În 11 februarie 1866 Al. I. Cuza, domnitorul României, este detronat şi este nevoit să semneze abdicarea pregătită de către politicienii vremii. Aceştia îşi motivau acţiunea prin faptul că hotărârea Divanurilor ad-hoc de dinaintea Unirii Principatelor Române stabilea ca ţara să fie condusă de “un principe străin”. Politicienii români îşi îndreaptă privirea spre un membru al familiei regale de Orleans din Franţa, Filip al Belgiei, conte de Flandra. Acesta a refuzat politicos tronul, deoarece pentru un prinţ din Franţa era dezonorant să ajungă rege al unui stat vasal Imperiului Otoman.
Politicienii români, conduşi de către I.C.
Brătianu, s-au dus în Prusia (Germania) unde au propus această onoare prinţului Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta a acceptat, menţionând de la început că supunerea faţă de sultan nu este o problemă atât de mare şi că va fi înlăturată la momentul potrivit. Înainte de a pleca, celebrul cancelar al Germaniei, Bismark, i-a spus: „De ce sa nu încerci? Dacă reuşeşti, cu atât mai bine pentru tine!“ Absolvent de şcoli militare, Carol era un ofiţer trecut de tânăr prin lupte, un ostaş prusac disciplinat, care participase în război, un fin diplomat şi un ofiţer apreciat de către soldaţi pentru calităţile sale militare şi de conducător. Pentru România, un lider tânăr, cu calităţi militare şi diplomatice reprezenta un mare avantaj. La acea dată abia împlinise 27 de ani. Carol a plecat spre România cu un paşaport de om de afaceri, deoarece la acea dată între Germania şi Austria era o stare de conflict, trecând în acest mod prin Austria şi Ungaria. Pe data de 10 mai a intrat în Bucureşti, capitala României, unde a fost întâmpinat la Băneasa de 30.000 de români. În acea zi depune jurământul de credinţă în calitate de domnitor, în limba franceză, pronunţând în română cuvântul “JUR”! Primii ani ai domniei au fost grei pentru Carol. Domnitorul nu s-a putut adapta la viaţa politică agitată a Principatelor Unite. Venea dintr-o ţară unde ordinea şi disciplina făceau parte din cultura ţării, iar în România, care mai bine de 100 de ani fusese condusă de domni fanarioţi, în general corupţi, ţara era într-o luptă politică continuă. De aceea, în anul 1870, a fost la un pas de abdicare, dar spiritul său de soldat care nu se predă l-a făcut să nu renunţe. În 1869 s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied, iar în 1871 s-a născut Maria, prima principesă română din Dinastia de Hohenzollern. Din păcate, Maria a murit de scarlatină la numai 3 ani. De atunci, Carol nu a mai avut urmaşi. În 1877 România participă la războiul ruso-turc în mod direct, cu toată armata statului român. Calităţile de militar şi conducător ale lui Carol sunt dovedite în război, timp de luni de zile participând alături de soldaţi direct în luptă. Sub conducerea sa armata română învinge, iar România îşi cucereşte mult dorita libertate, devenind un stat independent.
Se spune că la prima salvă de tun trasă de către turci de
dincolo de Dunăre înspre pământul românesc a certificat începutul războiului prin celebrele cuvinte: “Asta-i muzica ce-mi place!”
Pacea de după război a consfinţit independenţa ţării,
proclamată la 10 mai 1877, dar Rusia a trădat convenţia semnată înainte de război cu România şi a ocupat cele trei judeţe atribuite Moldovei în 1856: Cahul, Ismail şi Bolgrad. României i-a revenit însă Dobrogea, teritoriu care i-a adus deschidere la mare şi care a contribuit la dezvoltarea economică ulterioară a României. România, devenind o ţară europeană independentă, şi-a schimbat statutul de Principat şi, la 10 mai 1881, Carol I a primit titlul de Rege, iar România a devenit Regat. Atât de mult a preţuit dobândirea independenţei prin luptă, încât pe frunte i-a fost pusă o coroană de oţel turnată din metalul unui tun turcesc capturat la Griviţa în 1877.
Ca ţară independentă, România începe o dezvoltare fără
precedent. Are dreptul să îşi bată monedă proprie, leul devenind moneda naţională a României, cu subdiviziunea sa, banul. Este adoptat imnul regal, cu text scris de Vasile Alecsandri şi stema regală. Pe frontispiciul Casei Regale şi al tuturor actelor emise de aceasta este scris crezul Regal “Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu). În cei 48 de ani de domnie Carol (1866-1914) - cea mai lungă domnie din istoria românilor - el a realizat schimbări majore în viaţa statului român. Regele era un om extrem de sever şi disciplinat, cu o moralitate absolută. El a impus celor cu care colabora stilul său germanic, exact. Regina Elisabeta spunea despre soţul ei că “şi în somn el poartă Coroana pe cap". Regele Carol I s-a înconjurat de oameni politici străluciţi: I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, , Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Take Ionescu . Cu ajutorul lor Carol a schimbat România din temelii, făcând-o un stat modern, european. Carol a lăsat o Românie cu o complexă reţea de căi ferate, cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavodă), portul de la Constanţa şi o reşedinţă de vară la Peleş - demne de orice ţară europeană. În 1914 izbucneşte Primul Război Mondial. Carol I s-a văzut pus în faţa unei alegeri grele: aceea de a lupta împotriva ţării sale de origine sau de a alinia România, împotriva voinţei acesteia, într-un război alături de Germania. Regele Carol nu s-a opus hotărârii Consiliului de Coroană de a nu intra în război de partea Germaniei, dar acest moment a însemnat pentru el o grea lovitură. Se spune ca tocmai durerea pricinuită de o asemenea alegere a fost cea care i-a grăbit sfârşitul de la 10 octombrie 1914. În urma sa a rămas o Românie modernă, o ţară care a trecut de la un stat de tip balcanic la o civilizaţie de tip occidental. În 1914, Regele, la vârsta de 75 de ani, i-a lăsat nepotului său, Regele Ferdinand, înfăptuirea a ceea ce el nu a putut să termine: lupta, în fruntea armatelor române, pentru unirea provinciilor româneşti într-un singur stat. A fost înmormântat la Curtea-de-Argeş, acolo unde i-a urmat, după doi ani, şi soţia sa, Elisabeta Regele Carol I va rămâne în istorie ca fiind conducătorul care a adus independenţă ţării şi cel care a realizat modernizarea României.