Carol I al României

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel

Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,[1][2][3]
[4]
Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3]
[5]
Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele
Române și apoi România după abdicarea forțată[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri
de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector
și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat
România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit
în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice
ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul
Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să
lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate
de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze
serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu
nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației
României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a
stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la
repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în
epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu,
puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu,
ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și
generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a
devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate
fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și
Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu,
călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul
acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui
Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența
dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat),
sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între
țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a
scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin
amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de
predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ
românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă în care a intrat fiind
actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei.
Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-
Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în
memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg
după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste
câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin -
Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața
următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a
Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și
a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul
conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi
în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21] care l-a invitat să depună jurământul
pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere
franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”,
după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[22].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22
mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind
astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei
nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va
conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Viața politică
În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza diferendelor
puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de planurile lui Carol de
reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-
un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât spre
toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42). Într-o
scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali
care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ,
ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern
conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul
instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a
renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus
neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul
conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea
semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor
pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând
linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din
care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală[40]), organizată în jurul partidelor
rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante, în
sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării[41]) și în partea
nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a
început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-
a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și
Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul
pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală
(boierească)[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă
din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.[43] Răscoalele au fost
reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria[44] împotriva țăranilor revoltați.
Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[45][46][47][48].[49][50][51] Alte
surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani. [52] Perpetuarea relațiilor feudale
în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii acestor idei
acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară. [53]
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia
țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai mare boier al țării [40]
[54]
- va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată
cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii [55]
Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din Bulgaria din timpul
celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în covărșitoare majoritate din
țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari
trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul
feudal-monarhic românesc.[15][56]
În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de
Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica de la
Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat
autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în
armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A
participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.

Sfârșitul domniei
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub
domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar
puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese
intactă.[57][58]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în război de
partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat
secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în
care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai
onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost
convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora
existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității
membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul
rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.