CULTURA MUZICALĂ DE TRADIȚIE BIZANTINĂ

PE TERITORIUL ROMÂNIEI

în secolul XVIII și începutul secolului XIX și

aportul original al culturii autohtone

2019
 IOVAȘCU VLAHUL

Iovașcu Vlahul este primul psalt român menționat între figurile celor care au condus la
propagarea muzicii bizantine pe teritoriul românesc. Acesta purta și titulatura de Protopsalt al
Curții Ungrovlahiei.

Prima mențiune despre personalitatea lui Iovașcu Vlahul o găsim în volumul lui G.
Papadopoulos – 1890. În acest volum se spune despre Iovașcu Vlahul că a înflorit în secolul al
XVIII-lea. Informația este întărită mai apoi, în anul 1962 de către Egon Wellesz, în vestita
lucrare History of Bizantine Music en Hymnografy (Oxford 1962), unde, vorbind despre o listă a
celor mai cunoscuți imnografi, îl menționează pe Iovașcu Vlahul înflorind în secolul al XVIII-
lea. Totuși, Maestrul Sebastian Barbu Bucur nu regăsește numele lui în subtitlul manuscriselor
grecești sau românești ale secolului al XVIII-lea, cu toate că scriitori și cercetători contemporani
îl așază la loc de cinste. Gregorios Stathis îl arată ca fiind activ în a doua jumătate a secolului, iar
foarte important este faptul că se afirmă pentru prima dată că dascălul său a fost Mitropolitul
Noilor Patre, Gherman. În baza acestei afirmații, se consideră că perioada de activitate a lui
Iovașcu Vlahul a fost în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aproximativ 1670-1700.
Maestrul Sebastian Barbu Bucur, cercetând parte din manuscrisele din secolele XVIII-XIX de pe
teritoriul României și Greciei, descoperă cântări compuse de Iovașcu Vlahul în 35 de
manuscrise. Semnătura sa era una simplă, Iovașcu sau Kyr Iovașcu, ori Iovașcu Vlahul sau
Vlahos, de asemenea în unele manuscrise semnătura sa arată și apartenența la dascăl, Domnul
Iovașcu Vlahul, ucenic al lui Neon Patron. Abia în ultimii ani ai secolului XVIII Iovașcu este
numit Protopsaltul Curții. Titulatura sa completă apare, însă, într-un manuscris ce se găsește la
Mănăstirea Xiropotamu – Iovașcu Vlahul și Protopsaltul Curții Ungrovlahiei.

Opera sa componistică este subliniată în studiul lui G. Papadopoulos, care, pe lângă

numirea de original sau neimitat, spune că a compus diferite cântări, în special Doxologii, iar cea
care este evidențiată în mod special – Doxologia la Înălțarea Sfintei Cruci. Deși s-ar crede că,
fiind o Doxologie Praznicală, ar purta un caracter solemn, această operă componistică este
însoțită de mențiunea doxologie în stil instrumental și plină de umilință.
 O importanță deosebită o poartă și cele două cântări Asmatikon scrise de Iovașcu Vlahul,
scrise în două variante ( pe larg și prescurtat), dar și un Heruvic în glasul Plagal I și un Chinonic
Lăudați pre Domnul în glasul I. Măiestria sa componistică este menționată și în cazul compunerii
Irmoaselor – într-unul din manuscrisele de la Grigoriu (nr. 14 fol. 380), la începutul capitolului,
se menționează că toate cântările prezentate sunt alcătuite de diferiți compozitori, cei mai
reprezentativi ai epocii, între aceștia fiind și Protopsaltul Ungrovlahiei – Iovașcu.

Având o atât de mare recunoaștere, opera lui Iovașcu a pătruns cu ușurință în literatura
universală de specialitate; operele sale erau cântate atât la Mitropolia Ungrovlahiei, cât și la
Constantinopol, Mănăstirile Neamț, Putna, Meteora sau Athos. În acest context nu trebuie
neglijată calitatea de bun interpret a Protopsaltului Iovașcu. Acest lucru se poate înțelege numai
luând în considerare contextul în care el a crescut din punct de vedere muzical – ucenic al lui
Gherman ș coleg cu Balasie Preotul, Cosma Iviritul Macedoneanul sau Filothei Sin Agăi Jipei.

IOAN SIN RADULUI DUMA BRAȘOVEANU

Rezultând din numele pe care îl purta, Ioan sin Radului, face parte dintr-o cunoscută
familie brașoveană, reprezentativă pentru cântăreții de strană și dascălii de mare valoare din
secolul al XVIII-lea. Totuși, cei mai distinși dascăli ai familiei au fost Ioan și Radu, activitatea
literară a celui din urmă fiind de mare ajutor românilor din Brașov. Se relatează faptul că,
murindu-i soția și recăsătorindu-se, Radu nu a mai putut primi Taina Hirotoniei, rămânând dascăl
la biserica Sfântul Nicolae din Brașov. Tot despre el se spune că a tradus multe cărți în limba
română din latinește, sârbește sau grecește.

Luând în considerare cuvântul sin din numele său, cu care Ioan se semnează, deducem că
acesta este fiul scriitorului cunoscut Radu, despre care este scris în rândurile de mai sus. Totuși,
există o contradicție, întrucât Ioan Duma activează la aceeași biserică Sfântul Nicolae din Brașov
înaintea lui Radu Duma. Alte date despre Ioan Duma spun că în timp ce acesta era angajat ca
dascăl la școală în anul 1759, Radu este angajat abia în 1772 ca dascăl adjunct, urmând ca în
1776 să fie numit dascăl al bisericii. Totuși, o presupunere a lui Al. Lepădatu spune că Ioan este
fiul fostului gociman (epitrop) al bisericii Sfântul Nicolae. Totodată, Radu Duma – epitropul a
mai avut un fiu, afară de Ioan, pe Dimitrie, ce a fost preot.

Poziția socială pe care a ocupat-o Radu Duma, i-a permis să ofere ambilor fii o educație
aleasă. Există date sigure, Mss. Nr. 4305, care atestă prezența lui Ioan Duma în București, unde
urmează școala muzicală sub bagheta dascălului Șărban. La finalul aceluiași manuscris se
regăsește vestitul Tropar către ucenici, apărut și la Filothei sin Agăi Jipei (scris de altă mână),
înaintea căruia Ioan Duma scrie: Cuvintele sînt așezate de întâiul cîntăreț al meu, Dascălul
Șărban.

După terminarea studiilor, având o vastă experiență și educație, Ioan sin Radului Duma
Brașoveanu se întoarce la Brașov, unde promovează muzica psaltică, pe lângă alte îndeletniciri
cărturărești. Calitatea sa de dascăl de școală și cântăreț de strană este consemnată până în anul
1775; acesta va fi fost ultimul an în care mai există date despre el.

Îndeletnicirea cărturărească a lui Ioan sin Radu Duma Brașoveanu a fost încununată, încă
de pe vremea când studia la București, de o voluminoasă Psaltichie românească (1 august 1751).
Tronul era ocupat în acea vreme de către domnitorul Ioan Grigorie Ghica, iar Mitropolit era
Neofit. Ca și Psaltichia lui Filothei, cea a lui Ioan a fost tipărită abia șapte decenii mai târziu de
către Macarie Ieromonahul. Munca pe care a depus-o în alcătuirea acestui volum a fost una
exemplară; conține aproape toate slujbele de peste an, Anastasimatarul, propedii, eothinale sau
checragarii, cântările Penticostarului și Stihirarul Praznicelor Împărătești și ale Sfinților mari,
Catavasierul, Polielee, Doxologii și Heruvice.

Măiestria traducerii textului redat într-o exemplară adaptare poetică, alături de păstrarea
sistemului de scriere cucuzelian au făcut ca aceste cărți să se mențină până în prezent.

Maestrul Sebastian Barbu Bucur face un studiu comparativ între manuscrisul lui Ioan sin
Radu Duma Brașoveanu și Filothei sin Agăi Jipei, întrucât ambele au același conținut, mai mult,
Ioan scriind după Filothei, copiază inclusiv numele lui Brâncoveanu, deși timpul în care acesta a
scris este, după cum se subliniază și în rândurile de mai sus, Ioan Grigorie Voievod. După cum
era de așteptat, manuscrisul lui Ioan Duma conține un corpus mai mare de cântări chiar dacă la
manuscrisul lui Filothei au fost adăugate de altă mână cântări precum Anixandarele sau Roata
glasurilor. Cântări precum Triodul stihirar, Heruvicele lui Hrisafi, dar și șase pricesne sau stihiri
prelungite de teriremuri ce lipsesc la Filothei, completează scrierea lui Duma.

Este drept de menționat faptul că Duma a avut acces la mai multe manuscrise față de
Filothei, care nu s-au păstrat sau nu au fost încă descoperite. Un important rol în acest studiu îl
poartă și contextul politic al domniilor pământene și mai ales cel al secularizării averilor
mănăstirești. Plecarea în masă din țările române ale călugărilor a luat cu sine, fără îndoială, și un
mare corpus de manuscrise, printre care și pe cele ale lui Filothei.

Manuscrisul lui Ioan sin Radului Duma Brașoveanu reprezintă dovada că muzica
bizantină aflată în circulație în epoca lui Brâncoveanu, nu numai că a fost preluată și menținută
în timp, dar mai mult, a fost cântată și studiată și în Transilvania, la Brașov.

NAUM RÎMNICEANU

Activitatea lui Naum Rîmniceanu a fost diversificată: istorică, teologică, filologică și

literară; călugărul Naum este cel care încheie lista cronicarilor Țării Românești.

În ceea ce privește biografia sa, există puține date ce s-au păstrat. Ceea ce se știe sigur
este data nașterii : 27 noiembrie 1764. În ceea ce privește locul nașterii, se crede ca ar fi Jina
Sibiului, locul originar al bunicilor și părinților lui. Totuși, se crează o confuzie chiar de către
Naum, care, într-o însemnare din anul 1823, spune că s-a născut în Valahia: urmez al 59-lea an
de la nașterea mea, atîția ani având cu locuința în Valahia. Lămurirea pe deplin datează tot din
anul 1823, din corespondența între călugărul Naum și călugărul ardelean Clement, de la
Mănăstirea Neamț. Aceasta infirmă tot ceea ce relatase Naum în însemnarea sa: Prea scumpului
meu patriot al Eptapolului Dachiei, cel din satul Poiana, vecină satului strămoșilor mei / Jina,
de unde eu încă în scutece de cinci luni născut m-au dus de trupeștii mei părinți și de moșii mei
despre tată, aici în Valahia Dachiei.
 Pe lângă activitatea sa științifică, Naum a avut și o carieră lungă de cîntăreț și dascăl,
după cum afirmă și Nicolae Iorga. Mai mult, preda ore de psaltichie în mai multe mănăstiri,
biserici sau școli din toată țara – Sinaia, Ploiești, Rîmnicu-Vâlcea, Buzău și altele.

Contextul politic din anul 1788 a făcut ca Episcopul Filaret să fie nevoit să plece în
Transilvania, unde a luat cu el mai multi funcționari, printre care și pe diaconul său Naum în
vârstă de 24 de ani. Începând cu anul 1788 apar mai multe însemnări ale lui Naum, la mănăstirea
Hodoș-Bodrog – Mureș, un an mai târziu la Lipova – 1789, iar cea mai însemnată iscălitură se
găsește la Canița în 1794 – Naum Dascălul.

După terminarea studiilor la Academia Domnească, Naum merge ca dascăl itinerant în

mai multe locuri – la Episcopia Buzăului, în 1802, Naum activează ca profesor, predând muzica
psaltică. Tot atunci există date despre înființarea unei școli la mănăstirea Sfânta Ecaterina din
București; și acolo activează ca profesor până în anul 1814 când devine cântăreț al bisericii
Sfântul Nicolae-Șelari. Aici, în 1816, Petre Efesiu va deschide școala de muzică, iar Naum
alături de Macarie Ieromonahul și Anton Pann învață noua sistimă. Mai târziu, în 1821 este găsit
ca psalt al Episcopiei Buzăului, urmând ca în 1828 să meargă la Conțeștii de Jos – Dâmbovița,
unde predă citirea și cântarea psaltică.

Manuscrisul său datează din 1788 și poartă o importanță deosebită, întrucât acesta
păstrează șase cântări în limba română, identice cu cele găsite în manuscrisele lui Filothei sau
Ioan Duma. Acest lucru demonstrează că Naum a avut contact cu unul din manuscrise. Trebuie
menționat și faptul că manuscrisul lui Naum a purtat și un caracter didactic, cuprinzând o
propedie scurtată a muzicii psaltice în limba română. Importanța acestei propedii este cu atât mai
mare, încât cuprinde semnificația vechilor neume, necesare descifrării textelor muzicale
anterioare reformei lui Chrisant. Ca și la Filothei sau Duma, manuscrisul lui Naum este
caracterizat prin ritm izvorât din ritmul prozodiei, linii melodice simple și diatonicitate.