Carol I al României

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său

complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen,
s-a născut la data de 20 aprilie 1839, în castelul deținut de familia sa în Principatul
Hohenzollern-Sigmaringen.

După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți

din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de
dragoni. 

În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a

participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului. . În
1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.

Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos,
disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea
bine mai multe limbi europene. 

Împaratul Napoleon al III-lea al Franței,cel mai important lider al momentului, cu

care familia Hohenzollern-Sigmaringen era înrudită prin alianță, l-a recomandat pe
prințul Carol politicienilor români. Aceștia au fost încântați de relațiile excelente ale
acestuia la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. 

Ion Brătianu a fost politicianul român desemnat să negocieze cu Carol și familia

acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

Pe data de 29 aprilie 1866, principele Carol pleacă în Elveția cu un pașaport fals,

sub numele de Karl Hettigen începăndu-și călătoria către Principate sub pretextul
unei „calatorii pentru afaceri la Odessa”. Călatoria nu a fost lipsita de peripeții, căci
tânărul principe risca în orice moment să fie prins de catre autoritățile austriece care
erau în razboi cu țara sa. Carol ajunge la Baziaș pe 6 mai unde se întâlnește cu Ion
C.Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se
îmbarcă pe un vapor la clasa a doua și nu schimbă nici un cuvânt pentru a nu trezi
suspiciuni. În cele din urmă de la Giurgiu se îndreaptă spre Capitala țării al cărui
domnitor avea să fie.

La data de 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera

Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la
București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe
baze constituționale, va numi imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru
pe conservatorul Lascăr Catargiu.

Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi de îndată ce

a ajuns în România, să modernizeze armata într-o serie de reforme inspirate, care
doar într-un deceniu se vor dovedi salvatoare atât pentru națiune cât și pentru
dinastia domnitorului.

În data de 14 martie 1881, este proclamat rege, devenind astfel primul rege al
României.

Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca fiind „o persoană care își poartă

coroana și în somn”, fiind foarte meticulos și încercand să-și impună stilul fiecărei
persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al
României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane, iar acest aspect era să îl coste
chiar coroana regală în anul 1870, cu ocazia războiului franco-prusac când
preferințele românilor au fost în contradicție cu cele ale suveranului.

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de  Imperiul

Otoman, după un război cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și
ca Războiul ruso-turc 1877 - 1878 în care contribuția României a fost decisivă.

Consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei

„șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24
ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea
României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de
independență.

În anul 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de

la București, tot în timpul domiei sale, România obține partea de sud
a Dobrogei, Cadrilaterul.

Carol I Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional. Era
un model de ordine și de punctualitate și a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare
ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.

Principalul scop al prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina

dificultăți în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să
realizeze ce este mai bine pentru țară.

În ceea ce privește viața personală, când a fost ales Principe al României, Carol
nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie
să se căsătorească cu o femeie de origine română, astfel că în 1869, principele a
inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă. Astfel
a întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare
de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră,
prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei, căsătorindu-
se la 3 noiembrie 1869.
 Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august sau 8
septembrie 1870 și decedată în aprilie 1874.

Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, maiales că el

fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare.

Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să se înțeleagă reciproc și au

fost descriși ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca  nepotul său Ferdinand
de Hohenzollern-Sigmaringen să devină Principe de România, moștenitor al
tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea
unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927

Eșecul domniei lui Carol I îl reprezintă situația țărănimii române care începe să se
degradeze serios pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele
externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Această situație a condus
la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul
sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea
covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.
 În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a
redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern
și a pus bazele unei dinastii.

A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele

mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a
câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei) iar Carol a dispus
ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua
provincie de restul țării.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și
1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

A decedat la 10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, la Castelul Peleș și a fost

înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Surse:

https://romania.europalibera.org/a/31239666.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_Rom%C3%A2niei

https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen