum numai tineretul, totdeauna dispreţuitor de forme, poate să arate. Toţi
erau fericiţi că moartea bătrânului rege însemna căpătarea libertăţii pentru România de a
merge împotriva Austro-Ungariei"404. Defunctul Rege lăsa succesorului său o moştenire de
care fusese mândru, o ţară bogată şi respectată precum şi deviza care-l călăuzise toată viaţa:
„Totul pentru Ţară, nimic pentru sine”. Deviza sa era o adaptare a apoftemei lui Barbu
Catargiu fost prim ministru al lui Al.I.Cuza din 1862 care a murit asasinat în condiţii
neelucidate şi care suna astfel: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”405.
Carol I a avut o lungă domnie de aproape o jumătate de veac. A fost singurul prinţ
străin care a reuşit să-şi încheie o lungă domnie bucurându-se de cinstire şi respect în timp ce
în Grecia şi Bulgaria s-au înregistrat eşecuri.
La întrebarea dacă a fost Carol I un Rege Mare? Se poate spune că da, a fost Mare
pentru că prin întreaga sa activitate a contribuit întro măsură foarte mare la stabilitatea politică
a țării, atât de necesară perioadei de mari transformări social-economice și politice. Poate fi
alăturat galeriei personalităților politice formată din Al.I.Cuza, I.I.C.Brătianu, care au făurit
ISTORIE în sensul cel mai real al cuvântului.
Pentru prințul Bernhard von Bülow (1849-1929) fost ministru de externe german,
regele Carol „era unul din cei mai buni oameni și din cei mai înțelepți domnitori pe care i-
am întâlnit și eu am avut a face în viață cu mulți suverani”. Mai deaprte acesta afirma că
„Tăria lui se întemeia pe răbdare, pe tenacitate, pe înaltă concepție [...] ce o avea despre
menirea sa de Domnitor”.
Atât Carol I cât şi urmaşul său Ferdinand şi-au legat numele de câte un război istoric
pentru România. Carol de cel de Independenţă, Ferdinand de războiul pentru unitatea
naţională. Printr-o coincidenţă frapantă, şi domnitorul Carol şi regele Ferdinand au fost

401
R. Netzhammer Arhiepiscop în România, Jurnal de război, 1914-1918, Bucureşti, 1993, p.21.
402
Stelian Neagoe, Istoria Unirii românilor, vol.II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul,
p.111.
403
Teodor Pâslaru, Întâmplări din trecut (manuscris).
404
Mihail Manoilescu, Memorii Vol.I, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1993, p.22.
405
Cazul Barbu Catargiu o crimă politică perfectă, volum editat de Stelian Neagoe, Editura Scripta,
Bucureşti,1992.

117
comandanţi ai armatelor româno-ruse. „Colaborarea” militară româno-rusă a fost de
scurtă durată şi va eşua ca urmare a dezorganizării, a anarhiei care a cuprins trupele ruseşti,
primele semne apărând în primăvara anului 1917 pentru a se accentua chiar în timpul
rezistenţei noastre din iulie-august creându-ne mari greutăţi şi noi jertfe. România se apără la
Siret ruşii nu erau de acord cu o Românie de 13 milioane de locuitori care ar putea contracara
interesele acestora în Balcani după cum rezultă din raportul lui Polivahov (ministru de război)
din 7/20 noiembrie 1916. Ba mai mult în februarie 1917 s-a încheiat o înţelegere secretă
franco-rusă. Franţa interesată în menţinerea Rusiei ca aliat îi dă mână liberă în chestiunile
relative la frontierele sale occidentale, dezicându-se de angajamentele luate faţă de statele
mici din răsăritul Europei . În schimb Rusia se declara de acord cu propunerile Franţei
referitoare la Alsacia, Lorena, bazinul Saarului şi la o zonă din stânga Rinului-un stat
autonom ocupat de francezi atâta timp cât statele inamice nu-şi vor fi satisfăcut integral toate
prevederile din tratatele de pace406.
Precedentul din 1886 se va repeta de astă dată în anul 1919 când ungurii i-au oferit
regelui Ferdinand coroana Sfântului Ştefan.Se ştie că Imperiul Austro-Ungar era în 1919 deja
o amintire, cele două state succesoare căzuseră pradă anarhiei. Transilvania „perla Coroanei
Sfântului Ştefan” îşi exprima opţiunea întregitoare cu România.
Liderii politici de la Budapesta confruntaţi cu o situaţie politică gravă s-au gândit să
ofere Coroana Ungariei regelui Ferdinand. Era o propunere dramatică, deoarece elita
maghiară dorea o uniune „contra naturii” sub sceptrul lui Ferdinand de România cu scopul
de a contracara „pericolul slav” şi înfrângerea revoluţiei bolşevice. Pentru toţi era limpede că
„singura putere în măsură de a lichida bolşevismul în centrul Europei, este România”. Clasa
politică maghiară spera că românii vor gândi asemenea cuceritorilor din totdeauna şi de
pretutindeni. S-au înşelat. Regele Ferdinand a respins cu indignare. Propunerea lor
„atrăgătoare” având în persoana lui Ionel Brătianu un aliat consecvent.
Pentru a îndemna pe rege să aleagă calea neutralităţii, dar şi să salveze aparenţele vis-
a-vis de interpretările ce-i vor fi făcute de la Berlin şi de la Viena, s-a legat decizia României
de cea a Italiei. În plin Consiliul de Coroană a fost regizată aducerea pe tavă a telegramei
agenţiilor internaţionale de presă prin care se anunţa că Italia îşi declarase neutralitatea faţă de
războiul european. Văzând, dorinţa unanimă pentru neutralitate, monarhul s-a supus hotărârii
majoritare: „Sunt rege constituţional şi nu voi declara eu singur războiul"407. Regele Carol I
i-a scris împăratului Germaniei despre hotărârea Consiliului de Coroană afirmând că „eu nu
pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război faţă de care întreg poporul se
împotriveşte”408.
Adoptarea neutralităţii active a expectativei cu apărarea frontierelor stabilită de
Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 şi făcută publică prin
comunicatul oficial al guvernului a fost cea mai înţeleaptă soluţie. În împrejurările grave ale
unui conflict generalizat care răvăşea Europa, România şi-a luat libertatea de acţiune şi
decizie. Prin refuzul de a pune în practică tratatul cu Puterile Centrale, ea a rupt legăturile
politico-diplomatice care împiedicau unificarea naţională cu ţinuturile de peste munţi
(Transilvania şi Bucovina) S-a creat astfel un climat politic propice angajării ţării în
momentul socotit favorabil în războiul de întregire. Ferdinand s-a ales cu gloria militară şi cu
recunoştinţa unei întregi naţiuni, pentru faptul de a fi desăvârşit unitatea naţională prin unirea
Vechiului Regat cu Basarabia, Transilvania şi Bucovina.

406
Ion Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918. Opinie publică şi stare de spirit în timp de război 1916-1917,
Editura Atheros, Iaşi, 1998, p. 129.
407
Stelian Neagoe, Istoria Unirii românilor, vol.II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul.
p. 235.
408
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, p.51

118
 Principele moştenitor Ferdinand a devenit rege al României într-un moment cardinal,
„om al strictei datorii cu orice jertfă”409, sprijinit puternic de soţia sa Regina Maria, acesta şi-
a demonstrat cu prisosinţă calitatea de „bun român” şi s-a identificat cu idealul naţional al
românilor aflaţi sub sceptrul său. Ferdinand de Hohenzollern a fost crescut şi educat în spiritul
marii misiuni pe care urma să o îndeplinească, aceea de moştenitor al Tronului. Primul
contact cu patria sa adoptivă de care avea să fie plăcut impresionat a avut loc în mai 1881 cu
prilejul ceremoniei de încoronare a regelui Carol I.
Pentru a se familiariza cu tradiţiile şi obiceiurile ţării adoptive Prinţul Ferdinand se
stabileşte definitiv în România în anul 1889. Potrivit Constituţiei, moştenitorul Tronului era şi
senator de drept fapt ce îi va înlesni contactul şi cu oamenii politici.
Ferdinand deşi puţin comunicativ poseda temeinice cunoştinţe de cultură generală,
vorbea cu uşurinţă în franceză, engleză, chiar şi în rusă, având şi cunoştinţe de greacă şi
latină.
În 1890 a fost ales membru de onoare a Academiei, era specialist în bibliofilie şi
heraldică. Pasiunea sa era botanica, domeniu în care cunoştinţele sale puteau rivaliza cu cele
ale unui specialist. Deşi a rămas fidel credinţei catolice a respectat Biserica Ortodoxă. Imediat
după ce şi-a stabilit succesorul la tron regele Carol I se confruntă cu o criză dinastică care
cu greu a fost muşamalizată. Este vorba de dragostea prinţului moştenitor Ferdinand
faţă de Elena Văcărescu domnişoara de onoare din suita reginei Elisabeta, dragoste
încurajată de însăşi regina poetesă care uitase că actul căsătoriei celor destinaţi să
poarte coroana era supus raţiunilor politice. La intervenţia energică a liderilor politici
regele a intervenit mai ales că i s-a pus tranşant problema alegerii unui alt moştenitor al
Tronului. Elena Văcărescu ia calea unui exil voluntar, făcând cinste ţării sale la Paris unde
conform tradiţiei de familie s-a afirmat ca o poetă de talent.
Ce dovadă de loialitate mai mare faţă de ţara şi poporul peste care domnea poate fi
decât hotărârea de a se alătura într-un conflict armat de amploare mondială, nu ţării în care se
găseau părinţii, fraţii, prietenii săi, ci acelei grupări de forţe care erau garantau realizarea
României Mari. Urmările măsurilor „familiei trădate” nu s-au lăsat mult aşteptate: numele
său a fost şters din cartea cea mare a Hohenzollernilor, la Sigmaringen familia princiară a
intrat în declin, fratele mai mare îl declară trădător, Wilhelm al II-lea regele Prusiei şi
împăratul Germaniei i-a retras Ordinul Casei sale - măsură ce echivala cu moartea civilă a
Suveranului României. Ura morbidă a acestora s-a manifestat până şi în teritoriile României
ocupate, când s-a interzis ca la slujbele ortodoxe numele regelui să nu mai fie pomenit în timp
ce la Consfătuirea Conducătorilor politici germani din 17-18 mai 1917 s-a hotărât
detronarea Hohenzollernilor din România.
Starea fizică s-a repercutat negativ şi asupra modului de comportare, devenind un
însingurat, trăind practic izolat în vasta sa bibliotecă, familia regală chiar şi sub aspect
confesional, fiind dezbinată. Ferdinand, catolic convins (chiar unul din prenumele sale
Meinrad, aparţinând în secolul al IX lea Casei de Hohenzollern, soţia sa protestantă, iar copiii
botezaţi ortodocşi conform Constituţiei României. Acest din urmă fapt i-a atras din partea
Papei de la Roma excomunicarea din rândul Bisericii Catolice şi interzicerea Sfintei
Împărtăşanii, fapt ce l-a afectat profund. Măsura a fost ridicată abia în anul 1927, la 10 mai,
când s-a semnat Concordatul cu Vaticanul. Astfel că regele grav bolnav putea fi liniştit că
fusese iertat şi reprimit în rândul Bisericii Catolice. Un risc asumat care în cele din urmă,
după trecerea calvarului, l-a pus în fericita postură de a se încorona în Alba Iulia la 15
octombrie 1922 ca rege al României Mari Regele Ferdinand I a fost în pericol în timpul
refugiului în Moldova să fie detronat şi chiar asasinat în aprilie 1917 din cauza focarului
bolşevic de la Iaşi ce cuprinsese armatele ruse. Pentru a se evita acest lucru Regele s-a

409
Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea Politică, Editura Garamond, Bucureşti,1995, p.59.

119
retras la Bacău în mijlocul Armatei a II-a condusă de generalul Al. Averescu considerat un fel
de general Boulanger al României410. Misiunea de detronare a regelui şi instituirea în
Moldova a regimului comunist a fost încredinţată de Lenin şi Troţki lui Simion Grigorievici
Roşal (Rochal). Acesta împreună cu bolşevicii pe care-i conducea erau strânşi la Socola (Iaşi)
şi pe 24 decembrie 1917 intenţionau să declanşeze revoluţia şi în România dar au fost arestaţi
de colonelul Gh. Rasoniceanu, comandantul Regimentului 9 vânători411.
În preajma încheierii armistiţiului cu Puterile Centrale şi în urma plecării din
Moldova a misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot s-au ţesut
comploturi care urmăreau detronarea regelui Ferdinand şi să se pună în locul lui pe
tronul României un fiu al împăratului german, după cum comunica lui Ştirbey colonelul
Randa (februarie 1918), fost ataşat militar austriac la Bucureşti venit în misiune secretă
la laşi.
În alegerea generalului Al. Averescu de a forma guvernul la 26 ianuarie/8 februarie
1918 cu scopul de rezolva problema ultimatumului a contat relaţia bună pe care el o avea cu
feldmareşalul August von Mackensen.
La întâlnirea celor doi lideri militari la 5/18 februarie 1918 la Buftea subiectul central
al discuţiei a fost cel al dinastiei. Germania dorea să fie înlăturată dinastia de Hohenzollern.
În acest sens s-au exprimat generalul von Morgen şi diplomatul von Kühlmann, care cereau
pedepsirea regelui pentru atitudinea proromânească şi trădarea dinastiei Hohenzollern.
Generalul Averescu a fost sfătuit să profite de ocazie pentru că dinastia era considerată o
pacoste de către ţară, de către oamenii politici rămaşi în Bucureşti în noiembrie 1916.
Generalul Averescu, loial şi devotat suveranului Ferdinand I a refuzat această sugestie şi a
cerut o audienţă la Kaizerul german pentru a oferi explicaţiile necesare.
Se urmărea prin această detronare să se pedepsească „trădarea” comisă prin intrarea
României în război alături de Antanta. După două zile petrecute la Iaşi în condiţii de
clandestinitate, la 6 februarie 1918 colonelul Randa a fost condus înapoi pe linia frontului412.
Atât Carol I (denumit în lipsă şi Nestorul Suveranilor) cât şi Ferdinand au fost monarhi
constituţionali. Prerogativele lor fuseseră stabilite prin legea fundamentală din 1866 şi din
1923. Aplicarea normelor constituţionale a fost sensibil diferită. Carol I a practicat sistemul
monarhiei active nu s-a mulţumit să gireze prin semnătura sa deciziile guvernelor sau
ale miniştrilor, ci a manifestat el însuşi iniţiativă, a venit cu propuneri şi soluţii pentru
realizarea cărora a stăruit cu o perseverenţă tipic germană. A trebuit să învingă
numeroase piedici şi împotriviri, dar nu s-a lăsat descurajat, a recurs la o gamă largă de
metode şi mijloace, menite să-i asigure succesul. A recurs chiar la ameninţări cu abdicarea, la
jocul pe o singură carte, pentru a-şi atinge obiectivul. C. Mille adversar al monarhiei
recunoştea lui Carol I sobrietatea, faptul că nu imprimase vieţii de la curte un caracter imoral
cum se va întâmpla mai târziu, păstrarea democraţiei, interesul real pentru progresul economic
al ţării. Astfel Carol I era pentru C. Mille „un rege cumpătat, muncitor, cu cele mai bune
intenţiuni, fără de patimă prea mare şi vederi prea largi”.
Semnificativ este gestul său din martie 1871, când-pe fondul unor ample mişcări
antimonarhice şi republicane, la care se asociau mulţi lideri politici-Carol I a ameninţat cu
abdicarea în cazul în care nu se restabileşte ordinea şi liniştea în ţară. Momentul a fost
bine ales, atât din punct de vedere extern, când Franţa, spre care gravitau republicanii, era
înfrântă de Prusia spre care se îndrepta simpatia lui Carol, şi intern, opoziţia fiind lipsită de
coeziune şi de un program limpede conturat. Rezultatul a fost că, atât guvernanţii, cât şi
opoziţia l-au „implorat” pe Carol să renunţe la această hotărâre, care putea duce la

410
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
411
Pamfil Şeicaru, România în marele război, Editura Eminescu, Bucureşti,1994,p.325.
412
Otu Petre, op. cit. p.199. vezi şi Marcou Lilly, Regele Trădat. Carol al II lea al României, Editura Corint,
Bucureşti, 2003,p.77.

120
„falimentul statului” şi instaurarea anarhiei în ţară. Carol nu a dat un răspuns categoric, ci a
declarat că vrea să mai chibzuiască şi că ar consimţi poate să-şi schimbe părerea în cazul când
interlocutorii săi ar fi în stare să-i prezinte un minister capabil să treacă bugetul şi legea
finanţelor prin Cameră. Dar nu poate da o asigurare formală, iar dacă Parlamentul nu
răspunde acestei invitaţii, va părăsi de îndată ţara. Domnitorul cerea deci nu numai un guvern
„tare”, capabil să stăpânească situaţia din ţară, dar şi adoptarea unor anumite legi de către
Parlament, deşi - conform Constituţiei - domnitorul nu avea dreptul să influenţeze activitatea
Corpurilor legiuitoare. Factorii politici responsabili au decis să satisfacă aceste cereri
ultimative adresate de domnitor. Evident că procedeul lui Carol I însemna o „forţare” a
normelor constituţionale, el depăşindu-şi prerogativele stabilite prin legea fundamentală,
precum şi spiritul acesteia potrivit căruia monarhul „domneşte dar nu guvernează”. În urma
acestei acţiuni energice, Carol I a obţinut o victorie decisivă, astfel că după 1871 problema
formei de guvernământ n-a mai constituit obiect de licitaţie zilnică. Viaţa politică s-a
stabilizat, ajungându-se la constituirea celor două partide, liberal (1875) şi conservator (1880),
care au asigurat, prin rotaţie, guvernarea ţării. O răbufnire mai puternică s-a înregistrat doar în
1888- când opoziţia a organizat mari manifestaţii în Bucureşti, încercând să ia cu asalt palatul
regal - dar armata a intervenit energic, restabilind ordinea. Au urmat „douăzeci de ani de
dominaţie a Coroanei”,în care regele a ştiut să ţină în mâini balanţa puterii, să descurajeze
acţiunile antimonarhice şi să cultive - prin diferite metode, inclusiv prin literatură şi muzică -
un cult al instituţiei monarhice. Opinia publică s-a obişnuit cu ideea şi realitatea că
România are un rege care, chiar dacă este străin, urmăreşte creşterea prestigiului şi
dezvoltarea ei in linişte413. Carol I obişnuia să ofere colaboratorilor săi drept cadou de
sărbători sau cu alte ocazii câte un ceasornic, dar care avea tâlcul său, ştiindu-se că românii nu
sunt prea punctuali414.
Prin energia şi fermitatea sa, Carol I şi-a pus o puternică amprentă pe evoluţia istorica
a României, contribuind efectiv la accelerarea procesului de modernizare a statului român şi
la lichidarea multor ,,balcanisme”., specifice societăţii româneşti până la sfârşitul secolului al
XIX lea.
Pentru decizia şi îndrăzneala de a ridica spada împotriva Puterilor Centrale în care
Germania era regele de pe tabla de şah, Ferdinand I avea să sufere consecinţe directe.
În calitate de cap al familiei de Hohenzollern (demnitatea ar fi trebuit să-i revină iniţial
regelui Carol I, cel mai în vârstă din familie după moartea fratelui său prinţul Leopold de
Hohenzollern), Kaiserul Wilhelm al II-lea i-a retras regelui Ferdinand dreptul de a purta
ordinul Casei imperiale germane, precum şi toate gradele şi decoraţiile pe care i le acordase.
Mai mult de atât, fratele mai mare al regelui, prinţul Wilhelm, şeful Casei de Hohenzollern-
Sigmaringen, l-a renegat, public pe suveranul României şi i-a anulat toate drepturile pe care le
avea în calitate de membru al Casei amintite.
Era clar pentru oricine că Ferdinand ştia dinainte despre toate aceste consecinţe, pe
care şi le-a asumat. În faţa unei decizii istorice, îndatoririle şi angajamentele faţă de ţara de
adopţie au cântărit mai greu decât reţinerile personale, gradele şi onorurile acordate prin
cutumele Casei Imperiale.
„Regele ţăranilor”, sau „Regele soldaţilor” nu erau doar titluri atribuite într-o
împrejurare sau alta ci aveau o determinare reală şi exprimau credinţa că Ferdinand I este
suveranul României şi regele care-i asculta şi îi înţelegea pe ei, ţăranii de la talpa ţării,
deveniţi oşteni prin chemarea sub drapel şi prin jurământul faţă de ţară.

413
Ioan Scurtu, Carol I, p.82.
414
Sorin Liviu Damean,Carol I al României,p.99.

121
 CAPITOLUL XIII
CONSTITUŢIA DIN ANUL 1923

La sfârşitul primului război mondial în România s-au produs trei mari schimbări care
nu s-au manifestat simultan la nici un alt popor: întregirea naţională, reforma agrară şi
reforma electorală. Între aceste transformări există o strânsă legătură precum apropierea lor nu
numai în timp ci şi în ceea ce priveşte esenţa şi caracterul lor. Opinia publică se pronunţa
pentru adoptarea reformelor pe care regele Ferdinand le promisese soldaţilor în tranşee în
1917. După cum mărturisesc martorii „la 21 martie 1917 Regele a plecat pe front la Armata a
doua de sub comanda lui Alexandru Averescu şi la Răcăciuni, în ziua de 22 martie 1917, sub
un nuc pe o luncă dintre şoseaua naţională şi dealul Siretului, a rostit în faţa trupelor
adunate acolo un discurs senzaţional”415 referitor la adoptarea unor noi reforme. În primul
rând se avea în vedere modificarea unor articole din Constituţie (19, 57 şi 67) prevăzându-se
exproprierea pentru cauză de utilitate naţională în întregime a unor terenuri şi a două milioane
hectare din marile proprietăţi particulare precum şi introducerea votului universal, egal, direct
obligatoriu prin scrutin secret. Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 14 iunie 1917 a trecut la
votarea cu apel nominal a proiectelor de legi pentru revizuirea Constituţiei. Proiectul a fost
adoptat cu 130 voturi pentru, o abţinere şi 14 împotrivă. De asemenea şi Senatul a adoptat
proiectul de lege şi apoi Regele a semnat la 9 iulie 1917 Legea de modificare a Constituţiei
care a fost publicată apoi în „Monitorul Oficial” din 20 iulie 1917.
Chiar dacă prin modificarea Constituţiei au fost introduse numai principiile pe baza
cărora urmează să fie întocmite legi detaliate, acest act a avut o importanţă deosebită în cadrul
acţiunii de elaborare a reformelor, oferind cadrul juridic necesar trecerii la întocmirea,
adoptarea şi aplicarea lor la sfârşitul marii conflagraţii416.
Imediat după înfăptuirea Marii Uniri au fost elaborate în decembrie 1918 decretele
lege de expropriere care aduceau precizări prevederilor introduse în Constituţia din 1917,
ţinându-se seama şi de legea adoptată de Sfatul Ţării la 27 martie417.
Decretele legi din 1918-1919 au fost posibile din punct de vedere juridic ca urmare a
modificării Constituţiei în 1917 cu menţiunea că ele reprezentau o lărgire în sens democratic.
În România întregită votul universal şi reforma agrară au şubrezit puternic suportul
politic şi economic, baza juridică a privilegiilor politice ale moşierilor au lovit puternic în
forţele politice conservatoare, au determinat modificări în sistemul partidelor politice şi chiar
în natura regimului politic. Cum era şi firesc s-a acordat o atenţie deosebită adoptării noii
Constituţii care trebuia să consfinţească transformările survenite după 1866 (mai ales cele din
1918 şi anii următori) şi în acelaşi timp să ofere cadrul juridic al democraţiei româneşti în
noul cadru naţional418.
Constituţia din 1923 stabilea cadrul general de desfăşurare a vieţii politice prevăzând modul
de alegere pe baza votului universal al celor două camere ale Parlamentului.
Problema constituţională a stat în centrul activităţii partidelor politice imediat după
alegerile parlamentare organizate pe baza sufragiului universal în martie 1919. În cadrul
congreselor partidelor politice a întrunirilor electorale, inclusiv în sesiunile Camerei
Deputaţilor din anii 1919-1022, adoptarea unei noi Constituţii a fost o temă principală

415
I.G. Duca, Amintiri politice, vol.II, München, 1981, p.164, conform Ion Agrigoroaiei, op. cit., p.80.
416
Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi,
1993.
417
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
418
Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 405.

122
Problema Constituţiei a concentrat întreaga viaţă politică a României de la deschiderea
Corpurilor legiuitoare în noiembrie 1922 până la votarea acesteia în martie 1923. Noua
constituţie oglindea şi modificarea raporturilor social-politice dintre clase,a reflectând şi
transformarea concepţiei juridice asupra principiului proprietăţii individuale care în
Constituţia din 1866 era calificată drept „sacră şi inviolabilă”. Toate forţele politice au
înţeles nevoia de a da ţării un nou aşezământ constituţional, exprimând în această privinţă un
punct de vedere comun. Chiar şi comuniştii prin vocea lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea
erau de acord cu modificarea Constituţiei pentru a atenua discrepanţa dintre dezvoltarea
economică şi socială şi legislaţia în vigoare.
Din punct de vedere juridic, această Constituţie reprezenta de fapt o „revizuire” a
celei din 1866, modificare care au înlocuit sau modificat un număr de 20 de articole,
adăugarea a şapte articole noi, modificarea redactării sau completarea a 25 de articole în timp
ce 76 de articole din constituţia de la 1866 au fost menţinute în întregime419.
La elaborarea noii Constituţii s-a avut în vedere experienţa proprie a poporului român,
respectarea tradiţiilor, exprimarea nevoilor şi aspiraţiilor societăţii româneşti, fără de care
Constituţia ar fi fost compromisă dintr-un început. Ea urma să înlesnească dezvoltarea şi
îndrumarea societăţii spre viitor pentru că „O constituţie nu constată, ci consacră numai
starea actuală, de fapt şi de drept, a unei societăţi care este menită mai cu seamă să ajute
progresul şi dezvoltarea ei, înlesnindu-le cât mai mult posibil”420. Constituţia înscria printre
prevederi şi dispoziţii referitoare la teritoriul României. Primul articol al Constituţiei consacra
principiul că „Regatul României este ,un stat naţional unitar şi indivizibil” iar -„teritoriul
României este inalienabil”421. Noţiunea de „unitar” apărea pentru a se accentua unitatea
teritorială, iar cea de „naţional” pentru a sublinia că deşi în hotarele ţării se cuprindeau şi
cetăţeni români de altă etnie, prezenţa lor infimă nu putea schimba caracterul de stat naţional.
În Constituţia din 1866, la acest articol se precizează, doar că, România era un stat indivizibil
iar sintagma de „unitar” avea menirea să consacre realizarea unităţii statale a tuturor
românilor, punând sub incidenţa legii orice tendinţă spre federalism sau regionalism.
Constituţia consacra împărţirea teritoriului ţării în judeţe şi comune422.
Noua Constituţie nu conţine dispoziţii exprese referitoare la independenţa şi
suveranitatea României, ci doar prevederi din care principiul suveranităţii naţionale ar putea fi
dedus. Această omisiune s-ar putea explica din punct de vedere istoric prin împrejurarea că în
1866, când s-a pus în aplicare Constituţia, România nu era stat independent, aflându-se sub
suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub garanţia celor şapte puteri europene, semnatare ale
Convenţiei de la Paris (1858). Cu toate acestea de la Tratatul de la Berlin a recunoscut
independenţa de stat a României şi deşi Constituţia a fost revizuită în urma acestui eveniment,
nu s-a introdus un articol care să consacre independenţa şi suveranitatea statului român.
Prin reglementarea pe cale constituţională a regimului naţionalităţilor statul român
dădea consacrarea juridică acestei probleme şi spulbera iluziile acelora „care mai credeau că
alcătuirea României noi nu este definitivă”423. Regimul naţionalităţilor conlocuitoare înscris
în Constituţia de la 1923 a izvorât din atitudinea tradiţională a poporului român de colaborare
cu toate etniile, din convingerea că sudura sufletească şi coexistenţa tuturor cetăţenilor ţării
indiferent de originea etnică era o condiţie sine-qua-non pentru consolidarea statului român
întregit.

419
Eleodor Focşeneanu, op.cit. p. 107.
420
Angela Banciu, op. cit., p.32
421
Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti,1983,
p.99.
422
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paidea, Bucureşti, 1999, p.201.
423
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 25.

123
 O preocupare de ordin constituţional cu serioase implicaţii în viaţa economică şi
politică a ţării a constituit-o problema împământenirii evreilor. Spre deosebire de
Constituţia din 1866, cea din 1923, ţinând mai bine seama de nevoile sociale, a dat o
nouă formulare dreptului de proprietate, ea a consacrat şi principiul naţionalizării
subsolului care, e drept, a servit întăririi dominaţiei economice a liberalilor, dar în mod
obiectiv a contribuit la consolidarea statului român.
O lacună a Constituţiei din 1923 a constituit-o caracterul general al definiţiilor, precum
şi imprecizia principiilor constituţionale, lăsându-le adesea în seama legilor ordinare. În acest
sens, Nicolae Iorga remarca că aproape la fiecare pagină se anunţă o lege viitoare care trebuia
să rezolve „punctele asupra cărora tace capitolul respectiv”. Ceea ce dădea unitate acestei
Constituţii era „nepreciziunea formei”424.
Constituţia din 1923 a fost apreciată diferit de oamenii politici ai timpului, de către
jurişti, cercetători, în funcţie mai ales de orientarea lor politică. Referindu-se la structura noii
legi fundamentale, adesea s-a subliniat că prin formă cât şi prin conţinut, reprezenta o
adaptare a Constituţiei din 1866, deoarece păstra un foarte mare număr de articole ale
acesteia. Studiul Les Influences Étrangères sur le droit constitutionnel roumain afirma că
majoritatea prevederilor noului act juridic erau similare Constituţiei belgiene, adaptate însă
„mai bine realităţilor României”425. Pentru profesorul universitar George Sofronie noul
aşezământ „nu este o nouă Constituţie, ci o substanţială modificare a celui din 1866”426. Cel
mai bine a apreciat-o senatorul liberal D.Drăghicescu, considerând-o pe bună dreptate un
compromis între diferite concepţii. Totuşi, şi el o considera „cea mai înaintată, cea mai
democratică Constituţie ce se putea da acestei ţări întregite”427.
Revizuirea constituţiei de la 19 iulie 1917 a transformat în principii constituţionale
împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal şi a mai introdus şi principiul nou privind
„exproprierea pentru cauză de utilitate naţională”428 care făcea posibilă o largă expropriere a
domeniilor şi moşiilor. Se impunea după război o nouă constituţie care să reprezinte voinţa
tuturor locuitorilor şi să insiste asupra caracterului naţional al statului.
Adoptarea unei noi constituţii s-a pus încă din 1918 prin actele de Unire, astfel că toate
partidele politice şi-au înscris în programele lor asemenea obiective. Au fost elaborate mai
multe proiecte de constituţie care au fost dezbătute în cercurile de studii ale partidelor
respective. Regele Ferdinand se pronunţa şi el pentru adoptarea unei noi Constituţii care să
consfinţească actele de Unire, reformele înfăptuite şi să ofere baza legală pentru legislaţia
României Mari.
Spre deosebire de Constituţia din 1866, cea din anul 1923 număra cu zece articole mai
mult. La capătul a16 zile de dezbateri parlamentare, s-a ajuns la prezentarea proiectului de
Constituţie spre votare. Guvernul a ţinut să dea votării Constituţiei caracterul unei sărbători
naţionale hotărând arborarea tricolorului.
În temeiul Constituţiei din 1923 au fost adoptate legile de unificare, între care cele
privind învăţământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea
administrativă (iulie 1925). Regele s-a implicat şi în acest proces legislativ. Constituţia din
1923, chiar dacă provenea de la „litera” celei din 1866 adaptată la realităţile postbelice, avea
în vedere ideile adunărilor plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia privind
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti429. Într-un cuvânt, această Constituţie înnobila naţiunea

424
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu,op.cit. p.205
425
Ibidem.
426
Apostol Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul român, p.181.
427
Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996,p.172.
428
Angela Banciu, op. cit., p.31.
429
Eufrosina Popescu, op. cit., p. 24.

124
română cu însemnele statului de drept, fiind socotită una dintre cele mai democratice şi
moderne legi a legilor din Europa, împlinită cu „voia lui Dumnezeu şi prin voinţa
naţională”430.
Prin sancţionarea actelor de unire din 1918 de către Regele Ferdinand şi guvern se
extindea tacit în toate regiunile ţării Constituţia României din 1866, cu modificările
intervenite pe parcurs (şi în special cea din vara anului 1917 referitoare la votul universal şi
reforma agrară).
Constituţia din anul 1923 păstra intact spiritul liberal al celei din 1866 printr-o formă
superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi într-un limbaj sensibil modernizat şi
specializat. În anul 1922, profesorul Dimitrie Gusti i-a combătut pe cei ce considerau că legea
fundamentală în vigoare era o simplă copie a constituţiei belgiene, afirmând că „o constituţie
nu poate fi împrumutată şi nici nu poate fi opera unui legislator inspirat"431. Constituţia unei
ţări, arăta el, „nu are a crea şi inventa nimic, ci numai de a formula politiceşte şi juridiceşte,
în mod solemn, psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi
aspiraţiile etice ale naţiunii”432.
O etapă nouă în evoluţia regimului constituţional din România a reprezentat-o
Constituţia din 1923. Aceasta avea scopul să consfinţească actele de Unire, reformele
înfăptuite şi să ofere baza legală pentru legislaţia României Mari. Adoptarea constituţiei
a reprezentat cel mai important act politico-juridic pentru organizarea şi dezvoltarea
României după Marea Unire din 1918. Sub raport constituţional, ţara noastră se
număra printre cele mai avansate ţari din lume.
Potrivit noii Constituţii, puterile suveranului rămâneau cele din 1866, ceea ce însemna
menţinerea formei de guvernământ monarhic constituţional. În fapt, Constituţia din 1923 a
avut un caracter democratic, a oferit baza legală a tuturor acţiunilor vizând
consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar român. De fapt, Constituţia din 1923
a reprezentat o sinteză între vechea constituţie din 1866 şi reformele votate la Iaşi în
1917. Ea introducea votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui
individual, sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile
cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite. Rezultat al unor profunde mutaţii sociale,
politice şi economice ca urmare a reformelor înfăptuite, Constituţia din anul 1923 a fost un
moment important pe drumul edificării bazelor politico-juridice ale statului unitar. Noua
constituţie oglindea schimbarea raporturilor sociale şi politice între clase, reflecta şi
transformarea concepţiei juridice asupra principiului proprietăţii individuale, care în
Constituţia din 1866 fusese calificată drept „ sacră şi inviolabilă”. Treptat îşi croise drum o
nouă teză asupra proprietăţii potrivit căreia aceasta trebuia să exercite şi o funcţie socială.
Constituţia a consacrat regimul democraţiei parlamentare, recunoscând drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţeanului. Ea a creat climatul necesar pentru activitatea politică
a partidelor politice. Cu toate limitele ei, aceasta a fost cea mai democratică Constituție
deoarece reflecta problemele agrare, votul universal, proclama principiul naţionalizării
subsolului433.
Regele avea nu numai dreptul de a sancţiona legile, ci şi dreptul de a convoca
parlamentul în sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă şi de a
numi un nou guvern. În perioada 1927-1930 a funcţionat conform prevederilor constituţionale
instituţia Regenţei, care a fost determinată de renunţarea lui Carol, fiul cel mare al regelui
Ferdinand, la prerogativele de prinţ moştenitor al tronului434.

430
Angela Banciu, op. cit.
431
Angela Banciu, Ibidem.
432
Angela Banciu, Ibidem. p. 35.
433
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, p. 178.
434
Angela Banciu, op. cit., p.35.

125
 Constituţia de la 1923 rezolvă cât mai bine posibil chestiunea minorităţilor naţionale
care aveau libertatea să se manifeste pe plan cultural şi economic, totodată dezvoltându-se şi
naţionalismul cu o încărcătură emoţională şi ideologică.
Constituţia din 1923 a înscris principiul supremaţiei legii şi al statului de drept,
organizând controlul constituţionalităţii legilor şi introducând instituţia contenciosului
administrativ.
Un principiu al Constituţiei din 1923 predominant care reflectă însăşi esenţa politicii
guvernelor din acea perioadă a fost cel al primatului ordinii publice şi al apărării intereselor
generale. În virtutea acestui principiu, atât regimul stării de asediu cât şi acela al
Decretelor Lege au fost consacrate ca instituţii de drept comun în organizarea de stat.
Într-adevăr, declarând în mod formal ca o consacrare a supremaţiei legii că
„Constituţia de faţă nu poate fi suspendată nici în total nici in parte”, se admitea în mod
expres în aliniatul 2 al articolului 128 că „în caz de pericol de stat se poate prin lege institui
starea de asediu generală sau parţială”435. În aplicarea acestor prevederi constituţionale, s-a
abuzat uneori de practica instituirii regimului stării de asediu pe durată nelimitată.
La 28 martie 1923 regele a semnat Constituţia, iar a doua zi a fost publicată în
Monitorul Oficial. În aceeaşi zi,Ion Mihalache, şeful ţărăniştilor a citit de la tribuna Adunării
Deputaţilor o declaraţie în numele Partidului Naţional şi al Partidului Ţărănesc prin care
declara că legea fundamentală adoptată de liberali era „de drept nulă”436. Peste câţiva ani,
naţionalii şi ţărăniştii nu numai că vor recunoaşte această Constituţie, dar chiar vor guverna pe
baza ei. Mai mult, în perioada de ascensiune a curentelor totalitare, ei vor deveni cei mai
fervenţi apărători ai acestei constituţii. În fapt, Constituţia din 1923 a avut un caracter
democratic, oferind baza legală tuturor acţiunilor vizând consolidarea şi dezvoltarea statului
român437.
Constituţia a fost adoptată în condiţiile în care în unele ţări europene au fost lichidate
regimurile constituţionale şi au fost instaurate dictaturi fasciste.
Constituţia din 1923 a fost în vigoare până în 1948, fiind numită şi Constituţia
unificării, a lărgirii şi sudării economice şi teritoriale, politice şi spirituale a României Mari.
În ceea ce priveşte instituţia monarhiei, deşi constituţia adoptase principiul britanic
conform căruia „regele domneşte, dar nu guvernează”, practica vieţii politice a infirmat acest
principiu în perioada domniei lui Carol al II-lea, care a căutat să domnească şi să
guverneze.
România Mare după Constituţia din 1923 a însemnat pe lângă graniţe lărgite,
provincii reunificate, precum şi un nou sistem social şi un nou sistem politic, va însemna
trecerea de la liberalismul nedemocratic la democraţia liberală.
Reformele radicale adoptate de marile spirite europene democratice vor contribui la
modernizarea din temelie a structurilor economice, sociale şi politice. A fost tulburat, cum era
şi firesc, echilibrul social pe temeiul votului universal ridicându-se multă pleavă politică de
dreapta ca şi de stânga la sate, la oraşe şi până pe treptele palatului regal.
Din nefericire pentru ţară, generaţia ctitorilor a dispărut neaşteptat de repede, iar cei
câţiva rămaşi au fost repede depăşiţi de valul noilor veniţi şi de cursul evenimentelor.
Noua generaţie politică, cea născută din reforme, cea de după 1930, nu mai semăna cu
generaţia bătrânilor. Corupţia, violenţa, arivismul au înlocuit civilitatea vechii elite politice.
După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923 s-a elaborat o nouă lege electorală
care va fi adoptată prin legea din 27 martie 1926 care a introdus aşa-numita „primă
electorală”, care a fost de natură să denatureze voinţa alegătorilor.

435
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 178
436
Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, p.37.
437
Angela Banciu, op. cit., p. 37.

126
 CAPITOLUL XIV
CONSTITUŢIA DIN 1923 ŞI EVOLUŢIA DEMOCRAŢIEI ROMÂNEŞTI

Îndeplinind rolul de instrument politico-juridic timp de un deceniu şi jumătate,

Constituţia din 1923 a avut principala menire de a fi constituţia unificării, a lărgirii şi
sudării economice, teritoriale, politice şi spirituale a României Mari. Constituţia din 1923
a dus la cristalizarea şi afirmarea unui sistem politico - instituţional lărgit al României
interbelice, alcătuit dintr-un ansamblu de instituţii şi organizaţii ca: partide şi grupări politice,
organisme sociale obşteşti, culturale, care s-au manifestat intens în perioada menţinerii în
vigoare a aşezământului constituțional din anul 1923.
Constituţia a fost apoi baza juridică pentru dezvoltarea şi înflorirea culturii, cu
organizarea învăţământului. Organizarea învăţământului naţional unitar s-a realizat în temeiul
prevederilor actului din 1923 în etape, pe grade de învăţământ, primar, secundar, superior. În
acest context, articolul 24 din Constituţie, având o formulă nouă faţă de cel inclus în
Constituţia din 1866, marca implicarea directă a organelor statului în sprijinirea procesului de
învăţământ la toate nivelurile: „statul, judeţele şi comunele vor da ajutor şi înlesni elevilor
lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţământului, în măsura şi modalităţile precizate de
lege”438.Aplicarea în practică a Constituţiei din 1923 a purtat amprenta a două tendinţe: pe de
o parte, o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte conţinutul democratic al unor
prevederi, pe de altă parte anumite legi au îngustat drepturile şi libertăţile constituţionale. În
legătură cu primul aspect, menţiona de pildă activitatea în domeniul legislaţiei muncii şi
asigurărilor sociale, influenţată şi de evoluţia legislaţiei internaţionale a muncii, având ca scop
consolidarea şi stabilitatea societăţii, preîntâmpinarea unor, eventuale convulsii sociale.
Asistăm după Primul Război Mondial la o schimbare sensibilă a atitudinii guvernanţilor faţă
de muncitorime. Înainte de elaborarea constituţiei, în cadrul dezbaterilor parlamentare se
menționa necesitatea includerii unor prevederi în materie de protecţie socială a muncii,
inspirându-se din dreptul internaţional al muncii. Legislaţia socială elaborată în baza
Constituţiei din 1923 nu s-a închegat artificial ci pe fondul realităţilor interne, de pildă legea
privind asigurările sociale din 1923 poartă pecetea originalităţii legiuitorilor, fiind un model
pentru legislaţia similară din alte ţări.
Constituţia din 1923 a avut un rol în stimularea dezvoltării atitudinilor
democratice şi civice la români. Efectele şi consecinţele actului fundamental nu s-au limitat
numai la transformările economice şi sociale şi la evoluţia formelor de guvernare ci ele s-au
răsfrânt asupra întregii vieţi spirituale şi culturale, creând premisele pentru afirmarea unor
talente ştiinţifice, artistice din toate straturile societăţii. Chiar dacă în anul 1938 ideile
democratice afirmate după război şi concretizate în mare parte, în conţinutul actului
fundamental apuneau, principiile pe care fusese clădită România Mare rămâneau valabile,
influenţând în continuare în mod benefic economia şi cultura românească.
Deși au fost elaborate numeroase legi care au dezvoltat s-au lămurit conţinutul
constituţiei, pe bună dreptate M. Manoilescu critica burghezia pentru faptul că nu şi-a înţeles
îndeajuns rosturile şi responsabilităţile sale sociale, afirmând că „mania legilor, adoraţia şi
încrederea în legi, este nu numai un efect al culturii juridice, atât de răspândită la noi, ci şi o
formă comodă de degajare în faţa unei responsabilităţi sociale precise”439.
Forţa juridică a actului constituţional din 1923 a fost afectată de uzanţă. De pildă,
potrivit acesteia, regele numea guvernul, care trecea apoi la organizarea alegerilor,

438
Eufrosina Popescu, op.cit., p.32.
439
Mihail Manoilescu, Memorii, Vol.I,p. 215.

127
inversându-se astfel regulile clasice ale parlamentarismului, parlamentul apărând ca o
expresie a guvernului şi nu invers, guvernul ca expresie a parlamentului.
Partidele politice au avut o atitudine ambivalentă faţă de modalităţile de aplicare a
actului fundamental din 1923, criticându-le când se aflau în opoziţie şi aplicând aceleaşi
mijloace când se aflau la putere. Dincolo de aceste critici, marea operă naţională, întreprinsă
de liberali în direcţia consolidării statului prin intermediul constituţiei din 1923 şi a legilor
elaborate în temeiul ei a fost continuată de toate partidele politice care s-au succedat la
conducerea ţării.
Pe baza acestei constituţii mica burghezie şi-a putut valorifica mai bine potenţialul
economic şi intelectual, iar din rândurile ţărănimii şi muncitorimii industriale au fost
promovate un număr destul de important de tineri valoroşi în toate sferele de activitate
economică, ştiinţifică, intelectual-artistică.
Sub constituţia din 1923 cel puţin, până la introducerea cenzurii, se putea critica sever
guvernul şi uneori chiar „factorul constituţional”. Ea a înlesnit dezvoltarea unor forme ale
democraţiei moderne, încetăţenirea liberală şi civilizată a politicului pentru pături sociale
destul de largi, creşterea spiritului civic al cetăţenilor, conferind o anumită siguranţă acestora,
izvorâtă din sentimentul că au dreptul să fie ocrotiţi de legea fundamentală.
Libertatea presei şi libertatea scrisului în general, cu efecte multiple în domeniul
literaturii, filozofiei, dreptului şi istoriei au dus la reîmprospătarea întregii arte şi culturi
conferind României aspectul unei ţări moderne , luate în seamă în raporturile europene şi
internaţionale.
Dacă legea fundamentală nu a fost însoţită de un program amplu de modernizare a
infrastructurilor societăţii în concordanţă cu nivelul dezvoltării europene occidentale, în
schimb s-au făcut „investiţii” în cultură, considerându-se că prin acest procesul de unificare
culturală, prin asimilarea şi dezvoltarea tipului de cultură occidentală pe care românii au
râvnit să-l realizeze, precum şi prin răspândirea culturii în toate straturile societăţii, se poate
asigura ridicarea socială şi morală a poporului.
Cu toate că aşezământul constituţional din 1923 a fost conceput ca fiind nucleul în
jurul căruia urma să se desăvârşească, să se consolideze unitatea naţională şi să se afirme
spiritul democratic existent după război în toate societăţile europene, în momentul
promulgării Constituţiei din 1923 s-a creat o stare de neîncrederea, reflectată în presă, în
dezbaterile parlamentare, chiar şi în literatura social-politică a vremii. Aceasta s-a datorat nu
atât caracterului şi conţinutului constituţiei, modului în care a fost adoptată, ci unei anume
mentalităţi a românilor, de cunoaştere a faptelor şi fenomenelor prin evidențierea mai ales a
defectelor lor.
Sistemul electoral cu toate limitele sale a contribuit la o maturizare treptată a
alegătorului la o cunoaştere a oamenilor şi a regulilor politice moderne. Votul universal
antrenase la viaţa politică un număr mai mare de cetăţeni, stimulând o mai bună organizare a
partidelor politice, o îmbunătăţire a structurii şi programelor lor. Dacă liberalismul triumfase
prin votul universal şi reforma agrară, şi mentalul colectiv se schimbase atât ca urmare a
„psihologiei tranşeelor”, cât şi a conturării unui nou spectru politic al lumii interbelice,
izvorât din esenţa acestor reforme440. Spre ţăranul emancipat prin reforma agrară, şi votul
universal se îndreaptă atenţia partidelor politice în perioada interbelică, acesta luând locul
moşierului care dispărea de fapt din viaţa satului. Schimbarea acestui mental era o consecinţă
practică a liberalismului şi a reformelor liberale continuate după război prin Constituţia din
1923.
Încălcarea prevederilor Constituţiei, a legilor, a abuzurilor guvernelor au avut
consecinţe negative asupra comportamentului politic al cetăţenilor ţării. Mai mult, la noi era

440
Apostol Stan, Mircea Iosa, op. cit., p. 180.

128
un fapt recunoscut că deseori legile nu se respectau nici de aceia care le elaboraseră, nici de
aceia pentru care se făceau. Nerespectarea legilor se datorează unei educaţii civice
deficitare,incomplete; la români se mai adăuga şi un fapt rezultat din propria mentalitate
contradictorie.
După opinia unor psihologi, sociologi, jurişti din perioada interbelică,
„individualismul românesc” care nu implica spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi
politică, este mai puţin creator de instituţii solide iar nerespectarea legilor este o manifestare
directă a acestuia. Uneori românul „consideră nerespectarea legii ca un titlu de marcă şi
putere”441 iar naţionalismul înţeles îngust, conservator a condus şi conduce inevitabil la
tendinţe antiburgheze, anti-liberale. Pentru juristul Mircea Djuvara progresul societăţii era
legat de progresul politic prin care înţelegea „o evoluţie spre o cât mai desăvârşită realizare a
idealului de justiţie”442, libertate, de perfecţionare a legislaţiei şi a instituţiilor având ca
rezultat „ridicarea nivelului moral al tuturor”443.
Chiar dacă Constituţia din 1923 a dezvăluit în timpul aplicării ei o serie de limite şi
uneori chiar contraste, între principiile afirmate şi realizarea lor practică, prin care românii şi-
au perfecţionat instituţiile şi legislaţia, şi-au afirmat atitudinile democratice şi au respins
extremismele, şi-au conturat şi modelat comportamentele politice, civice.
Pentru a contextualiza stadiul societăţii româneşti, este necesar să relevăm peisajul
instabil demonstrat de frecventele schimbări de guvern, disidenţele partidelor şi traseismul
politic. Puterea deţinută de Rege de a numi guvernul care organiza apoi alegerile parlamentare
este unul din factorii regularităţii cu care cei chemaţi să formeze cabinetul au reuşit să câştige
majoritatea legislativă. Această trăsătură a mecanismului politic a fost întărită în 1926 când
Partidul Liberal a votat o lege care acorda partidului învingător cu cel puţin 40% din voturi,
de regulă care organiza alegerile, o primă de 50% la care se adăuga o proporţie ponderată din
mandatele rămase. Cu toate că au denunţat legea ca fiind una neconstituţională, în beneficiul
liberalilor, partidele din opoziţie n-au, amendat-o când au ajuns la putere, beneficiind astfel şi
ele de prima electorală. E limpede că, în ciuda acordării precipitate a sufragiului universal
pentru bărbaţi, România interbelică a cunoscut în cel mai bun caz o formă de democraţie
parlamentară „dirijată”.
Aşezământul constituţional al României întregite, mergând pe linia celui
statornicit la 1866 a consfinţit monarhia şi continuitatea ei considerate în epocă drept
factor al stabilităţii statului şi al conservării intereselor tuturor categoriilor sociale în
ideea menţinerii unităţii naţionale. Monarhia trebuia să joace rolul unei puteri
„moderatoare” în organizarea constituţional statală, dar şi de „echilibru” şi de ,,temperare” a
disputelor dintre partidele şi grupările politice. Însă, unele evenimente istorice ce s-au derulat
înainte şi după adoptarea Constituţiei din 1923 conduc la schimbarea treptată a imaginii
tradiţionale privind locul şi rolul instituţiei monarhice în cadrul sistemului parlamentar
constituţional.

441
Angela Banciu, op. cit., p.79.
442
Ibidem.
443
Ibidem.

129
 CAPITOLUL XV
CONSTITUŢIA ŞI CRIZA DINASTICĂ (1925)

Autoritatea şi prestigiul monarhiei, afirmate prin domniile lui Carol I şi

Ferdinand, capătă o grea lovitură prin actul de renunţare a lui Carol la calitatea de
prinţ moştenitor al Coroanei. Acest nou act de renunţare din decembrie 1925, urmând seria
celor deschise în 1918 şi 1919, a „zdruncinat” principiul succesiunii tronului în linie
coborâtoare directă prin ordinul de primogenitură bărbătească, accentuând alterarea noţiunilor
care formau altădată „armătura morală a instituţiei monarhice” a monarhiei constituţionale.
„Jocul” de-a renunţarea, capriciile amoroase ale unui prinţ moştenitor duceau implicit la
compromiterea pactului fundamental.
Viaţa politică şi constituţională din perioada interbelică a fost puternic influenţată de
criza dinastică ce s-a declanşat în ultimii ani ai domniei lui Ferdinand I cel Loial. Prinţul
moştenitor Carol, fiul regelui Ferdinand, renunţa la tron din motive personale şi se auto-exila
iar parlamentul a acceptat renunţarea la tron pe 4 ianuarie 1926 şi a declarat prinţ moştenitor
pe Mihai, fiul lui Carol şi nepot al regelui Ferdinand444.
Principele Carol nu vedea cu ochi buni situaţia în care se afla Regele Ferdinand şi
era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat şi diminuarea
poziţiei partidelor politice, îndeosebi a Partidului Naţional Liberal şi a liderului
partidului, Ion I. C. Brătianu445.
Principele Carol îndeplinea în mod onorific funcția de inspector general al armatei.
Depăşindu-şi atribuţiile, el a elaborat un plan de înzestrare a armatei române cu avioane, pe
care a încercat să îl pună în practică peste capul guvernului. Acest proiect necesita fonduri, iar
guvernul nu a aprobat decât o mică sumă insuficientă pentru intenţiile principelui. Un alt
moment de tensiune a fost înregistrat în primăvara anului 1925 când regele Ferdinand s-a
îmbolnăvit, neputându-şi exercita pentru câteva săptămâni prerogativele ce-i reveneau.
Profitând de ocazie,Carol a luat, aşa cum remarca Nicolae Iorga, „tonul de stăpân în palatul
care era să fie al lui şi în care n-aveau ce să caute suspecte influenţe străine şi faţă de
miniştri de care ar-fi avut a se servi”446. Drept pentru care acesta a încercat să-l aducă „la
ordine” pe Ion I. C. Brătianu şi să-l îndepărteze pe Barbu Ştirbey de la Curte considerat un
adevărat Iago al Casei Regale. Relaţia extraconjugală a reginei Maria cu Barbu Ştirbey,
denumit şi Prinţul Alb, era agreată şi de Ion I. C. Brătianu, căruia Barbu Ştirbey îi era
cumnat şi avea astfel un canal deschis la curte şi o preţioasă pârghie de acţiune asupra
reginei Maria. Însănătoşindu-se regele Ferdinand, principele nu a mai putut să facă ce şi-a
propus. În vara lui 1925 s-a ivit un nou conflict generat de plecarea Regelui Ferdinand în
străinătate pentru a-şi căuta sănătatea. Principele, în calitate de moştenitor, a pretins să preia el
prerogativele regale în lipsa suveranului. Dar şi de această dată s-a izbit de rezistenţa lui
Brătianu, care i-a amintit că potrivit constituţiei, în absenţa regelui, prerogativele regale erau
exercitate de Consiliul de Miniştri447.
Atitudinea lui Carol a nemulţumit-o pe Regina Maria care sub domnia soţului
său avea un rol politic major influenţând sau participând direct la luarea unor decizii
importante pentru statul român. Regina constata cu îngrijorare că fiul ei Carol intenţiona s-
o anihileze din punct de vedere politic. Pentru ea era limpede că sub domnia regelui Carol al
II-lea o aştepta soarta de „regină mamă” sau „regină văduvă”, lipsită de toate onorurile şi

444
Traian D. Lazăr, Jurnalul Regelui Mihai I de România reconstituit după acte şi documente contemporane,
vol. I: 1921-1940, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011.
445
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti ,2001, p. 89.
446
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 339.
447
Ioan Scurtu, Ferdinand I, p.133.

130
avantajele puterii. În acest conflict, un rol important l-a jucat Barbu Ştirbey, administratorul
Domeniilor Coroanei şi favoritul reginei şi cumnatul lui Ion I.C.Brătianu. Carol îl considera
pe Ştirbey un Iago al Curţii Regale şi nu pierdea niciun prilej pentru a-i arăta
ostilitatea. Repetatele eşecuri în tentativa de a face „ordine la curte” şi de a se impune ca
factor de decizie în România i-a creat principelui o stare de spirit extrem de încordată. Nici
viaţa sa de familie nu era din cele mai bune. Căsătoria sa cu Elena de Grecia la 10 martie
1921s-a datorat unor considerente dinastice, iar el o cunoscuse în Elveţia, la Zürich.
Principesa greacă era o persoană mult mai sobră decât Carol, cu patru ani mai tânără decât
acesta, cu gusturi rafinate, artistice, însă departe de partenera potrivită pentru un temperament
atât de pasional.
La revenirea lui Carol pe tron, Barbu Ştirbey se va autoexila, revenind în ţară abia
după abdicarea lui Carol.
În acest context şi în această stare de spirit Principele Carol şi-a găsit femeia vieţii
lui: pe Elena Lupescu. Aceasta a intuit perfect firea lui Carol: „sub faţada virilităţii sale
princiare, Carol era cumplit de vulnerabil”448. Carol simţea nevoia să trăiască într-o
ambianţă familiară, printre lucruri simple care-i lipseau în căminul oficial, fapt care l-a
făcut să abandoneze familia şi obligaţiile oficiale, dedicându-se cu pasiune aventurii sale
sentimentale. Căutând să-l aducă la ordine, Regele Ferdinand sfătuit de Ion l. C. Brătianu, a
decis să-l trimită pe Carol la Londra pentru a reprezenta familia regală română la funeraliile
reginei Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 noiembrie 1925. După ce a asistat la
funeralii, Carol a plecat la Paris, fără ca măcar să-şi ia rămas bun de la Suveranii Angliei, fapt
ce a provocat iritare la Curtea Regală de la Londra. La Paris s-a întâlnit cu Elena Lupescu,
după care au plecat împreună la Veneţia, de unde Principele a adresat, la 12 decembrie 1925 o
scrisoare Regelui Ferdinand prin care, pentru a treia oară în decurs de şapte ani, renunţa
la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor. Relaţiile lui cu Principesa
Elena s-au deteriorat grav încă din 1921, după naşterea prinţului Mihai. La aceasta s-a adăugat
şi o totală nepotrivire de caracter şi personalitate449.
După o discuţie cu Ion l. C. Brătianu, Regele Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe
Constantin Hiott, ministrul Casei Regale pentru a vedea „dacă principele este conştient de
consecinţele acţiunii sale”. Hiott avea misiunea de a-l aduce pe Carol în ţară sau, dacă acesta
refuza să semneze o nouă scrisoare prin care să precizeze că renunţă la drepturile sale care
reveneau asupra fiului său Mihai. Principele a refuzat să se întoarcă şi a semnat scrisoarea la
28 decembrie 1925. Ion Mihalache, şeful ţărăniştilor, a sugerat Regelui Ferdinand să încerce
un ultim demers pe lângă principe pentru a-l convinge să revină asupra deciziei de renunţare.
Ferdinand a replicat pe un ton categoric: „ Nu, nu domnule Mihalache, crede-mă, hotărârea
mea este definitivă. Este o creangă putredă în dinastie pe care trebuie să o tai spre a salva
Coroana”450.Adversarii prinţului Carol pentru a-l compromite lansează zvonul că intenţiona
să-l detroneze pe tatăl său Regele Ferdinand şi să instaureze o dictatură după modelul
italian.
Prin gestul său, Principele Carol punea instituţia monarhică într-o situaţie
dificilă. Cauza esenţială a renunţării lui Carol a fost de natură personală mai ales fizică, iar
relaţiile lui cu Principesa Elena s-au deteriorat grav încă din anul1921, aceasta avusese o
naştere foarte grea în luna octombrie 1921, după care relaţiile intime cu Carol au devenit
traumatizante. C. Argetoianu avea să noteze: ,,Intimele Principesei Elena lăsau să se
înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care
o supunea zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei

448
Paul D. Quinlan, Regele Playboy. Carol al II lea de România, Editura Humanitas, Bucureşti,2001,p.103.
449
Ioan Scurtu, Criza dinastică din România(1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996,p.99.
450
Ioan Scurtu, Regele Ferdinand I (1914-1927), p.72.

131
conjugale”451. Din acest punct de vedere, Carol era un „fenomen al naturii”. Când principele
era foarte tânăr, Regele Carol I a pus la cale prin Alexandru Davila întâlnirea nepotului său cu
o femeie. A doua zi, femeia i-a spus lui Davila: „M-a omorât nene Alecule, de 14 ori, nici
odată mai puţin”. Apetitul sexual l-a îndemnat pe Carol să caute o femeie pe măsura lui. A
găsit-o pe Elena Lupescu, la 13 februarie 1925, care a devenit, cum singur avea să noteze,
ziua în care „destinul şi-a spus cuvântul”. C. Argetoianu aprecia că principele Carol şi-a găsit
în Elena Lupescu ”femeia care l-a îngenunchiat pe viaţă” şi că „între cracii doamnei, Carol
a fost un om pierdut”452. S-a scris şi mai ales s-a creat o adevărată legendă în legătură cu
extraordinarele capacităţi virile ale lui Carol, adversarii săi prezentându-l ca pe un obsedat
sexual. Ceva adevăr era. Înrudirea Hohenzollernilor cu familia imperială rusă a Romanovilor
ar fi determinat includerea în „pecetea” genetică a lui Carol şi a priapismului*, care a
caracterizat pe mulţi dintre ţarii Rusiei.
Dincolo de senzualitatea sa Carol a demonstrat o iubire sinceră faţă de Elena Lupescu,
fiindu-i practic devotat până la sfârşitul vieţii.
Prin urmare Regele Ferdinand a hotărât să taie „creanga putredă”. Situaţia era
complicată. Constituţia nu prevedea modalităţile de procedare în cazul renunţării la calitatea
de principe moştenitor. Se puteau invoca însă articolele 77 şi 83 care priveau succesiunea la
tron. Regele a convocat un Consiliu de Coroană la 31 decembrie 1925 care s-a ţinut la Sinaia,
la care au participat 23 de persoane şi care a luat prin surprindere clasa politică. Opoziţia
vedea în excluderea de la tron a principelui moştenitor o manevră liberală. Iorga, principalul
mentor al principelui moştenitor, omul politic cel mai fidel şi mai devotat al acestuia, s-a opus
cu vehementa şi a refuzat să accepte renunţarea lui Carol, spunând: „...nu pot uita nici inima
bună, nici inteligenţa superioară a Alteţei Sale Regale, nici puterea lui de a munci pentru
ţară, nici simţul său pentru nevoile poporului. Şi fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu
că Regenţele copiilor regali au fost totdeauna dezastruoase pentru o Dinastie şi pentru o
Ţară. Doresc să nu fiu profet, dar vorbind astfel am mântuit suflerul meu”453 . La acest
Consiliu s-a luat act de hotărârea principelui Carol şi s-a hotărât luarea măsurilor legale pentru
recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României. Hotărârea luată de rege
trebuia confirmată de parlament. Întreaga concepţie care a stat la baza dezbaterilor de la
Sinaia era vulnerabilă. Potrivit Constituţiei, puterea emana de la naţiune,astfel încât o
chestiune esenţială pentru regimul politic existent nu putea fi hotărâtă de rege.
În ziua 4 ianuarie 1926 Parlamentul, luând act de faptul că Principele Carol renunţă la
toate drepturile şi prerogativele sale precum şi la orice drepturi asupra fiului său şi
patrimoniului acestuia, hotărăşte în conformitate cu Constituţia şi Statutul Casei Regale Să
„recunoască ca Principe moştenitor al României pe Alteţa Sa Principele Mihai”. Tot în ziua
de 4 ianuarie 1926, Parlamentul aprobă componenţa Regenţei, Carol fiind exclus din familia
domnitoare, devenind un simplu particular. El păstra cetăţenia română, dar îşi lua numele de
Caraiman**.
Domiciliul a fost stabilit la moşia sa Mânăstirea aflată în comuna cu acelaşi nume din
judeţul Ilfov, primită ca moştenire de la regele Carol I.454 Actul de la 4 ianuarie 1926 a
marcat începutul crizei dinastice din România. Carol şi Elena Lupescu s-au stabilit la
*priapism de la Priapus zeul fertilităţii în mitologia greacă, cf. Enciclopedia Civilizaţiei greceşti, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1970.
** de la muntele omonim de lângă Sinaia, „în amintirea locului unde s-a născut”. Nu este lipsit de interes să arătăm că în
secolul al XVI-lea istoria consemnează un personaj cu numele de Caraiman. Este vorba de paharnicul Ion Caraiman, sol al
domnului Moldovei Ieremia Movilă la Constantinopol, unde era cunoscut sub numele de Caraiman Aga.

451
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Vol. VI, ediţie şi prefaţă de
Stelian Neagoe,Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 191.
452
Ibidem.
453
Marcou Lilly, op. cit., p.133.
454
Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, p. 102.

132
 Paris sub pretextul că urmează cursurile de Istorie şi Filosofie la Sorbona. Plecarea lui
Carol din ţară a reprezentat un succes pentru Partidul Liberal aflat la apogeul puterii sale.
Şeful PNL a devenit practic regele neîncoronat al României. Brătianu era conştient de faptul
că pe perioada Regenţei, el era de fapt cel care lua hotărârile cele mai importante pentru ţară.
Presa străină îl descria pe Brătianu cu o doză de exagerare drept „creator de regi”,ceea ce îl
face pe Nicolae Iorga să noteze cu ironie dar şi cu vădită amărăciune: „Acum nu mai erau doi
stăpâni în România, ci unul singur, Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de
Sigmaringen”455.S-a spus de mulţi (N. Iorga n-a încetat s-o repete adesea) că Brătienii au
creat o dinastie în România paralelă cu aceea de Sigmaringen (ba chiar mai puternică conform
părerii aceluiaşi Iorga) în urma impunerii actului de la 4 ianuarie 1926 de îndepărtare a
prinţului Carol. Cu alte cuvinte monarhilor Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I le-ar
corespunde I.C.Brătianu, I.I.C Brătianu, Vintilă Brătianu şi Dinu Brătianu.
Actul de la 4 ianuarie 1926 a fost apreciat încă de atunci ca o criză dinastică
deoarece a generat o serioasă dereglare a mecanismului parlamentar constituţional.
Actul de la 4 ianuarie 1926 a reprezentat şi o consolidare a poziţiei politice a PNL, fiind
înlăturat principalul adversar al lui Ion I.C.Brătianu, cel care se opunea în mod categoric
tendinţei şefului liberal de a-şi subordona monarhia. Instituirea regenţei urma să exercite
prerogativele regale în eventualitatea că Mihai ajunge la tron înainte de vârsta
majoratului.
La 21 iunie 1927 noul guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu a asigurat intrarea în
funcţie a Regenţei ca urmare a morţii regelui Ferdinand la 20 iulie 1927456.Liderul liberal a
fost singurul bărbat care a stăpânit situaţia politică şi constituţională din România în timpul
crizei dinastice.
Principele Carol era înzestrat cu netăgăduite daruri ale minţii, avea gust estetic, era
destul de cult, plin de farmec personal când dorea să-şi dea osteneala să placă, alteori era un
temperament focos şi brutal, aşa îl descria diplomatul Raoul Bossy, în amintirile sale. De
asemenea avea şi un mare hobby - filatelia şi cunoştea foarte bine limbile engleză, franceză,
română,şi italiană, pe care le vorbea fluent. Istoria l-a pasionat în mod deosebit, un rol
important revenindu-i lui Nicolae Iorga care i-a fost nu numai dascăl în domeniu ci şi un
constant simpatizant. Alt hobby pe care îl avea Carol erau automobilele, pasiune pe care o va
moşteni şi fiul său.
Avea mania de a „proiecta uniforme neobişnuite cu trimiteri la epocile mai
îndepărtate” moştenind această preocupare de la împăratul german Wilhelm al II-lea. Era un
perfect cunoscător al mecanismului statal, având o inteligenţă superioară tuturor oamenilor
politici ai României după cum l-a caracterizat unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai lui şi
anume Horia Sima.
Ion I. C. Brătianu era convins că de la vlăstarul regal chemat să urce pe tron nu mai era
de aşteptat nicio îndreptare. Primul Hohenzollern născut în România (despre adolescentul
„Cărluţă”, Carol I spunea că e cu siguranţă român de vreme ce înjură şi face datorii) avusese
în timpul războiului,o comportare ce friza trădarea, ceea ce a făcut-o pe mama sa regina Maria
să afirme că îi este ruşine să aibă un asemenea fiu. „Ereticul acesta e o primejdie şi pentru
ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el” a spus I. I.C.Brătianu lui
Gh. Tătărăscu puţin înainte de reuniunea Consiliului de Coroană care a luat hotărârea în
privinţa lui Carol457. Ca prinţ moştenitor, Carol a cunoscut pe „propria piele”, consecinţele

455
Nicolae Iorga, O viaţă de om, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, ediţie îngrijită de Sanda şi Valeriu Râpeanu,
p. 625.
456
Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), p. 185.
457
Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, p. 79.

133
„tiraniei” unui partid sau a unui lider de partid ori favorit regal capabili să-şi subordoneze
chiar coroana. Brătianu şi Ştirbey, unul pe scena politică celalalt în culise şi alcov, fuseseră, în
timpul domniei regelui Ferdinand, adevăraţi stăpâni ai ţării. Prinţul Carol dorea să împiedice
repetarea unor astfel de situaţii.
Ostilitatea printului faţă de partide fusese sporită în anii exilului, de constatarea că
situaţia lui personală era luată în considerare de acestea numai în măsura în care ea putea
înlesni sau bloca drumul lor spre putere. Prinţul le apărea ca o armă sau o piedică în lupta
politică. Atât şi nimic mai mult.

134
 CAPITOLUL XVI
CONSTITUŢIA ŞI REGENŢA (1927-1929)

Odată cu moartea Regelui Ferdinand, monarhia a încetat cursul ei ascendent în

România. Cei trei ani ai Regenţei (1927-1930) au reprezentat în plan politic începutul
unei erodări a structurilor tradiţionale ale instituţiei monarhice româneşti458. Pentru unii
contemporani, anii regenţei au fost „ani de haos în capul statului”. Deşi liberalii au încercat
timp de mai bine de patru ani să înlăture orice posibilitate de repunere a lui Carol în fruntea
statului, acest lucru nu a putut fi, totuşi, evitat. În mod firesc se ridică întrebarea:
cum se poate explica „sfărâmarea” actului din 4 ianuarie 1926 în condiţiile când, aşa cum
socotea şi Nicolae Iorga,”toate artificiile de drept constituţional nu puteau acoperi realitatea
detronării Regelui Mihai?”459
Compromiterea prestigiului Regenţei în condiţiile în care ea trebuia să aibă o durată
oarecum îndelungată (Regele Mihai urmând să fie minor multă vreme), a stârnit îngrijorarea
oamenilor politici, a opiniei publice în general. La toate acestea se adaugă marea criză
economică şi politică începută în România mai devreme (1928), „uzarea” rapidă a guvernării
naţional-ţărăniste, disensiunile din rândul clasei politice, ele contribuind la crearea unei
atmosfere prielnice revenirii în ţară, a prinţului Carol. Planul de „restaurare” a lui Carol a
fost sprijinit şi de cercuri şi grupări monopoliste din Anglia şi Franţa care scontau pe o întărire
a poziţiilor lor în economia românească prin mijlocirea noului rege.
Proclamarea ca rege prin anularea unui act constituţional va determina în mare măsură
atitudinea şi psihologia lui Carol al II-lea faţă de constituţie, deschizându-i calea spre
desconsiderarea şi modificarea ei ulterioară. Nu este nici o îndoială că, la venirea în ţară,
Carol „aducea” , după cum remarca Nicolae Iorga, odată ,,cu experienţa vieţii din străinătate
şi un puternic temperament de iniţiativă şi dominaţie”460, transformând treptat monarhia
într-un centru polarizator al unei părţi însemnate a forţelor ostile parlamentarismului
consolidat pe baza Constituţiei din 1923.
Ceea ce trebuie, însă, relevat este că în Europa central-răsăriteană şi de sud-est, lăsând
la o parte Cehoslovacia, ţară de adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri
semi-dictatoriale sau autoritare şi că în această lume de orbi într-ale democraţiei, România
apărea ca acel chior din proverb devenit împărat.
La 20 iulie 1927 Regele Ferdinand moare şi este proclamat rege nepotul său Mihai,
care fiind copil domneşte sub o regenţă instituită încă din timpul vieţii bunicului său, conform
articolului 83 din Constituţie. Regenţa era formată din Principele Nicolae, fiul mai mic al
defunctului rege, Miron Cristea patriarhul României şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (înlocuit la moartea sa, în octombrie 1929 cu Constantin
Sărăţeanu, consilier la Înalta Curte). Andrej Dubicki, istoric polonez preocupat de istoria
României, în radiografia pe care o face problemei Restauraţiei în presa poloneză, prezintă
modul în care a fost percepută criza dinastică în Occident. El arată că prezenţa Patriarhului
Miron Cristea în cadrul Regenţei conferea acesteia prestigiul necesar, în timp ce principele
Nicolae făcea posibilă influenţa politică indirectă a Reginei Maria, soţia regelui decedat.Ca
secretar general al Înaltei Regenţe a fost numit Raoul Bossy pentru că era competent şi
capabil, serios, plin de tact, având misiunea de a media legăturile oficiale ale Regenţei cu
Guvernul şi cu birourile corpurilor legiuitoare.
Odată cu Regența, începea o etapă nouă în istoria monarhiei din România care era
pusă într-o situaţie precară, fiind limpede pentru toată lumea că instituţia monarhiei

458
Ibidem.
459
Nicolae Iorga, Supt trei regi, Editura Pro, Bucureşti, 1999, p.151.
460
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 89.

135
devenise un decor şi că întreaga putere se afla de fapt în mâinile lui Ion l. C. Brătianu.
Guvernul liberal a luat măsuri de siguranţă pentru a împiedica orice manifestaţie ostilă actului
de la 4 ianuarie 1925 sau o eventuală încercare a principelui Carol de a reveni în ţară: starea
de asediu a fost extinsă la nivel naţional iar presa a fost supusă unei severe cenzuri. Mai mulţi
ofiţeri şi oameni politici, printre care şi Nicolae Iorga, au fost atenţionaţi să nu facă
propagandă în favoarea fostului principe. De menţionat că Principelui Carol i s-a refuzat şi
autorizaţia de a reveni în ţară pentru înmormântarea tatălui său. De altfel, Brătianu, bântuit de
teama unei apariţii intempestive a prinţului sau de o explozie procarlistă a organizat
funeraliile în mare grabă. În schimb, la ieşirea din biserica română de la Paris, unde se
celebrase un serviciu religios în memoria tatălui său, a fost aclamat cu formula „Trăiască
Regele Carol al II – lea” -
În ziua de 25 iulie 1927 a fost dată publicităţii Proclamaţia Înaltei Regenţe în care
aceasta se angaja să asigure regelui Mihai I „putinţa să domnească peste o ţară care prin
dezvoltarea ei firească şi neîntreruptă să răspundă aşteptărilor puse de marii lui înaintaşi în
viitorul României”461.
În fapt, Regenţa nu i-a asigurat această „putinţă”, astfel că Mihai I va domni fără să
aibă vreun rol în conducerea statului. Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan erau adepţii fideli
ai lui Ion l. C. Brătianu. Regina Maria nu a fost inclusă în Regenţă, primind astfel o puternică
lovitură. Comentând situaţia regenţei, scriitoarea engleză Martha Solon consemna într-o
lucrare dedicată lui Carol al II- lea: „Graba într-adevăr cu care instituţia Regenţei fusese
decisă şi compoziţia sa părea dintre cele mai suspecte opoziţiei. Ele lăsau să se creadă ca şi
de altfel darea la o parte a Reginei Maria, că guvernul voise să constituie un organism docil
şi supus influenţei sale, astfel părea acest consiliu compus dintr-un adolescent şi doi
bătrâni”462.
Şeful P.N.L. vedea în revenirea în ţară a fostului prinţ moştenitor un fapt deosebit de
grav care lovea în instituţia monarhică. De altfel, prin actul de la 4 ianuarie 1926 credibilitatea
şi prestigiul familiei regale române scăzuse considerabil în ochii opiniei publice interne şi
internaţionale. Martor al evenimentelor, carlist convins la vremea aceea, juristul Pamfil
Şeicaru scris peste ani: „La moartea regelui Ferdinand pentru Ionel Brătianu se punea în tot
dramaticul ei complex problema viabilităţii monarhiei, pe care încerca să o salveze. El vedea
clar că întoarcerea prinţului Carol şi proclamarea lui ca rege ar zdruncina bazele morale ale
monarhiei”463.Despre micul principe Mihai, Rauol Bossy, spunea : „Numele lui, care
simboliza întregirea neamului şi era deosebit de drag românilor, dădea parcă micului vlăstar
domnesc un nimb de glorie şi de fericire”464.
În afara participării la unele festivităţi şi ceremonii unde era adus de mama sa
principesa Elena, Mihai I a rămas străin de problemele statului pe care la vârsta sa nu le
înţelegea. Era un copil preocupat de propriile lui jucării şi maşini. I se spusese că tatăl lui
plecase undeva „departe” şi de aceea nu se afla lângă fiul său. Bucurându-se de dragostea
mamei şi a bunicii (Regina Maria), regele Mihai se dezvolta bine, fiind un copil dolofan şi
optimist. Micul rege creştea voinic „în înţelepciunea educaţiei pe care i-o dădea însăşi
Augusta sa Mamă, A.S. principesa Elena”465. Se juca, învăţa, călărea, participa la anumite
oficiale, se minuna auzind, că există copii orfani care n-au jucării, îl fascina zborul avioanelor,
răcea şi tuşea, saluta milităreşte şi râdea reţinut înduioşat când era întâmpinat de lume cu
aplauze şi cuvinte frumoase. Era şi nu era un copil ca toţi ceilalţi… Într-un fel, era şi el orfan,

461
Ibidem, p.8.
462
Ioan Scurtu, Ibidem.
463
Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Editura Paideia, Bucureşti, 2008, p.17.
464
Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), volumul I 1918-1937, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993, ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe.
465
Valentin Hossu Longin, op. cit., p.104.

136
deoarece nu-şi văzuse tatăl de mulţi ani, la o vârsta când pruncii au mare nevoie de părinţii
lor, indiferent că sunt de os domnesc sau plebeu. Nu-i lipsea nimic şi totuşi...466
Regele Carol al II-lea l-a educat pe principele Mihai ca pe un moştenitor al
tronului, îndepărtându-l de mama sa. Şcoala creată la Palat cu elevi şi profesori anume
selectaţi avea un program copiat după modelul francez şi se desfăşura zilnic între orele 8- 12
şi 14-16, iar în pauze Marele Voievod avea prilejul să se joace cu colegii săi cunoscând astfel
mai îndeaproape viaţa şi problemele lor familiale. Tânărul Rege Mihai (1927-1930) devenit
apoi Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940) a fost educat în atmosfera de recunoştinţă şi
preţuire a înaintaşilor ale căror fapte stăteau la temelia României Mari. Când Mihai a ajuns la
vârsta şcolarizării gimnaziale, Regele Carol a decis „să înceapă ca toţi copiii cu legendele şi
istoria patriei româneşti” şi nu cu istoria Casei de Hohenzollern cum se procedase până
atunci în educarea odraslelor regale. În acest fel istoria naţională, cea dintâi carte a românilor
îşi ocupa locul cuvenit şi în educaţia moştenitorului tronului. Deşi făcea mult caz de grija sa
părintească pentru moştenitorul tronului, totuşi Carol al II-lea l-a ţinut pe Mihai departe de
viaţa politică. Acesta avea să declare: „Tatăl meu era foarte gelos din fire. El singur avea
dreptul să ocupe scena. Se temea să nu fie umbrit cumva, se înfuria împotriva celor despre
care se vorbea”. Chiar atunci când erau numai ei doi, discutau numai banalităţi: „Niciodată
vreun cuvânt referitor la situaţia politică sau economică”467. Este o declaraţie doar parţial
întemeiată. Documentele demonstrează faptul că regele Carol al II-lea şi-a pregătit
moştenitorul pentru menirea sa constituțională dar evenimentele istorice au impus ca
înlocuirea să se producă mai rapid, când pregătirea lui nu era finalizată468.
La 2 august 1927 s-a adoptat proiectul de lege pentru fixarea listei civile a casei
Regale potrivit căreia Regele Mihai dispunea de 22 milioane lei (dintre care şase milioane
pentru Regenţii Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan), Principele Nicolae primea şapte
milioane de lei, Regina Maria 20 milioane iar Principesa Elena,mama lui Mihai' primea şapte
milioane lei. Erau sume considerabile menite să asigure familiei domnitoare în rândul căreia
intrau acum şi doi regenţi un trai îmbelşugat lipsit de griji materiale.469
Aşa cum afirmă Dan Cernovodeanu, regele Mihai „a avut o primă copilărie tristă,
umbrită ulterior şi ie divorţul părinţilor săi. Vlăstarul domnesc a evoluat conform
protocolului, aproape numai între persoane mature care înconjurau Tronul. Nu cunoscuse
aproape de loc apropierea de copii de vârsta sa, accentuând astfel timiditatea şi spiritul de
modestie cu care îl dăruise natura”470. După terminarea şcolii primare la Castelul Peleş
(1928-1932), având ca mentor pe profesorul Nicolae Saxu, urmează studiile liceale într-o
clasă specială numită „clasa palatină”, organizată sub directa supraveghere a regelui
Carol al ll - lea. Şcoala avea la bază o concepţie democratică privind reprezentarea tuturor
păturilor sociale din toate provinciile ţării, alături de români fiind şi câte un elev al
principalelor minorităţi naţionale (maghiari şi germani). La stabilirea, criteriilor de selecţie
şi a principiilor educativ-pedagogice un cuvânt hotărâtor l-au avut savanţii Nicolae
Iorga şi Dimitrie Gusti. Printre profesorii pe care i-a avut regele Mihai amintim pe
istoricul C. C. Giurescu, filozoful Ion Zamfirescu, generalul Traian Grigorescu, fiul
Generalului Eremia Grigorescu şi alţii. Un rol în formarea elevilor îl jucau cursurile de
sinteză de la sfârşitul fiecărui an şcolar, călătoriile şi excursiile în ţară, studiindu-se la faţa

466
Ibidem.
467
Ioan Scurtu, Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p.81.
468
Traian D. Lazăr, Jurnalul Regelui Mihai I de România, vol. I, 1921-1940, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2011.
469
Valentin Hossu Longin, op.cit., p.133.
470
Ibidem.

137
136,locului istoria, geografia, ştiinţele naturii, artele şi viaţa de zi cu zi a oamenilor din toate
colţurile ţării471.
Presimţirea Regelui Ferdinand s-a adeverit: la 20 iulie 1927, el şi-a dat obştescul
sfârşit, astfel că Regenţa instituite chiar de el, la 4 ianuarie 1926, a intrat în atribuţii, după ce
mai întâi a depus jurământul în faţa „Reprezentanţiunii Naţionale”, în aceeaşi zi de 20 iulie,
la ora 15. Peste doi ani, la 9 octombrie 1929, după ce George Buzdugan a încetat din viaţă,
Regenţa a fost completată cu Constantin Sărăţeanu, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, un personaj aproape necunoscut fiind un erudit genealogist în privinţa familiilor
boiereşti din Muntenia. A fost ridicat la înalta demnitate prin manevre de culise, puse la cale
de către primul ministru, Iuliu Maniu, împreună cu Mihai Popovici, ministrul de finanţe şi
Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne, pe temeiul legăturilor de rudenie a celor doi
miniştri cu noul numit pentru că soţia sa era sora lui Mihai Popovici şi nepoata lui Vaida
Voievod. Numirea sa a surprins pe toţi. Despre el, Nicolae Iorga care sperase el să fie ales
membru în Regenţă, afirma maliţios la urechea lui Raoul Bossy: „Ăsta care l-au pus e de
treabă, dar o să se împiedice în hlamidă”.În asemenea împrejurări, situaţia Regenţei s-a
erodat tot mai mult, cu atât mai mult cu cât prinţul Nicolae sub preşedinţia căruia se afla
Regenţa, nu mai era interesat de nimic în afara manevrelor puse la cale pentru readucerea
fratelui său, prinţul Carol, pe tron472. Mai rămase singur patriarhul Miron Cristea, care se
străduia din răsputeri să menţină şi să întărească autoritatea şi administraţia românească în
Basarabia, să modernizeze armata, să înzestreze şcolile cu tot ceea ce era necesar pentru
procesul de învăţământ, etc. Din păcate, criza economică se simţea tot mai mult, cuprinzând
aproape toate ramurile economiei naţionale, impozitele deveneau tot mai greu de suportat,
corupţia creştea văzând cu ochii, comerţul şi industria erau practic ruinate etc. În asemenea
condiţii, situaţia Regenţei nu mai era deloc roză, autoritatea ei aflându-se în vizibilă scădere.
La toate acestea se mai adăugau zvonurile, tot mai insistente, cu privire la revenirea prinţului
Carol, precum şi criza politică din ţară, cauzată de lupta pentru putere desfăşurată de ţărănişti
împotriva liberalilor, care guvernau de mai mulţi ani.
Ţărăniştii erau convinşi că atât timp cât Regenţa era la putere, şansa lor de a guverna
era nulă. De aceea acţionau tot mai hotărât pentru readucerea pe tron a prinţului Carol,
socotind că numai prin el „îşi vedeau mântuirea”473. Or, o asemenea perspectivă nu era
văzută, cu ochi buni nici de Anglia. Cu toate acestea, ţărăniştii au perseverat în gândul lor.
Situaţia din ţară se deteriora, liberalii acumulaseră averi imense, chiar din bunurile statului.
Patriarhul Miron Cristea, ca singurul membru al Regenţei ce se mai bucura de autoritatea
necesară unei asemenea demnităţi, l-a determinat pe Iuliu Maniu să accepte formarea unui
guvern al Partidului Naţional Ţărănesc, dar în care să intre şi câte un reprezentant al altor
partide, adică un guvern de uniune naţională, pentru a determina alegeri anticipate şi
dizolvarea Camerelor. Aşa s-a format noul guvern condus de Iuliu Maniu, care, cu toate
că a jurat credinţă Regenţei şi Regelui Mihai I, a acţionat, în secret, pentru revenirea lui
Carol în ţară, aşa cum a promis la marea adunare a ţărăniştilor, organizaţi Ia Alba
Iulia, în 6 mai 1928, cu scopul de a exercita presiuni asupra,liberalilor pentru a părăsi
puterea, inclusiv printr-un proiectat marş asupra Bucureştilor474, de inspiraţie
mussoliniană.
Ajuns însă la putere, în urma alegerilor parlamentare din 12 (şi l5-19) decembrie 1928,
Partidul Naţional Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu, a manevrat imediat pentru a-şi
subordona Regenţa. Naţional-Ţărăniştii speriaţi de perspectiva celor 15 ani de regenţă sub

471
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p. 8, vezi şi Lilly Marcou, op. cit., p.216.(Lilly Marcou istoric francez de
origine română, doctor în litere, director de cercetare la Fundaţia Naţională de Ştiinţe Politice din Franţa).
472
Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p.7.
473
Ilie Sandru, Valentin Borda, op. cit., p. 168.
474
Ibidem.

138
influenţa liberalilor apreciau oportună revenirea lui Carol dacă nu ca rege cl puţin ca unul
dintre regenţi, poate singurul regent. Chiar Iuliu Maniu cocheta cu această idee.
P.N.Ţ. şi-a făcut un punct de program din revenirea lui Carol Caraiman în ţară şi
pentru început intrarea lui în Regenţă, unde Iuliu Maniu pregătise deja terenul prin provizoria
alegere a lui C. Sărăţeanu (rudă cu Al. Vaida Voievod şi cu Mihai Popovici) ca regent după
decesul lui Gh. Buzdugan.
Chestiunea prinţului Carol va căpăta mai multă greutate pe 7 octombrie 1929 când a
murit unul dintre regenţi, Gheorghe Buzdugan, care se bucura de respect în opinia publică.
Acest deces a pus în faţa factorilor politici o chestiune de natură constituţională. Regenţa
nu putea funcţiona descompletată. Maniu, în calitate de şef al guvernului a decis ca alegerea
celui de-al treilea regent să fie decisă de Parlament în şedinţă comună. Şefii partidelor de
opoziţie nu erau de acord, şi cereau convocarea unui Consiliu de Coroană care să numească
un nou regent. Maniu adoptă tactica aşteptării în care era maestru şi evită nominalizări
concrete până când P.N.Ţ. a depus candidatura lui Constantin Sărăţeanu, consilier la Curtea
de Casaţie şi puţin cunoscut. De fapt Sărăţeanu era o marionetă în mâinile P.N.Ţ. În aceste
condiţii naţional-ţărăniştii au pregătit întoarcerea lui Carol fără nici o consultare a Curţii sau a
Regenţei. Printre propunerile făcute pentru ocuparea postului vacant prin moartea lui C.
Buzdugan a fost şi Constantin Prezan dar a refuzat, nedorind să intre în maşinaţiunile
politice urzite de Iuliu Maniu475. Întoarcerea lui Carol era un colac de salvare pentru P.N.Ţ.
Ca urmare, pe neaşteptate, Carol a sosit în tară la 6 iunie 1930. Iuliu Maniu a propus
imediat ca el să fie ales în Regenţă, ceea ce nu s-a acceptat nici de către prinţ, nici de
majoritatea membrilor guvernului, astfel că Maniu şi-a prezentat demisia. La 7 iunie 1930 s-a
format un alt guvern, tot ţărănist, condus de G. G. Mironescu; era doar o manevră a
ţărăniştilor, cu misiunea limitată de a îndeplini procedura constituţională legată de
proclamarea prinţului Carol ca rege.
În România existenţa unei Regenţe efective tutelând un copil nu putea decât stârni
semne de întrebare privind raporturile cu vecinii, în primul rând. Se aveau în vedere cu în
special regimul horthyst şi cel sovietic, dat fiind faptul că Transilvania şi respectiv Basarabia
constituiau obsesii ale diriguitorilor de la Budapesta şi Moscova.
Convins că Regenţa şi-a trăit traiul, pentru că prinţul moştenitor urma să fie proclamat
rege, Patriarhul Miron Cristea s-a demis singur, în ziua de 7 iunie 1930: „Considerând că
proiectul de lege ce mi s-a prezentat de noul guvern Mironescu, pentru anularea actelor din 4
ianuarie 1926, atinge situaţia legală a regelui Mihai I, căruia i-am jurat credinţă - eu mă
simţesc îndatorat prin aceasta a mă demite din demnitatea de membru al Înaltei Regenţe,
Bucureşti, 7 iunie 1930 - m.p. Miron – patriarh”476.
În ziua următoare - 8 iunie - noul guvern Mironescu a prezentat parlamentului
propunerea de anulare a actului din 4 ianuarie 1926, astfel Carol devenind moştenitorul
de drept al tronului şi repus în toate drepturile la care renunţase în decembrie 1925.
Astfel, restauraţia era un fapt împlinit, iar Regenţa îşi încetase activitatea.
Regenţa constituită de către defunctul rege Ferdinand I în conformitate cu art. 83 din
Constituţia votată în martie 1923 a condus ţara timp de aproape trei ani, între 1927 şi 1930,
perioadă în care s-au petrecut o serie de evenimente importante pentru viitorul României.
Regenţa a fost departe de a fi la înălţimea aşteptărilor ceea ce a uşurat planurile fostului
principe moştenitor Carol.
Pe plan intern, în martie 1926 s-a adoptat o nouă lege electorală, a luat fiinţă Institutul
de studii bizantine; s-a format un nou guvern prezidat de generalul Averescu; în mai 1926 au
avut loc alegeri parlamentare, încheiate cu victoria Partidului Poporului; in octombrie s-a
desfăşurat Congresul extraordinar al PNŢ, la care s-a realizat fuziunea între PNŢ şi o parte din
475
Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.
476
Ibidem.

139
Partidul Ţărănesc; în 1927, la 10 mai, s-a semnat Concordatul cu Vaticanul, demers politic
prin care a fost reglementat cultul catolic din România, în sensul supunerii sale faţă de
legile ţării (a intrat în vigoare la 7 iulie 1929); în acelaşi an, 1927, la 7 iulie, au avut loc
alegeri parlamentare, soldate cu victoria Partidului Naţional Liberal, la 24 noiembrie, după
moartea lui I. I. C. Brătianu, s-a format un guvern liberal în frunte cu Vintilă l. C. Brătianu,
care a preluat şi conducerea PNL; anul următor (1928) s-a remarcat prin adoptarea unor legi:
Legea privind ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi stabilirea duratei de muncă la opt ore,
Legea pentru regimul general al cultelor, Legea privind organizarea învăţământului secundar,
conform căreia liceul teoretic durează şapte ani, în două cicluri, la care se adaugă un an
preparator în vederea studiilor universitare; în 1929 şi 1930 s-au înteţit acţiunile de protest ale
păturilor sociale defavorizate; au fost adoptate noi legi menite să coordoneze şi să controleze
activitatea economică în ţară. Pe plan extern, s-a desfăşurat o adevărată ofensivă a diplomaţiei
româneşti, finalizată cu o serie de acorduri şi înţelegeri internaţionale extrem de importante477.
Ca membru al Regenţei (20 iulie 1927-7 iunie 1930), patriarhul Miron Cristea s-a
implicat, atât cât i-a permis Constituţia, în derularea întregii vieţi politice, economice,
culturale şi sociale din ţară. Structural, el ştia şi ţinea să-şi îndeplinească toate sarcinile
asumate. Se poate spune că le-a îndeplinit, chiar dacă - şi acum - s-au ridicat voci – ca cea a
lui Nae Ionescu în „Curentul”- care contestau compatibilitatea funcţiilor de regent şi de
patriarh al României478. Or, el, Miron Cristea, se angajase , în ziua proclamării Regenţei, să
stăruiască pentru a da minorului Mihai posibilitatea să domnească peste o ţară care „să
răspundă aşteptărilor puse de marii lui înaintaşi în viitorul României”, să vegheze la
aplicarea Constituţiei şi să impună respectarea celorlalte legi ale statului român, să asigure
liniştea şi consolidarea României întregite. Un angajament dificil, e drept, dar respectat
întocmai în limitele privilegiilor sale479.
Odată cu intrarea în funcţiune a Regenţei începea o nouă etapă în istoria vieţii politice
în România. Ion l. C. Brătianu manifesta o anumită aroganţă faţă de Regenţă şi de membrii
familiei regale. După ce ani în şir cultivase speranţele Reginei Maria că în timpul Regenţei ea
va juca un rol politic de marcă, acum Brătianu nu era dispus să tolereze veleităţile acesteia.
Când regina văduvă l-a informat că dorea să plece la Paris pentru a discuta cu Carol anumite
probleme de familie, şeful PNL s-a opus cu cuvintele: „Dacă mă mai plictisiţi cu afacerile
dumneavoastră de familie, voi proclama Republica”480. Existau zvonuri periculoase potrivit
cărora Ionel Brătianu ar fi aşteptat doar un singur prilej favorabil pentru a proclama
REPUBLICA, al cărei preşedinte ar fi devenit (se pare) fie el însuşi, fie Nicolae Titulescu.
La 24 noiembrie 1927 Ion I. C. Brătianu a încetat din viaţă în urma unei operaţii de
amigdalită urmată de o septicemie. Vestea morţii liderului liberal a luat prin surprindere
opinia publică şi pe liderii politici. Odată cu dispariţia lui Ion I. C. Brătianu se încheia o
întreagă etapă din evoluţia istorică a României contemporane. Iorga aprecia că în acel
moment se stingea „o dominaţie fără pereche ca autoritate în lunga serie a cabinetelor
ministeriale din epoca intitulată constituţională”481. A fost înainte de toate un om al faptelor
ca şi tatăl său, al realizărilor concrete care s-au înscris pentru totdeauna în istoria românilor.
Contemporanii au realizat numai parţial golul produs prin dispariţia lui Ion I.C. Brătianu. Din
acest punct de vedere, C. Argetoianu ne oferă o explicaţie plauzibilă: „Moartea lui Brătianu a
schimbat toată situaţia politică din România. Ionel Brătianu ajunsese un fel de dictator ocult,
care sub forme constituţionale avea ţara în mână. Mai ales când se înscăunase Regenţa, toată

477
Ilie Sandru, Valentin Borda, op. cit., p. 169.
478
Arhivele Naţionale, fondul Miron Cristea, dosar nr.8, cf. Ilie Sandu, Valentin Borda, Un nume pentru istorie.
Patriarhul Elie Miron Cristea, p. 70.
479
Ibidem.
480
Ioan Scurtu,Criza dinastică din România, p.85.
481
Nicolae Iorga, Istoria românilor,Vol. X, p.455.

140
la discreţia lui. Cât ar fi trăit el, nici o schimbare de guvern şi cu atât mai vârtos o schimbare
de regim pentru reîntronarea lui Carol nu ar fi fost posibilă pentru voia lui, decât pe cale de
revoluţie, şi o revoluţie nu era uşor de pus la cale într-o ţară de blegi, cu armata supusă şi
disciplinată. Brătianu dispărut, situaţia se schimbă cu totul […] Odată cu Ionel a luat sfârşit
atotputernicia Partidului Liberal”482.
Existenţa Regenţei a fost privită cu neîncredere de o mare parte a opiniei publice şi era
contestată de principalul partid de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc. Fostul principe
devenea „un steag” al adversarilor guvernării liberale şi al Regenţei, care era alcătuită din
oameni fără experienţă sau cum afirma Iuliu Maniu, formă alcătuită „fără concursul liber
exprimat al naţiunii”. La 31 iulie 1927 principele Carol a făcut o declaraţie ziarului parizian
Le Matin în care ţinea să precizeze că „n-aş pregeta de a mă supune poporului meu şi de a
răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine”483. Era prima declaraţie publică
în care fostul principe îşi exprima dorinţa de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul
părintesc. În timpul Regenţei, fostul principe Carol devenea „un steag al păturilor potrivnice
dictaturii liberale". Avea dreptate Simona Lahovari când aprecia că sub ameninţarea unei
Regenţe care avea să dureze 15 ani „opoziţia se transformă în carlism, fără entuziasm pentru
persoana principelui, ci în convingerea omenească de altfel, că cui pe cui se scoate” 484. Pe
măsură ce timpul trecea, Regenţa devenea o instituţie tot mai şubredă şi lipsită de autoritate.
Contribuia la aceasta din plin Principele Nicolae care în loc să fie coloana de rezistenţă a
Regenţei, dovedea un total dezinteres politic485.
Momentul restauraţiei se apropia iar Principele Carol era decis să forţeze destinul.
Planul revenirii în ţară a fost elaborat şi aprobat la Castelul Coesnes (aflat la 180 km de Paris).
Ca şi unchiul său Carol I în urmă cu 76 de ani principele Carol şi-a făcut rost de un paşaport
fals pe numele de Eugen Nicolas. Prin revenirea lui Carol în România se derula o adevărată
lovitură de stat împotriva ordinii constituţionale monarhice existente, Carol Caraiman
acţionând pentru detronarea lui Mihai, Regele României. Sub motiv că „nu a putut realiza în
sânul cabinetului acordul asupra chestiunii constituţionale” la 7 mai Iuliu Maniu prezintă
demisia guvernului invocând considerente de ordin „moral” şi anume că nu putea contribui la
detronarea regelui Mihai I căruia îi jurase credinţă. Regenţa a încredinţat conducerea
guvernului lui Gh. Gh. Mironescu. Acesta a anunţat convocarea Parlamentului în ziua de 8
iunie1930 „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”486.
Întrunit la 8 iunie 1930 Parlamentul a decis anularea legilor adoptate la 4 ianuarie
1926 astfel încât succesiunea revenea lui Carol, care a fost proclamat rege. Principele Mihai a
primit titlul de Mare Voevod de Alba Iulia. Odată cu venirea Elenei Lupescu în ţară s-a
constituit camarila regală alcătuită din mari industriaşi şi bancheri, oameni politici,
prieteni personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu. Această grupare urmărea să-şi impună
voinţa peste normele constituţionale şi peste capul partidelor politice. Încă de la sfârşitul
anului 1930 din inspiraţia camarilei s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice şi
pentru un guvern de „uniune naţională”. Acest obiectiv a fost atins în aprilie 1931 când s-a
constituit guvernul Iorga. Odată cu decretul de numire Regele Carol i-a dat preşedintelui
Consiliului de Miniştri şi lista cabinetului. Era pentru prima oară când un rege al
României îşi permitea acest gest. În fond, guvernul Iorga constituia „replica pe care regele
o dădea partidelor politice care nu au înţeles să răspundă la apelurile ce li s-au adresat şi
era în acelaşi timp o lecţie pentru ele arătându-le că ţara se poate conduce la nevoie şi cu un

482
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, p.105
483
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p.10
484
Ibidem, p.11.
485
Ibidem, p.84.
486
Ibidem, p.83.

141
guvern în afara partidelor”487.Era de fapt primul gest caracteristic care a trădat clar intenţia
monarhului pentru soluţiile cu tentă autoritară.
Ca o chestiune de amănunt, relevăm că în legătură cu revenirea pe tron a regelui a
regelui Carol al II-lea, se comenta în presa maghiară despre posibilitatea unei uniuni
personale a Ungariei cu România prin persoana lui Carol, cele două ţări fiind mici şi „express
deopotrivă primejdiei în marea slavă”. De asemenea menţionăm că în legătură cu Restauraţia
a circulat şi zvonul privind aducerea pe tronul Ungariei a lui Otto de Habsburg, ca o ripostă la
Restauraţia din România488.
Guvernul Iorga n-a putut face faţă grelelor probleme cu care se confrunta ţara, mai ales
financiare, demisionând la 31 mai 1932, act ce marca eşuarea guvernării „peste partide”. În
faţa acestei situaţii regele a trebuit să revină la guvernarea întemeiată pe partidele politice.
Căderea guvernului Iorga era dovada faptului că încercarea regelui Carol al II-lea de a
institui un regim în afara partidelor politice, cvasipersonal, de a da o lovitură de graţie
regimului parlamentar-constituţional a eşuat. Această idee fusese formulată în chiar
cererea de demisie prezentată de Nicolae Iorga. Referindu-se la aceasta, M.I. Castian
conchidea: „cel care declarase că partidele nu fac decât rău ţării era silit, după un an de
guvernare, să recunoască necesitatea partidelor în viaţa politică489. Forţele democratice erau
derutate şi dezbinate, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să acţioneze decisiv pentru
atingerea obiectivului său politic. Domnia lui Carol al II-lea s-a împărţit în două etape. În
prima a respectat uzanţele constituţionale, deşi încă de la început a fost stăpânit de dorinţa de
a-şi asuma puteri sporite în stat şi de a ieşi din rolul pe care atât Carol I cât şi Ferdinand I îl
respectaseră. În cea de a doua, care a început cu februarie 1938 când a instituit dictatura
regală.

487
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, , Editura Enciclopedică, Bucureşti 1991, p.301.
488
Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, Editura Semne, Bucureşti, 2012, p. 106.
489
M.I. Castian, Regele Carol al II lea şi partidele politice, Bucureşti, 1932, p.58.

142
 CAPITOLUL XVII
CONSTITUŢIA, RESTAURAŢIA (1930) ŞI REGIMUL AUTORITAR AL REGELUI
CAROL AL II-LEA (1938-1940)

Prin actul de la 8 iunie 1930 a luat sfârşit ceea ce în epocă s-a numit „criza dinastică”
şi actul „restauraţiei” sau al „autorestauraţiei” apărea astfel ca o intrare pe făgaşul normal
constituţional privind succesiunea la tron a Principelui Carol. Timp de aproape cinci ani,
societatea românească a fost divizată în legătură cu legitimitatea actului de la 4 ianuarie
1926. Lupta politică a atins adesea cote foarte înalte, care depăşeau în fond problema
persoanei care se afla pe tron, punând în discuţie însăşi evoluţia societăţii româneşti490.
La începutul anului 1930 s-a dezvoltat în ţară curentul carlist. Mulţi oameni politici şi
opinia publică îşi îndreptau speranţele spre principele Carol perceput acum ca o victimă a
liberalilor. Şeful guvernului, deşi declara devotamentul faţă de regele Mihai căruia îi jurase
credinţă şi faţă de Regenţă, trimitea emisari să discute cu Principele Carol o eventuală
întoarcere a acestuia în ţară în schimbul unor „angajamente solemne”. respectarea constituţiei
în spiritul şi litera ei, refacerea căsătoriei cu Principesa Elena, ruperea definitivă a relaţiilor cu
Elena Lupescu491. De fiecare dată Carol a evitat să se angajeze faţă de Iuliu Maniu, dar
preciza că nu trebuia făcută confuzie între problemele politice şi cele personale şi că Elena
Lupescu nu a avut nici un rol în plecarea sa din ţară în 1925. Carol al II-lea a ştiut să profite în
calitate de principe, de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor, pentru a deveni
printr-o temerară acţiune personală, rege. Regele a ţinut să declare că „restauraţia” nu a fost
expresia acţiunii unor partide politice, ci a „voinţei naţionale” deoarece el a fost chemat „de
ţară”, de „popor”.
De fapt nici regenţii nu prea erau convinşi de utilitatea instituţiei pe care o reprezentau.
Principele Nicolae îşi continua viaţa alături de Ioana Săveanu, care după divorţ şi-a luat
numele de Ioana Doleti şi dorea revenirea lui Carol. Miron Cristea îi spunea lui Iorga:
„Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează
cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”492.
În privinţa revenirii lui Carol, foarte importantă era atitudinea armatei, deoarece
conform constituţiei, „capul puterii armate” era regele. În mod cert ofiţerii doreau un
comandant pentru că nici patriarhul, nici Sărăţeanu, nici Principele Nicolae nu aveau stofă de
şef al oştirii. În mediile ofiţereşti, curentul carlist era precumpănitor493. Până şi
Avramescu s-a arătat câştigat de curentul carlist condiţionând însă sprijinirea revenirii
principelui Carol în ţară şi renunţarea de către acesta la Elena Lupescu. Se creaseră zvonuri
periculoase potrivit cărora Ionel Brătianu ar fi aşteptat doar un singur prilej favorabil pentru a
proclama Republica, al cărei preşedinte ar fi devenit (se pare) fie el însuşi, fie Nicolae
Titulescu. Anul 1930 a reprezentat un punct de cotitură în evoluţia democraţiei. Pe fundalul
crizei economice şi a incompetenţei guvernelor de a o gestiona, urcarea pe tron a Regelui
Carol al II-lea a însemnat apariţia unui factor destabilizator în sistemul politic. Nu lipsit de
calităţi (inteligenţă, cultură, cunoscător a mai multor limbi străine,putere de muncă), noul
monarh nu avea vocaţia tatălui său, Regele Ferdinand, de a-şi juca rolul constituţional în
limitele - de altfel destul de largi – pe care i le conferea legea supremă. Mult mai românizat
decât predecesorii săi, Carol avea gustul jocului politic, al intrigii de culise şi al manipulării.
Încă din exil principele Carol îşi propusese să transforme monarhia într-un factor de prim
ordin în viaţa politică românească.

490
Ioan Scurtu,Carol al II-lea, p.95.
491
Ibidem.
492
Nicolae Iorga, Supt trei regi,p.377.
493
Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, (1925-1930), p.86.

143
 Marea lui dorinţă de a domni era identificată cu proiecţia unei Românii puternice,
respectat pe plan internaţional, o Românie model pentru vecinii săi.
Prinţul Carol era la curent cu situaţia din ţară, căutând să profite de criza generală din
ţară, de disensiunile dintre partidele politice, pentru a-l înlătura pe regele minor şi a urca el pe
tron. Principele a decis să forţeze destinul, venind inopinat în ţară şi punând astfel
factorii politici în faţa faptului împlinit. În activitatea sa pe linia revenirii la tron, Carol
a primit şi sprijinul unui membru al familiei Brătianu, care era reprezentantul „tinerilor
liberali” şi care era de acord cu anularea actului de Ia 4 ianuarie şi urcarea lui Carol pe
tron. Această colaborare a istoricului George Brătianu era o lovitură dată liberalilor494.
La 8 iunie 1930 Parlamentul a decis anularea actului de la 4 ianuarie 1926. La
propunerea lui Grigore Iunian a fost adoptat proiectul de lege prin care se anulează toate
actele care au servit la succesiunea la tron a regelui Mihai. Astfel s-a produs restauraţia, cu
care prilej istoricul Nicolae Iorga aprecia: „astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”495.
De fapt, actul restauraţiei a marcat încheierea crizei dinastice şi începutul domniei lui
Carol al II-lea în care mulţi români îşi puneau mari speranţe496. Un efect important al
restauraţiei a fost scindarea Partidului Naţional Liberal urmat de formarea camarilei
regale care s-a constituit odată cu venirea în ţară a metresei regelui, Elena Lupescu.
Această camarilă regală va juca un rol important în politica României timp de un
deceniu.
Ca să „compenseze” detronarea lui Mihai, Parlamentul i-a acordat acestuia pe lângă
calitatea de moştenitor, titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”, printr-un capriciu onomastic
conceput de Mihail Manoilescu. pe care Nicolae Iorga l-a catalogat drept „nepotrivit” şi
,,ridicol”. Nicolae Titulescu avea să afirme mai târziu că România este ţara în care „tronul se
moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tata”497.
Încercând să-şi impună regimul de autoritate monarhică sau al monarhiei active prin
subminarea constituţionalismului românesc regele Carol nu a găsit momentul extern favorabil
pentru îndeplinirea planurilor sale. În Spania se desfăşura lupta împotriva dictaturii, Alfonso
al XIII-lea fiind obligat să părăsească ţara; în Bulgaria, regimul autoritar al regelui Boris se
afla în criză,la fel ca şi dictatura lui Mussolini în Italia, iar în Turcia Mustafa Kemal Atattürk
încerca o formă de guvernare democratică. Situaţia dificilă a guvernărilor autoritare sau
dictatoriale a fost folosită de partidele şi grupările politice din ţară drept argument în
susţinerea şi propagarea concepţiilor democratice. Proiectul politic al lui Carol al II-lea
referitor la modelul de autoritate se numea Benito Mussolini. Prinţul Carol aprecia reforma
politică din 24 decembrie 1925 din Italia prin care se legifera reîntoarcerea la un guvern
neparlamentar, dar constituţional, răspunzător faţă de rege, nu faţă de Parlament. Este modelul
cu care s-a întors Carol şi pe care a încercat să-l aplice în România reuşind să-l impună prin
lovitura sa din 1938498.
În perioada 1930-1938 are loc transformarea instituţiei monarhice care trece de
la un regim dinastic democratic sub rigorile Constituţiei din 1923 la un regim dinastic
autoritar prin diluarea şi pulverizarea până la completa anihilare a regimului politic
pluripartitist şi a democraţiei parlamentare. În primii ani de domnie, printr-o rotativă
guvernamentală, regele a acceptat guverne de partide care aveau în frunte prim-miniştrii
reprezentativi şi docili (generalul George G. Mironescu). Primii miniştrii pe care regele Carol

494
Idem, p.95, vezi şi Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918- 1940. Evoluţia regimului politic de la
democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996.Colecţia „Pagini de Istorie”.
495
Ibidem.
496
Ioan Scurtu,Criza dinastică din România, (1925-1930), p.86.
Cornel Constantin Ilie, Noul rege al României, în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul II, Nr.7,
497

aprilie2010, p.19.
498
Stoenescu Alex. Mihai, op. cit., vol.III, Cele trei dictaturi, p. 47.

144
al II-lea i-a preferat lui Maniu sau Vaida-Voievod au fost doi liberali: I.G.Duca, cel mai aprig
duşman al său, care declarase la 8 iunie 1930 că „nu-i va întinde mâna” şi Gh. Tătărăscu care,
ca subsecretar de stat la interne, îl supraveghea în timpul exilului, prin organele de siguranţă.
După zece ani de încercări, suveranul atât de ahtiat de putere şi-a văzut visul cu ochii:
dictatura regală. Din păcate pentru ţară, preţul a fost pe măsura erorii politice: sfârşitul
României Mari.
Carol era şi exponentul celor dezgustaţi de prestaţia partidelor politice şi a
parlamentarismului în general şi considerau că acestea nu fac altceva decât să piardă timpul în
lungi discuţii sterile fără cap şi fără coadă, în vreme ce pentru marile probleme economice şi
sociale ale României nu exista nici o soluţie concretă.
Se ajunsese până acolo încât partidele politice însele se transformaseră în societăţi
anonime cu profit nelimitat, oamenii politici la rândul lor fiind indiferent de nuanţă, nişte
demagogi insensibili la interesul naţional şi animaţi de o aprigă dorinţă de înavuţire.
Pentru mulţi instituţia monarhică reprezenta unicul reazem real şi unicul model
credibil pe care românii erau obligaţi a-l urma. Unii propuneau ca regele să stăvilească măcar
pentru o vreme activitatea partidelor alţii să numească un hibrid de parlament local total
subordonat Coroanei, alţii să se bazeze exclusiv pe sprijinul armatei. Se crease impresia că
democraţia nu reprezintă decât un paravan în spatele căruia partidele nu fac altceva decât să-şi
pregătească accesul la putere. Chiar Nicolae Iorga înfierase cu vehemenţă sterilele lupte
politice, arivismul unora din cei implicaţi în acestea, găsind chiar un termen plastic pentru a-i
caracteriza:”fripturişti”.
Regele Carol plănuia deliberat o compromitere şi o minimalizare a partidelor politice
cu scopul ultim al impunerii propriei sale puteri personale.
De fapt situaţia general europeană indica o depreciere a conceptului de „democratic”
fapt stimulat foarte mult de primul război mondial.
S-a văzut că în ţări cu tradiţie democratică îndelungată, că experienţa războiului a
determinat o creştere a rolului executivului în detrimentul legislativului.
Europa de după 1919 manifesta o stranie admiraţie (existau şi excepţii) faţă de ideea
de ordine, de planificare, în acest sens chiar unii economişti luând de pildă ca exemplu
sistemul planificat sovietic sau experienţa corporatistă din Italia.
Chiar regele Carol al II-lea afirma într-un interviu oferit ziaristului englez A.L.
Easterman că „Democraţia nu poate avea în România aceleaşi conotaţii ca în Anglia. Rolul
suveranului în România diferă de rolul altor monarhi, singurul element din stat, capabil să
menţină o limită strictă între ele şi astfel chiar stabilitatea regimului este suveranul”.
Restauraţia sau „Noul Regim” (sau chiar regimul restaurării solidarităţii naţionale)
era percepută în mediile intelectuale procarliste ca o acţiune care a contracarat „nestatornicia
guvernelor”. În plan teoretic, aceasta era de fapt un melanj al curentelor filozofico-literare
care frământau societatea şi ne prezintă un suveran ocrotitor al culturii sau cum afirma chiar
regele la cursurile Universităţii de vară de la Vălenii de Munte în august 1930: „Voi fi un nou
Brâncoveanu al culturii româneşti”. S-a căutat a se prezenta pe Carol al II-lea ca un
reprezentant al monarhiei ereditare şi tradiţionaliste, sau cum îl prezenţa Iuliu Maniu, la
început, ca un reprezentant al „monarhiei patrimonialiste”, un apărător al patrimoniului
moral şi naţional al ţării care să suplinească din plin coerenţa guvernelor furnizate de partidele
politice. Prin lovitura de stat de la 10 februarie 1938 Regele Carol al II-lea era prezentat ca
„salvatorul” naţiunii, ajunsă în pragul destrămării. Ca urmare a luptelor dintre partidele
politice orchestrată cu talent chiar de către suveran.
Constituirea Parlamentului marca încheierea procesului de instituţionalizare a
regimului instaurat la 10 februarie 1938. Nota caracteristică a acestui regim a fost o mare
diferenţă între conţinut şi formă, o extraordinară propagandă în favoarea „noii ere” inaugurată
de Carol al II lea, dar care, în fond, continua cele mai multe practici din perioada anterioară.

145
Cunoscând din interior acest regim, Valer Pop scria: „La aparenţă, România era organizată
ca un stat totalitar, cu o Constituţie autoritară, cu un partid unic, cu regele ca şef de partid,
cu toată lumea îmbrăcată în uniformă, cu salutul roman, etc. Toate acestea erau însă o
simplă spoială care nu putea exclude realitatea pentru observatorul perspicace: România
făcea antisemitism de circumstanţă, regim totalitar cu masoni şi democraţi cunoscuţi şi
încerca să încropească o apropiere de Germania cu anglo şi francofilii ş.a.m.d. Regele era
încurajat de oameni de aceleaşi credinţe, iar situaţia Elenei Lupescu era mai tare decât
oricând”499.
Interesante sunt şi aprecierile regelui Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba-Iulia şi
moştenitorul tronului, „Încetul cu încetul regele Carol începuse să se preocupe mai mult de
prestigiul său personal decât de interesul naţional. Căpătase pentru manifestările pompoase
şi pentru paradele bătătoare la ochi un gust care se apropia de ridicol. În timp ce uzinele
germane de armament mergeau din plin, suveranul României dădea impresia că se
interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de mobilizarea necesară a
armatei. În acele vremuri tulburi, ţara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în
fruntea ei un dictator de operetă, care amintea neplăcut de domnitorii şi paşii ocupaţiei
turceşti”500.
La rândul său, Carol al II-lea avea să scrie: „Lumea democratică n-a auzit decât
versiuni ale unor nemulţumiţi şi a adoptat formula lor: <dictatura regelui Carol>, fără a
vedea adevăratul rost al acestei schimbări.[…] Instaurarea noului regim în România a fost
semnalul unei lupte înverşunate pentru salvarea ţării şi pentru curmarea unui rău ce lua, din
ce în ce, proporţii îngrijorătoare”501.El avea în vedere, pe de o parte, luptele sterile de partid
şi pe de altă parte, ascensiunea Gărzii de Fier pe care o considera un grav pericol pentru
existenţa României. Împotriva legionarilor Carol al II-lea va trece la măsuri represive. Odată
cu asasinarea lui Codreanu (Armand Călinescu consemnează în jurnalul său că regele Carol al
II-lea îl viza chiar şi pe Iuliu Maniu, dar acesta s-a opus), terorismul de stat devine metodă de
conducere, alimentând o spirală a violenţei în care vor pica, rând pe rând, Armand Călinescu,
252 de fruntaşi gardişti, 64 de demnitari ai regimului carlist masacraţi la Jilava în 26/27
noiembrie 1940, Iorga şi Madgearu şi alte câteva sute de personalităţi politice, culturale sau
oameni simpli. Cam mult pentru un popor ale cărui principale calităţi se consideră a fi
credinţa şi toleranţa.
Revenirea lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii şi nu
atât în imoralitatea personajului devenit regele României, ci în hotărârea sa de a pune
capăt sistemului democratic întemeiat pe competiţia partidelor politice şi de a instaura o
monarhie autoritară în fapt, dincolo de aparenţe o dictatură regală. După venirea pe
tronul ţării a regelui Carol al II-lea atacurile forţelor prodictatoriale împotriva sistemului
parlamentar s-au intensificat. Monarhia s-a transformat ea însăşi într-un centru important
de polarizare a unei părţi a forţelor potrivnice parlamentarismului.
Degradarea vieţii politice politice din România trebuie căutată în tendinţele autoritare
ale lui Carol al ll lea, îndepărtat de liberali de la succesiune în 1925 tocmai pentru
excentricităţile sale compromiţătoare pentru instituţia monarhiei, ale cărei prerogative erau
restaurate în 1930. Din acel moment, prin poziţia monarhului de divizare a partidelor în
scopul slăbirii forţei lor de guvernare, soarta sistemului democraţiei parlamentare româneşti
era pusă în pericol. Dintre oamenii politici s-au găsit persoane care s-au făcut părtaşe unui
asemenea joc diabolic, contribuind deci la compromiterea sistemului constituţional.

499
Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, Ediţie Nicolae Mareş, Bucureşti, Editura Colloseum, f.a.,p.30.
500
Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces,
Bucureşti, Editura Libra, 1995, p. 73.
501
Carol al II-lea, În Zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, Editura Universitaria, Bucureşti,
1994,p.95.

146
 Accentuarea treptată a amestecului Coroanei în viaţa politică mai ales din 1934 a
afectat funcţionalitatea regimului parlamentar, demonstrând că regele Carol al II- lea, spre
deosebire de înaintaşii săi regii Carol I şi Ferdinand I nu s-au ridicat la înălţimea rolului impus
Coroanei de actul din 1866 şi anume acela de a fi factor de echilibru în disputele politice.
Frontul Renaşterii Naţionale era de fapt o creaţie politică unică, eminamente dependentă de
rege sau un instrument graţie căruia „statul, care a fost în realitate victima politicianismului”
este „repus în drepturile lui, în rosturile sale fireşti”502.
Cu tot eclectismul de principii, unele prevederi ale Constituţiei din 1938 ţinteau
neîndoielnic slăbirea capacităţii de organizare şi ripostă a extremei drepte, în special
Garda de Fier, devenită duşmanul personal al regelui. Astfel, printr-o serie de dispoziţii
normative incluse în constituţie era interzisă luarea şi prestarea jurămintelor de credinţă către
persoanele care nu aveau acest drept acordat prin lege. Preoţii nu mai aveau voie să-şi pună
autoritatea sau lăcaşul de cult în slujba propagandei politice şi se interzicea orice asociaţie
politică pe temeiuri ori pretexte religioase. Comparativ cu Constituţia din 1923, cea adoptată
în 1938 nu mai prohibea „deosebirile de naştere şi titluri nobiliare”, admiţând şi recunoscând
tacit deosebirile sociale şi de clasă între cetăţeni. Constituţia carlistă era redefinită ca „o
chartă acordată ţării de către rege”503.

502
Al. Gh. Savu, Dictatura regală (1934-1940), Bucureşti, Editura Politică, 1970, p.151. Pentru detalii vezi şi
Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
503
Al. Gh. Savu, op. cit., p.151.

147
 CAPITOLUL XVIII
CONSTITUŢIA REGELUI CAROL AL II-LEA ŞI DEGRADAREA VIEŢII
CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, regele l-a demis pe Octavian Goga şi a
constituit un nou guvern condus de Patriarhul Miron Cristea, în ziua de 11 februarie a fost
decretată starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării, menţinerea ordinii publice şi siguranţei
statului trecând în mâinile armatei. Au fost numiţi noi prefecţi de judeţe din rândul ofiţerilor
cu grad de locotenent-colonel sau colonel. Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o
mare instabilitate şi incoerenţă. În intervalul 10 februarie 1938-6 septembrie 1040 s-au
perindat la cârma ţării nouă guverne.
Ceea ce l-a determinat pe regele Carol al II-lea să acţioneze rapid în privinţa instaurării
dictaturii personale a fost intenţia legionarilor la sugestia lui O. Goga de a vota listele
Partidului Naţional Creştin conform alianţei dintre Goga şi Codreanu de a câştiga alegerile din
2 martie 1938.
Această înţelegere dintre Goga şi liderul legionarilor era consecinţa emisarilor de la
Londra şi Paris, în consecinţă Franţa şi Anglia au cerut imediat ca regele să intervină urgent
pentru a torpila o asemenea eventualitate.
Momentul ales de regele Carol pentru a recurge la mult dorita lovitură de stat era
prielnic. Partidele democratice P.N.Ţ. şi P.N.L. se temeau de mişcarea legionară, de o
eventuală dictatură a acesteia şi de modificarea politicii externe a ţării pe care o preconiza
deja Corneliu Zelea Codreanu la 30 noiembrie 1937: „În 48 de ore de la biruinţa Mişcării
legionare. România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”. În plan politic se mai prefigura şi
o înţelegere de colaborare între P.N.L. şi P.N.Ţ., conform înţelegerii din 6 februarie1938 între
Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu.
De regulă o lovitură de stat se pregăteşte în secret şi se realizează noaptea, opinia
publică fiind pusă în faţa faptului împlinit. În esenţă, lovitura de stat are un caracter
anticonstituţional şi vizează o schimbare la vârf a echipei şi a metodelor de guvernare.
Astfel s-a procedat şi în România în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cel care a
recurs la această soluţie fiind regele Carol al II-lea care demult timp nutrea acest gând.
La 10 februarie 1938 Carol al II-lea culegea roadele politicii pe care o promovase timp
de opt ani vizând dezbinarea şi compromiterea partidelor politice, prezentând Monarhia ca
singura care putea salva ţara într-un moment de mare tensiune.
Spre deosebire de alte ţări, în care regimul autoritar s-a instalat în urma unei
confruntări cu forţele politice democratice, în România el a fost acceptat sau chiar
sprijinit ca o replică la o eventuală dictatură de extremă dreaptă.
„Larga adeziune populară” cu care regele se mândrea era o iluzie în condiţiile în care
propaganda ostilă regelui era interzisă iar presa partidelor politice era suprimată. Consiliul de
Coroană n-a putut asigura regelui influenţa şi prestigiul urmărite de acesta. În momentele
critice din vara anului 1940, regele s-a văzut nevoit să invite la şedinţele Consiliului de
Coroană oameni politici care-i erau adversari declaraţi şi să asculte din partea lor
rechizitorii dintre cele mai dure. Astfel, un organism oficial conceput ca un sprijin al
regimului s-a transformat într-un cadru de manifestare a unor persoane ostile regelui.
Carol al II-lea, ataşat ideii de dezvoltare a „spiritului public” şi doritor să consolideze
Patrimoniul naţional, era ostil manifestărilor de „egocentrism” şi „individualism anarhizant”.
Constituirea F.R.N. împlinea un proiect mai puţin ambiţios, datând din 1934, anul în care
regele crease Straja Ţării, organizaţie de tineret căreia regele dorea să-şi inculce gustul
valorilor patriotice. Denumirea de Front al Renaşterii voia să indice caracterul de mişcare

148
largă, care să ofere opiniei publice un ideal, o preocupare de viitor. Armand Călinescu
compara înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale cu „Junimea” de odinioară a cărei deviză
era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Prin realizarea acestei formaţiuni se revenea „la o
veche tradiţie românească a unirii în toate momentele grele, toate marile realizări au fost
rezultatul unor eforturi comune”. Deviza F.R.N. era „Regele şi Naţiunea-Munca şi
Credinţa”. În folclorul epocii privind F.R.N. i se spunea : „Frontul Răilor şi Netrebnicilor”
sau „Frontul Ruşinii Naţionale”. În această organizaţie s-au înscris şi legionarii cu scopul
ascuns „pentru a-i cunoaşte secretele şi a-i sabota lucrarea”504. Acest regim al partidului
unic nu avea totuşi nimic în comun cu dictaturile ce înfloreau atunci în Europa. Unii voiau să
vadă în el o copie a regimurilor totalitare din Germania şi Italia. Comparaţia nu era exactă.
Carol al II-lea era un rege atipic, elitist în gusturi, impregnat de valorile occidentale,
impermeabil la naţionalism extremist, xenofobie şi intoleranţă. Admirator al revoluţiei
franceze de la 1789 şi al planurilor cincinale sovietice, regele crease în România premisele
consolidării marii burghezii ale cărei mari averi, gândea el, puteau constitui o rezervă
importantă pentru ţară. Regimul lui autoritar reprima Garda de Fier nu şi partidele politice.
Deşi aflate în afara legii, acestea din urmă continuau să existe, iar regele se consulta frecvent
cu liderii lor. Chiar noua Constituţie avea unele prevederi care în mod cert erau îndreptate
împotriva legionarilor astfel dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat de la 21 de
ani la 30 de ani, cu scopul de a menţine extrema dreaptă la periferia vieţii politice,interdicţia
pentru preoţi de a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, interdicţia
propagandei politice în lăcaşurile de cult, etc505.
Regimul de autoritate personală a funcţionat mai puţin de doi ani, Complexul de cauze
externe ce a dus inevitabil la prăbuşirea lui a demolat tot ce încercase să facă acest rege
luminat în cei zece ani de domnie.
Crearea Frontului Renaşterii Naţionale avea ca scop să facă legătura între Coroană şi
Naţiune. Frontul ar fi trebuit să fie un instrument maleabil care să faciliteze apropierea şi
solidarizarea tuturor românilor adversari ai extremismului. Frontul Renaşterii Naţionale n-a
putut căpăta consistenţa dorită de rege deoarece nu avea program şi ideologie clare. Era gândit
ca o structură tranzitorie, urmând să funcţioneze pană când „normalizarea vieţii politice” ar fi
permis revenirea la regimul pluripartitist. Într-un context marcat de tulburări interne şi
pericole externe, regele voia să sudeze naţiunea în jurul statului şi să devină el însuşi garantul
ordinii şi securităţii naţionale. La 22 iunie 1940, Carol înlocuia FRN cu Partidul Naţiunii, al
cărui preşedinte devenea Urdăreanu, mareşalul Palatului fiind declarat „partid unic şi
totalitar” aflat sub conducerea supremă a regelui. Formaţiunea se voia a fi expresia unei largi
solidarităţi naţionale. Regele credea pe mai departe în forţa regimului său monopartidist.
Regele Carol al II-lea ne apare în postura bizară şi evident neconstituţională dacă ne raportăm
la Constituţia din 1923, de a fi şi şeful unui partid ce avea nici mai mult nici mai puţin
pretenţia de a deveni un fel de factotum în stat, un instrument de legătură între Coroană şi
naţiune.
Astfel, regimul de la 10 februarie 1938 a degenerat în totalitarism, regele Carol I
devenind primul dictator din istoria României.
Motivul pentru care F.R.N. va fi transformat în Partidul Naţiunii era că nu se realizase
solidarizarea tuturor cetăţenilor în jurul regelui, eliminarea oricăror conflicte politice interne,
dispariţia acţiunii centrifuge a minorităţilor naţionale şi mobilizarea pentru apărarea
graniţelor. De fapt prin crearea partidului unic se dorea a se arăta Germaniei apropierea şi în
plan politic: un partid totalitar de tip fascist cu legi rasiale de aceeaşi inspiraţie cu un rege care

504
Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976,p.157.
505
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti,
1999.

149
devine şi conducător de partid. Partidul Naţiunii nu a funcţionat decât două luni, dar a
fost o prezenţă reală în viaţa politică românească pentru că moştenise structura
organizatorică a F.R.N.506
Regimul instaurat în februarie 1938, chiar dacă a evoluat spre o restrângere a
drepturilor şi libertăţilor democratice prin desfiinţarea partidelor politice, introducerea unei
noi instituţii, Frontul Renaşterii Naţionale, care „reprezenta interesele colective ale statului şi
naţiunii însăşi”, orientarea spre dreapta a regimului carlist s-a realizat nu din convingere, ci
din nevoia găsirii unor soluţii de salvare a ţării în condiţiile derutei politice în care intraseră
chiar statele europene democratice de îndelungată tradiţie. De aceea naţionalismul şi
antisemitismul regimului au fost moderate. Abia spre sfârşitul domniei sale, la 9 august
1940 se adoptă decretul lege nr.2659 „privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din
România, inspirat din legislaţia rasistă nazistă”507. Unele din vechile libertăţi cetăţeneşti au
rămas în vigoare iar parlamentul, chiar dacă a suferit transformări esenţiale, şi-a păstrat totuşi,
fie şi numai prin componenta sa calitatea de instituţie democratică a societăţii. Regimul lui
Carol al II-lea nu s-a identificat în chip esenţial cu o dictatură clasică păstrând până la un
punct aparenţele democraţiei deşi fondul originar al acesteia fusese modificat.
Reformele instituţionale ale constituţiei din 1938 au fost elaborate în cursul
anului 1938 şi în prima jumătate a anului 1939, fiind încheiate în linii generale la 15 iulie
1939. La crearea noului cadru instituţional s-a acţionat cu mare rapiditate, hotărârile
succedându-se într-un ritm aproape vertiginos, lăsând impresia de improvizaţie şi instabilitate
legislativă datorită modificărilor şi remodificărilor intervenite în procesul legislativ. De pildă,
Consiliul Legislativ a fost modificat de opt ori, Ministerul de Externe a avut şase legi de
organizare iar cel al Economiei Naţionale, cinci.
Prin decret regal, la 30 martie 1938, Carol a instituit ca un organ politic distinct
Consiliul de Coroană508. S-a dat un caracter legal Consiliului de Coroană, care funcţionase
până atunci în virtutea tradiţiei. El devenea un organ de stat esenţialmente nou, cu caracter
permanent, membrii lui primind şi o indemnizaţie lunară de 50 000 lei. Constantin Argetoianu
aprecia în memoriile sale că „s-a înfiinţat o instituţie supremă politică, care fără să lege
mâinile suveranului, va influenţa greu asupra hotărârilor sale. Va fi greu Regelui să ia
hotărâri împotriva votului Consiliului de Coroană, deşi ar putea să o facă”509. Imediat
după ce a ajuns la putere, Ion Antonescu a desfiinţat Consiliul de Coroană, dispărând
astfel nu numai o instituţie, ci şi o tradiţie istorică.
Constituţia din 1938 care instituţionalizase regimul monarhiei autoritare,
introducea odată cu creşterea puterii autoritate a monarhului şi cultul personalităţii în
societatea românească, care va uza şi compromite rapid structurile şi instituţiile regimului,
aşezământul fundamental şi însăşi persoana regală. Constituţia din 1938 devine preambulul
guvernării practic fără constituţie a României în perioada septembrie 1940-august 1944.
Suspendarea constituţiei a fost consecinţa practicii nechibzuite a monarhului, incapabil să
rezolve problemele ţării, dar şi ca rezultat direct al noilor mutaţii intervenite în politica
externă europeană în perioada martie 1938-septembrie 1939. Apropierea de putere a lui Ion
Antonescu şi a Legionarilor a fost consecinţa nu numai unor evenimente mai vechi petrecute
în timpul Restauraţiei din 1930, dar mai ales în timpul domniei autoritare când distrugerea
principiilor constituţionale a deschis drumul aventurii periculoase pentru România după
septembrie 1940.

506
Petre Ţurlea,Partidul unui rege:Frontul Renaşterii Naţionale,Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006,p. 232.
507
Ioan Scurtu, Carol al II- lea, p.72
508
Ibidem.
509
Al. Gh. Savu, op. cit., p. 172.

150
 În opinia regelui Carol al II-lea prin intermediul acestei Constituţii se dădea
executivului mai multă autoritate, „ca să lupte cu mişcarea extremistă” şi deci creşteau
posibilităţile de a se menţine România în cadrul „intereselor sale permanente”510.
Urcarea pe tronul României a lui Carol al II-lea a deschis în istoria monarhiei române
un capitol nou: monarhia s-a aruncat în vâltoarea luptelor politice ca unul dintre competitorii
ce-şi disputau acapararea conducerii statului. Carol a scos de la naftalină vechea deviză a
monarhiei absolutiste, „L'Etat c'est moi”, şi a înscris-o pe blazonul său. În anul 1938, regele
Carol al II lea trece la realizarea loviturii de stat a cărei esenţă constă în trecerea de la
regimul parlamentar constituţional la regimul de autoritate monarhică în care
conducerea ţării era preluată de suveran.
Prin lovitura de stat din februarie 1938 se aducea o gravă atingere sistemului
democratic prin anularea sau diminuarea substanţială a unor instituţii clasice pentru
democraţie: exprimarea liberă, pluripartitism, parlamentarism autentic, guvernare
responsabilă, monarh deasupra intereselor şi luptelor politice. Limitarea drastică a libertăţii de
organizare şi manifestare, starea de asediu şi cenzura, o propaganda dezlănțuită pentru
„mesianismul monarhic” prezentarea monarhiei ca unicul factor de decizie în timp ce
naţiunea a fost redusă la rolul de înfăptuitor al voinţei regale sunt tarele regimului monarhiei
constituţionale din perioada 1938-1940. Constituţia din februarie 1938 avea drept
principal scop crearea condiţiilor pentru ca Regele să deţină toate puterile în stat. Prin
Constituţia din 1938 se acorda-pentru prima dată în România-dreptul de vot pentru
femei. Înlocuirea Constituţiei din 1923 cu cea din 1938 a însemnat prima „involuţie” în
planul formelor constituţionale elaborate şi adoptate în societatea românească. În fapt
constituţia din 1938 avea o esenţă pronunţat corporatistă. Conform spiritului ei, puterile
parlamentare au fost şi mai mult reduse, iar sistemul administrativ şi-a accentuat caracterul de
centralizare.
Prin Constituţia din 1938, separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se
produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine „capul statului”.
Regele în fapt a pus capăt unei continuităţi constituţionale de aproape 72 de ani, ceea ce
reprezintă un atentat împotriva poporului român. În drept, Constituţia din 1 iulie 1866,
revizuită la 29 martie 1923 rămânea singura în vigoare astfel încât a putut fi repusă în vigoare
doar printr-un simplu decret regal la 31 august 1944. Carol al II- lea, abdicând, nu a atras
după sine modificarea regimului monarhic, care a fost menţinut.
Nici reprezentanţii Germaniei hitleriste, nici Ion Antonescu sau Horia Sima şi nici
şefii partidelor politice tradiţionale nu au insistat asupra abolirii monarhiei, deşi momentul era
extrem de prielnic. Pentru Ion Antonescu, monarhia prin regele Mihai era un simbol, dar
nu avea dreptul să se amestece în conducerea statului. Carol al II-lea a compromis
instituţia monarhică care a devenint principalul factor de decizie în stat, dar prin
nesocotirea normelor democratice, a dus la falimentul regimului său. Prin instaurarea
regimului autoritar personal de către rege, România nu era un caz singular, ci „se alinia” în
fond contextului european în care regimurile democratice au căzut rând pe rând, puterea fiind
preluată de forţele dictatoriale. Democraţia românească din perioada interbelică a avut
numeroase carenţe iar funcţionarea sistemului constituţional a fost defectuoasă, dar regimul
carlist i-a dat lovitura de graţie. La 10 februarie 1938 s-a trecut la instituţionalizarea noului
regim. Astfel, Istrate Micescu a redactat textul noii constituţii care a fost aprobat de Consiliul
de Miniştri511.
La 24 februarie 1938 constituţia a fost supusă cetăţenilor spre „buna ştiinţă şi
învoire”, votul făcându-se „prin declaraţiune verbală înaintea biroului de votare”, ţinându-
se liste separate cu cei care au votat împotrivă. Ruperea echilibrului între puterile statului şi
510
Cristian Sandache, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 68.
511
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p. 230.

151
preponderenţa executivului asupra legislativului s-a concretizat în noua constituţie şi în
anularea dreptului de control al corpurilor legiuitoare asupra activităţilor guvernului şi
miniştrilor. Prin Constituţia din 1938 „miniştrii exercitau puterea executivă în numele regelui
şi pe a lor răspundere”, având responsabilitate politică numai faţă de rege, nu şi faţă de
Parlament, aşa cum stabilea constituţia din 1923. Totuşi, pentru a menţine aparenţa de
responsabilitate a guvernului şi de legitimitate a actelor înfăptuite, Constituţia din 1938 păstra
răspunderea civilă şi penală a miniştrilor pentru actele lor, în aceleaşi condiţii ca şi în vechiul
aşezământ constituţional.
Ca o „inovaţie”, Constituţia din 1938 nu mai prevedea alegerea corpului electoral al
adunărilor legislative prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, ci doar prin „vot
secret, obligator şi exprimat prin scrutin uninominal”, pe circumscripţii care să asigure
reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor, ceea ce constituia o îngustare serioasă a
electoratului şi eligibilităţii deputaţilor. Precizând că legea electorală va stabili
circumscripţiile, incapacităţile, decăderile şi incompatibilităţile, Constituţia din 1938
pomeneşte pentru prima dată de ,,condiţiile cerute pentru a fi alegător, pentru bărbaţi şi
femei”.
În noua Constituţie promulgată la 27 februarie 1938 au fost menţinute cele mai multe
dintre prevederile constituțiilor anterioare: suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat,
monarhia ereditară, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministerială. Noua lege
fundamentală sublinia apăsat încă de la primele articole că alogenii erau egali în faţa legii cu
autohtonii fără deosebire de origine etnică sau confesiune religioasă.
Regimul instaurat la 10 februarie şi instituţionalizat prin Constituţia din 27
februarie 1938 marca o modificare a formei de guvernământ din România. Instaurarea
dictaturii regale a deconcertat partidele, a căror reacţie a fost practic nulă. Responsabile
de slăbirea democraţiei prin practicile lor frauduloase, ele nu puteau să apere eficient
democraţia. Până şi Garda de Fier a fost descumpănită, dar în pânzele ei bătea vântul
succesului Reich-ului. În timpul domniei lui Carol al II-lea, formal Constituţia din 1923
continua să fie în vigoare, dar în realitate regimul democratic funcţiona în derivă de mai mulţi
ani. Evenimentele înregistrate la sfârşitul anului 1937 şi începutul lui 1938 au demonstrat
această realitate. Deoarece guvernul Goga nu avea o bază parlamentară, regele a decis să
dizolve parlamentul la 18 iunie 1938, chiar înainte de a se întruni. Prim ministru va fi numit
ca un simbol al reconcilierii naţionale Patriarhul Miron Cristea, care acoperea astfel cu
patrafirul său răsturnarea ordinii de drept. Era un act fără precedent în istoria românilor,
care arăta cât de departe mergea abuzul regelui în folosirea dreptului de dizolvare a
corpurilor legiuitoare. Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 marca sfârşitul regimului
democratic din România. „Zăbovită atâţia ani, se produse”512, aprecia pe drept cuvânt
Nicolae Iorga. Constituţia din 1938 conserva principiul monarhiei active iar regimul
politic avea caracterul monarhiei autoritare. Practic s-a trecut de la forma de guvernământ
a monarhiei constituţionale Ia cea a monarhiei autoritare. Acest regim avea să evolueze pe o
curbă sinuoasă sub impactul mutaţiilor survenite în viaţa internaţională şi a presiunilor la care
era supusă România.
Constituţia din 1938 a promovat şi consacrat o nouă „ideologie” privind ordinea
socială şi de stat, întemeiată acum pe conceptele de „comunitate naţională”, „solidaritate”,
„muncă în folosul obştesc”, „disciplină”, „supunere”. Supralicitând componenta axiologică
a acestor noţiuni teoretice, legiuitorul de la 1938 (în speţă regele) nu mai urmează să respecte
concepţia individualistă pe care o consacraseră aşezămintele constituţionale anterioare, ci
stabileşte o concepţie nouă comunitară, solidaristă, concepţie care asigura o prioritate a
executivului asupra legislativului. Deşi se menţinea forma de guvernământ monarhică regele

512
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 128.

152
nu mai este un organ pasiv, ci devine un organ activ, de iniţiativă, prin concentrarea puterii
executive şi legislative în persoana sa. Deşi redactorii şi susţinătorii noii constituţii din
1938 au căutat să găsească unele similitudini între acest act şi Proiectul de Statut al lui
Cuza, ba chiar şi o teorie originală a separaţiei puterilor în statul carlist, comparaţiile
sunt forţate iar argumentele teoretice sunt lipsite de valoare juridică513. Constituţia din
1938 era făcută anume să contrazică celebra replică a lui Barbu Catargiu, „Aiasta nu se poate,
Majestate !”, căci pe atunci la noi regele domnea nu guverna.
Instaurarea dictaturii regale s-a produs într-un moment când avansul electoral al Gărzii
de Fier se conjuga cu afirmarea tot mai viguroasă pe plan european a Germaniei naziste,
promotorul politicii de revizuire a tratatelor de pace din anii 1919-1920 aflate la temelia statu-
quo-ului Versailles în perioada dictaturii personale a regelui Carol al II-lea s-a desfăşurat o
vastă activitate reformatoare cu scopul de a consolida regimul personal. În majoritatea
cazurilor s-a recurs la soluţii hibride, la copieri şi la adaptări din reformele similare înfăptuite
în alte ţări cu regimuri dictatoriale ca Italia, Portugalia, Iugoslavia. În instituirea dictaturii
regale, regele Carol al II-lea a avut de la cine să se inspire. Astfel în Iugoslavia un astfel de
regim se instaurează din 1929, iar în Bulgaria în 1935. Politica dictaturii regale în domeniul
construcţiei de stat a avut ca obiectiv lichidarea sau modificarea instituţiilor moştenite din
timpul sistemului parlamentar şi crearea unor instituţii noi. Democraţia română a murit în
lupta cu monarhia, care voia instaurarea dictaturii regale, dar și ca o „victimă colaterală” a
confruntării dintre rege şi extrema dreaptă514.
Adoptarea Constituţiei din 1938 a risipit şi ultimele iluzii de păstrare a regimului
parlamentar constituţional cu care Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu ca şi alţi fruntaşi
politici continuaseră să trăiască chiar şi după 10 februarie 1938515.
În elaborarea şi adoptarea Constituţiei din 1938 nu s-a ţinut deloc seama de prevederile
privind modalitatea revizuirii Constituţiei din 1923. Constituţia din 1938 a fost precedată de
două acte, unul constituţional şi celălalt încălcând practica constituţională. Decretul regal
numărul 856 din 11 februarie 1938 prin care se introducea starea de asediu pe tot cuprinsul
ţării pe timp nelimitat, şi comunicatul Casei Regale numărul 32 din 15 februarie 1938 prin
care audienţele la rege erau şi ele suspendate. Constituţia din 1938 nu mai păstra aproape
nimic din vechile instituţii democratice introduse prin Constituţiile din 1866 şi 1923. Ea
însemna ruperea pactului fundamental existent între monarhie şi naţiune, pact denunţat
de Regele Carol I în proclamaţia la depunerea jurământului pe constituţia din 1 iulie 1866
(recunoscută de Regele Ferdinand în temeiul Constituţiei din 1923)516. Constituţia din 1938
a reprezentat anticamera guvernărilor autoritare din istoria României, preambulul
desfiinţării drepturilor şi libertăţilor democratice. Constituţia din 1938 spre deosebire
de cea din 1923 a îmbrăcat forma unui statut, şi nu a unui pact bilateral dintre monarh
şi Reprezentanţa Naţională517.
O noutate în noua constituţie a fost introducerea pedepsei cu moartea în timp de pace
pentru atentate împotriva suveranului şi a familiei regale, şefilor de state străine, înalţi
demnitari ai statului. Noua constituţie îngrădea libertatea presei şi introducea cenzura şi
arestul preventiv. Această constituţie a dat o lovitură votului universal, urcând limita de vârstă
pentru dreptul de vot de la 21 la 30 de ani. Constituţia din 27 februarie 1938 consacra
principiul monarhiei active iar regimul politic avea caracterul monarhiei autoritare. În
conformitate cu prevederile constituţiei şi ale noii legi electorale, la 1 iulie 1939 au fost

513
Angela Banciu, op. cit., p. 161. Vezi şi Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români.
514
Angela Banciu, op. cit., p. 159.
515
Ibidem, p. 160.
516
Ibidem.
517
Al. Gh. Savu, Dictatura regală (1938-1940), p. 174.

153
organizate primele şi ultimele alegeri parlamentare după instaurarea dictaturii
regale”518.
Regimul instaurat la 10 februarie 1938 şi instituţionalizat prin Constituţia din 27
februarie marca o modificare a formei de guvernământ din România. Constituţia din 1938
marchează punctul celei mai grave deteriorări a vechiului regim parlamentar
constituţional şi chiar sfârşitul lui. Regimul autoritar monarhic instaurat în 1938 reprezintă,
atât o criză a sistemului parlamentar democratic, care nu a mai putut face faţă complicatelor
probleme social-politice izvorâte din rapida deteriorare a situaţiei internaţionale, cât şi o criză
tot mai gravă politică şi morală internă, în care este inclusă şi criza însăşi a monarhiei ca
instituţie constituţională de esenţă liberală519.
Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă, precumpănitoare în sistemul politic al ţării,
parlamentul, guvernul şi chiar puterea judecătorească fiind subordonate Regelui Carol al II-
lea.
La 30 martie 1938 s-a instituit Consiliul de Coroană ca organ permanent
consultativ, cu membrii numiţi de rege. În aceeaşi zi a fost publicat decretul lege pentru
dizolvarea partidelor politice, care stabilea că acestea îşi vor putea relua activitatea „în
condiţiile şi cu formele prevăzute într-o lege specială”. Prin decretul din 30 martie, se
desfiinţează un element fundamental al regimului democratic al oricărei societăţi
moderne. Regimul dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea a avut ca notă dominantă un
misionarism monarhic doritor de pace internă şi armonie socială520.
Constituţia lui Carol al II-lea care a instituit regimul de autoritate monarhică, semăna
în trăsăturile sale esenţiale mai mult cu Regulamentele Organice decât cu actele fundamentale
din 1866 şi 1923. Dintre acţiunile iniţiate de regim se remarcă reforma administrativă din 14
august 1938 pe baza căreia se înfiinţa o nouă unitate teritorială: ţinutul. Au fost create 10
ţinuturi cu nume prozaice de râuri, ape şi munţi, în fruntea cărora se aflau rezidenţi regali
numiţi de rege. Între 10 februarie 1938 şi 5 septembrie 1940, monarhia din România s-a aflat
la apogeul ei, reuşind să acapareze principalele pârghii ale statului, să impună propria-i voinţă
celorlalţi factori politici. În vara anului 1940 s-a ajuns la totalitarism, Regele Carol al II-
lea legându-şi numele de ce-a dintâi dictatură din istoria României521.
El avea să susţină că nu a abdicat, ci doar a trecut temporar „grelele sarcini ale
domniei” pe umerii fiului său. Principele Mihai devenea pentru a doua oară rege al
României. În actul zis de abdicare nu figura cuvântul „abdic”, pentru ca atunci când
împrejurările îi vor fi devenit favorabile, să se poată reîntoarce, aşa cum făcuse în 1930
(învăţase acea lecţie şi, în loc de „abdic” formula „trecând astăzi fiului meu [...] grelele
sarcini ale domniei”. Când sora lui, arhiducesa Ileana şi-a publicat memoriile în 1951 şi a
scris despre abdicarea fratelui ei, Carol s-a grăbit să-i ceară ca la o eventuală nouă ediţie să
facă rectificarea cuvenită: nu abdicare! Asemenea subtilităţi de redactare (ele fuseseră
sugerate de Ernest Urdăreanu) au trecut atunci neobservate522. Totuşi, Carol al II-lea aprecia
că Mihai I nu a fost investit oficial în calitate de rege, deoarece a depus jurământul în faţa
câtorva persoane şi nu a Parlamentului, cum prevedeau în mod expres toate Constituţiile
României de la 1866, 1923,1938. Dar la 6 septembrie 1940 România nu avea nici o
Constituţie (cea din februarie 1938 fusese suspendată) nici Parlament (Corpurile Legiuitoare
fiind dizolvate).

518
Ibidem.
519
Ibidem.
520
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p.99.
521
Al. Gh. Savu, op. cit., p.174, vezi şi C. Dobrescu, Câteva consideraţii privind domnia regelui Carol al II-
lea, în Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011.
522
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 384.

154
 Lipsită de sprijinul aliaţilor săi tradiţionali (Marea Britanie şi Franţa), izolată prin
acordul dintre Hitler şi Stalin din august 1939, în focul celei de-a doua conflagraţii mondiale –
şi cu o viaţă politică internă precară, e clar pentru oricine că statutul de ţară neutră deţinut de
România în acea perioadă era doar o etichetă sub care se desfăşura o dramă asemănătoare
celei poloneze de după 1 septembrie 1939.
La numai o zi de la capitularea Franţei, deci pe 22 iunie 1940 Molotov informa
autorităţile germane că URSS doreşte cât mai grabnic soluţionarea problemei Basarabiei.
La 25 iunie Germania îşi declara dezinteresul faţă de problema Basarabiei - iar în
sprijinul amintitei înţelegeri din 1939- va sfătui România ca această problemă să fie
soluţionată în favoarea ruşilor.
Se întâmplau lucruri grave în politica internaţională şi România începuse să primească
deja cuţite în spate. Franţa şi Polonia, „marii noştri aliaţi”, semnaseră în 1932 tratate cu
Uniunea Sovietică peste capul nostru trădând înţelegerile Micii Antante şi abandonându-ne
litigiului cu Rusia asupra Basarabiei.
Nerecunoaşterea unirii Basarabiei cu România din 1918 de către Rusia Sovietică va
face ca aceasta să ne adreseze notele ultimative din 26-27 iunie 1940. În baza
„recomandărilor” Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940 anume convocate de Regele Carol
al II-lea , România a admis evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, tonul fiind
semnificativ, căci excludea pe viitor orice tentative ale Kremlinului de-a formula drepturi
istorice închipuite asupra celor două provincii pe motivul că, în anul de cumpănă 1940
Bucureştii ar fi recunoscut oficial extinderea imperiului roşu.
România a mai cedat ţinutul Herţa şi unele ostroave din Delta Dunării.
Efectul deciziei de evacuare a teritoriilor ce făceau obiectul notelor ultimative
sovietice a fost acela al unei reacţii în lanţ: acceptând pretenţiile sovietice Bucureştii nu mai
reuşiseră ulterior să le respingă pe acelea ale Budapestei şi Sofiei.
La 5 septembrie 1940 Carol al II-lea a fost silit să renunţe la principalele prerogative
regale, nu numai la cele înscrise în Constituţia din 1938, dar şi la cele statuate în 1866 şi 1923,
monarhul rămânând cu unele funcţii onorifice, mai mult de decor, fără, a se mai putea implica
efectiv în conducerea statului român iar a doua zi a trebuit să abdice. Ion Antonescu a impus
abdicarea Regelui Carol al II-lea cu ceva mai puţine menajamente decât comuniştii în
1947 pe cea a Regelui Mihai. De notat că în epocă nu s-a publicat niciun fel de act de
abdicare semnat de regele Carol al II-lea, ci numai o proclamaţie despre abdicare semnată de
generalul Ion Antonescu523.
În ziua de 5 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea i-a cedat generalului Ion
Antonescu principalele prerogative. Mai târziu, Regele Carol al II-lea motiva că l-a adus pe
Ion Antonescu la conducerea României pentru a-l feri pe monarh de intenţia lui Horia
Sima de a-l răsturna524. De menţionat că singura persoană din anturajul regelui care a
formulat rezerve serioase faţă de numirea lui Ion Antonescu a fost Elena Lupescu. Acesta nu-
i inspirase încredere de la bun început. Cu acest prilej, prin decretul cu numărul 3052
invocând „Starea de extremă necesitate în care se găseşte ţara”, regele a suspendat
Constituţia din februarie 1938 şi a dizolvat adunările legiuitoare. În decretul numărul 3053
prin care se arată că Ion Antonescu era „investit cu depline puteri”, prerogativele regale erau
restrânse considerabil. Adoptarea acestor decrete a marcat sfârşitul regimului dictaturii
regale. Dezastrul naţional generat de prăbuşirea graniţelor României şi dispariţia României
Mari în vara tragică a anului 1940 a condus la lovitura de stat din septembrie 1940. Oamenii
politici patrioţi şi opinia publică românească l-au acuzat pe Regele Carol al II-lea de gravele
ştirbiri teritoriale, cerându-i abdicarea. Clasa politică s-a disculpat de orice responsabilitate

523
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p. 85.
524
Ibidem

155
privind politica externă din perioada interbelică care a dus în final la prăbuşirea României
Mari.
Politicienii nu erau sinceri când considerau dictatura regală „vinovatul” cesiunilor
teritoriale din vara anului 1940. Ei aveau o mare responsabilitate pentru sistemul de alianţe
promovat de România până atunci, plus că nu luaseră nici o atitudine pentru coordonarea
tentativelor autoritare ale monarhului constituţional Carol al II-lea.
Mulţi istorici vorbind de regele Carol al II-lea îl acuză, de toate păcatele, dar mai ales
de laşitate, ceea ce nu este adevărat.
Trebuie să recunoaştem că politicienii de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid
pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din Est, aducând argumentul convenabil pentru
actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din
partea Angliei (rămasă singură în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la
22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, precum în 1916-1918 când
România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie
magnetul ce avea să atragă la sfârşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi
românii laolaltă, aidoma ca în 1918.
Din acest scenariu anticipat s-a exclus posibilitatea ca U.R.S.S. cotropitorul din iunie
1940 să se numere printre învingători, iar România, tocmai pentru că era tentată să corecteze
nedreptatea din tabăra opusă. Evacuările admise în 1940 desfăşurate şi sub presiunea şi
acţiunile reprobabile ale minorităţilor, mai aveau să fie cum s-a presupus, prea grabnic la
Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940 temporare?
Intenţia Moscovei de a cere României în iunie 1940 cedarea Bucovinei drept
compensaţie-care era „ein Novum” pentru Berlin-a alarmat şi nemulţumit pe Hitler şi nu
pentru că dictatorului nazist îi păsa mai mult de această parte a României Mari, ci pentru că
expune o direcţie expansionistă suplimentară sovietică şi mai ales într-o zonă care-i deschidea
drumul spre Ucraina subcarpatică şi Dunărea de mijloc. De fapt notele ultimative sovietice nu
numai că au inaugurat ci pur şi simplu au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a
României mari.
Bazându-se pe precedentul războiului cu Finlanda în care Germania nu a intervenit,
dovedindu-se loială colaborării cu U.R.S.S., aceasta din urmă lansează României ultimatumul
pentru cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.
În prima fază a războiului, mai precis de la 17 septembrie 1939 şi până la 22 iunie
1941, U.R.S.S. a participat activ la război alături de Germania.
Numai rezistenţa extraordinară a Finlandei în „războiul de iarnă” a amânat pentru
anul 1940 implementarea Tratatului germano-sovietic. Ocuparea Careliei finlandeze şi apoi
invadarea statelor baltice-Estonia, Letonia, Lituania-de către ruşi, cu acordul deplin al lui
Hitler care a obţinut succese pe frontul de Vest, soldată cu ocuparea Danemarcei, Norvegiei,
Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei determină acţiuni concertate asupra României, care se
afla între ciocanul sovietic şi nicovala germană. Atât Berlinul cât şi Moscova acţionau
împotriva sistemului de tratate de la Versailles (1919-1920) şi priveau România întregită ca
rezultat al aceluiaşi sistem pe care ele nu l-au acceptat.
A trebuit să ţină seama de părerea factorilor politici şi de situaţia internaţională în
privinţa dezastrului naţional prin destrămarea graniţelor României Mari. Cu ocazia sărbătoririi
Bobotezei în ianuarie 1940 la Chişinău, reafirma drepturile istorice ale românilor asupra
acestui vechi ţinut românesc afirmând „Nu vom da nici a bucăţică de pământ”. Carol al II-lea
a fost forţat de Axă să cedeze în faţa ultimatumului sovietic. Totuşi a solicitat Berlinului să-i
supravegheze pe unguri şi pe bulgari. Spera să poată lua trupe de pe graniţele de vest şi de sud
pentru a opune rezistenţă armată ruşilor. Ambasadorul german la Bucureşti, Fabricius, a
rămas stană de piatră în faţa argumentelor regelui la fel ca şi Chigi, ambasadorul Italiei. Ca şi
Germania, Italia a sfătuit Bucureştiul să accepte pretenţiile sovietice, considerând că prezintă

156
un „interes european esenţial ca România să evite un conflict armat cu U.R.S.S.” Italia se
obliga să ţină seama de jertfa ce făcea România pentru a păstra pacea în Balcani 525. Trebuia să
cedeze, o cerea interesele Axei şi o impunea Pactul de neagresiune germano - sovietic. În
discuţiile avute cu Regele, Killinger i-a spus foarte direct că URSS adusese mari servicii
Reichului drept pentru care acesta nu se putea întoarce de dragul României împotriva
Sovietelor. Carol al II-lea a tras concluzia amară că în pofida tuturor concesiilor făcute
Germaniei „ea ne-a vândut,fără scrupule, intereselor sale”526. Astfel, în privinţa ultimatului
sovietic privind retrocedarea Basarabiei, regele Carol al II-lea afirma că „părerea mea este că
trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că,
dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra”. Ceea ce agrava starea de, lucruri, recunoscută şi de
suveran era că „n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie
foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei Fronturi”527. Pentru a iniţia o apărare, factorii de
decizie au cerut ajutorul Turciei, Greciei şi Iugoslaviei ca membre ale Înţelegerii
Balcanice, care s-au eschivat de la un răspuns ferm, rugând guvernul român să nu
primejduiască pacea balcanică528. Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică deveniseră tot
mai mult simple organizaţii dominate de declaraţii optimiste şi de un protocol ineficace,
veritabile instituţii ale bunelor intenţii şi cam atât. Iniţial aceste organizaţii trebuiau să bareze
pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei. La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940,
din cei 26 de participanţi, şase au fost pentru a nu primi ultimatumul sovietic, printre aceştia şi
istoricii Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest
Urdăreanu. Despre cei care se opuneau ultimatumului, regele Carol al II-lea afirmă că „merită
să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti”529. De asemenea, în privinţa
odiosului dictat de la Viena impus României de aliaţii Ungariei horthyste, Germania şi Italia,
cu concursul binevoitor al Rusiei sovietice şi chiar al Angliei, regele Carol al II-lea afirma la
sfârşitul şedinţelor Consiliului de Coroană din 30-31 august 1940, când majoritatea
participanţilor erau pentru acceptarea acestui dictat că „sentimentul meu de suveran şi de
ostaş ar fi fost pentru o rezistenţă”530 Exemplele Poloniei şi Belgiei ofereau dovada vie că
ţările cu mijloace limitate nu puteau să ţină piept aviaţiei şi, în general, dotării armatelor
germane şi sovietice. Ideea apărării cu orice preţ a teritoriului naţional a fost expusă de regele
Carol al II-lea şi în Mesajul de deschidere a lucrărilor Parlamentului la 7 martie 1940. A
trebuit să ţină seama de poziţia Marelui Stat Major care considera că România n-ar fi putut
rezista armat U.R.S.S. decât cel mult 14 zile, mai ales că erau semnale clare potrivit cărora în
cazul izbucnirii unui conflict între România şi U.R.S.S., trupele horthyste şi cele bulgare ar fi
intenţionat să intervină la rândul lor împotriva României.
Carol se temea nu numai pentru propria sa poziţie, dar era sincer îngrijorat şi de
viitorul propriului său popor. S-a arătat dezgustat faţă de faptul că Danemarca fusese ocupată
de către germani în doar patru ore şi jumătate, fără ca această ţară să schiţeze măcar un minim
gest de rezistenţă. El considera că o asemenea laşitate colectivă era fără nicio justificare şi se
arăta pe de altă parte impresionat de eroismul Finlandei, care îşi apărase independenţa faţă de
agresiunea Rusiei sovietice. A declarat la un moment dat că ar fi preferat să moară pe câmpul
de luptă împotriva vrăşmaşilor decât să asiste la cedările din partea factorilor de răspundere ai
ţării.

525
Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare
româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, 1999.
526
Marcou Lilly, op. cit.,p. 258-259.
527
Ion Mamina, op. cit., p. 128.
528
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, München, 1984, p. 39,(ed. A III a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 250), vezi şi Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia,
1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991.
529
Ion Mamina, op. cit., p.129.
530
Ibidem

157
 Revenind la acuza de laşitate putem spune că Regele Carol al II-lea s-a comportat cu
demnitate în faţa lui Hitler, faţă de care nutrea un dezgust profund şi nu a părut în nici un caz
timorat de el, cu atât mai puţin înfricoşat.
Prin suspendarea Constituţiei, dizolvarea adunărilor legiuitoare şi investirea lui Ion
Antonescu cu „depline puteri” au fost suprimate aproape complet drepturile şi libertăţile care
se mai menţinuseră după lovitura de stat din februarie 1938.
În acea atmosferă de refulare generală, când toate relele, necazurile şi umilinţele erau
puse în seama fostului rege Carol al II-lea, a existat şi o voce lucidă, aparţinând istoricului
Nicolae Iorga. În articolul „Vorbe Cuvenite”, publicat în „Neamul Românesc”, Nicolae Iorga
scria: „E o elementară datorie de onestitate să se recunoască, la plecarea regelui Carol al II-
lea, şi iubirea cu care a fost chemat de întreaga ţară, şi lungile osteneli pe care le-a cheltuit
pentru a lucra în fruntea tuturor la întărirea şi înălţarea ei. Dacă azi greutăţi neprevăzute au
putut face impopulară o domnie pe care n-avem încă perspectiva trebuitoare pentru a o
judeca, nu ne putem purta faţă de acela înaintea căruia până ieri s-au descoperit toate
frunţile ca acele naţii înjosite, care înjosesc azi pentru a lovi cu pietre mâine. Nenorocirea
are drepturile ei şi faţă, de cel din urmă om, cu atât mai mult faţă de cine a fost acestei ţări
un rege dorit şi iubit atâţia ani de zile şi căruia numai asprimea vremurilor ne-a împiedicat,
ieri încă, de a-i serba deceniul de muncă”531. La rândul său, Martha Bibescu nota la 6
septembrie 1940:„Ce nebunie! 1930-1940, zece ani de domnie şi nimeni care să-l apere !”532.
După Cuza, era al doilea şef de stat care renunţă la putere.
Pentru regele Carol al II-lea anul 1940 a fost sfârşitul carierei sale. Devenise tot mai
neputincios, tot mai depăşit de succesiunea evenimentelor, tot mai conştient de marele gol ce
se adâncea între el şi opinia publică. Se risipise simpatia imensă de care se bucurase în anii
1930-1931. Se mai menţiona doar acel respect străvechi pentru instituţia monarhică în sine, în
condiţiile în care românii manifestau o fermă respingere faţă de formula republicană de
guvernământ.
Aşa s-a încheiat domnia unui Rege care a întrunit condiţiile cele mai prielnice la
urcarea pe tron. Moştenea o tradiţie dinastică glorioasă, ţara era întregită şi posibilităţile ei de
dezvoltare imense. Poporul îl primise cu bucurie; armata i s-a supus din ceasul revenirii ca
unui conducător firesc şi intelectualii cei mai distinşi ai momentului s-au făcut crainicii lui
salutându-l cu nădejde.
Regele Carol al II-lea trădat după abdicare se pregătea să „traverseze deşertul”
urmărit de ingratitudinea multor apropiaţi. Iată ce a scris pe 6 septembrie 1940 ziarul
„Universul” despre abdicarea regelui Carol al II-lea: „ A abdicat acela care a fost Carol al II-
lea. Acela de care generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută
vreodată pe capul României”, deşi cu ceva timp în urmă îl considera „făuritor de mit”,
expresia ideii de autoritate personală legitimată prin tradiţia medievală a autorităţii. Regele
rătăcitor era frământat zi de zi de speranţele şi iluziile unei reveniri la domnie şi va încerca să
organizeze în afară o mişcare de rezistenţă în vremea celui de al doilea război mondial.
Acest rege urât de legionari, considerat charismatic de o parte a elitei culturale, care
aprecia vocaţia sa de mecenat cultural continuă să fie şters din memoria colectivă a
românilor.* Pentru Carol al II-lea nu se face nimic, nu este nici iertat, nu i se recunoaşte rolul
major pe care l-a jucat în modernizarea României pe plan economic şi cultural. Regele Carol,
aşa cum nota mama sa Regina Maria, „este odios, dar este bărbat”, avea însuşirile unui
monarh puternic după cum avea şi suficiente defecte, era dornic de a conduce, a lăsat o

* Credem că este timpul ca şi acestui Rege să i se ridice o statuie în Bucureştii care îi datorează totuşi atât de mult.

531
Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p.320.
532
Martha Bibescu, Jurnal politic 1939-1941, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p.206. Studiu introductiv, note
şi traducere Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei.

158
amprentă profundă asupra istoriei culturale a României. Mulţi au încercat să-l demonizeze, se
pare că nici asasinarea lui Zelea Codreanu nu i se poate pune în spate. Execuţia liderului
legionar a fost organizată de Armand Călinescu „fără să fi informat pe suveran”. S-a vorbit
de rolul lui în asasinarea lui I. G. Duca, dar se uită că acest mason de rang înalt a fost un
adversar al aromânilor obligați să plece din Grecia şi se opunea colonizării acestora în ţară,
fapt ce a atras mânia macedonenilor, înregimentaţi masiv în mişcarea legionară dezamăgiți de
promisiunile deşarte ale elitei politice. Istoria a făcut dreptate ca şi în cazul lui Napoleon („le
retour des cendres” din 15 octombrie 1840 la Paris s-a făcut graţie lui Louis-Philippe
d'Orleans din a doua ramură dinastică a Casei Regale a Bourbonilor). Întoarcerea în ţară a
regelui detronat de Hitler şi acoliţii lui s-a făcut sub înaltul patronaj al Preşedintelui
Republicii şi al unui guvern de stânga. Sigur, istoria nu se repetă, dar uneori are asemănări
paradoxale. Carol al II-lea monarh hulit sau adulat aparţine neîndoielnic istoriei noastre. A
domnit zece ani într-o perioadă în care mulţi istorici de renume disting un moment de
culme al destinului naţional.
În cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea România a parcurs mai multe etape de
evoluţie. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avânt din anii
1934-1938 şi, în sfârşit, începutul recesiunii (1939-1940). În ansamblu, a fost o perioadă de
progrese notabile, cu deosebire în ceea ce priveşte economia şi mai ales industria. Viaţa
politică a fost foarte agitată, au avut loc mari confruntări între forţele democratice şi cele
extremiste; partidele politice au cunoscut un proces de erodare, cea ce a înlesnit lui Carol al
II-lea să treacă la dizolvarea lor formală în martie 1938, pe fondul unei evidente ascensiuni a
Gărzii de Fier. Evenimentele din vara anului 1940 n-au fost rezultatul unor evoluţii
fireşti, ci al contextului internaţional, al creşterii agresivităţii Germaniei. În plan cultural
s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în privinţa creşterii nivelului de cultură al
românilor, cât şi în afirmarea unei reale elite intelectuale. Politica externă a României s-a
caracterizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvgardarea păcii;
până la urmă, decisivă a fost poziţia marilor puteri, care a condus spre cea de a doua
conflagraţie mondială, ţara fiind victima politicii de forţă şi de dictat a Uniunii Sovietice,
Germaniei şi Italiei.
Între 10 februarie 1938 şi 5 septembrie 1940, monarhia din România s-a aflat la
apogeul ei, reuşind să manevreze principalele pârghii ale statului, să impună propria voinţă
celorlalţi factori politici. Nesocotirea normelor constituţionale tradiţionale - datând încă din
1866- în care monarhia îşi avea locul bine stabilit, încercarea de a instituţionaliza un regim
care să graviteze în jurul tronului s-au dovedit, până la urmă, falimentare. La 5 septembrie
1940, Carol al II-lea a fost silit să renunţe la principalele prerogative regale, nu numai la cele
înscrise în Constituţia din 1938, dar şi la cele statuate în 1866 şi 1923, monarhul rămânând cu
unele funcţii onorifice, mai mult decorația, fără a se mai putea implica efectiv în conducerea
statului român, iar la 6 septembrie a trebuit să abdice şi însoţit de Elena Lupescu să pornească
pe lungul drum al pribegiei.
Abdicarea regelui Carol al II-lea relevă caracterul precar şi meschin al lui Ion
Antonescu considerat salvator al neamului. După ce l-a asigurat pe rege că poate părăsi în
bune condiţii ţara, acesta nu a putut trece peste duşmănia ce i-o purta fostului rege şi în
înţelegere cu legionarii a pregătit o ultimă răzbunare care nu i-a făcut cinste şi anume
un atentat împotriva trenului regal la Timişoara la ieşirea din ţară. A ieşit încă odată la
iveală curajul şi bărbăţia fostului rege care împreună cu garda regală s-a apărat cum se cuvine
trecând cu bine pe teritoriul iugoslav pentru a lua calea exilului devenind un rege rătăcitor.
„Astfel am părăsit Ţara mea, pentru care am muncit cu drag şi fără odihnă, gonit numai de
laşitatea, trădarea şi nerecunoştinţa elementelor politice, dar şi însoţit de gloanţele
tineretului pentru care tocmai voiam să clădesc o ţară frumoasă şi fericită. Degetele care au

159
tras trăgaciul erau ale lor, dar gloanţele erau străine”, concluziona Carol în chip de bilanţ al
domniei sale533.
Dar dincolo de soarta unui om, fie el chiar rege, sau a unei instituţii numită monarhie,
se evidenţiază realitatea că ţara însăşi a fost adusă, cu sau fără voia lui Carol al II-lea, într-o
situaţie extrem de grea. România evolua într-un anumit context internaţional care-şi punea
amprenta asupra întregii Europe. În septembrie 1940, un număr de zece state erau ocupate de
Germania şi de Italia (Cehoslovacia, Austria, Polonia, Albania, Franţa, Belgia, Olanda,
Luxembourg, Danemarca, Norvegia), în opt state existau regimuri dictatoriale (Bulgaria,
Iugoslavia, Ungaria, Germania, Italia, Grecia, Spania, Portugalia), în patru monarhii
parlamentare (Marea Britanie, Irlanda, Suedia,Islanda) şi numai două erau republici (Elveţia
şi Finlanda); URSS era republică socialistă. După cum lesne se poate observa, România era
înconjurată de state ocupate sau cu regimuri dictatoriale, fapt ce se repercuta negativ asupra
propriului său regim politic. Trei dintre vecinii României (Uniunea Sovietică, Ungaria şi
Bulgaria) îi luaseră. părţi din teritoriu, iar Germania considera sud-estul Europei ca zona sa de
influenţă şi dominaţie534.
Prinsă între doi coloşi totalitari, România era complet izolată de puterile care îi
garantaseră integritatea, Marea Britanie şi Franţa. Izolată şi slabă, ea se anunţa ca o pradă
uşoară pentru apetiturile teritoriale ale vecinilor. Începea calvarul României, dar şi a unui om
care s-a jucat cu destinul. Aşa cum observa biograful său Paul D. Quinlan, Carol al II-lea e
„singurul rege din istorie care a renunţat de două ori la domnie pentru femeile pe care le-a
iubit”535.

533
Marcou Lilly, op. cit., p.271.
534
Ioan Scurtu, Evoluţia Europei în perioada 1918-1940. Situaţia României în „Românii în istoria universală”,
Iaşi, 1986, p. 573-575.
535
Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al II-lea al României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 5.

160
 CAPITOLUL XIX
ROMÂNIA FĂRĂ CONSTITUŢIE ÎN VREMEA DICTATURII MILITARE A
MAREŞALULUI ION ANTONESCU

La 6 septembrie 1940 s-a produs o modificare a formei de guvernământ în cadrul

formei monarhice instituită în 1866. Pentru prima dată în istoria României se înfiinţa
funcţia de conducător al statului (de influenţă italiană şi spaniolă), care prelua o parte
însemnată a prerogativelor regale, exercitând şi funcţia legislativă cu influenţarea vădită a
atribuţiilor organelor judecătoreşti. Practic, conducătorul statului devenise principalul om
politic al ţării, având puteri depline536. Din septembrie 1940 până în august 1944 România a
avut un rege absent, un rege în cel mai bun caz radiofonic.
În lipsa unui act constituţional şi dispunând de puterea executivă, legislativă şi de
controlul puterii judecătoreşti, Ion Antonescu nu a abuzat discreţionar de puterile ce-i
reveneau, ci chiar în condiţiile absenţei statului de drept, a creat un regim de guvernare
excepţională (cu caracter temporar), întemeiat pe supremaţia legii consacrată juridic şi
respectată în viaţa societăţii româneşti. Fiind marcat de tradiţia constituţională românească,
Ion Antonescu a păstrat într-un regim de dictatură unele manifestări ce marcau conduita sa
democratică şi care au influenţat în sens benefic măsurile adoptate în timpul regimului său.
Având concursul unor jurişti de mare valoare, Ion Antonescu a realizat nu numai o legislaţie
excepţională pentru starea de război, ci şi o operă legislativă notabilă cu valabilitate până
astăzi (amintim de pildă legea nr. 603 din 1943 pentru simplificarea împărţelii judiciare şi
Legea nr. 319 din 1944 privind dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor).
Chiar serviciile de informaţii germane menţionau că Ion Antonescu nu a renunţat la
simpatiile sale filobritanice. În susţinerea acestei opinii se avea în vedere că deşi era aliat al
Germaniei, a facilitat, în urma unor înţelegeri secrete cu reprezentanţii spionajului britanic în
România, în decembrie 1940, fuga mareşalului polonez Edward Rydz Smigly, pentru a forma
guvernul polonez în exil la Londra537.
Strădania lui Ion Antonescu de a conferi „legitimitate” regimului său prin
folosirea în spiritul tradiţiei constituţionale a plebiscitelor este o dovadă a
reminiscenţelor sale democratice care nu puteau însă înlocui natura dictatorială a
puterii538. După preluarea puterii, Ion Antonescu a emis o suită de decrete-legi menite să
lichideze instituţiile regimului autoritar monarhic. Una dintre primele vizate a fost Consiliul
de Coroană, desfiinţat la 9 septembrie 1940 prin decretul lege nr. 3096. Decretele regale
din 5, 6 şi 8 septembrie 1940 creau o nouă instituţie politică, cea de „conducător al statului”.
În consecinţă, Ion Antonescu întruchipa puterea legislativă şi Executivă, având dreptul de
iniţiativă legislativă, numea şi revoca pe miniştrii, conferea grade militare iar prin
suspendarea imovabilităţii corpului judecătoresc obţinea şi controlul puterii juridice. Ion
Antonescu, după reprimarea legionarilor, s-a folosit de armată în conducerea statului, de
specialişti recunoscuţi în diverse domenii, mai ales profesori universitari, de un aparat
administrativ caracteristic României interbelice. Forma de cucerire a puterii de către Ion
Antonescu printr-o lovitură de stat nu impunea obligatoriu suspendarea Constituţiei şi
desfiinţarea Parlamentului. Dispărea astfel nu numai o instituţie, ci şi o tradiţie istorică,
fiind o instituţie originală, poate singura creaţie românească în domeniul practicii politice

536
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 84, vezi şi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei
române din august 1944, Editura Dacia,Cluj Napoca, 1979.
537
Stoenescu, Alex., Mihai, op. cit., vol.III, Cele trei dictaturi, p.406.
538
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 84, Vezi şi Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din
România. Septembrie 1940- August 1944, Editura Politică, Bucureşti,1984, precum şi Traian Lazăr, Iuliu
Maniu şi serviciile secrete (1940-1944), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006.

161
moderne, Consiliul de Coroană înfiinţat de dictatura regală ca organ de stat cu caracter
permanent.
Regimul mareşalului Ion Antonescu a avut în primul rând un caracter provizoriu,
temporar, justificat de „interesul naţional al apărării Patriei” şi de absenţa oricărei orientări
politice. Orice comparaţie cu dictaturile existente la acea dată în Europa este gratuită. Pe
lângă faptul că acestea se considerau nu numai definitive, dar chiar tindeau să se eternizeze
(1000 de ani de existenţă îşi prevedea nazismul, iar comunismul se considera ultimul stadiu de
dezvoltare al societăţii), toate se bazau pe existenţa unui partid unic: Adolf Hitler pe Partidul
Naţional Socialist. În Italia Benito Mussolini pe Mişcarea Fascistă, în Spania Francesco
Franco pe Mişcarea Falangistă iar în URSS, V. Stalin pe PCUS. Mareşalul Ion Antonescu
nu şi-a lichidat sau exilat fizic adversarii cum au făcut-o dictatorii sus-menţionaţi. Mai
mult, a continuat să ţină legătura cu liderii celor două mari partide naţionale, deşi aceştia
deveneau din ce în ce mai puţin mulţumiţi de politica sa şi-i trimiteau scrisori de protest539.
Antonescu admitea dialogul şi publica în presă atât scrisorile de protest ale acestora cât şi
răspunsurile lui. Situaţia lui Antonescu prezintă analogii cu cea a mareşalului Pétain: amândoi
au luptat, dar la niveluri de comandament diferite, împotriva Germaniei în Primul Război
Mondial, amândoi au fost nonconformişti în perioada interbelică, amândoi au luat puterea
într-un moment de tragedie naţională, amândoi au fost convinşi că pot reface fie şi parţial
situaţia ţărilor lor printr-o colaborare cu Germania, amândoi au folosit un discurs naţionalist
paternalist având ca teme: patria munca, familia; amândoi nu au avut un partid al lor, Doar
sfârşitul lor a fost diferit, mareşalul Pétain condamnat la moarte a fost graţiat şi a murit în
detenţie540.
Hacha sau Mannerhein? Conştient de fragilitatea poziţiei sale, Antonescu şi-a pus
singur întrebarea în ianuarie 1941 fără să-i găsească însă răspuns. Capitulare precum
preşedintele Cehoslovaciei nu a fost, dar i-a lipsit în acelaşi timp abilitatea cu care mareşalul
finlandez a ştiut să se împotrivească atât ruşilor cât şi nemţilor. Încăpăţânându-se să urmeze
până la capăt interese care nu erau româneşti şi să rămână la putere până în clipa în care ruşii
ajunseseră în Moldova de mijloc, Antonescu a ipotecat fără îndoială greu viitorul ţării. Din
nefericire, în cele din urmă, rezultatele sale seamănă totuşi mai mult cu cele ale lui Hacha
decât cu cele ale lui Mannerhein541. Evenimentele din Italia din septembrie 1943, când
regele Victor Emanuel al III-lea l-a înlăturat pe Benito Mussolini de la conducerea ţării,
în rândul liderilor partidelor politice istorice şi printre colaboratorii regelui Mihai I a
apărut ideea unei acţiuni similare în ceea ce privea pe mareşalul Ion Antonescu.542
Credem că a venit vremea să judecăm la justa valoare personalitatea şi faptele lui Ion
Antonescu.
Fără acesta soarta României ar fi fost pecetluită, ea ar fi fost încorporată la Rusia
Sovietică.
Ion Antonescu a prevenit lichidarea statului român, care prin însăşi căderea lui a
permis altor forţe politice în frunte cu monarhia să menţină această statalitate în condiţii geo
strategice dificile. Amintim aici faptul că politicienii i-au refuzat colaborarea directă,
împingându-l spre un regim militar cu scopul de „a aduna ţara”din dezordinea şi disoluţia în
care căzuse.
Unii istorici îl compară pe mareşalul Ion Antonescu cu generalul Franco (1892-1975)
constatând similitudini între cei doi militari pe planul carierei militare şi politice.

539
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 84, În acest sens a se vedea şi Traian Lazăr, Iuliu Maniu şi serviciile
secrete (1940-1944), Editura Mica Valahie, Bucureşti,2006.
540
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 394.
541
Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 270.
542
Max Galo, Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1969, vezi şi Giuliano Procacci, Istoria
italienilor, Bucureşti, Editura Politică,1975.

162
 Ion Antonescu a moştenit un stat dezorganizat, ciopârţit teritorial, o naţiune
demoralizată şi o armată umilită că nu a putut lupta nici în Est, nici în Vest, dar mai grav, nici
în Sud.
Dintre instituţiile statului moştenite de la regimul lui Carol al II-lea doar Ministerul
Propagandei funcţiona bine şi l-a pus la treabă pentru a împiedica transformarea
nemulţumirilor populare în revoltă. Măsurile luate de I. Antonescu n-au fost decât tentative de
restaurare a autorităţii statului543.
Când Antonescu a venit la putere, el a fost considerat de liderii democratici soluţia
ideală pentru împrejurările de atunci, adică într-o perioadă când părea că România va fi
strivită între Reich şi Uniunea Sovietică. Titulescu însuşi aflat în exil în Franţa i-a scris lui
Churchill în 1941 următoarele rânduri: „Greşelile ţării mele nu trebuie să fie imputate
generalului Antonescu; el a trebuit să-şi asume o grea moştenire şi în situaţia în care se
găseşte nu poate face altfel. Generalul Antonescu este amicul meu personal; el a fost mulţi
ani ataşatul meu la Londra”544.De fapt chiar Constantin Argetoianu în memoriile sale îl
numeşte pe Ion Antonescu drept „Omul lui Titulescu”.
Ion Antonescu care se formase în spiritul regimului democratic în care avusese şi
funcţii politice era conştient de viciile regimului său în ceea ce priveşte legitimitatea lui.
Recurgerea la plebiscit era în spiritul tradiţiei constituţionale româneşti şi demonstra că Ion
Antonescu nu ignora voinţa populară şi ştia că orice putere emană de la popor. Rezultatele
plebiscitelor erau numai parţial viciate de organizarea lor nedemocratică, deoarece după
guvernarea autoritară a lui Carol al II-lea şi după masacrele legionarilor, ţinând seama şi de
iminenţa războiului şi apoi de chiar starea de război majoritatea populaţiei vedea în Ion
Antonescu singurul om care putea menţine fiinţa ţării şi stabilitatea ei. În concluzie, după
înlăturarea Mişcării Legionare de la putere, nu se poate vorbi de o dictatură în România în
sensul strict al cuvântului, de impunere a unei puteri abuzive şi necontrolabile, ci de un regim
autoritar, exercitat în limitele impuse de împrejurări. Regimul autoritar al lui Ion
Antonescu este greu de definit din punct de vedere constituţional deoarece în special
între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944 când a guvernat ţara fără legionari, pe lângă
unele trăsături de dictatură militară, dar fără excese a păstrat unele reminiscenţe, dacă
nu de guvernare, cel puţin de conduită democratică545.
Guvernarea Ion Antonescu cuprinde două perioade distincte: pentru început
(septembrie 1940-ianuarie 1941), generalul a condus țara cu legionarii pentru ca ulterior (din
ianuarie 1941 până în august 1944) să se renunţe la colaboratori de culoare politică. Avansat
mareşal la 22 august 1941, Antonescu a dirijat în fapt un cabinet militar, situaţie în care el a
beneficiat nu numai de largi şi multiple atribuţii, dar şi de enorme responsabilităţi. Acest fapt
şi-a spus cuvântul în etapa finală a războiului din est (1941-1944) şi după aceea, căci în urma
eşecurilor militare şi a loviturii de stat de la 23 august 1944, numele Mareşalului a fost
identificat cu acela al regimului pe care l-a gestionat. De fapt, guvernarea lui Antonescu a
fost o alternativă de dreapta opusă dictaturii fasciste a Gărzii de Fier.
În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, noul Rege Mihai I a depus jurământul într-o
formulă nouă, dictată de Conducătorul Statului: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc
cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a
României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Ion Antonescu avea să declare că prin schimbarea
formulei de jurământ, „a vrut să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea
regelui”. La ceremonie a luat cuvântul Conducătorul Statului care a rostit doar aceste cuvinte:

543
Stoenescu, Alex. Mihai, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol.III, Cele trei dictaturi, Editura
Rao, Bucureşti, 2002, p.339-342.
544
Florin Constantiniu, op.cit., p. 396.
545
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 81, vezi şi Gh. Buzatu, Dana Beldiman, Eftimie Ardeleanu, Mareşalul
Antonescu în faţa istoriei, Editura Helios, Craiova, 2002.

163
„Dumnezeu să ajute naţiei, Majestăţii Voastre şi mie”546. Tradiţia şi normele
constituţionale cereau ca jurământul să fie depus în faţa Parlamentului, dar acesta
fusese dizolvat, fapt ce-l va determina pe fostul rege Carol al II lea să susţină că urcarea
lui Mihai pe tron nu era legală. Mihai de Hohenzollern - Sigmaringen îşi pune pe cap
coroana smulsă de Antonescu de pe capul încins al lui Carol al II-lea547. Pentru a sublinia
pregnant ideea că regele Mihai nu avea calitatea de a participa la conducerea statului,
generalul Antonescu a adresat în ziua de 6 septembrie 1940 mamei regelui aflată la Dresda în
Germania următoarea telegramă: „Generalul Antonescu vă roagă respectuos să luaţi primul
tren şi să veniţi cu un minut mai devreme lângă prea tânărul rege at ţării spre a-i completa
educaţia pe care patria noastră şi a lui i-o doreşte fierbinte”548. Scrisoarea vine după ce
generalul îşi călcase cuvântul de onoare că plecarea regelui Carol din ţară se va face sub înalta
lui protecţie dar nu a fost aşa. Totodată, Antonescu a acordat la 8 septembrie 1940 titlul de
Regină – Mamă Elenei. Cu nedezminţitul ei spirit caustic prinţesa Marta Bibescu se întreba
dacă un general are căderea să facă o regină. Din dragoste pentru fiul ei, Elena va părăsi
Florenţa spre a cauţiona cel mai controversat regim militar condus de Ion Antonescu549.
Cu misiunea de rechemare a Reginei Elena a fost însărcinat Raoul Bossy ambasadorul român
la Roma.
Imediat după ceremonia depunerii jurământului, Regele Mihai a semnat decretul nr.
3072prin care investea pe Ion Antonescu „cu depline puteri pentru conducerea statului”. De
asemenea, Regele Mihai mai semnează la 14 septembrie 1940 decretul prin care statul român
devine „stat naţional legionar” iar mişcarea legionară devine singura mişcare recunoscută în
noul stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor
lui creatoare. Semnarea decretului de investire a lui Ion Antonescu cu „puteri depline” era de
fapt un soi de compensaţie pentru menţinerea monarhiei fiindcă Garda de Fier ceruse abolirea
ei550. Decretul nr. 3151 îi mai atribuia lui Ion Antonescu o calitate şi anume aceea de şef al
regimului legionar „întrucât după ce Partidul Naţiunii” creat de Carol fusese desfiinţat ,
„Mişcarea Legionară e singura mişcare recunoscută în noul stat”. Ultimul articol al
decretului menţionat îl desemna „conducătorul Mişcării Legionare” pe Horia Sima care se
considera „factor constituţional alături de Rege şi General”.
Aflaţi la putere, legionarii au dat frâu liber spiritului lor răzbunător, răfuindu-se
cu adversarii politici în maniera care le era caracteristică: asasinatele.
Cu ocazia deplasării lui Ion Antonescu, singur, fără Horia Sima, în Germania la
Obersalzburg în ziua de 14 ianuarie 1941, generalul obţine din partea lui Hitler acordul de a se
dispensa de sprijinul Legiunii în conducerea statului român.
Convorbirea de la Obersalzburg din 14 ianuarie 1941 este un regal diplomatic al
militarului Ion Antonescu. Adoptând atitudinea părintelui înţelegător şi conciliant el i-a
prezentat pe legionari (profitând de lipsa lui Horia Sima de la discuţii) într-o manieră care
reuşeşte să-l îngrijoreze pe Hitler.
După aceste crime politice, conflictul dintre Antonescu şi şeful legionarilor, Horia
Sima a devenit tot mai acut, îndreptându-se spre o confruntare violentă. Primind „mână
liberă” din partea lui Hitler, Ion Antonescu trece la înăbuşirea loviturii de stat legionare.
Lichidarea rebeliunii legionare, a fost un eveniment cu totul neobişnuit în zona de hegemonie
a Germaniei: o mişcare politică - Garda de Fier - având mari afinităţi ideologice cu naţional-
socialiştii lui Hitler, a fost eliminată de la putere, membrii ei fiind trimişi la închisoare, siliţi
să se exileze sau să-şi înceteze acţiunile. Aşa cum s-a arătat, sprijinul acordat de Hitler lui

546
Ioan Scurtu, Mihai I, p.7.
547
Ibidem.
548
„Universul” din septembrie 1940, vezi şi Ioan Scurtu, Mihai I, p.14.
549
Marcou Lilly, op. cit., p.272.
550
Cristian Preda, op.cit., p.187.

164
Antonescu a fost determinat de hotărârea Führer-ului de a avea în România un regim de
ordine şi de eficienţă în perspectiva războiului împotriva URSS. La27 ianuarie 1941, Ion
Antonescu fără a-l consulta pe suveran a constituit un „guvern pe bază militară”, din care
legionarii au fost definitiv înlăturaţi. Totuşi, deşi regele nu mai promulga decretele emise de
Ion Antonescu, când dispoziţiile legale care trebuiau luate aveau un caracter constituţional sau
îl priveau personal pe Conducătorul Statului, acesta recunoaşte că deplinele sale puteri sunt
totuşi limitate de factorul constituţional, regele, şi solicita promulgarea acestuia.
Ion Antonescu a profitat de lipsa de pregătire a regelui în materie de guvernare. Arthur
Gould Lee, care a discutat îndelung cu Regele Mihai I atât în timpul domniei sale cât şi după
ce a părăsit România avea să noteze: „El era regele, dar cu toate acestea nu ştia ce ar fi
trebuit să facă, căci nu fusese niciodată instruit în privinţa relaţiilor dintre Coroană şi capul
sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nici nu cunoştea numele majorităţii miniştrilor
săi. Nimeni nu-i oferise vreodată pregătirea necesară în problemele politice. Practic, el nu-şi
înţelegea responsabilităţile şi prerogativele, şi nici problemele constituţionale pe care le
implica relaţia dintre Coroană şi stat”551. Acelaşi autor, care a fost în anii 1945-1946
companion al regelui Mihai în timpul exerciţiilor de pilotaj a diferitelor tipuri de avioane,
aprecia: „Mihai nu se simţea sigur de sine aproape în nici o activitate, cu excepţia şoferiei şi
a vânătorii”552. În anii 1940-1943, monarhia avea un rol decorativ, regele neimplicându-se în
viaţa politică, semnificativ fiind faptul că suveranul a aflat de la radio că ţara sa
România a intrat în război la 22 iunie 1941553.
Fiind ţinut departe de problemele guvernării în vremea lui Ion Antonescu, regele
Mihai se afla mai tot timpul la Sinaia, unde-şi făcuse un atelier pentru reparat automobilele,
lucrând cu plăcere ceasuri în şir, mai ales că avea un talent deosebit în acest domeniu. Regele
nu putea rămâne străin de suferinţele supuşilor săi în special evrei554.
Cu toate acestea, fără Ion Antonescu numărul victimelor ar fi fost cu mult mai mare; în
vara lui 1942, G. Richter, reprezentantul lui Eichman la Bucureşti a obţinut promisiunea
deportării tuturor evreilor români la Auschwitz. La cererea regelui, a Reginei Mamă, a lui
Maniu, a Bisericii Ortodoxe, mareşalul a anulat ordinul. El urmase de altfel încă din 1940 o
politică atât de contradictorie în problema evreiască în direcţia ei adevărată încât este greu de
înţeles. Iniţial, Ion Antonescu a ordonat închiderea sinagogilor, apoi a revenit asupra hotărârii
luate. În septembrie 1940, la cererea lui Richter a acceptat să introducă steaua galbenă (steaua
lui David), dar după câteva luni, la presiunea patriarhului Nicodim, a retras decretul. La
sfârşitul anului 1942, guvernul a acceptat propunerea organizaţiilor sioniste şi a oficiului
palestinian de la Bucureşti de a facilita emigrarea evreilor în Palestina, inclusiv a copiilor
orfani din Transnistria. În acest fel, Bucureştiul a devenit sub ochii nemţilor o placă turnantă
pentru emigrarea evreiască din Europa centrală, Ungaria, Slovacia, Polonia, România spre
Eretz Israel555. Ion Antonescu a îngăduit evreilor să aibă o viaţă comunitară, să îşi organizeze
pe cheltuială proprie şcoli, teatre, asistenţă socială, să editeze ziare, cărţi, etc.
Regimul antonescian a urmărit „să izoleze cât mai mult pe evreii cetăţeni români din
societatea, economia şi cultura ţării”. În intervalul ianuarie 1941- august 1944, evreii din
România au fost supuşi unor repetate discriminări, confiscări, prestaţii obligatorii, toate
legiferate. Rămâne însă şi rezultatul ultim care este esenţial: 292149 evrei au rămas în viaţă în
România până în august 1944 prin decizia mareşalului Ion Antonescu, indiferent de motivările
551
Arthur Gould Lee,Coroana contra secera şi ciocanul.Povestea regelui Mihai al României,Editura
Humanitas,Bucureşti,1998,p. 18.
552
Ioan Scurtu, Mihai I, p.33.
553
Ioan Scurtu, Mihai I, p. 26.
554
Ibidem.
555
Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 269-270, vezi şi Alex. Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi evreii,
Editura Rao, Bucureşti, 1998, vezi şi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012.

165
ei de a nu pune în aplicare „soluţia finală” cerută de autorităţile naziste. Potrivit calculelor
efectuate de istoricul Dinu Giurescu, autorităţile române şi româno-germane poartă
răspunderea pentru 123710 victime din rândul evreilor556.
La salvarea multor evrei au contribuit oameni simpli, intelectuali, precum şi
personalităţi politice. Un rol important în această acţiune a revenit Reginei - Mamă Elena.
Pentru poziţia sa umanitară faţă de evrei, Regina Mamă Elena va primi postmortem, în 1993
titlul de „Dreaptă între Popoare” oferit de statul Israel acelor neevrei care prin efortul lor au
contribuit la salvarea evreilor persecutaţi de nazişti. Potrivit tradiţiei, familia regală se afla în
strânse relaţii cu mai mulţi evrei-bijutieri, medici, croitori, etc. Dentistul regelui Mihai şi
oculistul Reginei Mamă Elena erau evrei. Politica antisemită a lui Ion Antonescu i-a afectat şi
pe aceştia, atât din punct de vedere material, cât şi moral şi chiar fizic. Radu Lecca - un
personaj misterios, aflat în legătură cu mareşalul Antonescu şi cu Mihai Antonescu, din partea
cărora a primit mandat să se ocupe de Centrala Evreilor, fără însă o numire oficială în acest
scop-nota: „doctorul Blatt, oculistul Reginei Elena, fusese impus de comisia financiară a
evreilor din Europa Centrală la plata sumei de 100 000 lei. Doctorul Blatt era cel mai mare
oculist din ţară şi câştiga cel puţin un milion de lei pe lună. Blatt s-a prezentat Ia mine cu o
scrisoare a Reginei prin care ea îmi cerea ca Blatt, fiind un profesionist sărac, să fie scutit de
plata acestei taxe. I-am spus lui Blatt că dorinţa Reginei este pentru mine un ordin şi că voi
face chiar mai mult decât mi se cere. Blatt fiind prezent, am chemat la telefon pe Halbertal de
la Comunitatea Evreiască, unde se administra fondul destinat asistenţei pauperilor şi am dat
ordin, ca pe viitor, doctorul Blatt să primească un ajutor de 5000 lei lunar. Blatt, dându-şi
seama că se poate face de râs în faţa tuturor evreilor, m-a rugat să retrag ordinul şi s-a dus
să plătească taxa la care era impus. S-a plâns însă Reginei, care la rândul ei s-a plâns lui
Mihai Antonescu”557. Acesta era, desigur, un caz particular, o excepţie, dar covârşitoarea
majoritate a evreilor - mai ales în Basarabia - au fost supuşi unui regim extrem de dur. Cei
deportaţi în Transnistria se aflau într-o situaţie disperată, fapt ce a determinat repetate
intervenţii ale liderilor religioşi şi politici ai evreilor pe lângă Rege şi Regina Mamă.
Alexandru Şafran-şeful rabin din acea vreme consemnează, în memoriile sale: „Am informat-
o permanent [pe Regina Mamă] asupra condiţiilor de viaţă înspăimântătoare în care erau
menţinuţi acolo [în Transnistria] evreii şi am făcut acelaşi lucru cu nunţiul apostolic.
Amândoi s-au înţeles să intervină pe lângă Mihai Antonescu, iar Regina Elena a obţinut, în
sfârşit, de la acesta autorizaţia de a trimite ajutoare compatrioţilor noştri nenorociţi”558.
Regele Mihai avea să conchidă: „Am exercitat atunci presiuni asupra lui Antonescu să
oprească totul. Mama ameninţa că va părăsi România. Ea îmi spunea că, dacă nu
reacţionam, aş fi rămas în istorie sub numele de <Mihai cel Cumplit>. Antonescu a înţeles,
se pare. Şi pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziştilor pentru a fi
trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul! De asemenea,
niciodată sub domnia mea nici un evreu nu a purtat steaua galbenă! Este foarte important să
precizăm aceste lucruri, căci mă îndoiesc că ele sunt foarte bine cunoscute, cu atât mai mult
cu cât o anumită confuzie a fost întreţinută în mod voit. Unii spun că evreii din nordul
Transilvaniei au fost deportaţi din ordinul guvernului român. Aceasta înseamnă a uita că
acea parte a Ardealului se afla atunci sub administraţie ungară!559.

556
Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, Editura All, 1999,p. 146,
vezi şi Laura Cristina Geală, Istoricul comunităţii evreilor din Ploieşti, Editura Hasefer, Bucureşti, 2008,
precum şi Florin C. Stan, Situaţia evreilor din România între anii 1940-1944, Editura Argonaut, Bucureşti,
2013.
557
Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Alex. V.
Diţă, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994, p. 232.
558
Şafran Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor. Memorii. Introducere de Jean Ancel. Traducere Ţucu
Goldstein, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 86-87.
559
Ioan Scurtu, Mihai I, p. 36.

166
 Cu toate prerogativele regale reduse, regele Mihai a condus pregătirile pentru
realizarea răsturnării guvernului Ion Antonescu alături de o largă coaliţie de forţe politice.
Alianţa regelui cu comuniştii care erau vioara întâi în planul loviturii de stat de la 23 august
1944 urmărea în primul rând salvarea tronului şi chiar a vieţii sale în condiţiile în care
se anunţau vremuri grele de ocupaţie a ţării şi având şi exemplele statelor din jur. Prin
această lovitură de stat, regele nu a făcut altceva decât să prelungească agonia regimului
constituţional.
Evoluţia războiului în Est şi perspectiva ca ţara să devină teatrul operaţiunilor militare
a determinat activizarea monarhiei, care s-a angajat în căutarea unei soluţii pentru evitarea
unei catastrofe naţionale. Regele Mihai şi-a legat numele de actul de la 23 august 1944,
prin care Ion Antonescu a fost destituit şi arestat. România a încetat ostilităţile
împotriva Naţiunilor Unite şi a revenit la un regim democratic. Românii au plătit enorm
de scump campania lor împotriva URSS, începând din vara anului 1944 ţara s-a aflat sub
ocupaţia militară şi politică a puterii învingătoare Rusia Sovietică. A venit la cârma statului
echipa care îndeplinea ordinele venite de la Kremlin şi ţara a devenit o „republică populară”
aidoma Bulgariei, Ungariei, Poloniei, etc. Costurile umane au fost foarte mari560.
Un rol important în „abandonarea României în braţele sovietelor” l-au avut englezii.
Pentru a argumenta acest punct de vedere vom arăta că Churchill a fost cel care a propulsat
P.C.R. la putere chiar înainte de actul de la 23 august 1944. România a fost lăsată în mod
deliberat de către puterile occidentale la discreţia Rusiei Sovietice. Facem referire la două
scrisori pe care W. Churchill le-a trimis preşedintelui american Roosevelt la 11 iunie şi 23
iunie 1944.
Astfel în prima scrisoare, printre altele, primul ministru britanic scrie: „Ar fi un lucru
bun să urmăm conducerea sovietică, având în vedere că nici Dvs., nici noi nu avem trupe
acolo şi că oricum va face în România ceea ce-i place. Mai mult, am considerat condiţiile
sovieticilor ca fiind de foarte bun simţ şi chiar generoase.”
Deoarece preşedintele american nu reacţionase, W. Churchill va reitera cele spuse în
scrisoare din 11 iunie, adăugând la 23 iunie 1944 că : „ Ruşii sunt singura putere care poate
face ceva în România şi am crezut că este deja convenit între Dvs. şi mine ca, pe baza
responsabilităţilor condiţii de armistiţiu, cu excepţia despăgubirilor, ei trebuie să încerce să
dea o direcţie coerentă la ceea ce s-a întâmplat acolo”561. Într-o telegramă a Foreign Office
din 7 noiembrie 1944, guvernul britanic deşi aprecia situaţia din România drept o „dezordine
organizată” afirma că „atât timp cât ruşii ne lasă mână liberă în Grecia, nu putem face mai
mult decât să fim spectatori la cele ce se întâmplă în România. Aceasta a fost în concordanţă
cu înţelegerea noastră”562.

560
Mircea Maliţa, Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, Editura
Corint, Bucureşti, 2010, vezi şi Mihai Dimitrie Sturdza, Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale
istoriografiei româneşti, Bucureşti, Compania, 2013.
561
Periscop, Anul VI, nr.1 (21) ianuarie- martie 2013, p.66.
562
Valeriu Florin Dobrinescu, Lenuţa Nicolescu, Gheorghe Nicolescu, Relaţiile militare româno-engleze
(1918-1947), Editura Cultura, Piteşti, 1998, p.202.

167
 CAPITOLUL XX
REPUNEREA ÎN VIGOARE A CONSTITUŢIEI DE LA 1923 DUPĂ LOVITURA DE
PALAT DE LA 23 AUGUST 1944 DATĂ DE REGELE MIHAI I ŞI PRESIUNILE
SOVIETO-COMUNISTE ANTICONSTITUŢIONALE

Lovitura de stat de la 23 august 1944 prin care s-a înlăturat regimul de dictatură
al Mareşalului Antonescu a deschis posibilitatea renaşterii vieţii constituţionale a
României. Dar împrejurările delicate externe şi interne în care se afla România datorită
presiunilor sovieto-comuniste vor conduce în final la lichidarea sistemului constituţional
tradiţional.
Prin actul de la 23 august 1944 întregul dispozitiv german din Europa s-a dezagregat şi
România a fost cedată Uniunii Sovietice. Astfel s-au creat condiţiile punerii în aplicare a
planului de comunizare/sovietizare a României, care odată cu eliberarea (de fapt ocuparea)
României de către trupele sovietice, a fost îndeplinit punct cu punct, prin forţa Armatei Roşii
şi a serviciilor secrete sovietice, prin intermediul Kominternului şi filialei sale P.C. din
România563. Evoluţia istorică a României ca şi a celorlalte state din zona centrală şi sud-est
europeană a fost determinată nu de factori interni, ci de acordul dintre Marile Puteri
(URSS, SUA şi Marea Britanie) care au constituit Coaliţia Naţiunilor Unite.
Pe plan intern, 23 august 1944 marca revenirea României pentru scurtă vreme la un
regim democratic. Decretul regal din 31 august 1944, publicat la 2 septembrie, elaborat pe
baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august prevedea repunerea în vigoare a
Constituţiei din 1923, doar a 37 de articole din 138, astfel s-a creat baza juridică a măsurilor
adoptate de noul guvern şi totodată izvorul de drept pentru măsurile ulterioare.
De la 23 august 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare,
circumscrisă formei de guvernământ stabilită în 1866. România a avut şansa renaşterii
vieţii constituţionale.
La 23 august 1944 România redevenea în drept un stat constituţional căruia i-a
lipsit însă Parlamentul şi Consiliile Comunale pentru o viaţă constituţională integrală.
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923 ca urmare a acţiunilor întreprinse
de reprezentanţii partidelor politice istorice a fost mijlocul principal de exprimare a
rezistenţei faţă de tendinţele evidente de dominaţie politică sovietică, de intrare a
României în sfera de influenţă a URSS. Dacă această constituţie a avut o soartă ingrată în
istoria societăţii româneşti, fiind a doua oară strivită de evenimente externe şi interne, ea şi-a
dovedit şi în anii 1944-1947 valoarea în practica vieţii politice întrucât zdrobirea drepturilor
românilor, intensificarea arestărilor şi deportărilor, represiunea împotriva bisericilor
(ortodoxă, unită, catolică şi a altor confesiuni) s-au putut dezlănţui cu brutalitate numai după
abandonarea Constituţiei din 1923 şi plecarea regelui din ţară.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1626 din 31 august 1944, erau restabilite toate drepturile
românilor recunoscute de Constituţia din 1866 cu modificările aduse ulterior de cea din 1923.
Trimiterea la cele două constituţii pe care o face legiuitorul din 1944 are, aşa cum sublinia
atunci Ion V. Gruia „mai mult o valoare politică decât juridică ...Prin aceasta se punea capăt
regimurilor dictatoriale şl se afirmă o lungă tradiţie constituţională în privinţa drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor”564. Conform aceluiaşi decret, puterile statului urmau să fie exercitate
după regulile cuprinse în Constituţia din 1923 cu precizarea că până la organizarea
Reprezentanţei Naţionale puterea legislativă se exercită de către Rege la propunerea

563
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României - Percepţii anglo-americane,
Editura Iconica, Bucureşti, 1993, p. 11.
564
Dinu C. Giurescu, Uzurpatorii 6 martie 1945- 7 ianuarie 1947, Editura Vremea, Bucureşti,p. 78.

168
Consiliului de Miniştri. Prin acelaşi decret se abrogau toate decretele regale prin care
generalul Ion Antonescu căpătase puteri depline în stat.
Din punct de vedere teoretic, regimul instaurat după 23 august 1944 avea toate
şansele de a continua şi dezvolta tradiţiile constituţionale şi democratice. Este interesant
de relevat că repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923 nu prevedea pentru viitor
nicio modificare constituţională. Dincolo de oscilaţiile de natură juridică, de gravitatea
politică a unor acte legislative din perioada 1944-1947, Constituţia din 1923 a creat României
un regim politic capabil de a reacţiona la imixtiunile brutale antinaţionale şi antidemocratice
într-o vreme când nu existau dovezi şi se cunoşteau puţine date despre dramaticele
înţelegeri intervenite între marile puteri privind soarta ţărilor Europei răsăritene.
Guvernarea democrată în România a rezistat numai şase luni, până la 24 februarie 1945 când
ultimul guvern legitim român al generalului Nicolae Rădescu a fost silit să demisioneze la
intervenţia directă a Rusiei sovietice565.
În momentul revenirii României la regimul constituţional, în Europa erau un
număr restrâns de state constituţionale (Anglia, Suedia, Elveţia) iar societatea
românească beneficia de un aparat de stat organizat, de o bună administraţie, de o
economie sănătoasă, de o armată numeroasă fiind a patra putere militară a Europei.
Având o situaţie economică şi politico-juridică diferită faţă de celelalte ţări ale Europei
răsăritene care vor fi satelizate Uniunii Sovietice, România anilor 1944-1947 a reacţionat
„atipic”, încercând să păstreze unele instituţii tradiţionale. După 1945 forţele de stânga
sprijinite de Armata Roşie deţin treptat controlul nu numai asupra puterii executive ci şia a
celei legislative, limitând posibilităţile de acţiune ale Regelui.
În calea sovietizării României se mai afla un singur obstacol şi anume un suveran tânăr
şi susţinut de popor care părea pregătit şi dornic să domnească în cadrul unei autentice
monarhii constituţionale. Regele a avut de înfruntat atitudinea categorică a unui guvern
agresiv şi neezitant susţinut de trupele sovietice şi atitudinea ambiguă a Occidentului. Pentru
a-l compromite, comuniştii îi întindeau Regelui tot felul de capcane. Una dintre acestea a fost
prezentarea de către ministrul comunist al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu a unei cereri de
graţiere a mareşalului Ion Antonescu. Se urmărea în condiţiile în care Occidentul şi ruşii îl
considerau pe mareşal criminal de război, dacă Regele manifestă simpatie faţă de adversarul
său I. Antonescu, impresionat de modul demn în care s-a apărat. În cazul în care ar fi arătat
simpatie monarhul ar fi pierdut enorm. Refuzând cererea de graţiere, Regele Mihai şi-a
asumat riscul de a fi etichetat mai târziu drept călău al lui Antonescu566. Pentru a ilustra
atmosfera din ţară în condiţiile în care urma să aibă loc propaganda electorală în special a
partidelor istorice de opoziţie, redăm discuţia pe care Nicolae Carandino, directorul ziarului
naţional-ţărănesc „Dreptatea” a avut-o în toamna anului 1946 cu generalul sovietic Susaikov,
reprezentantul URSS în Comisia Aliată de Control, care,la finalul discuţiei a spulberat toate
speranţele ziaristului în privinţa democraţiei şi anume că „Guvernul Groza este Rusia
sovietică”567.
Paralel cu ofensiva sovieticilor faţă de Rege, aceştia au mai utilizat şi o altă cale de
influenţare a monarhiei în sensul dorit de ei.
Astfel în luna iunie 1945, în cercurile informate din Bucureşti a fost lansat zvonul că
lui Carol al II-lea i s-a acordat dreptul de rezidenţă în Franţa şi că el ar fi intrat în legătură cu
comuniştii din ţară pentru a reveni pe tron.
Liderul social democrat C. Titel Petrescu aprecia că „intrarea lui Carol în Franţa a
fost obţinută prin intervenţie directă a sovieticilor pe lângă generalul de Gaulle şi se teme

565
Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 360.
566
O relaţie tragică: Regele Mihai şi Ion Antonescu, „Historia”, ianuarie, 2010, vezi şi Valentin Hossu-Longin,
Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti,1994.
567
Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Editura Eminescu, Bucureşti,1992, p. 287.

169
serios că ruşii ar intenţiona să-l reînscăuneze pe Carol în locul actualului Rege Mihai, ca om
de paie, poate chiar în calitate de prim preşedinte al unei republici sovietice”.
La 6 martie 1945 prin instalarea la Bucureşti a guvernului minoritar Groza, Moscova
se lansase într-o acţiune de testare a limitelor de suportabilitate a aliaţilor occidentali în ceea
ce priveşte comportamentul ei discreţionar în propria zonă de influenţă.
În septembrie 1947 când s-a constituit Biroul Informativ al Partidelor Comuniste
(Cominform), PCR se afla într-o situaţie „delicată”, evident defavorabilă în raport cu
partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia sau Ungaria care acţionau
deja în cadrul unor republici în procesul cuceririi puterii politice. Nerezolvând o etapă
obligatorie pentru „democraţia populară” (adică înlăturarea monarhiei), Gheorghe
Gheorghiu-Dej prezent la lucrările Cominform-ului desfăşurate în Polonia justifica
„rămânerea în urmă” prin ponderea scăzută a comuniştilor români în viaţa politică a ţării şi
se angaja se procedeze la „elaborarea unei constituţii” şi să intensifice „procesul de
constituire a democraţiei populare". În acest fel, soarta Constituţiei din 1923 şi implicit a
monarhiei erau decise, întrucât nu se putea concepe înfăptuirea revoluţiei socialiste decât prin
lichidarea ultimelor forme ale vieţii parlamentar-constituţionale tradiţionale.
Abolirea Constituţiei din 1923 a fost precedată de necontenite „iniţiative” ale
comuniştilor sprijiniţi de forţele de ocupaţie sovietice pentru elaborarea şi aplicarea unor acte
juridice care se aflau în contradicţie cu forma şi spiritul ei. Încălcarea tot mai evidentă a
Constituţiei din 1923 izvora din obiectivul comuniştilor de cucerire a puterii, care arăta
desconsiderare şi insensibilitate faţă de organele de natură juridică şi constituţională.
Analiza vieţii constituţionale româneşti între anii 1944-1947 dezvăluie rolul determinant al
prezenţei sovietice în trecerea spre totalitarism prin desfiinţarea treptată a instituţiilor
democratice. Prin demisia lui Gh. Tătărăscu şi a miniştrilor liberali, Groza remaniază la 7
noiembrie 1947 guvernul prin numirea Anei Pauker la Externe, Vasile Luca la Finanţe şi alţii.
În acest fel controlul comuniştilor asupra guvernului devine total, iar izolarea instituţiei
monarhice este completă568. Ca o ironie a sorţii este faptul că Ana Pauker înlocuieşte la
externe pe vechiul ei duşman, Gh. Tătărăscu, care în anul 1936, în calitate de subsecretar de
stat la M.I. era responsabil de arestarea ei, fiind condamnată la 10 ani pentru activitate
împotriva siguranţei statului569.
Călătoria la Londra a Regelui Mihai împreună cu Regina Mamă pentru a putea
participa la căsătoria verişoarei sale Principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei britanice,
a oferit posibilitatea guvernanţilor comunişti să grăbească. pregătirile pentru desfiinţarea
instituţiei monarhice. În 1947 Regele a fost lăsat să plece din ţară pentru a participa la nunta
Reginei Angliei pentru ca nu cumva, spunea Groza „să creadă lumea că ar fi prizonier”570.
Prin plecarea regelui în străinătate, autoritatea guvernului sporea întrucât acesta era
împuternicit să preia întreaga conducere a ţării, inclusiv numirile şi revocările de funcţionari,
prerogative ce aparţineau Coroanei .
De fapt comuniştii pregăteau debarcarea Regelui încă din noiembrie 1947 când acesta
se afla împreună cu Regina Mamă la Londra. Astfel, Lucreţiu Pătrăşcanu cerea amendarea în
Parlament a legii pierderii naţionalităţii elaborată de legionari sub guvernarea lui Ion
Antonescu. Această amendare a unei legi legionare cosmetizate, îl privea pe Regele Mihai.
Atunci când Majestatea Sa a revenit în ţară pe 21 decembrie 1947, reacţia comuniştilor a fost
nu numai de surpriză, dar şi de panică, deoarece aceştia credeau că nu se va mai întoarce.
Lipsit de sprijin extern, Regele s-a întors la datoria sa şi pentru că nu avea unde să se
ducă.

568
Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iaşi, 2002, vezi şi Elena Iuliana Lache,
Statutul internaţional al României. De la război la pace 1939-1947, Editura Militară, Bucureşti, 2010.
569
„Historia”, nr. 98, februarie 2010.
570
Cristian Preda, op. cit., p. 220.

170
 Abdicarea s-a făcut sub presiune şi ameninţare. Asasinarea Regentului Bulgariei era
un avertisment prea clar pentru ca Regele Mihai să nu se teamă pentru persoana Sa.
S-a mers până acolo încât s-a spus că Stalin dorea ca îndepărtarea Regelui Mihai să
aibă loc, printr-o înţelegere cu Marea Britanie în schimbul instalării unui regim democratic în
Finlanda şi nu în mod sângeros571.
Documentele occidentale menţionează că în primii ani postbelici, pe lângă pericolul
comunist, un alt pericol nu mai puţin important ameninţa tronul regelui Mihai şi anume
reîntoarcerea tatălui aventurier al regelui la tronul României. Carol al II-lea mai înşelase odată
încrederea românilor în anul 1930 când, în ciuda promisiunilor făcute anterior s-a întors în
România şi a preluat tronul de la fiul său. La finele războiului, fostul rege Carol al II-lea se
afla în Mexic unde, conform relatărilor agenţiilor de presă şi ale serviciilor secrete britanice, a
declarat în mod repetat în cadrul unor discuţii particulare că nu a renunţat niciodată definitiv
la tronul României şi că nu ar exclude reîntoarcere a în ţară, dacă i s-ar ivi o asemenea ocazie.
Se avea în vedere şi relaţia fostului rege cu agenţii sovietici la Lisabona. Cercurile sovietice
doreau prin restabilirea pe tronul României a lui Carol discreditarea şi distrugerea
monarhiei572.
Nerenunţând la datoria sa de monarh constituţional, regele s-a întors de la Londra la 21
decembrie 1947. Întoarcerea grabnică a regelui în ţară, s-a datorat şi răspunsului evaziv
al guvernului român în legătură cu oportunitatea căsătoriei sale cu Ana de Bourbon-
Parma, descendentă a regelui Cristian al Danemarcei şi din celebra ramură a
Bourbonilor de Parma573. răspuns speculat de presa străină în sensul abandonării
prerogativelor sale constituţionale. Guvernul a fost surprins de atitudinea monarhului,
sperând şi dorind o soluţie mai comodă de înlăturare a monarhiei. Ca urmare a părăsirii ţării
de monarhul ei, comuniştii puteau justifica uşor instaurarea republicii. În noua situaţie
politică, guvernul va trece la pregătiri concrete pentru înlăturarea regelui şi desfiinţarea
instituţiei monarhice. Astfel, guvernul trece armata sub controlul şi conducerea comuniştilor
prin numirea ca ministru al apărării pe Emil Bodnăraş şi trecerea în rezervă a vechilor cadre
credincioase instituţiei monarhice. Noul tip de totalitarism instaurat în România se
prezenta drept opusul celui prăbuşit în august 1944. Cu toate acestea însă, deja din
septembrie 1944, comuniştii folosind pretextul curăţării instituţiilor şi administraţiei de aşa-
zişii „fascişti” şi „legionari” au avut ca scop principal declanşarea formală a unei crize
politice, care să ducă la îndeplinirea ţelului lor final:monopolul puterii politice concomitent cu
înlăturarea manifestărilor oricăror opoziţii.
Astfel beneficiind şi de sprijinul sovietic, comuniştii s-au putut infiltra în toate
straturile societăţii. Au urmărit în mod constant stoparea capacităţilor de a gândi pentru ei
înşişi de a manifesta obiectivitate şi rezistenţă la manipulare.
În perioada ocupaţiei sovietice (1945-1957) de la un anumit nivel de răspundere în sus,
funcţiile de conducere româneşti, civile şi militare, erau dublate de câte un reprezentant
echivalent în funcţie din partea U.R.S.S. cu drept de veto în aproape orice decizie,
răspunderea revenind aproape întotdeauna funcţionarului român. Lovitura de stat de la 23
august 1944 a transformat statutul P.C.R.. La începutul anului 1944 după 23 de ani de
existenţă, partidul mai era încă o grupare politică mică pentru că în toamna aceluiaşi an să
devină un factor influent pe scena politică românească.
După lovitura de stat din 23 august 1944 a urmat ocuparea României de către Armata
Roşie şi impunerea unui regim bolşevic.

571
Stoenescu, Alex.,Mihai, op.cit., vol.III, Cele trei dictaturi, p. 545-547.
572
Mark László-Herbert, Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2010, p. 36.
573
Istoria României în date (coordonator Dinu C. Giurescu), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 500.

171
 Întreg teritoriul naţional a fost supus ocupaţiei militare astfel încât Moldova era
ocupată şi izolată cu o unitate militară sovietică amplasată pe Milcov, cu scopul de a controla
traficul dinspre Muntenia.
Dobrogea era izolată prin ocuparea podului de la Cernavodă şi a bazelor navale de pe
litoralul Mării Negre şi Tulcei, iar navigaţia pe Dunăre era oprită.
Banatul era considerat zonă militară strategică, Nord-Vestul Transilvaniei era lăsat sub
administraţie maghiară şi sovietică inclusiv cu alungarea administraţiei româneşti instalate
după eliberarea integrală a acestei provincii româneşti. Basarabia, nordul Bucovinei şi Insula
Şerpilor împreună cu zona maritimă aferentă precum şi porţiuni din Delta Dunării erau
pierdute definitiv574.

574
Stoenescu, Alex., Mihai, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol.III, Cele trei dictaturi, Editura
Rao, Bucureşti, 2002, p. 531-532.

172
 CAPITOLUL XXI
ABROGAREA CONSTITUŢIEI DIN 1923 ŞI SCHIMBAREA FORMEI DE
GUVERNĂMÂNT A ROMÂNIEI LA 30 DECEMBRIE 1947 PRIN ABOLIREA
MONARHIEI ŞI ABDICAREA FORŢATĂ A REGELUI MIHAI.

Actul de abdicare al Regelui Mihai semnat în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947 la

cererea lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej sub ameninţarea trupelor care înconjurau
reşedinţa regală de la Sinaia însemna ultima lovitură dată structurilor de putere ale
vechiului regim constituţional interbelic. Actul de abdicare a regelui a fost adus la
cunoştinţa guvernului şi în aceeaşi zi şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor a aprobat
legea numărul 363 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română. Odată
cu abdicarea regelui, Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1
septembrie 1944 şi următoarele erau abrogate. Ca pilula abdicării să fie şi mai amară, sub
pretextul unor interviuri acordate presei internaţionale considerate ostile noului regim
s-a trecut la 22 mai 1948 la retragerea cetăţeniei române atât a regelui Mihai cât şi a
mamei sale, mătuşilor şi unchiului său. La 30 decembrie 1947, Regelui Mihai i-a fost întors
de către comunişti gestul ,,Loviturii de stat" de care şi el uzase. Comuniştii au provocat ca şi
complotiştii din 11 februarie 1866 adică în aceeaşi zi (30 decembrie 1947) s-a reunit Consiliul
de Miniştrii care a decis ca „poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o nouă formă
de stat-Republica Populară”.
Dacă de la Constituţia din 1866 şi până în 1938 ţara evoluase în limitele
parlamentarismului spre o treptată lărgire a democraţiei cu toate imperfecţiunile ei, din anul
1938 însă ,,fiecare nou regim s-a impus printr-o lovitură de palat”575: în 1938 Carol al II-lea,
în 1940 Ion Antonescu, în 1944 Regele Mihai, în 1947 Partidul Comunist Român. Fiecare nou
regim şi-a justificat venirea prin păcatele României vechi şi a promis să le îndrepte, dar in loc
de a o face, fiecare din aceste regimuri succesive a introdus instituţii şi mai autoritare până
ce, cu ultimul venit, autoritarismul, a atins pragul totalitarismului. Astfel dispărea un fenomen
de psihologie colectivă în care credeau românii că Occidentul şi în primul rând SUA vor sfârşi
prin a smulge România de sub cizma sovietică.
Regele Mihai a fost nevoit să accepte guvernul Groza de teama unei lovituri de stat.
Structura noului Cabinet era majoritar comunistă, arătând că în România începuse impunerea
modelului totalitar bolşevic. În acest sens este semnificativă declaraţia lui Groza care îi
spunea jurnalistului britanic Archie Gibson la 23 martie 1945 că fuseseră arestate peste
90.000 de persoane de când conducea guvernul. După declanşarea grevei regale pentru
sovietici era clar ce unicul obstacol reprezenta instituţia monarhică.
Falsificarea alegerilor şi acţiunile de compromitere a liderilor ţărănişti au declanşat
începutul unui val de arestări. La 30 decembrie 1947 Regele este silit să abdice sub
ameninţarea asasinării a peste 1000 de tineri din închisori. Din acel moment procesul
sovietizării a ţării a intrat în linie dreaptă576.
Instaurarea guvernului pro-sovietic condus de Petru Groza a reprezentat întâia
manifestare a Războiului Rece. Acest cabinet s-a lansat într-o activitate febrilă menită să
atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern care de fapt era o
schimbare de regim. Se remarcă faptul că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în
istoria României, care avea să dureze 45 de ani.
La situaţia internă existentă a contribuit şi faptul că partidele istorice erau dezbinate
din interior. Astfel tensiunile din cadrul PNL atinseseră punctul culminant în 1945 când se
produce şi ruptura în urma căreia liberalii s-au scindat în două, unii sub conducerea lui Dinu

575
Ivor Porter, Mihai I al României. Regele şi ţara, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 102.
576
Denis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc 1948-1965,
Iaşi, Editura Polirom, 2001.

173
Brătianu, alţii urmându-l pe Gh. Tătărescu. De menţionat că nici un partid politic, afară de cel
comunist nu se bucura în 1944- 1945 de mai multă adversitate populară decât cel liberal al lui
Gh. Tătărăscu577.
În speranţa că se va realiza unirea forţelor liberale în vederea alegerilor
parlamentare, Gh. Tătărescu a făcut, la sfârşitul lunii februarie 1946 un ultim apel la
reîntregirea PNL. Brătianu, însă a refuzat astfel că PNL-Tătărescu a fuzionat cu
Partidul Naţional Democratic condus de Petre Topa fost adept politic al istoricului N.
Iorga. În loc să-şi strângă rândurile în vederea alegerilor, pentru a face faţă cu succes
ameninţării comuniste, liberalii au continuat să-şi epuizeze forţele în interminabile şi inutile
lupte interne.
Nerecunoaşterea cabinetului Groza de către SUA şi Marea Britanie la Conferinţa de la
Postdam (17 iulie-2 august 1945) l-a încurajat pe Regele Mihai să încerce să înlăture acest
guvern, cerându-i să demisioneze. Suveranul a hotărât să rupă relaţiile cu guvernul refuzând
să mai semneze decretele prezentate de miniştri, declarând o criză constituţională prin
,,greva regală" care a durat de la 21 august până la 7 ianuarie 1946. Prin această formă de
protest Regele dorea să arate „poporului în ce primejdie se află” şi că „n-are nimic de-a face
cu comunismul şi că luptă împotriva lui”578. Practic până la plecarea sa de la conducerea ţării
Regele Mihai s-a aflat într-un raport de forţă cu guvernul. A fost singurul monarh într-o
asemenea postură: celorlalţi nici un guvern nu a îndrăznit să li se opună vreodată. La 21
august 1945 Regele Mihai soma guvernul Petru Groza să îşi prezinte demisia. În urma
refuzului primit, suveranul a hotărât să nu mai semneze decretele-lege. Începea aşa numita
„grevă regală”. căreia i s-a pus capăt prin hotărârea Conferinţei Miniştrilor de Externe
ai URSS, SUA şi Marii Britanii ţinută la Moscova între 16-25 decembrie 1945. La
propunerea SUA şi a Angliei erau incluşi în guvern, ca o condiţie a recunoaşterii
acestuia de către cele două puteri occidentale, câte un reprezentant al PNŢ şi PNL. De
asemenea guvernul se angaja să organizeze alegeri parlamentare.
La 8 noiembrie 1945, aproximativ 15 000 de cetăţeni ai Bucureştiului dar şi din alte
zone ale ţării s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a regelui
Mihai, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în
conflictul cu guvernul procomunist Petru Groza579.
Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 se desfăşura pe fundalul unui conflict între rege şi
guvern rămas în istorie sub denumirea de „greva regală"(august 1945-ianuarie 1946), adică
refuzul monarhului de a semna legile guvernului şi a unui climat de teroare şi cenzură impus
adversarilor politici. De asemenea, această manifestaţie avea loc în cinstea vizitei
trimisului special al preşedintelui american Truman în România şi Bulgaria, ziaristul
Mark Ethridge. Acesta urma să se documenteze asupra situaţiei din ţară în vederea
recunoaşterii guvernului român de către SUA580.
Guvernul procomunist a încercat prin toate mijloacele să împiedice desfăşurarea
acestei demonstraţii care evidenţia imensa popularitate a regelui şi a partidelor istorice în
contrast cu lipsa de popularitate a comuniştilor. Manifestanţii care scandau lozinci ca
,,Trăiască regele!", „ Regele şi patria" au fost reprimaţi sângeros de forţele de ordine în
colaborare cu elemente ale diviziei procomuniste ,,Tudor Vladimirescu” (formată în URSS
din prizonieri de război). România rămăsese singura ţară din centrul şi sud-estul Europei

577
Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. (A doua versiune a
memoriilor lui Bellu Zilber).
578
Cristian Preda, op. cit., p. 206, vezi şi Dumitru Şandru, Comunizarea societăţii româneşti în anii 1944-
1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007.
579
Ioan Scurtu, Mihai I, p. 133.
580
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, p. 72.

174
cu regim monarhic. Monarhia care continua să reziste in România nemaifiind era o problemă
românească, ci devenea o problemă a întregului bloc comunist.
Lărgirea guvernului Groza cu reprezentanţi ai partidelor tradiţionale şi comunicatul
primului ministru că va respecta constituţia şi drepturile democratice îl va determina pe rege
ca, la 8 ianuarie 1946, să reia contactele cu acesta, potrivit prerogativelor sale constituţionale,
în conformitate cu legea fundamentală din 1923. Speranţele românilor pentru instaurarea
unui regim democratic şi sprijinul pe care-I aşteptau din Apus vor fi spulberate de
atitudinea duplicitară a aliaţilor şi în special a americanilor care vor trăda România. În
acest sens, elocvente sunt discuţiile pe care jurnalistul Nicolae Carandino, fruntaş de marcă al
naţional-ţărăniştilor şi director al oficiosului „Dreptatea”, care va cunoaşte ,,binefacerile”
gulagului comunist, le-a avut după Conferinţa de la Moscova din decembrie 1945 care va
stabili cooptarea în guvern a câte unui reprezentant din cadrul partidelor politice de
opoziţie, care în mod brutal a afirmat că este nevoie de victime în lagărul comunist ca să se
poată influenţa dincolo de Cortina de Fier masa electorală de acolo şi în special cea
americană. Era nevoie de închisorile româneşti ca ,,democraţii” să poată câştiga alegerile581.
Răzbunarea era o caracteristică a comuniştilor. Masacrele şi detenţiile prin care au
trecut le erau încă proaspete în memorie. Nici nu era posibil să uite deoarece o mare parte a
membrilor fruntaşi comunişti fuseseră întemniţaţi în urmă cu câţiva ani. Printre ei erau
Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca. În viziunea comuniştilor pacea şi implicit
construirea noii epoci de prosperitate, nu puteau fi realizate decât după ce „democraţia” ar fi
învins hitlerismul şi pe adepţii acestuia. Trebuia să-i fie smulse şi ultimele „rădăcini
blestemate”, rădăcini reprezentate în special de duşmanii „istorici” ai democraţiei: Iuliu
Maniu şi Dinu Brătianu, cunoscută fiind colaborarea dintre liberali, ţărănişti şi legionari
împotriva comuniştilor.
Partidele politice şi-au reluat activitatea legală, presa a fost eliberată din chingile
cenzurii, dreptul de întrunire a devenit o realitate. Ocupaţia sovietică a dus inevitabil la
modificarea prin forţă a cursului însuşi al istoriei naţionale, mai precis la schimbarea
regimului social, politic şi economic existent şi la impunerea unuia stalinist, exportat de
Moscova la Bucureşti, precum şi în tot sud-estul european. Autoritatea supremă în România
era exercitată de Înaltul Comandament Aliat (sovietic) iar organul executiv se numea Comisia
Aliată de Control. Convenţia de Armistiţiu ţinea loc de lege supremă.
Toate prevederile Constituţiei din 1923, reintroduse de rege la 30 august 1944, puteau
fi aplicate numai dacă erau în conformitate cu prevederile Convenţiei. De exemplu, Ordinul
Regelui de organizare a alegerilor şi de reinstituire a Parlamentului a fost respins de Înaltul
Comandament Aliat (sovietic) şi nu a fost aprobat decât atunci când au reuşit să impună
neconstituţionalul guvern Petru Groza. Acesta a desfiinţat ilegal Senatul, a organizat alegeri
doar pentru Camera Deputaţilor, după care a falsificat alegerile din 19 noiembrie 1946, cu
aprobarea scrisă a occidentalilor582.
Pentru ruşi Iuliu Maniu era duşmanul numărul 1 şi s-au preocupat ca acesta să fie
înlăturat. Pe parcursul a şase luni de la evenimentele de la 23 august 1944 şi până la 6 martie
1945 când Rusia i-a instalat pe comuniştii români la putere, ruşii au activat cu prioritate
împotriva lui Maniu şi a PNŢ. Iuliu Maniu simboliza reîntregirea neamului şi împlinirea
visului milenar al românilor, caracter integru, sobru,auster, plămădit la şcoala bisericii unite şi
autentic democrat. Moscova a înlăturat guvernele Sănătescu şi Rădescu în principal pentru a-i
distruge pe naţional ţărănişti. Au fost mobilizaţi comuniştii pentru a incita populaţia maghiară
din ţară împotriva lui Maniu şi a PNŢ. Aceasta a fost o tactică eficientă şi în multe părţi ale
României a determinat presiuni fizice extreme asupra liderilor manişti locali.

581
Nicolae Carandino, op. cit., p. 271.
582
Stoenescu, Alex., Mihai, op. cit, vol.III, Cele trei dictaturi,p.535-538.

175
 Ura maghiarilor împotriva lui Maniu l-a situat pe acesta într-o poziţie morală
stânjenitoare. Comuniştii şi Moscova au incitat şi pe evrei împotriva lui Maniu punându-l în
categoria celor antisemiţi.
Armistiţiul, Convenţia de la Yalta şi Tratatul de pace obligau România să înlăture
ultimele vestigii ale fascismului. Această directivă a fost interpretată ca o necesitate de a-i
extermina pe Maniu şi PNŢ. Moscova în hotărârea sa de a anihila influenţa americană în
România a decis înlăturarea lui Maniu. Ruşii nu puteau uita faptul că lovitura de stat de la 23
august 1944 a fost pregătită de Maniu timp de aproape trei ani pe baza unei înţelegeri între
acesta şi W. Churchill stabilită la începutul războiului. Maniu şi-a pregătit lovitura cu
meticulozitate, a plasat oameni cheie în armată, în serviciile externe, la toate nivelele până şi
la poştă. Regele a fost cel care a decis până la urmă asupra necesităţii loviturii şi a ordonat
armatei să întoarcă armele583.
Guvernul de la Moscova a decis să treacă la lichidarea forţelor de opoziţie din statele
aflate in zona centrală şi sud-est europeană asupra cărora îşi exercitau dominaţia. Astfel s-a
procedat în Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria. Evident România trebuia să se alinieze şi ea
hotărârilor Kremlinului. Încă de la sfârşitul anului 1944 în ţară au sosit diverşi consilieri
sovietici al căror număr a sporit în anii următori (ultimii consilieri sovietici care au rămas în
România până în 1964 erau cei de la Ministerul de Interne). Printre aceşti consilieri sovietici
un rol de frunte îl avea Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), ofiţer de informaţii NKVD în cadrul
Departamentului Exterior al guvernului sovietic, cunoscut sub numele de Gheorghe Pintilie,
care a devenit principalul consilier al ministrului de interne, Teohari Georgescu. Sub
conducerea celor doi s-a elaborat planul de lichidare a opoziţiei politice din România.
Din nota redactată de Adam Watson din cadrul Foreign Office-ului, din 7 noiembrie 1947
rezultă că Ana Pauker i-a spus lui Burton Berry că intenţionau să scape de Maniu şi odată
acesta înlăturat le-ar fi uşor să scape de rege. Exista temerea că regele va fi ,,ori asasinat, ori
exilat în Siberia”584.
Guvernul prosovietic, căutând un pretext pentru declanşarea acţiunii de scoatere în
afara legii a Partidului Naţional Ţărănesc şi arestarea conducătorilor săi în frunte cu Iuliu
Maniu, s-a folosit de înscenarea de la Tămădău. Înţelegând că în ţară nu se mai putea
desfăşura o autentică lupta politică, Iuliu Maniu a cerut ca un grup de naţional-ţărănişti, în
frunte cu Ion Mihalache, să plece în străinătate pentru a informa opinia publică internaţională
şi oficialităţile din statele democratice occidentale asupra situaţiei reale din România. La 11
noiembrie 1947 Iuliu Maniu a fost condamnat la ani grei de închisoare.
Procesul lotului Maniu a fost primul proces politic din România după modelul
stalinist. Procesul înscenat de comunişti P.N.Ţ-ului mai avea un scop ascuns, nu numai
sprijinul acordat lui Ion Antonescu, ci mai ales distrugerea rezidenţei britanice de spionaj din
România grupată în jurul Comisiei de Armistiţiu. De fapt, Iuliu Maniu fusese compromis de
apropiaţii săi care au furnizat anglo-americanilor informaţii militare.La 13 martie 1947 Burton
Berry, reprezentantul SUA in România îi adresează o telegramă secretarului de Stat al SUA,
George C. Marshall, în care îi raportează despre o întrevedere pe care a avut-o cu Iuliu Maniu,
care i-ar fi spus despre intenţia sa de a răsturna ,,guvernul minoritar dictatorial", guvernul
Petru Groza, graţie concursului oferit de trei factori: poporul român, regele şi marile puteri.
Dacă în privinţa primilor doi factori Maniu avea o imagine corectă, în ceea ce priveşte marile
puteri el aştepta un semnal care să ateste că acestea doresc să sprijine o asemenea acţiune,
care, atrăgea atenţia liderul ţărănist, ar putea provoca ,,vărsări de sânge". Răspunsul
guvernului american la memoriul trimis de partidele politice nu a fost încurajator. Acesta

583
„Periscop”, Anul IV, nr. 1(13) ianuarie-martie 2011, publicaţie editată de Asociaţia cadrelor militare în
rezervă şi retragere din Serviciul de Informaţii externe.
584
Mark László-Hebert, op. cit., p. 101.

176
arăta că ,,nu poate sprijini sau susţine o încercare de răsturnare prin violenţă (a guvernului
Groza - n.n.) cu consecinţele probabile de rigoare pentru poporul român”585.
Regele Mihai nu a schiţat nici un gest în favoarea lui Maniu şi a celorlalţi fruntaşi
naţional-ţărănişti, deşi avea ,,dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale”,
dând dovadă de prudenţă. Suveranul a găsit inutilă o intervenţie care ar fi fost imediat
contestată de guvernanţi, iar un gest de independenţă ar fi grăbit sfârşitul instituţiei
monarhice în România. De fapt, regele Mihai se găsea la Săvârşin, aproape complet străin
de evoluţia vieţii politice, când a aflat de la radio şi din presă că Iuliu Maniu, preşedintele
Partidului Naţional Ţărănesc, fusese arestat. Această prudenţă s-a dovedit ineficientă,
deoarece la mai puţin de 50 de zile de la condamnarea lui Maniu şi a celorlalţi fruntaşi
naţional-ţărănişti, regele Mihai a trebuit să semneze actul de abdicare la 30 decembrie
1947586.
La 11 octombrie 1947 Biroul Politic al PCR decide înlăturarea de la guvernare a PNL
Tătărescu după o operaţie de „demascare” a liderului său. Unele „dezvăluiri” din „procesul”
intentat lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au slujit drept pretext pentru apariţia în presă, la 2
noiembrie a unor articole incriminatorii la adresa lui Gh. Tătărescu, acuzat nici mai mult nici
mai puţin de „complicitate directă” în „complotul dirijat de Iuliu Maniu”
Evoluţiile din România, marcate profund de imixtiunile URSS au fost posibile în
condiţiile în care SUA şi Marea Britanie, îndepărtându-se de principiile Chartei
Atlanticului, au ajuns a împărtăşi punctul de vedere sovietic în privinţa ,,sferelor de
interese” , aducând România în anticamera ,,erei staliniste”. Sugestivă ni se pare reflecţia
lui W. Churchill privind evoluţiile politice din răsăritul Europei „Polonia îmi e în suflet, dar
pentru România şi Bulgaria nu simt nimic”. Prin semnarea şi ratificarea Tratatului de Pace de
la Paris din 1947, România realiza un singur avantaj efectiv: depăşea regimul armistiţiului din
septembrie 1944 şi astfel, regimul de la Bucureşti căpăta posibilităţi mai largi de acţiune pe
plan internaţional. La 30 decembrie 1947, în momentul alungării Regelui Mihai I, la cererea şi
sub diriguirea Kremlinului, România stabilise deja legături diplomatice cu 25 de state şi
întreţinea raporturi economice cu 26 de state.
Poate că agonia monarhiei s-ar fi prelungit dincolo de 30 decembrie 1947, dacă în
toamna acelui an nu ar fi intervenit o schimbare profundă în strategia lui Stalin.
O dovadă că această schimbare nu era cunoscută comuniştilor din România este că la
23 septembrie 1947 în raportul prezentat la reuniunea de constituire a Cominformului,
Gheorghe Gheorghiu Dej a vorbit despre intenţia P.C.R. de a elabora o nouă Constituţie care
să restrângă prerogativele regelui în perspectiva abolirii monarhiei.
Nu era luată în consideraţie atunci apropiata îndepărtare a suveranului. Hotărârea a
venit de la Moscova şi ea s-a integrat deciziei lui Stalin de a impune un control riguros asupra
statelor satelit, obligate să adopte modelul stalinist. Noua strategie a lui Stalin era replica
dictatorului la Planul Marshall în care el văzuse o încercare a S.U.A. de a-i sustrage pe cale
economică ţările incluse la sfârşitul războiului în sfera de influenţă a U.R.S.S.
Abdicarea forţată a regelui marca nu numai sfârşitul unei epoci, dar şi începutul
uneia noi, de aprofundare a sovietizării României. România intrase în plină revoluţie
comunistă care a provocat poporului mari suferinţe. Colaborarea dintre cele două forţe
politice, monarhia şi executivul dominat de comunişti, a devenit tot mai dificilă. Regele a
depus mari eforturi pentru a se adapta la noile realităţi, care duceau în mod inevitabil la
pierderea unor prerogative de care beneficia în temeiul actului constituţional. În ziua de 26

585
Florin Şperlea, 1947. Liberalii sub supravegherea serviciilor de informaţii militare, p. 74.76 în „Istorie şi
Civilizaţie”, Anul II, nr.7, aprilie 2010.
586
Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.151. Vezi şi Ioan Scurtu, Istoria
Partidului Naţional ţărănesc, Bucureşti,Editura Enciclopedică, 1994, precum şi Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie,
Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu), Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972.

177
ianuarie 1946, suveranul a semnat decretul-lege pentru ridicarea la Bucureşti a unui
monument ,,pentru glorificarea eroilor Armatei Sovietice care şi-au pierdut viaţa pentru
eliberarea ţării noastre” şi care trebuia să constituie ,,un simbol al veşnicei noastre prietenii
cu URSS”587.
În aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se ţină seama de contextul
concret istoric în care se derula istoria României şi mai ales de presiunea factorilor externi.
Practic România era înconjurată de state care evoluau în aceeaşi direcţie şi în care se
instalaseră deja regimuri republicane. Sfârşitul instituţiei monarhice constituţionale prin
abdicarea forţată realizată prin şantaj cu ameninţarea unui război civil s-a realizat printr-o
lovitură de stat, deoarece constituţia existentă nu permitea schimbarea formei de
guvernământ588. Astfel, era înlăturat cel care era privit de marea majoritate a românilor
ca ultima stavilă în calea sovietizării României.
Prin caracterul său previzibil lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost cea mai
simplă acţiune de acest gen din istoria României.
În perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947 Monarhia a fost deposedată de toate
atribuţiile sale şi a murit fără violenţă şi chiar fără prea mult zgomot înainte ca anul 1947 să se
sfârşească.
A fost o nedreptate în ce-l priveşte pe tânărul suveran, dar şi finalul unei crize
prelungite a instituţiei monarhice, demolate prin Restauraţia din iunie 1930, punct de cotitură
în existenţa regimului democratic şi dominată timp de peste un deceniu şi jumătate de
ilegitimitate589.
Nota din 7 noiembrie 1947 întocmită de Christopher Warner, ministrul adjunct al
afacerilor externe britanice după ce recunoaşte că ,,regele Mihai a jucat un rol important în
rezistenţa împotriva dominaţiei comuniste din România" arată că acesta şi regina mamă
,,sunt complet izolaţi în palatul lor din Provincie (Sinaia-n.n.), în anturajul lor se află
informatori, soldaţii din regimentul special care în mod obişnuit asigură paza regelui au fost
înlocuiţi cu alte trupe; există o campanie de propagandă împotriva regelui, campanie care în
cele din urmă începe să aibă un anumit efect”590.
La întâlnirea cu regele, Petru Groza a venit înarmat cu un pistol, afirmând referindu-se
la arestarea mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944 că ,,Vedeţi dumneavoastră, nu vreau
să am aceeaşi soartă ca şi Antonescu”. Chiar şi fostul rege Carol susţine că ,,abdicarea s-a
obţinut cu pistolul la tâmplă”. Deşi nu există niciun dubiu că abdicarea regelui a fost obţinută
cu forţa sau prin ameninţarea cu forţa, s-a speculat ideea că regele Mihai ar fi încheiat o
înţelegere cu puterea comunistă în schimbul libertăţii sale de a părăsi România nevătămat
împreună cu familia şi membrii curţii sale. La 31 decembrie 1947, Ado/Adam Watson, înalt
funcţionar în ministerul britanic de externe consemna că ,,regele, care si-a dat seama că
domnia sa a devenit imposibilă, s-a înţeles cu guvernul, în schimbul părăsirii ţării în
siguranţă”591. Documentele diplomatice pun în discuţie faptul că pentru a da iluzia unei
aparente legalităţi, suveranului i s-ar fi propus trei variante:
a. Poate să rămână întreaga viaţă Regele României, dacă doreşte să se adapteze la
evoluţia „democratică” a ţării;
b. Ar putea deveni, dacă circumstanţele o vor dovedi de preferat, preşedintele unei
Republici române;

587
Dinu C. Giurescu, Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti,2010, p.58.
588
Ioan Scurtu, Mihai I, p. 184.
589
Stoenescu, Alex., Mihai, op. cit., Cele trei dictaturi, p. 528.
590
Mark László-Hebert, op. cit., p. 161.
591
Ibidem, p. 51

178
 c. Va deveni, dacă preferă, un simplu cetăţean român şi va putea, în această calitate,
să rămână în ţară cât timp doreşte592.
La 31 decembrie 1947 de exemplu, R.Sarell a transmis detalii despre „rapiditatea
evoluţiilor” cu observaţia că „atmosfera este de cea mai grea depresiune în rândul poporului
român”. Acelaşi va reveni la 8 ianuarie 1948 evidenţiind ca lovitura de stat se desfăşurase cu
participarea trupelor din Divizia ,,Tudor Vladimirescu” constituită şi instruită in URSS şi a
forţelor poliţieneşti. Deşi a îmbrăcat o formă legala în fapt, actul de la 30 decembrie 1947 a
fost o lovitură de stat, deoarece constituţia existentă nu permitea schimbarea formei de
guvernământ. În condiţiile în care toate statele vecine aveau regim republican încă din 1946,
menţinerea Regelui Mihai, ultimul monarh din această zonă a Europei, nu mai putea fi
tolerată de sovietici. Ei au fost principalii autori ai actului de la 30 decembrie 1947593.
Regele Mihai a fost nevoit să abdice la 30 decembrie 1947 ca şi Cuza, tot în urma
unei acţiuni pregătite în taină prin folosirea armatei şi a aparatului de stat. Regelui i s-a
prezentat un act scris la maşină prin care ,,în interesul poporului român” Abdica, lăsându-i
acestuia ,,libertatea de a-şi alege noua formă de stat”.
O etapă importantă în punerea în practică a planului de înlăturare a regimului
constituţional a fost şi legitimarea puterii prin falsificarea alegerilor, întrucât majoritatea
sufragiilor aparţinuseră PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. Guvernul pro-sovietic al lui Petru
Groza a trecut la pregătirea ultimei lovituri împotriva Constituţiei din 1923 şi a democraţiei
din România594.
Comuniştii, care aveau stagii serioase de pregătire în lupta împotriva democraţiei, au
trecut la aplicarea tacticii divizării opoziţiei, cucerind puterea pas cu pas, conferind din punct
de vedere formal impresia că respectă structurile legale ale puterii, în vreme ce acţiona violent
prin nesocotirea şi anularea lor. Acţiunile Partidului Comunist nu au putut fi ,,temperate” de
colaborarea disidenţilor liberali ai lui Gheorghe Tătărăscu, nici de social-democraţii lui Titel
Petrescu, întrucât după semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947,
comisia Aliată de Control îşi încetează activitatea, iar contraponderea influenţei anglo-
americane faţă de cea sovietică în problemele româneşti este practic anulată. În urma
adoptării Tratatului de Pace, românii s-au simţit abandonaţi, deoarece prin dizolvarea
Comisiei Aliate de Control, comuniştii dirijaţi de la Moscova au primit practic undă verde
pentru accelerarea sovietizării României. Anul 1947 a reprezentat punctul final al iluziilor
că România ar putea reveni la democraţie.
Nu trebuie uitat rolul jucat în această luptă şi de dimensiunea internă a fenomenului
social românesc, izvorâtă din discrepanţele sociale, conflictul dintre aspiraţii şi starea reală a
societăţii, toate ,,păcatele” vechii Românii fiind cu abilitate speculate şi amplificate de
propaganda comunistă. Ambiţioasele programe de modernizare şi schimbare în bine a vieţii
oamenilor, promisiunile reformei agrare, ale încurajării iniţiativei particulare, colaborării cu
capitalul străin (măsuri ce vor fi ulterior anulate) au trezit interes în rândurile unor categorii
sociale.
Opoziţia PNL condus de Gheorghe Tătărăscu, perceput de comunişti ca un om
compromis, fiind omul Regelui Carol al II-lea era singura forţă democratică tradiţională din
cadrul guvernului şi avea să fie şi ea în curând eliminată prin aplicarea tacticii anihilării
,,tovarăşului de drum”595. Încercarea acestui partid de a susţine apărarea principiilor
fundamentale ale liberalismului, întemeiate pe monarhie şi proprietate a fost folosită pentru
eliminarea din guvern a ultimilor reprezentanţi ai vechilor structuri ale României interbelice.

592
Cristian Preda, op. cit., p. 220.
593
Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat Republică Populară 1944-1947
, Editura Humanitas, Bucureşti,1992, p.88.
594
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,1997, p.64.
595
Vlad Georgescu, Istoria Românilor, p. 284.

179
 La 5 noiembrie 1947 Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune de neîncredere faţă de
Gheorghe Tătărăscu care ocupa portofoliul Ministerului de Externe, urmată a doua zi de
demisia din guvern a reprezentanţilor tătărăscieni. Locul lui Gheorghe Tătărăscu la Ministerul
de Externe a fost preluat de Ana Pauker, agreată de Stalin. Lucreţiu Pătrăşcanu înainte de
arestarea sa i-a mărturisit prietenului său Bellu Zilber bănuiala că Ana Pauker ar fi doar
intermediarul prin care Rusia sovietică ar încerca o posibilă alipire a României la
Ucraina.
Pentru Miron Radu Paraschivescu, Ana Pauker era un fel de Richelieu al României,
fiind personajul trimis de Stalin în ţările în curs de sovietizare care nu reuşeşte să preia
puterea totală în P.C.R., ei opunându-i-se cu succes Gheorghiu Dej la rându-i singurul lider al
europei de Est care nu petrecuse anii războiului la Moscova. Ana Pauker este cea care a
răspuns celor care contestau P.C.R. ca fiind un partid ce număra doar 800 de membrii: „Da,
desigur, partidul comunist are numai 800 de membrii, dar daţi-i Armatei Roşii posibilitatea
să stea trei ani aici şi Partidul Comunist va avea mii şi mii de membrii”596.
Actul de abdicare a fost elaborat de juristul Grigore Geamănu*, subsecretar de stat la
Ministerul de Interne, fost naţional-ţărănist, dar trecut în 1945 la Frontul Plugarilor597. După
abdicare, bunurile Casei Regale au trecut în patrimoniul statului român. La 7 ianuarie 1948 s-
a constituit ,,Comisia pentru identificarea, păstrarea şi administrarea bunurilor de orice fel
care la data de 30 decembrie 1947 constituiau Domeniile Coroanei”.
Abdicând de la tradiţiile democraţiei parlamentare, constituţiile socialiste din
1948,1952 şi 1965 au reprezentat forma juridică de subordonare a societăţii (inclusiv a
statului) voinţei unei singure forţe politice reprezentată de Partidul Comunist, ridicând la
rang de principiu constituţional monopolul absolut al deciziei unui singur partid politic şi
făcând din practica constituţională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanţilor
comunişti.
De fapt, abdicarea Regelui Mihai fusese hotărâtă încă din martie 1945, după cum
reieşea din planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de
Servicii Strategice american. Această comunizare avea să se facă în termen de trei ani.
Conform raportului reprezentantului american Berry în România adresat Secretarului de Stat,
Regele Mihai dorea să abdice imediat după vizita lui Vîşinski** în România din
februarie 1945598, dar a preferat să ,,mănânce o plăcintă a umilinţei”. Pentru a fi de folos ţării
şi-a asumat ,,unul din riscurile acţiunii şi a hotărât să rămână”. Regele a intuit bine poziţia
duplicitară a guvernului american în privinţa unui guvern pro-comunist afirmând: ,,De ce
ezitaţi să puneţi degetul în supă, când ştiţi că aliatul dumneavoastră îmi bagă mâna în
gât?”599. Acţiunile de sovietizare şi comunizare s-au desfăşurat într-un climat de violenţă
extremă, mai bine zis de teroare, climat descris de scriitorul român Virgil Gheorghiu în
romanul Ora a douăzeci şi cincea. Consolidarea violentă a puterii comuniste ascunsă sub
*Grigore Geamănu (1903-1985) jurist român care a îndeplinit funcţii administrative importante în perioada regimului
comunist. A avut un doctorat susţinut la Paris cu o temă de drept internaţional public: „La Résistance à L'Oppression et le
Droit à l'Insurrection, Editions Domqlz-Mancrestien, Paris, 1933.
**Andrei Vâşinski, procuror general al U.R.S.S., membru al Consiliului Special al N.K.V.D. din U.R.S.S., era binecunoscut
românilor, care se temeau de el. El era cel care avea să pună în aplicare ordinul nr.00485 din 11 august 1937- org.-
extrajudiciar special care avea în sarcină lichidarea „spionilor români” care trebuia să fie reprimaţi alături de greci,
finlandezi, letoni, bulgari, macedoneni, armeni, chinezi600.

596
„Periscop”, nr.1 ianuarie-martie 2011, p.73.
597
Ioan Scurtu, Mihai I, p. 187.
598
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României-Percepţii anglo-americane, p. 131-
132.
599
Jean Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990,Bucureşti,Editura Cavallioti, 1996,
p. 218.
600
„Periscop”, Anul IV, nr. 1(13), ianuarie-martie, 2011, vezi şi Vladimir Tismănenu, Lumea secretă a
nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

180
masca guvernului Groza se producea după ce occidentalii recunoscuseră guvernul românesc
în urma Tratatului de Pace de la Paris. Toate practicile perioadei de teroare staliniste (arestări
nemotivate, vizite la domiciliu şi arestări nocturne) creau un climat aproape insuportabil, care
dăinuie în memoria colectivă ca cea mai aspră perioadă din istoria recentă a României.
Mai mult sau mai puţin sub presiunea comunistă, în celelalte ţări comuniste care
intraseră în sfera de influenţă a Rusiei sovietice se instaurase republica pe o cale cel puţin
formal constituţională de către Adunări Constituţionale, care aveau deci competenţe să se
pronunţe asupra formei de guvernământ şi să elaboreze o constituţie nouă sau în urma unui
referendum ca în Bulgaria.
Auboyneau, ministrul Franţei la Bucureşti, informa pe ministrul francez al afacerilor
externe la 31 decembrie 1947 că abdicarea forţată a regelui care s-a făcut cu pistolul la tâmplă
este o veritabilă ,,lovitură de stat”, reşedinţa regală fiind ,,împânzită de trupele diviziei
comuniste „Tudor Vladimirescu”601.
Legaţia americană la Bucureşti informa Departamentul de Stat american la 1 ianuarie
1948 că guvernul comunist ,,l-a înlăturat pe rege la momentul oportun, într-o manieră foarte
eficientă”. Acţiunea ,,având loc exact înainte de vacanţa de Anul Nou, când activităţile
profesionale practic se suspendă şi multe persoane pleacă din oraş, sincronizarea este
compatibilă cu atacul de la Pearl Harbour în dimineaţa unei zile de duminică”.
În privinţa modului cum a primit opinia publică din România abdicarea, ambasadorul
SUA la Bucureşti, Rudolf Schaenfeld, raporta Departamentului de Stat american la 31
decembrie 1947 că ,,Reacţia poporului român cu privire Ia abdicare a fost una de şoc şi
durere, comparabilă cu cea exprimată la moartea Preşedintelui Roosevelt. Totuşi, nu a avut
loc nicio tulburare şi, conform unor surse de încredere, nici nu se aşteaptă vreuna. Guvernul
ascunde faptul că a forţat abdicarea şi că a elaborat proclamaţia regală şi că l-a obligat pe
rege s-o semneze”602.
În România, întrucât republica nu a fost proclamată de o Adunare Constituantă, se pun
două probleme: prima, a legitimităţii actului de abdicare a Regelui Mihai; a doua, a
legitimităţii proclamării republicii. În prima problemă trebuie analizat dacă actul de abdicare a
reprezentat voinţa libera a regelui sau dacă folosirea forţei a fost justificătă. La început, actul
abdicării a fost prezentat ca un act de voinţă, liber, al regelui cate „în deplină înţelegere cu
factorii de răspundere ai ţării” s-ar fi convins că „instituţia monarhiei nu mai corespunde
actualelor condiţii ale vieţii noastre de stat”. Actul de la 30 decembrie 1947 a fost un act de
forţă al membrilor unui guvern, care se făceau vinovaţi de înaltă trădare şi de sperjur,
deoarece toţi depuseseră jurământ înaintea regelui. De altfel, indiferent de modul cum a
fost obţinut actul de abdicare, prin el însuşi nu reprezenta abolirea monarhiei, ci deschiderea
succesiunii tronului. Mai abdicaseră înainte şi Alexandru Ioan I la 11 februarie 1866, şi Carol
al II-lea la 6 septembrie 1940, şi totuşi, nu s-a instaurat republica, statul a rămas monarhic.
Petru Groza era conştient de faptul că actul său şi al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sub
îndrumarea dezertorului Emil Bodnăraş era un act abuziv care putea chiar căpăta calificarea
de înaltă trădare. Până la plecarea din ţară, „regele şi întreaga sa familie au fost practic
prizonierii” guvernului comunist. Din motive politice actul abdicării regelui a fost considerat
o „piatră de hotar” în istoria României deşi el nu era decât o nouă etapă pe calea sovietizării
deplină a ţării începută în 1948.
Era fără îndoială un sfârşit nemeritat de domnie. Regele Mihai fusese un rege
bun, precum bunicul său Ferdinand. Modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară,
un simţ care lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemeni lui Carol I. A
avut parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi
putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la sfârşitul României Mari şi la inaugurarea unui şir
601
Mark László-Hebert, op. cit., p. 259.
602
Mark László-Hebert, op. cit., 265.

181
de dictaturi străine spiritului său constituţional, străine de asemeni mentalităţii clasei
politice care făcuse România Mare la 1918. De la înlăturarea lui Cuza (1866) şi până în
1938, ţara nu a cunoscut nicio lovitură de stat, evoluând lent, imperfect, dar în limitele
parlamentarismului şi civilizaţiei spre o treptată lărgire a democraţiei603.
Legea numărul 363 din 30 decembrie 1947 nu avea valoare constituţională chiar
dacă a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor cum se pretindea, deoarece aceasta nu
putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis în mod expres, atât prin constituţie cât
şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului Petru Groza, să se pronunţe
asupra chestiunilor constituţionale. Dar nu s-a săvârşit o violare a constituţiei şi a legii pe
care ei înşişi o contrasemnaseră, ci un fapt mult mai grav de natură penală.
România este singura ţară europeană în care republica nu a fost proclamată de o
Adunare Constituantă sau în urma unui referendum, ci a fost instaurată prin
escrocherie şi fals. Singurul act oficial autentic în care se menţionează schimbarea formei de
guvernământ (trecută greşit „formă de stat”) rămâne Proclamaţia Guvernului către ţară din
30 decembrie 1947 care nu poate avea nici un efect juridic, fiind emanat de la puterea
executivă. Prin urmare, în drept, vechea constituţie românească nu a putut fi suprimată, ci
numai aplicarea ei a fost împiedicată în fapt prin forţa care a substituit dreptul. Poporului
român i s-a refuzat posibilitatea să se pronunţe în 1947 asupra legalităţii actelor la care nu lua
parte. În perioada 30 decembrie 1947-13 aprilie 1948 în România a fost timp de trei luni şi
ceva un viol constituţional604. Cel mai important pas în impunerea modelului totalitar
sovietic în România a fost introducerea Constituţiei în aprilie 1948 şi a sistemului
judecătoresc de sorginte sovietică. Noua constituţie prelua tiparele constituţiei sovietice din
1936.
La 13 aprilie 1948 se adoptă Constituţia Republicii Populare Române care va avea
totuşi un caracter provizoriu de la bun început. Aceasta pregătise o transformare totală a
economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a
locuitorilor României605. Se impunea o nouă constituţie care să realizeze şi planul politic al
comuniştilor şi care să releve totala aservire a României faţă de Rusia Sovietică.
Prin Constituţia din 1952 România era considerată drept un protectorat al Uniunii
Sovietice. România devenise în fapt a XVII-a republică unională (la acea dată nu se
desfiinţase încă Republica Carelo-Finlandeză) şi pentru ca să nu mai existe nici o urmă de
îndoială, se decide ca la stema republicii să se adauge o „stea roşie cu cinci colţuri” cum
aveau toate republicile unionale sovietice606.
Românii au scăpat de o dictatură pentru a intra în alta şi mai perversă.
Dacă sub regimul autoritar al lui Carol al II-lea şi sub dictatura lui Ion Antonescu
partidele au fost reduse doar la tăcere, pe când sub regimul comunist acestea au fost distruse.
Prin ocuparea militară, România era ameninţată să fie transformată într-o gubernie
rusească, iar „Cortina de Fier” fusese deja trasă în inima Europei, astfel că acei ucişi, al căror
deznodământ fusese aşteptat în mod sincer de către unii, apăreau inevitabil - în ciuda erorilor
şi limitelor lor, peste care istoricul obiectiv este forţat a nu trece – victime ale silniciei
moscovite şi cu toţii huliţi de românii umiliţi. Stalinismul autohton a fost şi va rămâne una din
perioadele politice şi sociale printre cele mai dure, mai antiumane din istoria nu numai a
noastră dar şi a continentului. Era de fapt ca o consecinţă directă a ocupaţiei sovietice o formă
de opresiune brutală, mascată de un fel de libertate a celor de jos. Am putea spune de foarte

603
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 114, vezi şi Constantin Dobrescu, Ion. C. Petrescu, Reflecţii despre
drama Regelui Mihai I şi a României în volumul omagial „Clipe de viaţă” Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei la 75
de ani, Editura Karta- Graphic, Ploieşti, 2011, volum coordonat de Cătălin Turliuc şi colaboratorii.
604
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 114.
605
Ibidem,p.117
606
Ibidem, p.119.

182
de jos. La atâtea popoare istoria are continuitate, la noi firul ei s-a rupt de prea multe ori.
Prinţul străin a însemnat revenirea la normalitate. Monarhia constituţională a însemnat pentru
români speranţa regăsirii istorice. Aşa cum spunea filosoful C. Noica istoria noastră este
deschisă tuturor posibilităţilor şi evident şi a tuturor speranţelor.
Retrospectiva istorică a perioadei analizate readuce în atenţie următoarele repere: de la
Constituţia din 1866 şi până în 1938 o evaluare în limitele parlamentarismului spre o treptată
lărgire a democraţiei, cu toate imperfecţiunile ei, din anul 1938 „fiecare nou regim s-a impus
printr-o lovitură de palat”- în 1938 Carol al II-lea, în 1940 Ion Antonescu, în 1944 Regele
Mihai, în 1947 P.C.R.. Regimurile din 1938-1940 şi-au justificat venirea la putere prin
păcatele României vechi şi a promis să le îndrepte, dar în loc de a o face a introdus instituţii şi
mai autoritare până ce, ultimul venit, autoritarismul a atins pragul totalitarismului. Din aceeaşi
retrospectivă istorică izvorăşte încă un adevăr: evoluţiile din România au fost marcate profund
de imixtiunile U.R.S.S. înlesnite de faptul că S.U.A. şi Marea Britanie, îndepărtându-se de
principiile Chartei Atlanticului, au ajuns „a împărtăşi punctul de vedere sovietic în privinţa
sferelor de interese”, sacrificând România.
Mihai I de România care a urcat prima dată la tron în copilărie, pentru ca apoi să fie
obligat să abdice şi să emigreze, a încercat în cursul anilor ̍90 să se întoarcă în ţară şi să joace
un anumit rol politic.
Mihai I nu mai era o figură care să electrizeze mulţimile (deşi primele lui vizite au
avut acest efect) dar tradiţiile fostului regat şi instituţia monarhică se bucură de mult respect în
societate şi mai ales în rândul elitei intelectuale607.

607
Adam Burakowski,Alexander Gubrynowicz, Pavel Ukielski, 1989 toamna naţiunilor, Iaşi, Editura
Polirom, 2013, traducere Vasile Moga.

183
 BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI GENERALE

Adăniloaie, Nichita, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei

R.S.R., 1986.
Adăniloaie, Nichita, Berindei, Dan, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, Editura
Academiei, 1967.
Agrigoroaiei, Ion, Iaşii în anii 1916-1918. Opinie publică şi stare de spirit în timp de
război 1916-1917, Editura Atheros, Iaşi, 1998.
Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, Editura Universității ”Al. I. Cuza”, Iași, 2001.
Albertini, Pierre, La France du XIXe siècle, 1815-1914, Hachette, Paris, 1995.
Alexandru,Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu,Vol. II, Bucureşti,1934.
Alexandru, Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Memorii. Introducere de Jean Ancel.
Traducere Ţucu Goldstein, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996.
Almaş, Dumitru, Otto von Bismarck în Diplomaţi iluştri, vol.II, Editura Politică,
Bucureşti, 1970.
Anastasie, Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 1914-
1916, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
Anastasie, Iordache, Sub Zodia Strousberg. Viaţa politică din România între 1871-1878,
Editura Globus, Bucureşti, 1991.
Andone, Corneliu şi colaboratorii, Mareşali ai României, Editura Rao, Bucureşti,2013,
coordonator Teodor Frunzeti.
Angelescu, Constantin C., Contribuţii la istoricul constituţiei române de la 1866 în
„Scrieri alese”, Iaşi, Junimea, 2005.
Angelescu, Constantin, Scrieri alese. Drept, Istorie şi Cultură, ediţie şi studiu introductiv
de Dumitru Vitcu, Iaşi, Editura Junimea, 2005.
Angelescu, C., Isvoarele Constituţiei Române de la 1866, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei
Culturale „Principele Carol”, 1926.
Apostol, Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul românesc, Bucureşti, Editura Globus, 1993
Asandului, Gabriel, Istoria evreilor din România (1866-1938), Iaşi, 2003.
Avramescu, Tiberiu, Constantin Mille tinereţea unui socialist, Editura politică,
Bucureşti, 1973.
Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată 1871-1884, I-II, Bucureşti, Editura
Universul 1927-1928.
Badea, Mangâru, România sub vodă Cuza, regii Carol I și Ferdinand I, Editura Cartea
Românească, București, 1932.
Baicu, Șt. Ion, Evoluția vieții statale la Români La aniversarea Centenarului Marii Uniri
a Românilor 1918-2018, Editura Ceconi, Baia Mare, 2018.
Baligot, de Beyne, Arthur, Corespondenţa cu Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri,
Editura Junimea, Iaşi, 1986, Studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Emil Boldan.
Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, Editura
Şansa, 1996.
Barber, R., John, Istoria Europei moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993.
Barbu, Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003.
Barbu, Diana, Boierimea Principatelor Române în prima jumătate a secolului al XIX –
lea (1800-1850), Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu,2008.

184
Barbul, Gheorghe, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Editura Rao Historia,
București, 2001.
Basciani Alberto, Dificila Unire, Basarabia și România Mare 1918-1940, Editura
Cartier, București, 2018, prefață de Keith Hitchins.
Baronschi, D.V., Originile democraţiei române. „Cărvunarii”. Constituţia Moldovei de
la 1822, Iaşi,1922.
Bădărau, Gabriel, Raporturi politice româno-habsburgice. De la Unire la Independenţă,
Iaşi, 2004.
Berceanu Barbu B., Istoria Constituţională a României în context internaţional,
Bucureşti, Editura Rosetti, 2003.
Berindei, Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti,
1992.
Berindei, Dan, Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979.
Berindei, Dan , Constituirea României Moderne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009
Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea
independenţei de stat (1821-1877), Bucureşti, Editura Albatros, 1995
Betea, Lavinia, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, ediţia a III-a, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2011.
Bodea, Cornelia, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834-1849, Bucureşti,
Editura Academiei,1967.
Bogdan, Doru, Ştirbu, Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura
Sport - Turism, 1985.
Boia, Lucian, Tragedia Germaniei 1914-1945, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.
Boia, Lucian, Napoleon al III- lea cel neiubit, Bucureşti,Editura Humanitas, 2008
Boia, Lucian, „Germanofilii” Elita intelectuală românească în anii primului război
mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
Boia, Lucian, De la Dacia antică la Marea Unire, De la Marea Unire la România de azi,
Editura Humanitas, București, 2018.
Boia, Lucian, Suveranii României, Monarhia, O soluție?, Editura Humanitas, București,
2014.
Boicu, Leonid, Diplomația europeană și cauza română (1856-1859), Iași, Editura
Junimea,1978.
Boicu, Leonid, Principatele române în raporturile politice internaţionale , (secolul al
XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986.
Boicu, Leonid, Austria şi Principatele române în vremea războiului Crimeii, Bucureşti,
1972.
Bossy, Raoul, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), volumul I 1918-1937,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
Bossy, Raoul, Candidaţi străini la tronurile române în secolele XVIII şi XIX, în
Convorbiri Literare, An 57, decembrie 1925.
Brătianu, Gh., Napoleon al III-lea et les nationalités, Paris, 1934.
Brătianu, Ion C., Acte şi cuvântări, vol. I, partea I, Bucureşti, Cartea Românească, 1938.
Bucur, Marin, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondenţă. Editura Minerva,
Bucureşti, 1988.
Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, Bucureşti,1984.
Bulei, Ion, România în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011.
Bulei, Ion, Badea, Păun, Gabriel, Monarhi europeni - marile modele 1848-1914, Editura
Silex, Bucureşti, 1997.
Bulei, Ion, Arcul Aşteptării 1914-1915-1916, Bucureşti, Editura Eminescu,1981.
Bulei, Ion, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005.

185
Bulz, Ileana, Anglia, România şi Sud - Estul Europei (1878-1014), Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2003.
Burakowski, Adam, Gubrynowicz, Alexander, Ukielski, Pavel, 1989 toamna
naţiunilor, Iaşi, Editura Polirom, 2013, traducere Vasile Moga.
Buzatu, Gh., Beldiman, Dana, Ardeleanu, Eftimie, Mareşalul Antonescu în faţa
istoriei, Editura Helios, Craiova, 2002.
Buzatu, Gh., România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991.
Calvocaressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Calafeteanu, Ion, Revizionismul ungar şi România, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1995.
Campus, Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, București, 1980.
Candiano-Popescu, Alexandru, Amintiri din viaţa-mi (1867-1898), ediţie îngrijită de
Constantin Corbu, vol.I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998.
Cannuyer, Christian, Casele Regale şi Suverane din Europa,Bucureşti, Editura Gavrilă,
1996
Carol, al II-lea, În Zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, Editura
Universitaria, Bucureşti, 1994
Castian, M.I., Regele Carol al II lea şi partidele politice, Bucureşti, 1932.
Castellan, Georges, Histoire de la Roumanie, PUF,Paris, 1994.
Caton-Theodorian, Carada, Ploieşti-Craiova, Editura Ramuri, Craiova, 1937.
Călinescu, G., Ion creangă, Viața și opera, Editura pentru Literatură, București, 1964
Căzan, Gheorghe, Nicolae, Rădulescu –Zoner, Şerban, România şi Tripla Alianţă
(1878-1914), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Căpreanu, Ioan, Partide și idei politice în România (1880-1947), București, Editura
Didactică și Pedagogică, R.A., 1994.
Cârțână, Iulian, Samoilă, Eduardt, Geopolitica Dunării, Dunărea în relațiile
internaționale, Târgoviște, Editura Transversal, 2010.
Cernovodeanu, Paul, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale
a Marii Britanii (1803-1878), Cluj Napoca, Editura Dacia, 1986.
Chirot, Daniel, Originile înapoierii în Europa de Est, București, Editura Corint, 2004.
Chiper, Ioan, România și Germania nazistă, Editura Elian, București, 2000.
Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României - Percepţii
anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993.
Chiriţă, Grigore, Organizarea instituţiilor moderne ale statului român (1856-1866),
Bucureşti, 2000.
Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu omul de oţel al României, Bucureşti, Editura
Ministerului de Interne, 1995.
Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai I de România, Editura Humanitas, București,
1992.
Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-
1923), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011.
Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
Ciachir, Nicolae, Războiul pentru Independenţa României în contextul european (1875-
1878), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1977
Ciachir, Nicolae, România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Bucureşti, Editura Politică,
1968.
Ciachir, Nicolae, Istoria modernă universală, vol.II, (1789-1919), Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998.

186
Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, București, Humanitas, 2008, Ediția
a III-a.
Ciobanu, Veniamin, Problema Orientală (1856-1923), Iaşi, 2009.
Ciupală, Alin, Istoria modernă a Românilor. Organizarea statului şi a sistemului
instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
Ciubotaru, Ştefania, Viaţa cotidiană la Curtea regală a României 1914-1947, Editura
Cartix, Bucureşti, 2011.
Cîncea, Paraschiva, Încercarea detronării lui Carol de Hohenzollern în martie 1888,
Revista Arhivelor nr. 2/1967.
Cîncea, Paraschiva,Iosa, Mircea,Stan, Apostol, Istoria Parlamentului şi a vieţii
parlamentare din România, Editura Academiei, Bucureşti, 1983 coordonatori.
Cîncea, Paraschiva, Viața politică din România în primul deceniu al independenței de
stat, București, editura Ștințifică, 1974.
Cliveti, Gheorghe, România şi Puterile Garante 1856-1878, Universitatea „Al.I.Cuza”,
Iaşi, 1988.
Cliveti, Gheorghe, Europa franceză şi cauza română (1789-1871), Junimea, Iaşi, 2010-
2012
Cliveti, Gheorghe, România şi crizele internaţionale 1853-1913, Iaşi, Editura Fundaţiei
„Axis”, 1997.
Cojocaru, E., Gheorghe, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923),
Bucureşti, Editura Semne, 1997.
Cojocariu, Mihai, Partida Naţională şi Constituirea statului român (1856-1859), Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1995.
Coman, Marian, Putere şi teritoriu Ţara Românească medievală, sec.XIV-XVI, Editura
Polirom, Iaşi, 2013.
Conradi, Peter, Supravieţuitorii. Monarhia la începutul secolului XXI, Editura
Corint,Bucureşti, 2013.
Constantin, Vlăduţ, Ion Câmpineanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
Constantinescu, Constantin, Prinţul Barbu Alexandru Ştirbey în istorie, Bucureşti, 1998.
Constantiniu, Florin, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov,
Bucureşti, Editura Danubius, 1991.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
Constantiniu, Florin, Dobrinescu, V.F. ,Seftiuc, Ilie, Pactul Molotov-Ribbentrop şi
consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991.
Constantiniu, Florin, Ionescu, Mihail,Ceauşescu, Ilie, 200 de zile mai devreme. Rolul
României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Corivan, Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti,
1984.
Coşbuc, George, Povestea unei Coroane de Oţel, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet-
Cultura Naţională”, 1992, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Tudor Vârcolici.
Cristescu, Sorin, Carol I şi politica externă a României (1878-1912), Editura Paideia,
Bucureşti, 2007.
Crăciun, Boris, Regii și Reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale, Editura
Porțile Orientului, Iași, 1996.
Cruceanu, Viorel, Convergenţe româno-tunisiene 1856-1881 în revista „Istorie şi
civilizaţie”, Anul IV, nr.39, decembrie 2012.
Curțișteanu, Silviu, Ioniță, Gh., Electoratul din România în anii interbelici, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1981.

187
Cuza Vodă in Memoriam, Iaşi, Editura Junimea, 1973
Damé, Frèdéric, Histoire de la Roumanie contemporaine 1822-1900, Paris, 1900.
Damé, Frédéric, Istoria României contemporane de la reîntronarea domnilor pământeni
până în zilele noastre 1822-1900, Bucureşti, 1901.
Damean, Sorin, Liviu, Unele consideraţii privind tentativa de la Ploieşti din 8/20 august
1870 şi manifestaţia anti-germană din 10/22 martie 1871 în „Omagiul istoricului Valeriu
Florin Dobrinescu”, Muzeul Vrancei, Focşani, Editura Pallas, 2003.
Damean, Sorin, Liviu, Carol I al României, vol. I 1866-1881, Bucureşti,Editura Paideia
Ştiinţe, Seria Istorie, 2000.
Damean, Sorin. Liviu, Carol I al României. Profilul omului de stat. Omagiu istoricului
Gheorghe Buzatu, Focşani, Editura Empro, 1999, p. 183-184 (coordonator Horia
Dumitrescu).
Damean, Sorin, Liviu, Diplomaţia engleză în România 1866-1880, Craiova,
Universitaria, 2008.
Damean, Sorin, Liviu,România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti,
Editura Mica Valahie, 2005.
Damean, Mihaela, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza, Târgovişte, Editura
Cetatea de Scaun, 2012.
Dandara, Livia, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985.
Davison,R., Reform in the Ottoman Empire, Princeton, 1963.
Delavrancea, Barbu, Opere, Vol. VI p. 160-164, Editura Minerva, 1970, Ediţie îngrijită
de Emilia St. Milicescu.
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti,1997.
Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu Dej şi statul
poliţienesc 1948-1964, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Delureanu, Ştefan, Mazzini şi românii în Risorgimento, Bucureşti, 2006.
Djuvara,Neagu, Între Orient și Occident. „Țările Române la începutul epocii moderne
1800-1848, Ediția aVIIIa, Editura Humanitas,București,2013
Dr. Dobrescu Constantin (în colab), Monografia Comunei Sorțeni și a satelor
componente, Editgraph, Buzău, 2018.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, Nicolescu, Lenuţa, Nicolescu, Gheorghe, Relaţiile
militare româno-engleze (1918-1947), Editura Cultura, Piteşti, 1998.
Dobrinescu, Valeriu,Florin, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Editura
Junimea, Iaşi, 1991.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947),
Bucureşti, Editura Academiei, 1988.
Dr. Dima, Romus, Gh. Tătărescu, Lumini și Umbre, Editura Fundației Culturale
Gheorghe Marin Spetean, București, 2010.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, Tampea Dan, România la Conferinţele de la Pace (Paris
1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuran, Focşani, 1996.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, Pătroiu, Ion, Nicolescu, Gheorghe, Relaţii politico-
diplomatice şi militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, 1999.
Dr. Dobrescu, Constantin, Nicolae Iuliana, Dobrescu Cătălin, Un ploieștean prin
excelență Dumitru Munteanu-Râmnic, (1877-1952),Editura Cecom, Baia Mare, 2018.
Dobrescu, Constantin, Câteva consideraţii privind domnia regelui Carol al II-lea, în
Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011.
Dobrescu, Nicolae,Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane. Istoria Bisericii din
România (1850-1895), Vol. I, Bucureşti, Tipografia Bukarester -Tayblott, 1905.

188
Dorin, Mihai, Civilizaţia Românilor în viziunea lui Eminescu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1998.
Drăgan, Mihai, B.P.Haşdeu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.
Drăgan Iosif Constantin, Istoria Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993.
Drăganu, Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în
anul 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Droz, J., Histoire diplomatique de 1648 à 1919, 2e edition, Edition Dalloz, Paris, 1959.
Durandin, Catherine, Histoire de la nation roumaine, Bruxelles, 1994.
Durandin, Catherine, Historire des roumains, Paris, 1995.
Duţu, Alexandru, Sub povara armistiţiului, Armata română în perioada 1944-1947,
Editura Titanic, Bucureşti, 2003.
Duţu, Alexandru, Olteanu Constantin,Războiul de 2194 de zile, 1 septembrie 1939-2
septembrie 1945, Editura Tritonic-Istorie, 2011.
Duzinchevici, Gh., Un document sur l'émeute de Ploiești (8-20 august 1870), Editura
Datina-Românească, Vălenii de Munte, 1937.
Ene, George, Eminescu securitatea și Siguranța Națională a României,Cluj - Napoca,
Eikon,2014.
Fătu, Mihai, Sfârşit fără glorie, Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional
Liberal (Brătianu), Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972.
Fătu, Mihai, Contribuţii la studierea regimului politic din România. Septembrie 1940-
August 1944, Editura Politică, Bucureşti,1984.
Filitti, Ioan C., Izvoarele Constituţiei de la 1866. Originile democraţiei române,
Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul”, 1934.
Filitti, Ion, Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828,
Bucureşti, Cartea Românească, 1932.
Fotino, G., Boierii Goleşti, vol. IV, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria Constituţională a României 1859- 1991, ediţia a II-a
revăzută, Bucureşti, Humanitas, 1998.
Franck, N., O înfrângere în victorie, București, Editura Humanitas, 1992.
Funderburk, D.B., Politica Marii Britanii faţă de România, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1981.
Garrigues, Jean, La France de 1848 à 1870, Armand Colin, Paris, 2002.
Gârneață, Alex, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, Editura Cartea
Românească, f.a. București.
Geală, Laura, Cristina, Istoricul comunităţii evreilor din Ploieşti, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2008.
Georgescu, Vlad, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1947, München,
Ion Dumitru Verlog, 1981.
Georgescu, Vlad, Ideile politice și Iluminismul în principatele Rmâne 1750-1831, Editura
Academiei R.S.R., București, 1972.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, München, 1984.
Georgescu, Vlad, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines
1831-1848, Bucureşti, Editura Academiei, 1972.
Girard, Luis, Napoleon al III-lea, Fayard, Paris, 1986.
Girault, René, Peuple et nations d'europe au XIXe siècle, Hachette Livre, Paris, 1996.
Gisalin, de Diesbach, Cucerirea unui tron. Napoleon al III-lea și Carol I al României,
București, Muzeul Literaturii Române, 2006.
Giurescu, Dinu C., Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică,
Bucureşti,2010.

189
Giurescu, Dinu C., Uzurpatorii 6 martie 1945- 7 ianuarie 1947, Editura Vremea,
Bucureşti.
Giurescu, Dinu C., Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1966
Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, Editura
All, 1999.
Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1966.
Gould, Lee, Arthur,Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al
României,Editura Humanitas,Bucureşti,1998.
Grad, Cornel, Al doilea Arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998.
Hârlăoan, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, București, 1992.
Henry, Paul, Napoleon al III-lea et les peuples, Clermont-Ferrand, 1943.
Henry, Paul, L'abdication du prince Cuza et l'avenement de Roumanie, Bucureşti, 1930.
Hill, A. George, Du-te şi spionează pământul, Cossel, Londra, 1932, despre colonelul
canadian Joseph Whiteside (Joe) Boyle, intim al Reginei Maria numit şi „ducele de
Bucureşti” sau „ducele de Iaşi”.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-
române 1938- 1944, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Hitchins,,Keith, Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din Transilvania,
1860-1914, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Hitchins, Keith, România 1866-1947,Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
Hitchins, Keith ,România 1774-1866, Bucureşti, Humanitas,1998.
Hossu-Longin, Valentin, Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti,1994.
Hoven ,van der Helene, Regele Carol al României, Editura Hatchinson, Londra, 1940.
Hudiţă, Ion, Franţa şi Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863, Bucureşti, 1941.
Hudiţă, Ion, Jurnal politic, vol. al XVI-lea 1 ianuarie-25 aprilie 1946, ediţie îngrijită de
acad. Dan Berindei, Editura Semne, Bucureşti, 2013.
Iancu, Carol, Evreii în România 1866-1919 de la excludere la emancipare, Editura
Hasefor, Bucureşti, 1996.
Iancu, Carol, Bleichraoeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din
România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită(1878-1880), Editura Hasefer.
Iancu, Carol, Les juifs en Roumanie 1866-1919. De l'exclusion à l'émancipation, Aix en
Provance, 1978.
Ioachimovici, Emil, O pagină din istoria politică a ţării Manolache Costache Epureanu,
Bucureşti,1913.
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România 1944-1962, Oxford University Press, Londra,
1964.
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994.
Iordache, Anastasie, Criza politică din România şi războaiele balcanice 1911-1913,
Bucureşti, Editura Paideiea, 1998.
Iordache, Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război
mondial, 1907-1918, București,Editura Paideia,2001.
Iordache, Anastasie, Ion Ghica diplomatul şi omul politic, Bucureşti, Editura
Majadahonda, 1995.
Iordache, Anastaise, Iosa, Mircea, România în primul război mondial, Editura Militară,
Bucureşti, 1979.
Iordache, Anastasie, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar în
România 1866-1871, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997.
Iordache, Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994
Iorga, Nicolae, Supt trei regi, Editura Pro, Bucureşti, 1999.

190
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor vol. IX Unificatorii, Bucureşti,1938.
Iorga, Nicolae, Orizonturile mele-O viață de om așa cum a fost, Editura Minerva,
București, 1976.
Iorga, Nicolae, Partea lui Napoleon al III- lea în Unirea Principatelor, Bucureşti,1915.
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II a,
Bucureşti, Editura Ministerului de Culte, 1930.
Iorga, Nicolae, Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul, Editura
Fundaţiunei A.I.V. Socec, Bucureşti, fără an.
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor Vol. VII. Reformatorii, Bucureşti, 1938.
Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor,1774-1918, București, Editura Universitară,
2006.
Isar, Nicolae, Publiciştii francezi şi cauza română (1834-1859), Bucureşti, 1991.
Ivănescu, Dumitru, Diplomaţi străini despre Alexandru Ioan Cuza şi Unirea
Principatelor în Revista arhivelor nr.4/1983
Ivănescu, Dumitru, La France et la création de l'Etat national Roumain moderne, în „La
polique éxterienne de Napoleon III, coordonator Gabriel Leanca, Paris, 2011.
Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi,
2001.
Ivor Porter 1913-2012, Un englez în istoria României, portrete şi evocări, Ediţie îngrijită
de Marilena Lică Maşala, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2013.
Jelavich, C., Jelavich, B., Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Cluj
Napoca, 1999.
Joachim, von Kurenberg, Carol al II-lea, și Doamna Lupescu, Editura Științifică,
București, 2000.
Juvara, G., Titu Maiorescu. Fragmente de istorie politică, Bucureşti, 1939
Kellogg, Frederick, Drumul României spre independență, Iași, 2002.
Kremnitz, Mite, Regele Carol al României. Un simbol al vieții, București, 1906.
Lache, Elena Iuliana, Statutul internaţional al României. De la război la pace 1939-
1947, Editura Militară, Bucureşti, 2010.
Lagasse, Charles, Étienne, Le modèle constitutionnel belge, în Romanian Political
Science Review, Studia Politica, vol.VIII, nr.1/2008, Bucureşti,Editura Nemira.
Lăzărescu, A. Dan, Introducere în istoria liberalismului european şi Istoria Partidului
Naţional Liberal din România, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1996.
László-Herbert, Mark, Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Lazăr, Traian,D., Iuliu Maniu şi serviciile secrete (1940-1944), Editura Mica Valahie,
Bucureşti,2006.
Lazăr, Traian D., Jurnalul Regelui Mihai I de România reconstituit după acte şi
documente contemporane, vol. I: 1921-1940, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011.
Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, ediţie
Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, 1997.
Lazăr, Traian D., Regele Ferdinand Acțiunea militară pentru Marea Unire 1916-1917,
Editura Ceconi, Baia Mare, 2018.
Le, Breton, Jean, Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi
1990,Bucureşti,Editura Cavallioti, 1996.
Lecca, Radu, Eu i-am salvat pe evreii din România, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
note de Alex. V. Diţă, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994.
Leonida, Loghin, Mari Conferințe internaționale (1939-1945), Editura Politică,
București, 1989.
Levy, Robert, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

191
Lupaş, Ion, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937
Lindenberg, Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Luchian, Emilia, Aromânii: Pretutindeni- Nicăieri, Editura Premier, Ploieşti, 2007.
Lungu ,Corneliu, Mihail, Relațiile româno-austro-ungare,1875-1900, București, Editura
Silex, 2002.
Lungu, Corneliu, Mihail, Negreanu, Alexandra, Ioana, România în jocul Marilor
Puteri (1939-1940), București, Editura Curtea Veche, 2000.
Lungu, Traian, Viața politică în România la sfârșitul secolului al XIX-lea (1888-1899),
București,Editura Științifică, 1967.
Lupaş, I., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Librăriei Socec &
Co.,1934.
Macuc, Mihai, România, Balcanii şi Europa, Editura ANI, Bucureşti, 2007.
Madaule, Jacques, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti,1973, vol. II.
Madievschi, S. A., Elita politică a României 1866-1918, Chişinău, Editura Logos, 1993.
Maiorescu, Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie, postfaţă şi
indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Majestatea, Sa, Regele, Mihai, al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu
Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti, Editura Libra, 1995.
Maliţa, Mircea, Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului
român, Editura Corint, Bucureşti, 2010.
Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică 1866-1938,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți, 1866-1916, București, Editura Silex,
1994.
Mamina, Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1997.
Mantran, Robert, Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Editura Bie All, 2001, traducere
Cristina Bârsan.
Marcou, Lilly, Regele Trădat. Carol al II lea al României, Editura Corint, Bucureşti,
2003.
Marchand, Laure; Perrier, Guillaume, Turcia și fantoma armeană Pe urmele
genocidului, prefață Sorin Antohi, Editura Corint Books, București, 2015.
Markham, R.H., România sub jugul sovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
1996.
Mavrodin, Teodor, Masoneria română văzută de un mason, Editura Cultura, Piteşti,
1999.
Michelson, Paul,E., Roumanian Politics, 1859-1871. From Prince Cuza to Prince Carol,
Iași-Oxford-Portland, The Center for Roumanian Studies, 1998.
Midan, Christophe, Carol al II-lea şi teroarea istoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.
Mihai, de Hohenzollern, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat
Republică Populară 1944-1947 , Editura Humanitas, Bucureşti,1992 cu o prefață de Dnu
C. Giurescu.
Moghior, N., Dănilă I., Popa V., Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Editura
Militară, Bucureşti,2006.
Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României.1939-1940, Bucureşti, 1991.
Moşneagu, Bogdan, Independenţa politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă Română
1857-1885.
Murgescu, Costin, Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă, vol. II,
Bucureşti,Editura Enciclopedică, 1990.
Murgescu, Bogdan, România şi Europa 1500-2010, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

192
Murgescu, Bogdan, Româna și Europa. Acumularea decalajelor economice(1900-2010),
București,Polirom,2011.
Muşat, Mircea, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare,
1992.
Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Napoleon al III-lea şi Principatele Române, coordonator David Guillet, Emmanuel
Starcky, Marie Lionnet, Roxana Teodorescu, Bucureşti, 2008.
Neagoe, Stelian, Istoria Unirii Principatelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
Neagoe, Stelian, Istoria Unirii românilor, vol.II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la
Ferdinand I Întregitorul, Editura Diogene, 1993.
Neagoe, Stelian, Politică și destin. Constantin Argetoianu, București, Editura
Machiavelli,2012.
Neagu, Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe tron, Carol al II-lea (1930-
1940), Editura Globus, Bucureşti, 1990.
Negoiţă, Cătălin, Ţara uitată: Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti 1913-
1940, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc”, 2008.
Negulescu, Paul, Principiile fundamentale ale Constituției din 27 februarie 1938,
București,1938.
Nicolae, Mihai, Revoluție și mentalitate în Țara Românească (1821-1848). O istorie
culturală a evenimentului politic, Craiova, 2011.
Nicovan, Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II, Iaşi, Editura Trinitas,2002,
p.177, Barz Dan Alin, Biserica Ortodoxă Română pe drumul câştigării autocefaliei,
Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2011.
Nuțu, C., România în anii neutralității. Editura Științifică, București, 1972.
Oncescu, Iulian, România în politica orientală a Franţei, 1866-1878, Târgovişte, 2007.
Ornea, Zigu, Glose despre altădată, Editura Alfa, 1999.
Ornea, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995.
Ornea, Zigu, Junimea și junimismul, București, Editura Eminescu,1978, Ediția a IIa,
revizuită și adăugită.
Otu, Petre, Mareşalul Constantin Prezan vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti,
2008
Idem, Mareşalul Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti,
2009.
Oţetea, Andrei, L'Accord d'Osborne (9 août 1857) în „Revue Roumaine d'Histoire” III,
nr.4/1964.
Idem, Marile Puteri şi Unirea Principatelor în „Omagiu lui Lupaş”, Bucureşti, 1943.
Pandrea, Petre, Garda de Fier, București, Editura Vremea, 2001.
Idem, Helvetizarea României, București, Editura Vremea, 2001.
Pascal, Anastasie, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România,
Bucureşti,Editura Academiei, 1984.
Paul, al României, Carol al II-lea, rege al României, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1991.
Pavel, Teodor, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor
Centrale (1878-1895), Editura Facla, Timişoara, 1979.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Bucureşti,Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
Pătrăşcanu, Lucreţiu, Sub trei dictaturi, ediţia a II a, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

193
Pencovici, Al., Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi
legile electorale, Bucureşti,1883.
Pippidi,Andrei, România regilor, București, 1993.
Platon, Gh., Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura Științifică,1985.
Platon ,Gh., Russu V., Iacob Gh., Cristian Vasile, Agrigoroaiei Ion, Cum s-a înfăptuit
România modernă, Iaşi, 1993.
Platon, Gheorghe, România şi alianţele politice continentale în secolul al XIX lea. De la
obiect la subiect în relaţiile internaţionale în „România şi politica de alianţe”, „Istorie şi
actualitate”, Bucureşti, 1995.
Idem, 1866- începutul „revoluţiei pentru independenţă”. Ecouri în presa europeană, în
„Românii în Istoria Universală”, III, coordonatori I. Agrigoroaei, Gh. Buzatu, V.
Cristian, Iaşi, Universitatea „Al.I.Cuza”, 1988.
Idem, Luptele românilor pentru unitatea naţională. Ecouri în presa europeană 1855-
1859, Iaşi Editura Junimea, 1974.
Polihroniade, Mihail, Tell, Christian, Alex.,Domnia lui Carol I, Editura Vremea,
București,1937.
Pop, Valer, Bătălia pentru Ardeal, Ediţie Nicolae Mareş, Bucureşti, Editura Colloseum
Popescu, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura
Politică, Bucureşti,1983
Popişteanu, Cristian, România şi Antanta Balcanică, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
Idem, Cronologie politico-diplomatică românească 1944-1947, București, Editura
Politică, 1976.
Porter, Ivor, Mihai I al României. Regele şi ţara, Editura Alfa, Bucureşti, 2007.
Preda, Cristian, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Editura
Polirom, Iaşi, 2011.
Prinţul, Nicolae, de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Editura Moldova, Iaşi,
1991.
Quinlan, Paul D., Regele playboy. Carol al II-lea al României, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2008.
Rădulescu Andrei, Noua Constituție, București,1939.
Rădulescu, Mihai, Sorin, Genealogii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999.
Rădulescu, Mihai, Sorin, Elita liberală românească, 1866-1900, Editura All, Bucureşti,
1998.
Rădulescu – Valasoglu, Irina, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti,
Editura Academiei RSR, 1974, Seria Istorie şi Civilizaţie.
Războiul Crimeii.150 de ani de la încheiere, coordonator Adrian - Silvan Ionescu, Brăila,
2006.
Rădulescu, Șerban-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale 1878-1898,
Cluj- Napoca, Editura ”Dacia”,1982.
Renouvin, Pierre, La crise européenne 1904-1918, Paris,1959.
Riker, T. W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1856-
1866, Bucureşti, 1944,
Rolul maselor populare în făurirea Principatelor Române 1859, Bucureşti,Editura
Politică, 1979.
România în Sud-Estul Europei. Culegere de studii de Institutul de Studii Sud-Est
Europene, Bucureşti,Editura Politică, 1979.
Rosetti, Radu, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1907.
Roth, Stephan, Ludwig, Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.
Russu, Vasile, Viaţa politică în România (1866-1871), Vol.II, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2001.

194
Regele, Comuniștii și Coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I, Polirom, Iași,
2017, volum coordonat de Alexandru Muraru și Andrei Muraru
Sacerdoțeanu, A, Regele nostru, București,1937.
Sandache, Cristian, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Bucureşti, Editura
Paideia, 1998.
Sandru, Dumitru, Comunizarea societăţii româneşti în anii 1944-1947, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2007.
Sandru, Ilie, Borda Valentin, Un nume pentru istorie - Patriarhul Elie Miron Cristea,
Târgu Mureş, Editura Petru Maior, 1998.
Savu, Al., Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
Savu, Al., Gh., Dictatura regală (1934-1940), Bucureşti, Editura Politică, 1970.
Schmitt, Jens, Oliver, România în 100 de ani, Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas,
București, 2018
Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918- 1940. Evoluţia regimului politic de la
democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996.Colecţia
„Pagini de Istorie”.
Scurtu, Ioan, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Naţional ţărănesc, Bucureşti,Editura Enciclopedică,
1994.
Scurtu, Ioan, Evoluţia Europei în perioada 1918-1940. Situaţia României în „Românii în
istoria universală”, Iaşi, 1986.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura
Paideia, Bucureşti, 1999.
Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România(1925-1930), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996
Scurtu, Ioan, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
Scurtu, Ioan, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea Politică, Editura Garamond,
Bucureşti,1995.
Scurtu, Ioan, Pagini din istoria monarhiei. Anul 1940, în Istorie şi conştiinţă, în volumul
Omagiul profesorului Ion Agrigoroaiei, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2000-2001.
Scurtu, Ioan, Hlihor, Constantin, Complot împotriva României (1939-1947), Editura
Academiei de Înalte Studii Militare,Bucureşti, 1994.
Scurtu, Ioan, Hlihor, Constantin, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru,
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992.
Scurtu, Ioan, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Editura
Enciclopedică, Bucureşti,2012, Ediţia a IIa, Colecţia Biblioteca de Istorie a României.
Scurtu, Ioan, România şi Marile Puteri (1933-1940). Bucureşti, 2000.
Scurtu, Ioan, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Scurtu, Ioan, Monarhia română 1866-1947, Bucureşti, Editura Danubius, 1991.
Scurtu, Ioan, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu,Târgoviște, Editura
Mica Valahie, 2010.
Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Vol. I Carol I,
Bucureşti,Editura Enciclopedică, 2001.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Bucureşti,Editura
Humanitas,1990.
Scurtu, Ioan, Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
Séguin, Philippe, Ludovic Napoleon cel Mare, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994.

195
Sentupery, Jean, L'Europe politique. Gouvernement-Parlament-Presse,facs. Setieme,
Paris, 1895.
Sidorovici, Teofil, Din viaţa unui fiu de rege, 1937.
Simache, Nicolae, Mişcările din Ploieşti, în „File din trecutul istoric al Judeţului
Prahova”, Ploieşti, 1971.
Simion, Aurică, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august
1944, Editura Dacia,Cluj Napoca, 1979.
Simion, A., Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1983.
Solomovici, Teşu, O istorie adevărată, Editura Tess Expres, Bucureşti, 1998.
Sperlea, Florin, De la armata regală la armata populară, Editura Ziua, 2003.
Stan, Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române 1774-1856, Bucureşti,
1999.
Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-
1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Stan, Apostol, Vasile Boerescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1974.
Stan, Apostol, Ion C. Brătianu şi liberalismul român, Editura Globus, Bucureşti, 1993.
Lèon Sentupéry, L'Europe politique, Paris,1894,p.1, cinquième fascicule.
Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-
1877), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Bucureşti, Editura
Albatros, 1995.
Stan, Apostol, Iosa Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Stan, Constantin, I., Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-1927), Ed. Paideia,
Bucureşti, 2012, Ediţia a IIa revăzută şi adăugită.
Stan, Florin, C., Situaţia evreilor din România între anii 1940-1944, Editura Argonaut,
Bucureşti, 2013.
Stanomir, Ioan, Naşterea Constituţiei, Limbaj şi drept în Principate până la 1866,
Bucureşti, Editura Nemira, 2004.
Stănescu, Eugen, Stănescu, Iulia, Preda, Gavriil, România Mare. Puterea politică,
Editura Mectis, Ploiești, 1998, Ediția a II-a (revăzută și adăugită).
Stănescu, Dorin, Republica de la Ploiești, Editura Ploiești – Mileniul III, Ploiești, 2016
Stirban, M., Din istoria României. 1915-1921. Probleme ale vieții politice, economice și
sociale, Cluj-Napoca, 1988.
Stoenescu, Alex., Mihai, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol.I
Revoluţie şi Francmasonerie, Editura Rao, Bucureşti, 2002.
Stoenescu, Alex., Mihai, Armata, Mareşalul şi evreii, Editura Rao, Bucureşti, 1998, vezi
şi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti,
2012.
Stoenescu, Alex., Mihai, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, Cele trei
dictaturi, vol.3, București, Editura Rao, 2002.
Stoenescu, Alex., Mihai, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol.I,
Revoluţie şi Francmasonerie, Editura Rao, Bucureşti, 2002.
Stroia, Marian, Rusia şi românii de la războiul Crimeii la Unirea Principatelor. Sinteza
unei atitudini, în „Războiul Crimeii.150 de ani de la încheiere”, coordonator Adrian-
Silvan Ionescu, Brăila, 2006.
Sturdza, Mihail, România şi sfârsitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Alba Iulia-
Paris, 1994.
Sturdza, D.A., 1859-1896.O pagină de istorie contemporană, Bucureşti, 1896.

196
Sturdza, D.A., Autoritatea faptului împlinit executat în 1866, Bucureşti,1912.
Sturdza, M.D., La Russie et la de'sunion des Principautes Roumaines (1864-1866) în
„Cahiers du monde russe et sovietique”, vol. XII, 3-e cahier, 1971.
Sturdza, D.A., Puterea executivă în Constituţiunea României, Coral Göbl, Bucureşti,
1906.
Sturdza, Mihai, Dimitrie, România între frica de Rusia şi dragostea de Franţa, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006.
Streinu, Vladimir, Radiografii politice, Editura Biblioteca Târgovişte, 2013.
Şeicaru, Pamfil, Istoria Partidelor Naţional Ţărănist şi Naţional Ţărănesc, Madrid,
Editura Carpaţii, Traian Popescu, 1963.
Şeicaru, Pamfil, România în marele război, Editura Eminescu, Bucureşti,1994.
Şerbulescu, Andrei, Monarhia de drept dialectic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
(A doua versiune a memoriilor lui Bellu Zilber).
Tănase, Tiberiu, Feţele monedei. Mişcarea blegionară între 1941-1948, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2010.
Tilman-Timon, Alexandre, Les influences étrangères sur le droit constitutionnel
roumain, Librairie de Recueil Sireuy, Paris, Cugetarea Georgescu Delafras, Bucureşti,
1946.
Timofte, Mihai,Situaţia României în 1870-1871. Atitudini şi reacţii europene, în volumul
Istorie şi civilizaţie. Profesorului C. Cihodaru la a 80a aniversare, Iaşi, 1988.
Tismănenu, Vladimir, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.
Tismăneanu, Vladimir, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale
secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
Tiu, Ilarion, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu. Regimul Antonescu (ianuarie
1941- august 1944), EdituraVremea, Bucureşti, 2007.
Torrey, Glenn, Armata revoluţionară rusă şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2005.
Totu, Maria, Garda civică în România, București,Editura Militară, 1976.
Traikov, Veselin, Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare naţională
din Balcani până în anul 1878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Ţurlea, Petre, Partidul unui rege: Frontul Renaşterii Naţionale, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2006.
Ţurlea, Petre, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, , Editura Enciclopedică,
Bucureşti 1991
Ţurlea, Petre, Carol al II-lea şi Camarila Regală, Editura Semne, Bucureşti, 2012
Ţurlea, Petre, România sub imperiul haosului, Editura Rao, București, 2007.
Ţurlea, Petre, Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, Editura Semne, Bucureşti, 2013.
Ţurlea, Petre, Regele Mihai și Mareșalul Antonescu, Editura Semne, Bucureşti, 2011
Vele, Ana, Maria, România şi Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Contestata chestiune evreiască, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2009
Verdery, Katherine, Viaţa politică a trupurilor moarte. Reînhumări şi schimbări
postsocialiste, Editura Vremea,Bucureşti, 2006.
Vintilă-Ghiţuleasa, Constanţa, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazurile primei
modernităţi româneşti 1750-1860, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
Voiculescu, Corina, Vintilă Brătianu personalitatea şi activitatea sa, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2011.
Zamfirescu, Dan, Regele și Mareșalul, București, Editura Roza Vânturilor, 1994.
Zamfirescu, Dragoș, Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate,
București,Editura Enciclopedică, 1997.

197
Zbuchea, Gheorghe, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie
europeană, Bucureşti, Editura Albatros, 1999.
Zbuchea, Gheorghe ,O istorie a românilor din peninsula Balcanică Secolele XVIII-XX,
Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor,1999.
Zilot, Românul , Opere complete Restitutio, Editura Minerva, Bucureşti,1996, ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă.
Zimmerman, Irina, Silvia,Carmen Sylva. Regina poetă. Literatura în serviciul coroanei,
București, Editura All, 2013.
Vitcu, D, Ecouri americane ale „Jaqueriei” românești din anul 1907 în Românii în
Istoria Universală, vol I, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1986, coordonatori
Agrigoroaiei I., Buzatu Gh., Cristian V.
Waller, Bruce, Bismarck, Editura Historia, Bucureşti, 2011.
Watts, L., Larry, O Casandră a României - Ion Antonescu, Bucureşti, 1994.
Winnifrith, T.J., The Vlacs. The History of a Balkan People, London, Palgrave
Macmillan, 1987.
Xenopol,A.D. Primul proiect de constituţie a Moldovei din 1822. Originile Partidului
Conservator şi ale celui Liberal, Bucureşti, 1898
Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, vol. I, Bucureşti, 1910

198
 ARTICOLE

Angelescu, Constantin,C.,Comisia Centrală de la Focșani (1859-1862) în ”Anuarul

Institutulu de Istorie șiheologie ”A.D.Xenopol”, Iași, XVI, 1979.
Baicu, Ion, St., Dobrescu, Constantin, Ploieşti-Craiova Scrisori din timpul răscoalei de
la 1870 Eugenu Carada autor moral al mişcării- arestarea lui. Aspecte politice, în
Arhivele Prahovei, nr.4/1999, Editura Silex, Ploieşti.
Bălan, Florea, Alexandru Candiano-Popescu între „Republica” de la Ploieşti şi apologet
al dinastiei, în „Arhivele Prahovei”, nr.VII/2002.
Bănică, Mirel, Biserica Ortodoxă Română. Stat şi societate în anii ̍ 30, Iaşi, Paideia,
2007, articolul Biserica Ortodoxă Română în epoca modernă- scurtă introducere.
Berindei Dan, Biserica ortodoxă şi procesul de constituire a României moderne,în
„Istorie şi Civilizaţie” nr.7, aprilie, 2010.
Berceanu,Radu,R., Numele Oficial al statului român, Anuarul Institutului de Istorie
”A.D.Xenopol”, Iași, XXXII,1995.
Brătescu, Liviu, Proclamarea Regatului. Reacţii interne şi externe în Anuarul Institutului
de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi XXXIX-XL 2002-2004.
Bulei, Ion, Atunci când România devenea Regat, Istorie şi Civilizaţie, Anul IX nr. 30,
martie 2012.
Burgaud, Stéphanie, „Février- Juin 1866. Entre les stratégies bismarkiennes et
ambiguïtés napoléoniennes. La Roumanie dans la jeu européen” în Revue Roumaine
d'Histoire, Tome XLVI, Janvier-Décembre, 2007.
Candidaţi străini la tronurile române în secolele XVIII şi XIX din „Convorbiri Literare”,
An 57, decembrie 1925.
Caragea, Anton, Carol I Regele Româno-Bulgar, „Magazin Istoric”, noiembrie, 2003.
Catalan, Sever- Mircea, „Politica Bisericească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza I
(1859-1866), în „Studii şi Materiale de Istorie”, vol. XV, 2002.
Căpuşan, Andrei, Noiembrie 1947. Schimbare la Ministerul afacerilor Străine al
României. Pleacă Gheorghe Tătărescu, vine Ana Pauker. Reacţii în presa anglo-
saxonă(britanică) în „Arhivele Prahovei”, nr.4/1999.
Cernovodeanu, Paul, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale
a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.
Chiriţă, Grigore, România în 1866. Coordonate ale politicii interne şi internaţionale, în
„Revista de istorie”, 31, 1978.
Cliveti, Gh., Un conflict european (1853-1856), Cercetări istorice (serie nouă), vol.XII-
XIII, 1981-1982.
Cliveti, Gh., Russu, Vasile, Drumul spre independenţă (1856-1877), în „Românii în
istoria universală” coordonatori I. Agrigoroaei, Gh. Buzatu şi V. Cristian, vol.I, Iaşi,
1986.
Cliveti, Gh., Interferenţe româno-germane în raporturile politice internaţionale la 1866,
în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, Iaşi, tom XXIII/2, 1986.
Constantiniu, Florin, Chiper, Ioan, Modelul stalinist de sovietizare a României în
„Arhivele totalitarismului”, III, 1995.
Constituţiile României. Studii, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, coordonator
Sbârnă Gh., autori Bulei Ion, Stanciu Cezar, Stănescu-Stanciu Teodora.
Cristea, Gh., Conspiraţia „republicană” din august 1870 în „Revista de Istorie”, tom
22, nr.2/1969.
Cristea, Gh., La guerre franco-allemonde et la mouvement republicain de mars 1871 á
Bucarest, in „Revue Roumaine d'Histoire”, nr.2/1969.

199
Damean, Mihaela, Alianţa României cu Puterile Centrale în „Analele Universităţii din
Craiova, Seria Istorie”, an XV, nr.2 (20)/2010.
Damean, Sorin, Actul de la 11/23 februarie 1866: Motivaţii şi consecinţe, în Dosarele
Istoriei, nr. 1(29) 1999.
David, Aurel, V., Diaconul Ion Creangă şi mişcarea separatistă de la Iaşi în revista
„Vitralii. Lumini şi umbre”, nr.8 din septembrie 2011.
Dobrescu, Constantin, Petrescu,Ion, C., Reflecţii despre drama Regelui Mihai I şi a
României în volumul omagial „Clipe de viaţă” Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei la 75 de
ani, Editura Karta- Graphic, Ploieşti, 2011, volum coordonat de Cătălin Turliuc şi
colaboratorii.
Dobrescu, Constantin, Tentativa „republicană” de la Ploieşti din 8/20 august 1820 şi
manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871 în „Atitudini” Anul IX nr. 5 (50) mai
2011 revistă editată de Casa de Cultură „I. L. Caragiale” a Municipiului Ploieşti.
Dobrescu, Cătălin, Vasile Boerescu între politică şi drept, în Arhivele Prahovei,
nr.V/2000.
Dobrescu, Constantin, Băjenaru, Carmen, Mihail Eminescu- geniu şi destin românesc
în Revista „Atitudini”, editată de Casa de Cultură „I.L.Caragiale” a Municipiului Ploieşti,
Anul XI, nr. 1(70) ianuarie 2013.
Filitti, I. ,C., Câteva documente politice muntene de la 1822 în Arhivele Olteniei (1931).
Giurescu, Constantin C., Suprafaţa moşiilor secularizate în 1863 în Studii, 1959.
Histoire de la France contemporaine, Paris, tome IV,fără an.
Hudiţa, Ion, Franţa şi Cuza Vodă, în Hrisovul 1/1941.
Ilie, Cornel, Constantin, Noul rege al României, în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul
II, Nr.7, aprilie2010.
Ivănescu, Dumitru, Diplomaţi străini despre Alexandru Ioan Cuza şi Unirea
Principatelor în „Revista Arhivelor”, nr.4/1983.
Lapedatu, Al., Preludiile căderii lui Cuza Vodă, în „Analele Academiei Române”, Seria
III, tom. XXXV, (1942-1943).
Liviu, Brătescu, I. C. Brătianu şi problema principelui străin,în „Anuarul Institutului de
Istorie „A. D. Xenopol”, Editura Academiei Române, vol. XL,2004.
Marton, Silvia, „Republica de la Ploiești” și începuturile parlamentarismului în
România, Humanitas, București, 2016.
Misiunile lui A.I.Vâşinski în România (Din istoria relaţiilor româno-sovietice 1944-1946).
Documente secrete, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997.
Mărieş, Stela, Mărturii inedite din Arhivele germane privind Unirea Principatelor
Române, „Anuar” XXVI/1989, editat de Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D.
Xenopol”, Iaşi.
Mosse, W.E., „England, Russia and the Roumanian Revolution of 1866”,în The Slavonic
and East European Review, XXXIX(1960), nr.2.
Moşneagu, Bogdan, Independenţa politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă Română
1857-1885, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Serie
Nouă, tom LI, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005.
Niculăescu, Mihai, Partidul Conservator şi dinastia română (1914-1918) în „Arhivele
Prahovei” nr.4/1999.
Niculăescu, Mihai, Dobrescu, Constantin, Alexandru Marghiloman (1854-1925), un
conservator pur sânge, în „Arhivele Prahovei”, nr.V/2000.
Niculăescu, Mihai, Ferdinand-primul rege al României Mari (1919-1927), în „Arhivele
Prahovei”, nr. V/2000.

200
Onişoru,Gheorghe, Locul factorilor interni şi externi în instaurarea guvernului Dr.
Petru Groza (august 1944- martie 1945), în „Anuar”, vol.VI/1994, editat de Arhivele
Statului Prahova.
O relaţie tragică: Regele Mihai şi Ion Antonescu, „Historia”, ianuarie, 2010.
Pascal, Anastasie, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România,
Bucureşti,Editura Academiei, 1984.
Pătroiu, Ion, Dobrinescu, Valeriu, Florin, Carol al II-lea în exil, în Document.
Buletinul Arhivelor Militare Române, Anul III, nr. 1 (9), 2000.
„Periscop”, Anul IV, nr. 1(13) ianuarie-martie 2011, publicaţie editată de Asociaţia
cadrelor militare în rezervă şi retragere din Serviciul de Informaţii externe.
Popoviciu, Valerian, Unele date noi despre Conjuraţia Confederativă din anul 1839.
Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, I, 1950
Popescu, D., Paul,Ploieşteni de altădată despre revoluţie şi democraţie: Alexandru
Candiano Popescu, în „Anuar”,vol.II/1990 editat de Societatea de Studii Istorice din
România Filiala Prahova.
Racoviceanu, Sanda, Unirea principatelor în documente diplomatice externe, în „Revista
Arhivelor”, nr. 1/1979.
Radu, Vlad, Dan, Procesul de la Târgovişte al mişcării antidinastice din 8 august 1870
în „Revista de Istorie”, nr.8/1982, tom 35.
Rădulescu, Andrei, La Belgique et le constitutionalisme roumain, în Studia Politica, vol.
VIII, nr.1, 2008, University of Bucharest, Editura Nemira, 2008
Rémond, René, Introduction à l'histoire de notre temps, vol.II, Le XIX siècle 1815-1914,
Paris, 1974.
Rodica, Vâlcu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în „Arhivele Prahovei” nr. VII/2002.
Russu, Vasile, Mişcări şi frământări anticarliste (1866-1871) în Analele ştiinţifice ale
Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, t XX, S. III-a, Istorie, 1974.
Russu, Vasile, Constituţia de la 1866 şi ideea de independenţă, în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, t.XXII, s.IIIa, Istorie, 1976.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948),
Bucureşti, Editura Paideia, 1999.
Scurtu, Ioan, Mutaţii politice în Europa Centrală şi de sud-est după 23 august
1944.Instaurarea regimurilor de „democraţie populară”, în „Anuar”, vol. VII/1995
editat de Fundaţia pentru Istoria Prahovei.
Stan, I.,Constantin, Relaţiile lui Nicolae Iorga cu Monarhia (1926-1927), în „Arhivele
Prahovei”, nr.V/2000.
Stănescu, Adrian, 1886 şi 1919 Regii României au ratat prilejul de a domni la Sofia şi
Budapesta în „Historia”, anul II, nr.25, noiembrie 2003.
Stănescu, Iulia, Stănescu, Eugen, Poziţia Partidului Naţional Liberal faţă de criza
dinastică şi reflectarea acestuia în memoriile lui Amedeo Bădescu în „Arhivele Prahovei”,
nr.4/1999.
Topor, Claudiu, Lucian, Alianţa Balcanică din 1912 şi relaţiile germano-române în
Anuarul Institutului de Istorie „A.D.Xenopol”, Iaşi, XXXIX-XL 2002-2003,Editura
Academiei Române.
Turliuc, Cătălin, Naţiune şi acţiune la 1859, în „Arhivele Prahovei”, nr.V/2000.
Șandru, Dumitru, Onișoru, Gheorghe, Un document privitor la manifestația din 8
noiembrie 1945, Anuarul Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol”, Iași, XXXII,1995.
Vârtosu, Emil, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807, în „Studii XVIII”
(1965) nr.2
Velichi, Constantin, Relations roumano-greques durant la période 1860-1879, în „Revue
des études sud-est europeénnes”, VIII, nr.3/1970.

201
 ARHIVE, MEMORII, REVISTE

Armata română în al Doilea Război Mondial 1941-1945. Dicţionar enciclopedic, volum

de Al. Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României publicate de G. Petrescu, D. A.
Sturdza, D. C., Vol.II,Bucureşti
Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi Documente, tomul V, Bucureşti,1902.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Vol. VI,
ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe,Bucureşti, Editura Machiavelli,1996.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Editura
Humanitas, București, 1990-1991.
Arhivele Naţionale, fondul Miron Cristea, dosar nr.8
Arhivele Statului din România, România .Viaţa politică în documente 1946, Bucureşti,
1996, coordonator Ioan Scurtu.
Arhivele Statului din România, România .Viaţa politică în documente 1947, Bucureşti,
1996, coordonator Ioan Scurtu.
Arhivele Naţionale ale României, fond Casa Regală.
Bibescu, Martha, Jurnal politic 1939-1941, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p.206.
Studiu introductiv, note şi traducere Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei.
Bossy, Raoul, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), volumul I 1918-1937,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe.
Burlacu, Ioana, Rus, Traian, Al. Candiano-Popescu- Memorii, în Revista Arhivelor,
nr.2/1981.
Carandino, Nicolae, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Editura Eminescu,
Bucureşti,1992.
Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice (1904-1940), vol.I, editura
Silex, București, 1995.
Cazul Barbu Catargiu o crimă politică perfectă, volum editat de Stelian Neagoe, Editura
Scripta, Bucureşti,1992.
Călinescu, Armand, Însemnări politice (1916-1939), Editura Humanitas, București,1990.
Cliveti, Gheorghe, România şi Puterile Garante 1855-1878, Universitatea „Al.I.Cuza”,
Iaşi, 1988.
Dezbateri parlamentare 1906-1907.
Documente privind Unirea Principatelor, Corespondenţă Politică 1855-1859, Bucureşti,
Editura Academiei RSR, 1963.
Dosar Horia Sima (1940-1946), Editura Evenimentul românesc,București,2000.
Dicţionar biografic de Istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.
Din viața Regelui Carol I. Mărturii, București, 1939.
Diplomaţia românească în slujba independenţei, Editura politică, Bucureşti, 1977.
Documente oficiale din Corespondența diplomatică de la 2/14 septembrie 1878 până la
17/29 iulie 1880, București, 1880.
Duca, I.,G., Amintiri politice, vol.II, München, 1981.
Duca, I.,G., Portrete și amintiri, Editura Cartea Românească, București, 1932.
Gafencu, Grigore, Însemnări politice (1916-1939), Editura Humanitas, București, 1991.
Gafencu, Grigore, Jurnal, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.
„Historia”, nr. 98, februarie 2010.

202
Gândirea social politică despre Unire (1859). Culegere, Bucureşti, Editura Politică, 1966.
Culegere apărută sub îngrijirea acad. Petre Constantinescu-Iaşi şi a lui Dan Berindei.
Grigore Gafencu și Proiectul Europei Unite, Documente (1944-1956), București, Editura
Curtea Veche, 2013, Argument, notă asupra ediției și indice, Mioara Anton, Laurențiu
Constantiniu, Dan Talaș.
Hurmuzaki, vol. X, Bucureşti, 1897 .
Hurmuzaki, Documente, vol. II, ed. Andrei Oţetea , Bucureşti,Editura Academiei RSR,
1967.
Istoria României în date (coordonator Giurescu Dinu C.), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
Manoilescu, Mihail, Memorii Vol.I, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1993.
Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, București,1927.
Memoriile Regelui Carol I, Bucureşti, fără an, V.
Memoriile regelui Carol I, Bucureşti, fără an, VI.
Mihail, Paul, Jurnal (1940-1944), Editura Paideia, București, 1999.
„Monitorul Oficial” nr.73/1882.
Memoriile Principelui Nicolae Șuțu mare logofăt al Moldovei 1798-1871, Humanitas,
București,2013.
Nedelea, Marin, Istoria României. Compendiu de curente şi de personalităţi politice
1848-1940, Bucureşti, Editura Niculescu,1994.
Nestorescu-Bălcești, Horia, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România,
vol.I-III, București, Centrul Național de studii francmasonice, 2005.
Netzhammer, R., Arhiepiscop, în România, Jurnal de război, 1914-1918, Bucureşti,
1993.
Nicolescu, C., Enciclopedia şefilor de stat ai României, Editura Meronia, Bucureşti, 2007.
Pactul Ribbentrop-Molotov şi agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de
documente (1939-1991). Selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţă şi note de Valeria Matei,
membru de onoare al Academiei Române, Editura Libertas, Ploieşti, 2012.
Pâslaru, Teodor, Întâmplări din trecut (manuscris).
Pe marginea prăpastiei. 22/23 ianuarie 1941, Editura Scripta, București, 1992.
Regele, Carol I, Cuvântări şi scrisori, Vol. I, Bucureşti, 1903.
Rosetti, Radu, Pagini de jurnal, București, Editura Adevărul, 1993.
Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a
României, vol.I, București, Editura Meronia,2001.
Schuyler, C.V.R., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie1945-20 septembrie 1997),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Unirea Principatelor şi Puterile Europene, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1984
1907 în perspectiva istoriei, Editura Junimea, Iaşi, 1988.
Tzigara – Samurcaș, Alexandru (coord.) Din viața regelui Carol I, Mărturii
contemporane și documente inedite, 1939
Tzigara – Samurcaș, Alexandru, Memorii, vol II, Editura Grai și suflet – Cultura
Națională, 1999.

203
ANEXE

Alexandru Ioan Cuza

204
Regele Carol I de Hohenzollern

205
 Regele Ferdinand I de România

Regele Carol al II-lea de România

206
A.S.R. Mihai I de România

Familia Regală a României cu Regina Elisabeta în prim plan

207
Regina Maria

208
 Regina Elena de România

A.S.R. Regele Mihai I de România și A.S.R. Regina Ana

209
Napoleon al III-lea regele Franței

210
 Ion C.Brătianu

Ion I.C.Brătianu

211
Mihail Kogălniceanu

Ion Ghica

212
Alexandru Candiano Popescu

213