Carol l

Proiect realizat de
Ciur Anamaria
Alexandra
După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii
române începe să se degradeze serios[13], pe măsură ce
moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele
externe, ridică continuu nivelul de exploatare al
țărănimii.[14] Sistemul injust pentru covârșitoarea
majoritate a populației României din acea perioadă era
în plus aproape o excepție în regiune[15][16][17], fapt care
totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program
de reformă agrară, situație care a condus la repetate[18]
 explozii sociale în mediul rural la finele secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost
că principalul sector al economiei românești în epocă,
în care era antrenată majoritatea covârșitoare a
populației, a rămas într-o stare primitivă.[19][20]
În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și
Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14
și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol
ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima 
constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, [25]
 una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din
constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi
conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a
conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa
legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta
pedepsele.[26] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[27] Constituția a permis
dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a
țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea
constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim
pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la
Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin
dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții
Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a
oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul
de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica,
printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de
încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește
fără a guverna.
Caracterul destul de autocratic[28][29][30] al lui Carol I, ca și realitățile românești
(practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în
autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de
instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă
de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care
făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată. [31]
 În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a
regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea [32], deși
formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri
limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul
votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci
suveranul.[33][34][35] Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile
postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al
sistemului politic și electoral românesc.[37]
 Un rege devotat
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o
fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte
meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale
de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac,
germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind
în contradicție cu cele ale suveranului. [38][39]
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv
intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 
1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

Carol I în 1880

România 1878-1913
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv,
Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al
II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la
Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[40] Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a
continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor
de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui
Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și
de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea
recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la
negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că
România nu este o țară independentă
 Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în
componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: 
Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie
1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. [41]
 Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin
 din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind
primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au
consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens
prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar)
până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea
„schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție,
care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi”
și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și
intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au
fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la
Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin
„pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei,
Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui
Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat
prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul
 (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria.