Conțiș Răzvan-Andrei

Facultatea de Istorie, Anul 2

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel

Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, s-a nascut la 20 aprilie 1839 în Sigmaringen
și a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după
abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din
istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens
prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a
pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre
cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a
câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre,
între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de
țărani. După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe
măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de
exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea
perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze
un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că
principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a
populației, a rămas într-o stare primitive.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern
provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată
din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre
fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion
Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca
domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene
permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la
dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu
Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat
guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la
experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic,
s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista
între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această
preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai
mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost
ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima
dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima
casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura
până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins
orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al
țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I
(editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte
alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări
ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia
boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă
semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru
revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin
telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să
cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Principele a fost
binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei care l-a
invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere
franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea
teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu
voce fermă: Jur. Din acest moment începe domnia lui Carol I.
Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data
de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost
primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând
cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la
proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și
Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20
aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al
României. Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866
prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una
dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei,
care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României
dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda
armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia
condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și
democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să
ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în
omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim
pas spre independență. Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind
direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin
dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor
fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din
"Principatele Unite" în "România".
 Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul
de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre
altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut
loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea
că regele domnește fără a guverna. Caracterul autocratic al lui Carol I, ca și realitățile românești
(practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare,
compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de
dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu
constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul
occidental, o lege fundamentală avansată. În România din perioada de domnie a regelui Carol I,
ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui
Carol al II-lea, deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau
alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul
votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci
suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din
noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al sistemului politic și
electoral românesc.
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de
prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană
care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei
persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată
nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui
Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment
fiind în contradicție cu cele ale suveranului. În timpul domniei sale, țara a obținut independența
deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace
(cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în
care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe
Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi
între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28
august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major
pe generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10
decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a
sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna,
trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la
12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele
române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței.
Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile
ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind
că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un
„schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul
Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune
Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească
a înlocuit autoritățile militare ruse. Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia,
au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu)
nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate
prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față
de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a
dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost
recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-
Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea
acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei
„șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24
ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României
ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat
de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de
reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu
existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era
declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol. Tot în timpul domniei lui Carol I,
în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București,
din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și
Caliacra) de la Bulgaria. În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la
putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția
față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau
intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult
încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42).
Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi
acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă,
fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern
conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul
instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și
a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus
neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul
conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin
pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea
teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României,
recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ
(categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală), organizată în jurul
partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai
importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale
țării]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până
în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o
răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele
cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de
faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau
supuși de către coroană și clasa feudală (boierească) asociată acesteia, precum și de spolierea
sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul
comerțului agricol. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar
artileria împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime,
după unele surse Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.
Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe
republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare
proprietar de pământ (boier) din țară.
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în
urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai
mare boier al țării - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi
soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor
monarhice ale vremii. Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei
românești din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești,
formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor
bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și
exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc. În timpul
domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de
Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica
de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a
predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege,
apoi a intrat în armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului
4 vânători. A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși
însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și
ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru
Ioan Cuza rămăsese intactă.
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în
război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a
semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia
activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol
era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21
iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol
le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție
fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27
septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria,
a fost mai dispus să asculte opinia publică.