Carol I al României

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe

numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von
Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Baden-
Württemberg, Germania – d. 10
octombrie 1914, Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul,
apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi
România după abdicarea forțată[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma
unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între
1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași
instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor
românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și
crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o
serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei
dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și
acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării.
După războiul ruso-turc (1877-1878), România a
câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei) iar Carol a dispus
ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să
lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a
succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost
eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era
bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în
covârșitoare majoritate de țărani. După urcarea pe tron a lui Carol I,
situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură
ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică
continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru
covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era
în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat
pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a
condus la repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la
1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în
epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a
rămas într-o stare primitivă..

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat

au format un guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată
unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de
Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii
conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al
Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru
și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele
principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene
permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar
acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu,
călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu
tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a
telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost
nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe
parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub
numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta,
datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac.