Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet 

Karl
Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen,
(n. 20 aprilie 1839,Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania[5] – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3]
 Sinaia, Muntenia, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a
[6]

condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată[8][9] a lui Alexandru Ioan

Cuza în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a
dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A
construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar
a pierdut sudul Basarabiei)[10], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre,
între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate
de țărani. După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze
serios[, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică
continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a
populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune[, fapt care totuși
nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la
repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei
românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o
stare primitivă.