Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, , (n. 20
aprilie 1839, Sigmaringen, Baden- Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării. Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă. Vom sublinia doar câteva realizări, mai puţin cunoscute, ale României în timpul domniei lui Carol I: La 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gara a Bucurestilor, Gara Filaret. La 12 noiembrie 1871 se inaugurează Uzina de gaz aerian de la Filaret. La 25 septembrie 1872 se înfiinţează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, “Gara Târgoviştii“). 1 Începerea activităţii Atelierelor Căilor Ferate din Bucureşti. La 26 decembrie 1872 este introdus tramvaiul cu cai. La 1875 se înfiinţează Fabrica de ulei vegetal din Bucureşti. La 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea “Banca de Bucureşti“ (cu capital francez). La 16 iulie 1876 se creează la Bucureşti “Societatea Naţională de Cruce Roşie a României“. La 8 iunie 1897 se pune piatra fundamentală a Palatului “Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie” (C.E.C), în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie, în noul local, are loc la 15 iunie. La 27 ianuarie 1903 a fost fondată, la Bucureşti, “Confederaţia Patronală UGIR”, propunându-şi dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti. La 17 ianuarie 1906 a fost promulgată prima “Lege a Brevetelor de Invenţie” şi s-a înfiinţat “Biroul Brevetelor”, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Anterior, în anul 1879, România a produs prima “Lege a mărcilor”. În anul 1908 s-a infiinţat “Observatorul Astronomic” cu planetariu (“Observatorul Popular”). Sub domnia lui Carol I se construiesc, în anul 1906, 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi. Sub sceptrul lui se fondează multe universităţi şi colegii naţionale (licee), edificii importante din patrimoniul artistic al României pe întreg cuprinsul ţării, care functionează pâna în ziua de astăzi.