Carol I (Al României)

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său

complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen,
(n. 20 aprilie 1839,[1][2][3][4] Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10
octombrie 1914,[1][2][3][5] Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul,
apoi regeleRomâniei, care a condus Principatele Române și apoi România după
abdicarea forțată[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a
fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a
redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a
pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și
acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-
1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a
dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua
provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în
perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice
unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată
în covârșitoare majoritate de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația
țărănimii române începe să se degradeze serios [11], pe măsură ce moșierimea, pentru a
face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii
Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă
era în plus aproape o excepție în regiune fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să
inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale
în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei
românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas
într-o stare primitivă.