REGELE MIHAI

„Trădat de toţi, loial tuturor este motto-ul devenit epitaf al

extraordinarului om şi rege cu care am fost contemporani. După trei
decenii de activitate febrilă în slujba unei ţări ostile uneori,
nerecunoscătoare de cele mai multe ori, Mihai I a reuşit să devină din
personaj de ocară, cel mai admirat român, cu cea mai mare cotă de
încredere. La final, o ţară întreagă i-a stat alături pe drumul către
nemurirea istorică” – Bogdan Şerban Iancu.

S-au împlinit pe 25 octombrie 2021 o sută de ani de la nașterea ultimului

Rege al românilor, Mihai I, personalitate a istoriei globale, omul
secolului XX pentru noi românii, sigura personalitate autohtonă după
Mare Unire care a rămas în istoria europeană ca un autentic făuritor de
act salvator pentru țară și continent.
El rămâne astăzi cel mai puternic model contemporan pentru o politică
de stat ruptă de viciile comunismului și ale tranziției, o legendă vie a
politicii și a istoriei deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat
ultimii 70 de ani, cei mai dificili din trecutul statului român modern.

Mihai I (născut la 25 octombrie 1921, Sinaia, Prahova, România –

decedat la 5 decembrie 2017, Aubonne, cantonul Vaud, Elveția) a fost
rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6
septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști
șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit
și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit
de la naștere titlurile de principe al României și principe de
Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege
Carol al II-lea) și al prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este
nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei
nepot al regelui Constantin I al Greciei. Astfel, Mihai al României este
descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale
Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și
habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al
II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi
ai Prusiei, Portugaliei etc.

Regele Mihai cu Regina Maria și cu mama sa

Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră
maternă, cât și paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după

moartea bunicului său Ferdinand I, întrucât tatăl său renunțase în
decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Deoarece Mihai avea
doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele
Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și unchiul lui Mihai),
patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei
Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit
cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă
absența reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de până
atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de
regență pe data de 20 iulie 1927.

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În

timp ce Partidul Național Liberal a susținut-o, grăbind depunerea
jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent
carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar
aducerea în țară a lui Carol. Regența nu a avut autoritatea de a arbitra
viața politică. Mihai fiind minor, atribuțiile regale erau îndeplinite de
regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice,
întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând
rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de
Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul
mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o
vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele
Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit
pentru domnie.

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară.

Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut garanția că va întrerupe relația cu
Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a
desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul
inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a
sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol

al II-lea un regim draconic de vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu
fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.

De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937

s-au succedat 14 guverne. Liderul țărănist Iuliu Maniu a demisionat în
octombrie 1930, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în România.
Carol i-a încredințat guvernul lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost
prim-ministru șase luni apoi, Carol a numit un guvern de tehnocrați
condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere între aprilie
1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru
Vaida-Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma
conflictului cu Nicolae Titulescu pe marginea „Pactului de neagresiune”
cu URSS. A urmat apoi guvernul Maniu din 20 octombrie 1932, care
însă a demisionat după trei luni, în ianuarie 1933, când Mihalache a fost
silit să părăsească executivul din cauza unui conflict cu regele. Vaida-
Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la putere
zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de membri ai
Gărzii de Fier la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie
1933. Au urmat apoi patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din
5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie 1937. După alegerile din
decembrie 1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea l-a desemnat premier
pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe 10
februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern
de tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”, condus de patriarhul
Miron Cristea. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret care
desființa „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în
ființă”. După desființarea partidelor politice regele a promulgat o lege, în
16 decembrie 1938, pentru crearea organizației politice a Frontului
Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian
Preda.

În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a

marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut în decurs de câteva luni,
fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est
și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de
noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească
țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub Statul național-
legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui Antonescu, regele nu avea
nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea
serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării
României în război alături de Germania nazistă.

În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare

generalului Ion Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului
său. Mihai, în vârstă de 18 ani, a fost proclamat rege fără depunerea
vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un decret din 5
septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al
parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946).
Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului
de către regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se
va depune în prezența Șefului de Stat Român, președinte al Consiliului
de Miniștri, Înalt Prea Sfinției Sale Patriarhul României și primului
președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Regele Mihai a depus
la 6 septembrie 1940 un jurământ de credință cu următorul cuprins: „Jur
credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur
să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României.
Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu (Șeful
Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului
Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași
zi, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese
anterior un jurământ de credință către Șeful Statului Român). Ulterior, în
aceeași zi, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de
patriarhul României, Nicodim Munteanu, în Catedrala Patriarhală din
București.

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara

prerogativelor de a fi comandantul suprem al armatei și de a desemna un
prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Decretul regal nr.
3067 din 6 septembrie 1940 prin care Antonescu căpăta puteri depline
„pentru conducerea Statului Român” (care a preluat în mare parte
prevederile unui decret similar semnat în 5 septembrie 1940 de regele
Carol al II-lea) și decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind
prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe
primul ministru. Această prevedere a trecut neobservată la vremea
respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această
formulare din decret i-a oferit regelui Mihai justificarea legală pentru
demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru. La 14
septembrie 1940, printr-un decret-lege semnat de generalul Antonescu,
regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de divizie.

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei

române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8
noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului „Mihai Viteazul”,
fiind singurul deținător român în această situație, alături de mareșalul
Ion Antonescu.
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de
frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili
Aliaților, care îi includea pe comuniști. Când balanța războiului s-a
întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai
a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de
la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din
1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în
septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de
impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Tânărul rege a
fost cel care a luat inițiativa arestării lui Antonescu, în după-amiaza zilei
de 23 august 1944, scoțând astfel România din Axă. Politicienii Maniu și
Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali
organizatori ai loviturii de stat, au stabilit ca ziua de 26 august să fie data
acesteia, însă atunci când au aflat că Antonescu va pleca pe front în ziua
de 24 august, au devansat această dată pentru 23 august. În după-amiaza
zilei respective Regele l-a invitat pe Antonescu la Palatul Regal; între
Rege și Ion Antonescu are loc un dialog, în salonul galben, între orele 16
și 16.58. Mareșalul Antonescu i-a prezentat detaliat Regelui situația de
pe front și a spus că va încheia un armistițiu doar după ce îl va avertiza
pe Hitler. Când Antonescu a refuzat să accepte un armistițiu imediat,
Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat atât pe Ion Antonescu, cât și pe
Mihai Antonescu, care îl însoțea ; arestarea efectivă a fost efectuată, la
ordinul regelui, de aghiotantul său, colonelul Emilian Ionescu cu o gardă
de patru persoane. Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la Palat,
sunt arestați, unul după altul. În aceeași noapte, noul prim-ministru,
generalul locotenent Constantin Sănătescu, care sprijinise planul
Blocului Național Democrat de răsturnare a regimului Antonescu, l-a
încredințat pe Antonescu lui Emil Bodnăraș, prezentat Regelui ca
"inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori înarmați („Gărzile
patriotice”), care l-au transferat într-o casă conspirativă , în cartierul
Vatra Luminoasă, strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat
sovieticilor pe Ion Antonescu și ministrul său Mihai Antonescu la 1
septembrie 1944. Antonescu și ceilalți miniștri au fost preluați de
general-locotenent Tevcenkov, comandantul politic al Frontului 2
Ucrainean și generalul Nikolai Burenin, comandant al forțelor sovietice
din București.

Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național

Țărănesc și Partidul Național Liberal. Din noul guvern au făcut parte
Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, ministru fără
portofoliu, liderul Partidului Național Liberal Dinu Brătianu, ministru
fără portofoliu, Lucrețiu Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad interim
al Justiției și Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Român,
ministru fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de
Externe și generalul Aldea ministru de Interne. Apoi ministrul
plenipotențiar german la București Manfred von Killinger a obținut
audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că mareșalul
și-a prezentat demisia și că dacă armata germană se va retrage în ordine,
fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic.
Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor
români în lovitura de stat. Propaganda comunistă „i-a atribuit Regelui
Mihai postura de simplu spectator". În studiul: Romania: a country
study se precizează că "Istoricii occidentali în mod constant arată că
comuniștii au jucat numai un rol de suport în lovitura de stat; istoricii
români postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul decisiv în răsturnarea
lui Antonescu".
Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23
august la orele 22, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați,
a acceptat armistițiul oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului
împotriva Aliaților, a ordonat trupelor române să se retragă cât mai
repede la sud de aliniamentul Focșani-Galați și a declarat război
Germaniei. În proclamația regală din seara zilei de 23 august se afirma:
"România a aceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea
Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta
și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de
război cu Marea Britanie și Statele Unite." Acestea, însă, nu au
împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a
circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea
Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Trupele rusești
au dezarmat marile unități române dintre Trotuș și Siret, Corpurile de
Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944. Armistițiul cu Aliații a fost
semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, „în
termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o
consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele
armate pe tot teritoriul României. Mai exact, în momentul în care au
început discuțiile la Moscova între delegația română și reprezentanții
Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României, cu excepția
Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al
Armatei Roșii.
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu
situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat
în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae
Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit
un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de
abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”,
refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă
nestingherit activitatea neconstituțională.

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine

Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de
Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să
se întoarcă, dar personalități americane și britanice, prezente la nunta
regală, l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste
românești” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul
expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe
Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit
propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu
reveni acasă.

Regele Mihai cu Petru Groza și cu mama sa

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30

decembrie 1947. Petru Groza și Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui, în
seara zilei de 29 decembrie, să vină la București de la reședința sa din
Sinaia sub pretextul discutării unei probleme "familiale" importante și
urgente și i-au prezentat o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat,
cei doi i-au acordat o jumătate de oră de gândire. Între timp, au fost
aduse trupele diviziei "Tudor Vladimirescu" care au înconjurat palatul
regal. Regele a refuzat totuși să semneze, dar Groza l-a amenințat cu
declanșarea unui război civil și că vor fi executați cei aproximativ o mie
de studenți care se aflau în acel moment închiși în diferitele închisori din
capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de
abdicare. Confruntat cu riscul vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a
semnat, la 30 decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea
monarhiei și instaurarea unei republici populare, printr-o lege adoptată
de Camera Deputaților, și au transmis la radio înregistrarea proclamației
regelui despre propria sa abdicare.

În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării

sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității.
În iunie 1948, s-a căsătorit cu Ana, Principesă de Bourbon-Parma, cu
care a avut cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras
cetățenia română în același an. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au
locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei mame Elena, iar din

1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot

la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie, unde va locui timp de

șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-
Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si
Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de
tâmplărie.

Regele, regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o

scurtă ședere de trei luni la Vila Sparta. Regele Mihai semnase un
contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a
instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva
kilometri de orașul Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani
și tot aici s-a aflat casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în
1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958, Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în

1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate
numită Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând
elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de
ocazie. Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare,
așa că Regele si cei doi asociați au decis să vândă compania. Regele a
urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se

întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi
entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil
Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-
au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei
de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața
camerelor reunite ale Parlamentului României.

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei

regale, a sosit pe aeroportul Otopeni și a intrat în țară cu un pașaport
diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la
Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele
antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă,
în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi au fost opriți de
un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească
țara. În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost
înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai
să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Sf. Paști. Regele a fost
întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un
milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea
regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui
interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani.
Un episod al acestei interziceri s-a derulat în data de 7 octombrie 1994,
când după aterizare pe aeroport a fost repoftit să urce în avion pe motiv,
în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest moment" și pe urmă că nu
se acordă viză "în frontieră". În 1997, după înfrângerea electorală a lui
Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat
regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară.

Regele Mihai I și regina Ana au locuit, din 2004, la Aubonne, în Elveția.

De marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele lor publice,
regele și regina au ales să fie alături de cei dragi fie la fie la castelul său
de la Săvârșin, din județul Arad, fie la palatul Elisabeta din București,
pus la dispoziția lor prin decizie parlamentară.

Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, Regele Mihai a avut

parte de vremuri istorice tulburi și a fost silit să abdice, plecând într-un
lung exil. Regele Mihai reprimește cetățenia română abia în 1997 și
revine în țară. Își petrece ultimii douăzeci de ani din viață în slujba
României; în virtutea renumelui său, susține printr-o intensă activitate
admiterea României în structurile NATO și ale Uniunii Europene.
”Dincolo de istorie, Regele Mihai rămâne un model de o extraordinară
forță morală, modestie, credință și majestate naturală”.

În martie 2016, a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea

din viața publică.

În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, fostul suveran s-a stins din
viață în urma unei suferințe îndelungate (leucemie și cancer de piele), în
locuința particulară din Aubonne, Elveția.

Regele Mihai a fost înmormântat, pe 16 decembrie 2017, în noua

Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, alături de
regina Ana, care fusese înmormântată tot aici pe 13 august 2016.