Niccolo

Paganini
Niccolo Paganini s-a născut la Genova, Italia, la 27 octombrie 1782. A început să
studieze mandolina la vârsta de cinci ani, ajutat de tatăl său, Antonio Paganini,
muzician amator și docher, iar la șapte ani, vioara cu fratele său Carlo.
Observându-i progresele, tatăl l-a încredințat spre formare violoniștilor Giovanni
Cervetto și Francesco Gnecco, apoi, pe la zece ani, maestrului Giacomo Costa,
descendent al unei vechi dinastii de muzicieni din secolul al XVI-lea.

Prima sa apariție în public a avut loc la 26 mai 1794, la biserica San Filippo Neri.
Din acest an, începe să susțină reprezentații în biserici locale și saloane private. În
acea perioadă, compune ''Carmagnola'', lucrare ce conține variațiuni pe cântecul
revoluționar francez ''La Carmagnole''. La 31 iulie 1795, a interpretat, pentru
prima oară, această creație, la Teatro Sant Agostino.

În urma succesului repurtat a fost luat sub protecție de marchizul Gian Carlo di
Negro, protector al artelor și artiștilor. Invazia napoleoniană în Italia, la sfârșitul
anilor 1790, a dus la blocarea porturilor și l-a determinat pe tatăl artistului să
plece la Livorno pentru a-și găsi de muncă. În aceste împrejurări, Antonio
Paganini organizează cu succes, cu ajutorul consulului Angliei, Archibald Mas
Neil, concerte pentru fiul său. Au urmat pentru Niccolo Paganini turnee la Milano,
Bologna, Pisa și Livorno. Între 1801 și 1807, a compus prima sa capodoperă
intitulată ''24 Capricci'' (24 Capricii pentru vioară solo).

În 1801, tânărul muzician s-a stabilit în orașul Lucca, unde a avut succes și a
început să-și afirme stilul său mai puțin obișnuit, datorat atât interpretării la
vioară, cât și atitudinii scenice. În 1805, era remunerat pentru ''vioara întâi în
orchestra Republicii, în care cânta și fratele său Carlo'', conform biografiei
publicate pe site-ul www.musicologie.org. Odată cu sosirea prințesei Elisa
Bonaparte Baciocchi, sora lui Napoleon, la conducerea orașului Luca (1805), viața
muzicală trece printr-o reorganizare: cele două mari orchestre au fost dizolvate și
înlocuite de o orchestră de cameră. Paganini a fost reținut ca violonist secund și
apoi a devenit solist al curții, în 1807, potrivit rubricii ''Legendary Violonists''.

În această perioadă, și-a cultivat latura de compoziție, lucrând la prima operă

importantă pentru vioară și orchestră, ''Napoléon'' (Sonata Napoleone), utilizând
un acord special (scordatura), dedicată aniversării împăratului.

Din 1810, a renunțat la activitatea la curte și a devenit artist independent.

Întreprinde un turneu în Italia și se bucură de un imens succes, deși este criticat
pentru maniera liberă de interpretare față de partiturile originale. Triumfă la
Scala din Milano, sub bagheta dirijorului Alessandro Rolla. În 1827, a fost decorat
cavaler al Ordinului Pintenul de Aur (Ordine dello Speron d'Oro) de către Papa
Leon al XII-lea.

În martie 1828, părăsea Milano și sosea la Viena. Primul concert l-a susținut la
Redutensaal, la 28 martie 1828, și a avut în program, printre alte lucrări,
Concertul nr. 2 în Si Minor ''La Campanella''. A susținut 14 concerte în timpul
șederii la Viena și a primit titlul onorofic de virtuoz al muzicii de cameră din
partea împăratului Francisc al II-lea și a fost decorat cu medalia Sankt Salvator.
În 1829, a plecat la Dresda, inaugurând astfel seria marilor succese germane.
Prima apariție la Berlin a artistului a avut loc la 4 martie 1829. Au urmat concerte
la Frankfurt am Main, Darmstadt, Mannheim și Leipzig.

În 1831, și-a făcut debutul la Paris, la 9 martie, și apoi, la Londra, la 3 iunie. Au

urmat zeci de concerte cu public în peste 30 de orașe britanice, în perioada 1831-
1833. În 1833, s-a stabilit la Paris, unde l-a însărcinat pe compozitorul Hector
Berlioz să scrie simfonia ''Harold en Italie'', potrivit enciclopediei online
Britannica.

În 1824, a cunoscut-o pe Antonia Bianchi, care i-a dăruit un fiu, Achille, în 1825,
pe care Paganini l-a recunoscut în 1837.

Așa cum evidențiază biografia inclusă în rubrica dedicată violoniștilor legendari

de pe pagina www.thirteen.org, reușitele artistice ale lui Paganini au intrat în
declin din 1834. Cu o sănătate șubredă, a reușit totuși să-și mențină faima și
averea considerabilă. A continuat să susțină concerte sporadice, dar și-a petrecut
ultimii ani mai mult în locuința din Parma, vizitând ocazional Parisul. S-a stins
din viață într-un spital din Nisa, la 27 mai 1840.

Acuzat de erezie, nu a putut fi înmormântat într-un cimitir creștin. Abia după

cinci ani, fiul său Achille a obținut aprobarea de a transporta, în secret, sicriul pe
teritoriul ducatului Parma și de a-l depune în grădina vilei Gajona, proprietatea
sa. În 1876, Attila Paganini, fiul lui Achille, a obținut anularea sentinței de erezie
și a depus sicriul bunicului său în cimitirul din Parma.

Supranumit uneori ''Violonistul diavolului'', prin prisma dexterității și a

flexibilității aproape inumane, Niccolo Paganini este considerat unul din cei mai
mari violoniști din toate timpurile.