Meniul principal













Căutare
 Creare cont
 Autentificare
Unelte personale


Cuprins
 ascunde

Început


Biografia
Toggle Biografia subsection
o
Primii ani

o
Prima domnie (1927-1930)

o
Perioada interbelică

o
A doua domnie (1940-1947)


Întoarcerea armelor contra Germaniei Naziste


Domnia sub regimul comunist


 Abdicarea

o
Viața după abdicare

o
După Revoluția din 1989


Urmași și succesiune


Poziții politice


Personalitate și interese personale


Titluri, onoruri și funcții


Decorații


In memoriam


Arbore genealogic


Note


Bibliografie


Lectură suplimentară


Vezi și


Legături externe

Mihai I al României
54 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric
Unelte
 















De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mihai I al României
Rege al României

Mihai I al României în anul 2007

Date personale

Născut 25 octombrie 1921[1][2][3][4] 
Sinaia, Muntenia, România[5] 

Decedat 5 decembrie 2017 (96 de ani)[6][7][8][9] 

Aubonne, cantonul Vaud, Elveția[6] 

Înmormântat Mănăstirea Curtea de Argeș 

Cauza
cauze naturale (leucemie) 
decesului

Părinți Carol al II-lea al României

 Regina mamă Elena

Frați și surori Carol Lambrino 

Căsătorit cu Ana, Principesă de Bourbon-Parma (10

iunie 1948 - 1 august 2016)

Copii Margareta
Elena
Irina
Sofia
Maria

Cetățenie  Regatul României

 Regatul Unit

 Elveția
 România (1997–) 

Religie Biserica Ortodoxă Română

creștinism ortodox[*] 

Ocupație rege[*] 

Limbi vorbite limba română

limba engleză
limba greacă
limba franceză
limba germană 

Apartenență nobiliară

Titluri Rege al României

Familie
Casa Regală a României
nobiliară

Imn regal Trăiască Regele

 Rege al României

Domnie 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930

Predecesor Ferdinand I

Succesor Carol al II-lea

Regent Miron Cristea, Principele

Nicolae, Gheorghe Buzdugan (1927-
1929)

Rege al României (a doua oară)

Domnie 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947

Predecesor Carol al II-lea

 Succesor Monarhie abolită de regimul
comunist din România în data de 30
decembrie 1947

Semnătură

Modifică date / text 

 Membru de onoare al Academiei Române

Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia, Muntenia, România – d. 5

decembrie 2017, Aubonne, cantonul Vaud, Elveția) a fost rege al României între 20
iulie 1927 și 8 iunie 1930 și, între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu
al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de „Principe al
României” și „Principe de Hohenzollern-Sigmaringen” (la care a renunțat mai
târziu[10]).

Biografia
Primii ani

Mihai și principesa Elena, 1922

Mihai s-a născut la Sinaia, ca fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al
prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și
al reginei Maria, iar din partea mamei nepot al regelui Constantin I al Greciei. Astfel,
Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale
și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile
regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae
I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi,
regi ai Prusiei, Portugaliei etc.
Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și
paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.
Căsătoria părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două
personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară,
reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii
Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena
„Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din
urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această nouă
dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război
Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege
să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia
Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele
de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.
Regele Ferdinand a murit în iulie 1927 de cancer intestinal, după doi ani de suferință
și Mihai i-a succedat la tron bunicului său.
Prima domnie (1927-1930)

Prințul Mihai în 1927 Mihai, regina

mamă Elena și regina Maria
Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului
său Ferdinand I, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese
în străinătate. Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost
formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și unchiul lui Mihai),
patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație
(până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu,
consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența reginei Maria din regență, una
din figurile de autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața
parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927. [11]
Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul
Național Liberal a susținut-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege
pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-
a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.[11] Regența nu a avut autoritatea de a
arbitra viața politică. Mihai fiind minor, atribuțiile regale erau îndeplinite de regență,
care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală
din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a
primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost
marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an,
când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a
beneficiat în schimb de o educație aleasă,[12] dar nu a fost pregătit pentru domnie.
Perioada interbelică
Puteți îmbunătăți această secțiune extinzând-o.
Mai multe informații ar putea fi găsite pe pagina de discuții sau la cereri de
 extindere.

Marele Voievod Mihai în 1938

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în
țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena
Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a desemnat pe
Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de
„Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.
Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un
regim draconic de vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o
vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.
De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au
succedat 14 guverne. Liderul țărănist Iuliu Maniu a demisionat în octombrie 1930,
nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în România. Carol i-a încredințat guvernul
lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase luni apoi, Carol a numit un
guvern de tehnocrați condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere între
aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru Vaida-
Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae
Titulescu pe marginea „Pactului de neagresiune” cu URSS. [13] A urmat apoi guvernul
Maniu din 20 octombrie 1932, care însă a demisionat după trei luni, în ianuarie 1933,
când Mihalache a fost silit să părăsească executivul din cauza unui conflict cu
regele.[14] Vaida-Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la
putere zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de membri ai Gărzii de
Fier la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat apoi
patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28
decembrie 1937. După alegerile din decembrie 1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea
l-a desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe
10 februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern de
tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”, condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 31
martie 1938 regele a semnat un decret care desființa „toate asociațiunile, grupările
sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor politice regele a
promulgat o lege, în 16 decembrie 1938, pentru crearea organizației politice a
Frontului Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian
Preda, op. cit, p. 177).
În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat
sfârșitul României Mari, care a pierdut în decurs de câteva luni, fără
luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul.
La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru,
generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,[15] tronul revenindu-i a
doua oară lui Mihai. Sub Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui
Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub
supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării
României în război alături de Germania nazistă.
A doua domnie (1940-1947)

Regele Mihai I și Mareșalul Ion Antonescu în 1941

În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion
Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai, în vârstă de 18
ani, a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție
(suspendată printr-un decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără
votul de aprobare al parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia
în 1946).[16] Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului
de către regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se va depune
în prezența Șefului de Stat Român, președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea
Sfinției Sale Patriarhul României și primului președinte al Înaltei Curți de Casație și
Justiție”.[17] Regele Mihai a depus la 6 septembrie 1940 un jurământ de credință cu
următorul cuprins: „Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile
Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României.
Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu (Șeful Statului Român și
președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie
G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și
Justiție și care depusese anterior un jurământ de credință către Șeful Statului
Român).[18] Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost încoronat[19] cu Coroana de Oțel și uns
rege de patriarhul României, Nicodim Munteanu, în Catedrala Patriarhală din
București.
Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de
a fi comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri
depline, numit „Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin care
Antonescu căpăta puteri depline „pentru conducerea Statului Român” (care a preluat
în mare parte prevederile unui decret similar semnat în 5 septembrie 1940 de
regele Carol al II-lea)[16] și decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind
prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe primul
ministru.[20][21] Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă
patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit regelui
Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-
ministru.[22] La 14 septembrie 1940, printr-un decret-lege semnat de generalul
Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de divizie.[23]
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a
fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei
clase ale Ordinului „Mihai Viteazul”, fiind singurul deținător român în această situație,
alături de mareșalul Ion Antonescu. [24]
Întoarcerea armelor contra Germaniei Naziste
Articol principal: Lovitura de stat de la 23 august 1944.

Regele Mihai I
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera
estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea
pe comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe
teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a
înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și
restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui
armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de
impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Tânărul rege a fost cel care a
luat inițiativa arestării lui Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944,
scoțând astfel România din Axă. Politicienii Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă
cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai loviturii de stat, au stabilit ca ziua de 26
august să fie data acesteia, însă atunci când au aflat că Antonescu va pleca pe front
în ziua de 24 august, au devansat această dată pentru 23 august. În după-amiaza
zilei respective Regele l-a invitat pe Antonescu la Palatul Regal; între Rege și Ion
Antonescu are loc un dialog, în salonul galben, între orele 16 și 16.58 [25]. Mareșalul
Antonescu i-a prezentat detaliat Regelui situația de pe front și a spus că va încheia
un armistițiu doar după ce îl va avertiza pe Hitler. Când Antonescu a refuzat să
accepte un armistițiu imediat, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat atât pe Ion
Antonescu, cât și pe Mihai Antonescu, care îl însoțea[22] ; arestarea efectivă a fost
efectuată, la ordinul regelui, de aghiotantul său, colonelul Emilian Ionescu cu o gardă
de patru persoane.[26] Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la Palat, sunt
arestați, unul după altul. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul
locotenent Constantin Sănătescu, care sprijinise planul Blocului Național
Democrat de răsturnare a regimului Antonescu, l-a încredințat pe Antonescu lui Emil
Bodnăraș, prezentat Regelui ca "inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori
înarmați („Gărzile patriotice”), care l-au transferat într-o casă conspirativă , în
cartierul Vatra Luminoasă, strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat
sovieticilor pe Ion Antonescu și ministrul său Mihai Antonescu la 1 septembrie 1944.
[27][28]
 Antonescu și ceilalți miniștri au fost preluați de general-locotenent Tevcenkov,
comandantul politic al Frontului 2 Ucrainean și generalul Nikolai Burenin, comandant
al forțelor sovietice din București (Dennis Deletant, 2008, op.cit. p. 260).
Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național Țărănesc și
Partidul Național Liberal. Din noul guvern au făcut parte Iuliu Maniu, liderul Partidului
Național Țărănesc, ministru fără portofoliu, liderul Partidului Național Liberal Dinu
Brătianu, ministru fără portofoliu, Lucrețiu Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad
interim al Justiției și Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Român,
ministru fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de Externe și generalul
Aldea ministru de Interne. Apoi ministrul plenipotențiar german la București Manfred
von Killinger a obținut audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că
mareșalul și-a prezentat demisia și că dacă armata germană se va retrage în ordine,
fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic. [29]
Relatarea din cartea acad. Florin Constantiniu, O istorie sinceră...(op. cit., ref. 18)
este confirmată de un fragment din telegrama redactată de Klugkist, membru al
Legației germane din București, transmisă Ministerului de Externe al Reichului de
plenipotențiarul german la Budapesta, Weesenmayer, în 30 august 1944:
„Plenipotențiarul Killinger, la <aflarea> știrii că Sănătescu a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri, s-a anunțat imediat la rege, care l-a primit în prezența
acestuia din urmă, precum și a noului ministru de externe Niculescu-Buzești (până
acum consilier de legație în Ministerul de Externe român). Plenipotențiarul a făcut
regelui violente reproșuri și a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a
politicii externe românești. Regele a replicat că trupele germane nu mai apără țara și
de acum el trebuie să încerce să atenueze dezastrul inevitabil prin intrarea în contact
cu inamicii. Împotriva trupelor germane din România și împotriva cetățenilor
Reichului din România, guvernul român nu va întreprinde, desigur, nimic.” [30]
Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor români în lovitura
de stat.[31] Propaganda comunistă „i-a atribuit Regelui Mihai postura de simplu
spectator” (Deletant, op. cit.). În studiul: Romania: a country study[32] se precizează
că „Istoricii occidentali în mod constant arată că comuniștii au jucat numai un rol de
suport în lovitura de stat; istoricii români postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul
decisiv în răsturnarea lui Antonescu.”
Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23 august la
orele 22, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat armistițiul
oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților, a ordonat trupelor
române să se retragă cât mai repede la sud de aliniamentul Focșani-Galați și a
declarat război Germaniei.[33] În proclamația regală din seara zilei de 23 august se
afirma: „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și
Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate
împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele
Unite.”[34] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici
capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în
prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată [35].
Trupele rusești au dezarmat marile unități române dintre Trotuș și Siret, Corpurile de
Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944. [36] Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei
săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, „în termeni impuși
aproape în întregime de Uniunea Sovietică” [35], ca o consecință, între altele, și a
faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. Mai
exact, în momentul în care au început discuțiile la Moscova între delegația română și
reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României, cu excepția
Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al Armatei Roșii.
[37]
 Delegația română pentru negocierea condițiilor de armistițiu a fost condusă
de Lucrețiu Pătrășcanu, iar din delegație au făcut parte Gheorghe Pop, secretarul
general al Partidului Național-Țărănesc, prințul Barbu Știrbey, Constantin Vișoianu,
generalul adjunct Dumitru Dămăceanu, ministrul Ion Șerban Christu, Gheorghe
Gussi, consilier de Legație, secretar general al delegației. [36] Prin armistițiu, România
și-a asumat povara unor reparații de 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii
Sovietice, pentru pierderile înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe
teritoriul acesteia.[22] În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept
„capitulare”[38][39], o „predare”[35][40] „necondiționată”[41] în fața sovieticilor și a aliaților
lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril,
regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din
spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 august 1944 se
estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de
vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a
elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele
Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în
cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V.
Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a
politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în
clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii
oficiale a decorației[42]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[43] considera că Mihai
ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o
situație în care nu putea face altceva.
Unii susțin[35][44] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor
lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții
văd[45] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea
festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial, o
condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a
aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din
Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia[46].
Domnia sub regimul comunist
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei
ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe
prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la
guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de
protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”,
refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit
activitatea neconstituțională.
În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile
generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat”
detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc,
prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției
monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să
semneze decretul de abdicare,[47] în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

Ordinul Victoriei Legiunea de

Merit în grad de Comandant Șef Brevetul de decorare

pentru Ordinul Legiunea de Merit primit de regele Mihai
Imediat după evenimentele de la 23 August 1944, regele și guvernele succesive
(conduse de generali, mai întâi Constantin Sănătescu, apoi Nicolae Rădescu) au
făcut eforturi pentru restabilirea vieții democratice normale a românilor (care se
degradase treptat începând cu anul 1938, în contextul înăspririi dictaturii hitleriste
în Germania și a celei comuniste în Rusia). Cu unele limitări (impuse de situația
externă a României după război), a fost repusă în vigoare Constituția din 29 martie
1923, actul fundamental menit să garanteze drepturile și libertățile națiunii, pe
principiile tradiționale ale parlamentarismului și ale democrației liberale. Autoritatea
generalului Rădescu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a fost
subminată de unele agitații de stradă : pe 24 februarie 1945 la o demonstrație ținută
în Piața Palatului au fost împușcați mai mulți oameni. Comuniștii au cerut arestarea
lui Rădescu, retorică agresivă apărută pe un fond de haos politic. (Cristian
Preda, op. cit. p. 205).
Totuși, deși teritoriul României nu a fost transformat în teatru propriu-zis de război și
multe pierderi au fost evitate (mulțumită actului de la 23 August), nu trebuie uitat că,
începând cu acea dată, țara s-a găsit sub ocupație militară sovietică (ocupație care a
fost retrasă abia în anul 1958 de pe majoritatea teritoriilor românești, dar care - așa
cum subliniază explicit regele - se menține și azi în zona de est a Basarabiei). În
ciuda declarației formale făcute de către Viaceslav Molotov la 2 aprilie 1944, după
ocuparea militară, sovieticii nu au respectat niciodată dreptul României de a-și alege
liber un regim politic democratic și de a-și menține forma de guvernământ monarhică
tradițională, care limita abuzurile comuniste. De aceea, după 23 august 1944, în
ciuda stăruinței regelui și a primelor trei guverne numite de el, democrația
românească s-a erodat din nou, progresiv, culminând cu instalarea completă a
dictaturii comuniste după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului militar sovietic, regele Mihai a fost silit să
accepte un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru
fiind numit Petru Groza. Guvernul Groza a fost un guvern minoritar, acceptat numai
în urma promisiunilor britanice și americane de a menține un regim democratic în
România chiar și în cazul în care sunt îndeplinite cererile politice ale Rusiei.
Guvernul era controlat de Frontul Național Democrat, dominat de comuniști.
La 21 august 1945, fiind martor la abuzurile frecvente comise de guvernul comunist
Groza (în fapt, un guvern-marionetă al ocupanților militari sovietici), regele i-a cerut
demisia. Pentru prima dată în istoria constituțională modernă a României, un guvern
a refuzat să dea curs cererii suveranului de a demisiona. Refuzul lui Groza de a
demisiona la cererea Regelui a fost o încălcare flagrantă a Constituției din 1923,
recunoscută drept lege fundamentală...pentru că aceasta îi dădea Regelui puterea
de a numi și demite miniștri.[48]
Ca urmare a acestei stări de fapt, între 20 august 1945 și ianuarie 1946, regele Mihai
a încercat - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului
nedemocratic. El a invalidat de jure decretele prezentate de miniștri, refuzând să le
sancționeze și să le promulge prin semnătura sa. Conform Constituției din 1923, un
act poate dobândi putere de lege numai prin acordul tuturor celor trei ramuri ale
puterii legiuitoare: Senatul, Adunarea Deputaților și regele, iar acesta din urmă
„poate refuza sancțiunea sa”. La presiuni sovietice, britanice și americane [49], regele
Mihai a fost silit să renunțe, în cele din urmă, la opoziția directă față de guvernul
comunist, încetând să-i mai ceară demisia (după ce guvernul se angajase în mod
formal că va organiza alegeri generale libere).
Pentru recunoașterea meritelor sale în victoria Aliaților și în scurtarea războiului,
regelui Mihai i-au fost conferite înalte decorații atât de către americani, cât și de
către sovietici. La 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului,
regelui i-a fost decernat Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică.
Un an mai târziu, în 1946, regele Mihai a primit din partea Statelor Unite Legiunea de
Merit în grad de Comandant Șef. În brevetul de decorare, semnat de, președintele
american Harry S. Truman se arată că:
„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament
excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza
Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august
1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu
avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să
dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci, care
se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23
august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el
personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru siguranța lui
personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gărzilor palatului
său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o
inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui
de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă
 împotriva trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge
din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic act din partea suveranului lor,
răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată
inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului
României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței
germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de
kilometri spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii
sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus
o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.” [50][51]
Articol principal: Manifestația de la 8 noiembrie 1945.
La 8 noiembrie 1945, cu ocazia zilei onomastice a Regelui (Sf. Arhangheli Mihail
și Gavriil), a avut loc în Piața Palatului din București o mare manifestație anti-
comunistă și pro-monarhistă, menită să arate sprijinul națiunii pentru tânărul
Suveran (privit ca ultima speranță împotriva instalării totale a dictaturii
comuniste). După modelul mineriadelor de mai târziu, manifestația a fost
întâmpinată cu violență de grupurile muncitorești radicalizate, asociate Partidului
Comunist Român. Încăierările au oferit guvernului Groza pretextul de a opera
arestări masive printre manifestanții anticomuniști (mulți dintre ei studenți, elevi
sau simpatizanți ai PNȚ și PNL); unii dintre aceștia au rămas închiși până
în 1947, când au fost folosiți ca obiect de șantaj în lovitura de stat comunistă de
la 30 decembrie, prin care Regele a fost silit să semneze actul neconstituțional
de abdicare.[52][53]
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor
politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să
facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse,
precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de Habsburg[54], citându-l pe
fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării
naționale[55][56] și presupus amant al Ilenei[57], Emil Bodnăraș afirmă că dacă
regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților
politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut
decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit
că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi
fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la
moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (...) că
Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document
neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră
va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap
adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante
victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte
al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști,
a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele
gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în
apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei. [58]
Abdicarea
Articol principal: Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.
 Casa Regală a
României

Regele Carol I
Consoarte
   Regina Elisabeta
Copii
   Principesa Maria
Regele Ferdinand I
Consoarte
Actul de abdicare al
   Regina Maria
regelui Mihai I
Copii
   Prințul Carol
La Wikisursă există texte originale legate de Abdicarea
regelui Mihai I    Prințul Nicolae
   Principesa Elisabeta
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta
viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o    Regina Maria, Regina
Consoarte a Iugoslaviei
pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină
soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar    Principesa Ileana
personalități americane și britanice [prezente la nunta    Prințul Mircea
regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri Carol
regaliste românești” citate de Washington Post[59]. Mihai a Soție
revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care    Regina Elena, Regina
„se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, Mama a României
un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale Copii
relatări[60], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu    Prințul Mihai
reveni acasă. Regele Mihai I
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice Soție
la 30 decembrie 1947. Petru Groza și Gheorghiu-Dej i-au    Regina Ana
cerut regelui, în seara zilei de 29 decembrie, să vină la Copii
București de la reședința sa din Sinaia sub pretextul
   Principesa Moștenitoare
discutării unei probleme „familiale” importante și urgente și i- Margareta
au prezentat o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat,
   Principesa Elena
cei doi i-au acordat o jumătate de oră de gândire. Între timp,
au fost aduse trupele diviziei „Tudor Vladimirescu” care au    Irina Walker
înconjurat palatul regal. Regele a refuzat totuși să semneze,    Principesa Sofia
dar Groza l-a amenințat cu declanșarea unui război civil [31] și    Principesa Maria
că vor fi executați cei aproximativ o mie de studenți care se Majestatea Sa Margareta
aflau în acel moment închiși în diferitele închisori din Soț
   Principele Radu
capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de
abdicare.[61] Confruntat cu riscul vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a
semnat, la 30 decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și
instaurarea unei republici populare, printr-o lege adoptată de Camera
Deputaților, și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre
propria sa abdicare[62][63]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a
cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri,
vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a
constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică
serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare
prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca
să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și
elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din
istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte
important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem
înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom
îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu
poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor,
s-a retras”.[64]
La 3 ianuarie 1948, regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o
săptămână[65], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg,
care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii,
încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[66]
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-
ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[67][68][69] și cu șantajul
că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică. [70] Într-un interviu
din 2007 pentru New York Times[71], regele Mihai rememorează evenimentele: „A
fost șantaj. Mi-au spus «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați» - de ce
obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie.”
Potrivit revistei Time,[62] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a
mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge,
dacă Mihai nu abdică.[necesită  citare] Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul
Național[72][73], din care unul citează arhivele Securității române[72], abdicarea
regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui
șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile
solicitate și de o parte din suita regală[73]. Potrivit cărții Special Tasks: The
Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a
fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel
Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat
personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte
dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[74]. Referitor la episodul
controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru
Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza,
că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30
decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant -
de monarhie”.[75]
Nu a fost găsit nici un document care să susțină zvonurile despre înțelegerea
dintre regele Mihai și puterea comunistă de la București [61] în schimbul libertății
sale de a părăsi România nevătămat, împreună cu familia și membrii curții sale.
Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[76], care rememorează
conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar
fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu
de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să
plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul
sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[77] cu orice
bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur[76]. Hodja nu menționează în cartea sa
vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar
fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal
și trupele acestuia, loiale lui Mihai.
Potrivit unei relatări din revista Time[78], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri
între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea
lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.
Există rapoarte[79][80][81][82][83][84] conform cărora autoritățile comuniste române,
obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de
tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru
a pleca mai repede din țară”[85]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare,
vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein [81]. Unul
dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar
fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național
în 2004 ca donație[79][86][87] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui
Mihai, Principesa Irina.
În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[88] a declarat că acuzațiile aduse
regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât
îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale
regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu
are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit
unor istorici[89], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una
fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.
Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the
Country (2005), semnată de Ivor Porter[84], un prieten al familiei regale, care
citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară
tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de
căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste
tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți
editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații
drept propagandă comunistă antimonarhistă.
Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic
de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale
financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni [90]. Acestea ar fi fost, se pare,
primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent
declasificate[91] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru
Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut [92][93][94] că guvernul
comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de
valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de
tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[95], Mihai și-a permis
să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă
din lume[96]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a
survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra [95].
În legătură cu vizita regelui Mihai în Statele Unite, trebuie menționat că la 23
martie 1948 a fost primit în audiență de președintele Truman, căruia i-a descris
evenimentele care l-au determinat să părăsească România. [97] Conform
comunicatului Casei Albe, dl Truman și-ar fi exprimat dorința ca fostul rege să se
poată întoarce în curând în țara sa.
În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[98][99],
folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române
de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial,
recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în
cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu
forța și ilegală. Revista americană „Time” susține că lui Mihai i-au trebuit peste
două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii
recuperarea unor proprietăți din România [78], în ciuda unui articol anterior cum că
Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru
automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin [100]. De
atunci, Mihai se semnează ca „Regele Mihai de România”.
Unii monarhiști români[101], pentru care Mihai era rege doar de drept divin, nu și
constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de
parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă,
argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl
poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași
monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin,
Mihai a fost singur și pe deplin reprezentantul statului român și că, în consecință,
el putea dispune după cum dorea de proprietățile statului, inclusiv de tablourile
Coroanei, care-i aparțineau și de al căror „furt” a fost acuzat.
Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat
cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că
acesta a trebuit să-si câștige existenta prin propria-i muncă și nu a dus
nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România. [102][103]
Referitor la domnia Regelui Mihai, Vlad Georgescu, în lucrarea sa Istoria
românilor de la origini până în zilele noastre [104] a enunțat următoarea
caracterizare: „Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său Ferdinand.
Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui
său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I. A avut însă parte de
vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut
înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul României Mari și la inaugurarea unui șir de
dictaturi străine spiritului său constituțional, străine de asemenea mentalității
clasei politice care făcuse România Mare, la 1918.”
Viața după abdicare
 Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948)
În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă
s-a izbit de un zid al obtuzității. În iunie 1948, s-a căsătorit cu Ana, Principesă de
Bourbon-Parma.[98] și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix,
în Elveția. Cuplul a avut cinci fiice: principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și
Maria. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în 1948. Până
la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența,
locuința reginei mame Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima
fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951,
și Irina, în 1953.
Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie[105], unde va locui timp de șase
ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence,
în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o
fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie. [106][107]
Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind
săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea în
fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse
cu Familia Regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa
Marina, ducesă de Kent.
Regele, regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă
ședere de trei luni la Vila Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu
compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva (v. William Powell Lear). Familia
s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri
de orașul Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici s-a aflat
casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar
principesa Maria la Copenhaga, în 1964.
În anul 1958, Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a
înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numită Metravel.
Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea
ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie. [108][109] Dar, după cinci
ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei doi asociați
au decis să vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker
la Bursa din Wall Street.
A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea
drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca
guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut
niciodată acest caracter.
După Revoluția din 1989
Articol principal: Familia Regală a României.
Intervievat în 1991 de jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces, suveranul a
declarat despre Revoluția din 1989:
Viguié-Desplaces, Philippe (1995 „Sentimentele noastre erau amestecate. După
surpriză, a urmat spaima în fața violenței înfruntărilor și a imaginilor pe care le
transmitea televiziunea. [...] Această evoluție ne neliniștea. Pe cât am susținut și
împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță care a fost revoluția
română, pe atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să
fiu cinstit, acum nu o mai cred deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost
artificială, ridicarea populară împotriva comunismului a fost, ea, foarte reală. [...]
Astăzi, consider ca foarte posibil, așa cum o afirmă unii, ca structurile KGB-ului
să fi teleghidat aceste răsturnări. Rămâne însă de aflat care era scopul exact
urmărit de Moscova. Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii
simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să pârâie. Spiritul latin al românilor
risca să ia foc și să arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o răsturnare
atât de radicală și cu speranța de a-și salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât
să îl sabordeze pe Ceaușescu.”). Mihai al României, o domnie întreruptă.
Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces. Editura Libra. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)[110]

După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară,

cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă.
De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi
cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu
ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un
discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.

Vagonul funerar al lui Mihai I în triajele Grivița,

mai 2019
La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, a
sosit pe aeroportul Otopeni și a intrat în țară cu un pașaport diplomatic danez,
obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș,
unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la
slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și
însoțitorii săi au fost opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și
obligați să părăsească țara.[111] În 1992, la trei ani după revoluția Română din
1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis
regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Sf. Paști. Regele a
fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un
milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a
îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în
România pentru următorii cinci ani. Un episod al acestei interziceri s-a derulat în
data de 7 octombrie 1994, când după aterizare pe aeroport a fost repoftit să urce
în avion pe motiv, în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest moment" și pe
urmă că nu se acordă viză "în frontieră".[112]. În 1997, după înfrângerea electorală
a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat
regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară.
Regele Mihai I și regina Ana au locuit, din 2004, la Aubonne, în Elveția.[113] De
marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele lor publice, regele și
regina au ales să fie alături de cei dragi fie la fie la castelul său de la Săvârșin,
din județul Arad, fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția lor prin
decizie parlamentară.
În martie 2016, a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața
publică.[114]
În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, fostul suveran s-a stins din viață în
urma unei suferințe îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința
particulară din Aubonne, Elveția.
Regele Mihai a fost înmormântat, pe 16 decembrie 2017, în noua Catedrală
Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, alături de regina Ana, care
fusese înmormântată tot aici pe 13 august 2016. [115]

Urmași și succesiune
Copiii regelui Mihai [116]:

 ASR Principesa Margareta a României

 ASR Principesa Elena a României (Helen Nixon McAteer)
 ASR Principesa Irina a României
 ASR Principesa Sofia a României
 ASR Principesa Maria a României
Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de
tatăl ei, are o fiică.
Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică
a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu
mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea
monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful
acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție
în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.)
La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată [117], Mihai a promulgat noul statut
al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României [19],
un act considerat de unii[cine?] "nedemocratic"[118], cu însemnătate eminamente
simbolică, în absența aprobării Parlamentului [119][120], în comparație cu Legea
vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a
desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile
de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu
aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română
și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să
renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.
La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume
de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar și a temerii, conform unora,
privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale
române[121][122], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de
Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României"
și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară. [10]

Poziții politice
Într-un interviu acordat jurnalistului Vartan Arachelian în aprilie 1990, ca și în alte
ocazii, Regele a precizat explicit că, din cauza încălcării Constituției și a
condițiilor de forță (ocupație militară, șantaj cu ostatici, amenințare cu arma) în
care s-a produs semnarea actului de abdicare, la 30 decembrie 1947, consideră
acest act juridic ca fiind nul și neavenit [123]
Despre felul în care se poate face revenirea pe Tron și despre ideea organizării
unui referendum, Regele a arătat că națiunea română trebuie să aibă deplină
libertate în a-și alege forma de guvernământ, dar că această decizie trebuie luată
în cunoștință de cauză, după o informare populară corectă și amănunțită. Într-un
interviu acordat scriitorului Mircea Ciobanu, care a fost publicat în volumul de
referință „Convorbiri cu Mihai I al României”, Regele Mihai spune:
„Atacurile împotriva monarhiei și împotriva mea dovedesc că actualii
conducători ai țării nu sunt siguri pe poziția lor. Ei știu mai bine decât toți că
republica a fost instalată fără să se consulte părerea poporului. Acum vor s-o
consulte, dar pentru a o determina să legitimeze vechea fraudă.
Când regii Olandei sau Norvegiei și-au părăsit țara din pricina nemților, au
consultat poporul când s-au întors în țară? Ce să-l întrebe? Dacă între timp s-
a obișnuit cu stăpânirea lui Hitler? Românii ar trebui să fie întrebați în acești
termeni: VREȚI VOI să rămâneți cu o formă de guvernământ pe care v-au
dat-o rușii în 1947?”
Mihai nu a încurajat dezvoltarea mișcării monarhiste în România, iar
partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra țării postcomuniste.
El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc
doar ca urmare a dorinței poporului român. „Dacă oamenii vor să mă
întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în
continuare, „românii au suferit destul să li se impună și au dreptul de a fi
consultați în ceea ce le privește viitorul.” Monarhiștii români se spune că
ar fi oferit[124][125] tronul României ASR prințului Charles de Wales, dar că
acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al
deziluziei monarhiștilor români atât față de moștenitoarea regelui,
principesa Margareta, cât și față de soțul ei, din moment ce Mihai nu a
renunțat la speranța, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se
încearcă totuși să facem ca oamenii să înțeleagă ce a fost monarhia la
noi, ce ar putea eventual face[126]. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007
realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord
cu reinstaurarea monarhiei.[127] Un sondaj de opinie din 2008 estimează
proporția românilor în favoarea monarhiei la 16%. [128] Surprinzător, un alt
sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi
de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ. [129]
Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României
postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând
lobby pentru admiterea României în NATO și Uniunea Europeană, fiind
primit de șefi de stat și oficiali guvernamentali.
În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanță, Mihai a
înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian
Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhiști au privit[130] gestul lui
Mihai drept o încălcare a tradiției neutralității politice a monarhiei, cât și ca
un compromis cu foștii săi dușmani ex-comuniști din motive financiare, în
timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o nouă
abdicare.

Personalitate și interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputație de taciturn. I-a spus odată bunicii
sale: Am învățat să nu spun ce simt și să le zâmbesc celor pe care-i
urăsc cel mai mult.[necesită  citare]
La vârsta de 16 ani, Regele Mihai, pe atunci principe moștenitor, a
accidentat cu mașina o persoană conform Registrelor Cenzurii, un
accident, se pare, cenzurat în presa vremii.[131]
Regele Mihai era pasionat de automobile [132], în special de jeepuri
militare[133][134]. Mihai a fost pasionat și de avioane[135], lucrând ca pilot de
curse comerciale[136] în exil. Mihai era interesat și de genealogia regală și
aristocratică, oferindu-și în 1998 patronajul onorific [137], împreună cu
regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de
la Gotha.
La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o
distincție acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a
contribuit la înțelegerea și cooperarea internațională. [138] Laureații anteriori
ai premiului sunt Vaclav Havel, fost președinte al Cehoslovaciei (1990-
1992) și Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar
general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al
SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy și regizorul Miloš
Forman. Din 2007, Regele Mihai este membru de onoare al Academiei
Române[139][140][141].

Titluri, onoruri și funcții

Prin naștere, Mihai deținea titlurile de principe de Hohenzollern-
Sigmaringen și principe al României. La 4 ianuarie 1926 a
devenit principe moștenitor, în urma renunțării tatălui său la succesiunea
tronului. Între 1927 și 1930 a fost regele României. După așa-zisa
restaurație a lui Carol al II-lea, a devenit principe moștenitor din nou, iar la
propunerea lui Mihail Manoilescu i-a fost atribuit titlul inventat ad-hoc
de Mare Voievod de Alba-Iulia (ortografiat voevod), propunere care a
atras în parlament protestele lui Nicolae Iorga. Din 6 septembrie 1940
până în 30 decembrie 1947 Mihai a fost din nou regele României. După
abdicarea forțată, Mihai a continuat să se intituleze rege. Într-un interviu
de la începutul anilor '90, Mihai argumenta că poate fi numit fostul
suveran, însă nu fostul rege. După 2000, Mihai a întrerupt legăturile cu
casa de Hohenzollern-Sigmaringen și a interzis membrilor familiei sale să
mai poarte titlul de Hohenzollern-Sigmaringen.[10]
Din 1941, regele Mihai a fost mareșal al României.[142] La 10 mai 1941, de
Ziua Națională a României, printr-un decret semnat de Ion Antonescu,
regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat
de conducătorul statului.[143][144]

Decorații
 Ordinul Regal Victorian, în grad de Mare Cruce, acordat
Marelui Voievod de Alba Iulia de Regele George al VI-
lea al Marii Britanii (15 noiembrie 1938)
  Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa III, clasa II și clasa I (8
noiembrie 1941)[24]
  Legiunea de Merit a armatei americane în grad de
Comandant Șef (în engleză : Chief Commander of the Legion
of Merit)

  Ordinul Victoria al URSS

 Emblema de Onoare a Armatei României - 24 octombrie
2012[145]
 Ordinul Regal Victorian, în grad de Colan, acordat de
Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii (8 noiembrie 2012)
 Ordinul Leopold al Belgiei, în grad de Mare Ofițer [146]
 Ordinul Regal al Sfântului Sava din Serbia, în grade de Mare
Cruce
 Legiunea de Onoare a Franței, în grad de Mare Cruce

In memoriam
În București există în prezent o arteră stradală importantă care îi poartă
numele: Bulevardul „Regele Mihai I”. De asemenea, fostul Parc Herăstrău
se numește acum Parcul Regele Mihai I al României.
La 25 octombrie 2012, cu ocazia împlinirii vârstei de 91 de ani, a fost
inaugurată Piațeta Regelui din București și un monument care are în
centru bustul în bronz al regelui Mihai.[147]
La 25 octombrie 2021, cu ocazia centenarului, la Sinaia a fost dezvelită o
statuie de bronz a fostului monarh, în mărime naturală, amplasată în
părculețul aflat vizavi de primăria orașului.[148]
Tot cu ocazia centenarului, Banca Națională a României a emis o
monedă de aur cu tema „100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I al
României”.[149]

Arbore genealogic
Articol principal: Genealogia regelui Mihai I.
 [arată]Arbore genealogic pentru Mihai I al României
Arbore genealogic detaliat[arată]

Note
1. ^ a b The Guardian
2. ^ a b The New York Times
3. ^ a b The Independent
4. ^ a b Site web oficial
5. ^ „Mihai I al României”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 octombrie
2017
6. ^ a b c http://szabadsag.ro/-/elhunyt-i-mihaly-roman-kiraly, accesat în 5
decembrie 2017 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
7. ^ a b Michael I of Romania, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
8. ^ a b Michael king of Romania,  Encyclopædia Britannica Online, accesat
în 9 octombrie 2017
9. ^ a b Michael I von Hohenzollern-Sigmaringen, King of Romania, The
Peerage, accesat în  9 octombrie 2017
10. ^ a b c Document regal, situl Familiei Regale accesat pe 11 mai 2011
11. ^ a b Armand Călinescu (1990), Însemnări politice, Editura Humanitas,
București, pagina 70.
12. ^ A fost creată o clasă specială, în care avea ocazia să interacționeze cu
elevi din toate păturile societății române.
13. ^ Alexandru Vaida Voevod. Memorii, vol. II. Prefață, ediție îngrijită, note și
comentarii de Alexandru Șerban. Editura DACIA, Cluj-Napoca, 2006, p. 331
14. ^ Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în
prezent.Iași, Polirom, 2011, p. 167
15. ^ Actul semnat de el nu menționează niciodată cuvântul abdicare, Carol
lăsând astfel o portiță pentru o viitoare întoarcere.
16. ^ a b Decretul regal nr. 3.052 din 5 septembrie 1940 privind suspendarea
Constituției, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 205 din 5
septembrie 1940, partea I-a, p. 5.058.
17. ^ Decretul-lege al Șefului Statului Român și Președintelui Consiliului de
Miniștri nr. 3.064 din 6 septembrie 1940 privitor la reglementarea
succesiunii la Tronul României a Marelui Voevod Mihai de Alba Iulia,
publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940,
partea I-a, p. 5.274.
18. ^ Procesul-verbal din 6 septembrie 1940, Decretul-lege al Șefului Statului
Român nr. 3.065 din 6 septembrie 1940 privitor la reglementarea
jurământului primului președinte, procurorului general, al președinților de
secție dela Înalta Curte de Casație și Justiție și Decretul Șefului Statului
Român nr. 3.066 din 6 septembrie 1940 privitor la demisia d-lui Andrei
Rădulescu din postul de prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și
Justiție, publicate în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 206 bis din 6
septembrie 1940, partea I-a, pp. 5.274-5.275.
19. ^ a b Normele fundamentale ale familiei regale a României, situl oficial al
familiei regale a României la 8 ianuarie 2008
20. ^ Decretul regal nr. 3.067 din 6 septembrie 1940 privitor la învestirea d-lui
General Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline
puteri, pentru conducerea Statului Român, publicat în Monitorul Oficial, anul
CVIII, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940, partea I-a, p. 5.275.
21. ^ Decretul regal nr. 3.072 din 6 septembrie 1940 pentru învestirea
Președintelui Consiliului de Miniștri și Prerogativele Regale, publicat
în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 208 din 8 septembrie 1940, partea I-a, p.
5.294.
22. ^ a b c Keith Hitchins, România 1866-1947. Ediția a IV-a. Trad. George G.
Potra și Delia Răzdolescu. Humanitas, București, 2013, p. 526. ISBN 978-
973-50-3922-6
23. ^ Decretul-lege al Conducătorului Statului Român și Președintelui
Consiliului de Miniștri nr. 3.140 din 14 septembrie 1940 privitor la înălțarea
la gradul de General de Divizie a M. S. Regelui Mihai I, publicat
în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940, partea I-
a, p. 5.414.
24. ^ a b Mesaje Regale și Comunicate ale Casei M. S. Regelui. Serbarea zilei
de 8 Noemvrie 1941, comunicat publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr.
290 din 6 decembrie 1941, partea I-a, p. 7.604.
25. ^ Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial
1942-1945, vol. II. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, pp.
238-240
26. ^ Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler.Ion Antonescu și regimul
său. 1940-1944. Trad.Delia Răzdolescu. București, Humanitas, 2008, p.
258. ISBN 978-973-50-1936-5
27. ^  en  „Mareșalul Ion Antonescu”, situl WorldWar2.ro, articolul Romanian
Armed Forces in the Second World War, accesat la 4 septembrie 2007
28. ^ „23 august - radiografia unei lovituri de Palat”, paragraful „Predați
comuniștilor”, Dosare ultrasecrete Arhivat în 26 septembrie 2007,
la Wayback Machine., Ziua, 19 august, 2006
29. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român.Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997, p. 440. ISBN 973-9243-07-X
30. ^ Direcția Generală a Arhivelor Statului, Centrul de Studii și Cercetări de
Istorie și Teorie Militară, 23 august 1944. Documente 1944. Vol. II, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 622 [Telegramă în l.
germană]
31. ^ a b Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și
statul polițienesc, 1948-1965. Trad. de Lucian Leuștean. (Colecția Historia),
Iași, Polirom, 2001. p. 40, ISBN 973-683-783-1
32. ^ Romania: a country study, Federal Research Division , Library of
Congress, Washington D.C. Edited by Ronald D. Bachman, 2d ed.
Research Completed July 1989. Headquarters, Department of the Army,
DA Pam 550-160, p. 43
33. ^ „Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle - Din
proclamația către țară a Regelui Mihai I în noaptea de 23 august
1944” Arhivat în 28 februarie 2016, la Wayback Machine., Curierul
Național, 7 august 2004
34. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997, p. 444
35. ^ a b c d  en  Studiu de țară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
36. ^ a b Gh. Buzatu, Războiul marilor spioni, volumul II Iași, 1989 p. 245
37. ^ Soviet Occupation of Romania, Hungary, and Austria 1944/45 -1948/49.
Editat de Csaba Békés, László Borhi, Peter Ruggenthaler, Ottmar Trașcă,
2015, Central University Press, Budapesta, p. 16
38. ^  en  Raport secret CIA - RUMANIA, 5/10/1949 Arhivat în 26 octombrie
2019, la Wayback Machine.
39. ^  en  Hitler recurge la „marionete” în România, Washington Post, 25 august
1944 Arhivat în 11 martie 2013, la Wayback Machine.
40. ^  en  Bulgaria - Rezistența bulgară la alianța Axei, Enciclopedia Britannica
41. ^  en  Regele proclamă predarea națiunii și dorința de a ajuta Aliații , The
New York Times, 24 august 1944
42. ^ Armata Română în Al Doilea Război Mondial. Romanian Army in World
War II. București: Editura Meridiane, 1995, p. 196
43. ^  en  Enver Hodja.Titoiștii. Editura Naim Frasheri, Tirana, 1982, pagina 518
44. ^ Pamfil Șeicaru despre 23 August: Mai multă rușine, mai puține victime,
Ziua, 16 august 2004
45. ^ O zi de august cu steagurile în bernă, Lumea Magazin, august 2004
46. ^  en  Al Doilea Război Mondial -- 60 de ani după: fostul monarh român
rememorează decizia de a schimba alianțele, Radio Europa Liberă, 6
mai 2005
47. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor, pp. 252-253.
48. ^ Keith Hitchins. România: 1866-1947. Ediția a IV-a. Traducere din engleză
de George G. Potra și Delia Răzdolescu. Ed. Humanitas, București, 2013,
p. 590
49. ^ „Ceea ce s-a făcut cu România între 1945 și 1947 se face și din 1989
încoace”, Ziua, 24 august 2000
50. ^ King Mihai I of Romania. Citation for the Legion of Merit, 1946,
www.hoelseth.com
51. ^ „copie arhivă”. Arhivat din  original  la 15 martie 2017. Accesat în 1 iulie
2017.
52. ^ Dinu Zamfirescu, despre prima manifestatie anticomunista din 8
noiembrie 1945, YouTube
53. ^ Manifestația din 8 noiembrie 1945 (fragment din filmul În spatele cortinei),
YouTube
54. ^  en  Trăiesc din nou, de Ileana, principesa României, cap. 21
55. ^ Cabinetul Negru de la Externe, ultimul bastion al
"imperialismului" Arhivat în 3 septembrie 2007, la Wayback Machine., site-
ul Repere Românești Arhivat în 14 august 2007, la Wayback Machine., la
data de 29 iulie 2007
56. ^  en  Dezvoltarea forțelor armate române după Al Doilea Război Mondial,
site-ul Bibliotecii Congresului SUA, la data de 9 decembrie 2006
57. ^ Istoria ca telenovela - Bârfele unui Raport Secret (III) Arhivat în 29
septembrie 2012, la Wayback Machine., 18 iunie 2006, Ion
Cristoiu, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
58. ^ "Procesul Maniu" Arhivat în 2 aprilie 2012, la Wayback Machine., 28
noiembrie 2006, Lavinia Betea, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
59. ^  en  "Churchill l-a sfătuit pe Mihai să revină", Washington Post, 31
decembrie 1947 Arhivat în 1 octombrie 2007, la Wayback Machine.
60. ^  en  Speech al Majestății Sale Mihai I, Regele României adresat Institutului
Regal de Servicii Unite pentru Studii de Apărare, Londra, 26 martie
1997 Arhivat în 4 februarie 2012, la Wayback Machine.
61. ^ a b Mark László-Herbert, Abdicarea regelui Mihai: documente diplomatice
inedite. București, Humanitas, 2010, p. 50. ISBN 978-973-50-2700-1
62. ^ a b  en  "Comprimare" Arhivat în 23 august 2013, la Wayback Machine.,
Time, 12 ianuarie, 1948
63. ^  en  My Enemy My Friend: Kadish for a Wehrmacht Officer, de Tammy L
McClure, iUniverse Inc., 2005, pag. 76. O altă relatare din cartea
opozantului anti-comunist român Paul Goma "Jurnal pe sărite", pag. 57.
64. ^ Comunism - "Regele a plecat, trăiască republica!" [nefuncțională], 13 decembrie
2006, Florin Mihai, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
65. ^  en  Două prințese exilate de regimul românesc, New York Times, 12
ianuarie 1948
66. ^  en  Mătușile lui Mihai ar putea fi și ele exilate, New York Times, 7
ianuarie, 1948
67. ^ Republica s-a instaurat cu pistolul, Ziua, interviu nedatat
68. ^ Cronologie Arhivat în 18 iulie 2012, la Wayback Machine., sit semioficial
dedicat MS Regelui Mihai I Arhivat în 12 iulie 2012, la Wayback Machine.,
disponibil la data de 22 ianuarie 2008
69. ^ Principesa Margareta, desemnată succesoare dinastică Arhivat în 3
martie 2016, la Wayback Machine., Antena 3, 30 decembrie 2007
70. ^  en  Un rege și lovitura sa de stat, The Daily Telegraph, 12 iunie 2005
71. ^  en  Regele fără tron al României supraviețuiește inamicilor și
greutăților, New York Times, 27 ianuarie 2007
72. ^ a b Întoarcerea de la Londra și abdicarea Arhivat în 29 septembrie 2012,
la Wayback Machine., 17 noiembrie 2005, Mihai Pelin, Jurnalul Național,
accesat la 5 iulie 2012
73. ^ a b Comunism - Abdicarea Regelui Mihai I[nefuncțională], 12 decembrie 2006,
Florin Mihai, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
74. ^  en  Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, Jerrold L. Schecter, Leona P.
Schecter, Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness—A Soviet
 Spymaster. Editura Little, Brown and Company, Boston, 1994, pagina
232. ISBN 0-316-77352-2: "Stalin instructed  Molotov  to obstruct the
implementation of the Marshall Plan in  Eastern Europe. This was carried
out in various ways. Vyshinsky personally conducted negotiations with King
Michael of Romania for his abdication, guaranteeing part of his pension
in  Mexico."
75. ^ Dr. Petru Groza a fost ultimul intelectual de școală veche Arhivat în 29
ianuarie 2008, la Wayback Machine., Agenda Zilei Arhivat în 23 decembrie
2007, la Wayback Machine., 1 octombrie 2005
76. ^ a b  en  Enver Hodja.Titoiștii. Editura <<Naim Frasheri>>, Tirana, 1982,
paginile 519-522, 572
77. ^  en  Nikita Sergeevich Khrushchev, Sergeĭ Khrushchev. Memoirs of Nikita
Khrushchev: Statesman, 1953-1964 (Memoriile lui Hrușciov: Om de stat,
1953-1964), editura Pennsylvania State University Press, 2007, pagina
701, ISBN 0-271-02935-8
78. ^ a b Anna și cu mine Arhivat în 16 octombrie 2007, la Wayback Machine.,
Time, 15 martie, 1948
79. ^ a b  en  Diverse Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback
Machine., Evenimentul Zilei, 24 martie 2005
80. ^  en  Diverse Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback Machine., Evenimentul
Zilei, 14 martie 2005
81. ^ a b  en  Artă fierbinte, bani reci ("Hot Art, Cold Cash"), pag. 177, 184, de
Michel van Rijn. Editura Little Brown & Co., octombrie 1994. Pentru mai
multe informații despre expertul poliției britanice în traficul cu artă Michel
van Rijn, vedeți 1 și 2.
82. ^ "Monarhia, singurul bastion împotriva comuniștilor", 29 decembrie 2007,
George Rădulescu, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
83. ^ Mihai Pelin a încetat din viață Arhivat în 21 februarie 2008, la Wayback
Machine., România liberă, 17 decembrie 2007
84. ^ a b [1]Andrei Pippidi, Regele și țara, Arhivat în 8 octombrie 2007,
la Wayback Machine., revista "22", 8 martie 2006
85. ^ Speranța Lia Roberts Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback
Machine., Evenimentul Zilei, 18 ianuarie 2004
86. ^ Madonna lui Raibolini la MNAR, Ziua, 20 noiembrie 2004
87. ^ „O DONAȚIE PRESTIGIOASĂ: „Madona cu pruncul" de Francesco
Raibolini, numit Il Francia, situl Online Gallery la data de 9 decembrie
2006”. Arhivat din original la  25 februarie 2008. Accesat în  9 decembrie
2006.
88. ^ Nu exista dovezi ca Regele Mihai ar fi scos tablouri din tara, 19 aprilie
2005, Mircea Marian, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
89. ^ Mărturii de istorie contemporană. Peleș, ianuarie-aprilie 1948.
Inventarierea bunurilor de artă foste regale (III), de Radu Bogdan, doctor în
istorie Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback Machine., Magazin istoric,
octombrie 1998
90. ^  en  "Regele exilat ar trebui să devină pilot'", BBC, 2 ianuarie 2005
91. ^ Regele Mihai în exil - de la crescător de pui la pilot de încercare și broker ,
agenția Rompres citată de Jurnalul de Botoșani și Dorohoi, 13 aprilie 2005
92. ^ "Romania sub Regele Mihai I", situl Familiei Regale, la data de 12 aprilie
2008
93. ^ „Interviul Regelui Mihai acordat ziarului Ziua, nedatat”.  Arhivat  din
originalul de la 3 mai 2001. Accesat în 3 mai 2001.
94. ^ "NATO era mai important in sens militar, insa Europa este politic mai mult
decat ne dam seama acum" afirma M.S. Regele Mihai, 3 mai 2005, Val
Valcu, Adevărul, accesat la 12 iulie 2012
95. ^ a b  en  "Oameni", Time, 22 martie 1948 Arhivat în 13 martie 2007,
la Wayback Machine.
96. ^ Magheru, printre cele mai scumpe bulevarde din lume, Bloombiz.ro, 30
octombrie 2006
97. ^ Telegrama nr.1337 din 26 martie 1948 a ambasadei Franței la
Washington către ministerul francez al afacerilor externe.Citată în: Mark
 Laszlo-Herbert, Abdicarea regelui Mihai: documente diplomatice inedite,
2010, p. 345
98. ^ a b  en  "Jaloane" Arhivat în 30 septembrie 2007, la Wayback Machine.,
Time, 21 iunie, 1948
99. ^  en  Nikita Sergeevich Khrushchev, Sergeĭ Khrushchev. Memoirs of Nikita
Khrushchev: Statesman, 1953-1964 (Memoriile lui Hrușciov: Om de stat,
1953-1964), editura Pennsylvania State University Press, 2007, pagina
947, ISBN 0-271-02935-8
100. ^  en  "Reuniune în Davos", Time, 2 februarie 1948 Arhivat în 12 martie
2007, la Wayback Machine.
101. ^ "Regele și patriarhul" Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback
Machine., România Liberă, 3 octombrie 2007
102. ^ Viața Majestății sale Regele Mihai I in exil
103. ^ Antena 3,  Desecretizarea dosarului de urmărire a Regelui Mihai,
duminică, „În premieră”  (în Romanian), www.antena3.ro
104. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre.
Ediția a III-a [Cu un studiu biografic de Mihai Botez], Ed. Humanitas,
București, 1992, pp. 252-253. ISBN 973-28-0265-0
105. ^  en  "Ex-regele Mihai al României devine grădinar de piață,
1953" Arhivat în 18 septembrie 2011, la Wayback Machine., British Pathe,
disponibil la 18 octombrie 2009
106. ^ Regele Mihai povestind despre viața sa în exil
107. ^  en  EX-KING MICHAEL OF RUMANIA BECOMES MARKET
GARDENER Arhivat în 18 septembrie 2011, la Wayback Machine.
108. ^ Biografia regelui Mihai[nefuncțională]
109. ^ Majestatea Sa, Regele Mihai I al României la 87 de ani
110. ^ Mihai al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-
Desplaces (1995), București: Ed. Libra
111. ^ Expelling Former King, Romanians Cite 'Stunt', New York Times, 27
decembrie 1990
112. ^ [ http://www.tvrplus.ro/editie-ora-regelui-112675 Arhivat în 3 noiembrie
2013, la Wayback Machine. ], de la minutul 9
113. ^ Biografie, situl Familiei Regale, accesat la 18 decembrie 2011
114. ^ Regele Mihai este grav bolnav și se retrage din viața publică, Digi24, 2
martie 2016, accesare la 2 martie 2016
115. ^ Noua Catedrală Regală de la Curtea de Argeș a fost sfințită
116. ^ „genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză)”. Arhivat
din  original  la 18 iunie 2006. Accesat în  5 iulie 2006.
117. ^ Principesa Margareta, moștenitoarea tronului României Arhivat în 15
martie 2009, la Wayback Machine. Evenimentul Zilei, 30 decembrie 2007
118. ^ O constituție dinastică, Arhivat în 10 ianuarie 2008, la Wayback
Machine. România liberă, 9 ianuarie 2008
119. ^ Regele și Margareta - De „Ziua Republicii”, Mihai și-a desemnat
succesoarea Arhivat în 28 iulie 2012, la Wayback Machine., 2 ianuarie
2008, Ilarion Tiu, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
120. ^ Actorul Duda în rolul vieții: Principe Consort al României, Cotidianul, 3
ianuarie 2008
121. ^ Mihai I a trântit ușa Casei de Hohenzollern, Adevărul, accesat la 11 mai
2011
122. ^ Filip-Lucian Iorga : “Casa Regala a României nu are de ce sa rămână
legată acum de zona umbroasă a familiei de Hohenzollern”, Hotnews.ro
accesat la 14 mai 2011
123. ^ 1990 Interview Mihai I, YouTube
124. ^ „Tom Gallagher,  Acarul păun european, în: România Liberă, 30 iunie
2006”. Arhivat din original la  18 februarie 2008. Accesat în  18 iunie 2007.
125. ^ „Prințul Charles și-a luat casa între țigani, Libertatea, 24 septembrie
2006”. Arhivat din original la  19 decembrie 2007. Accesat în 24 octombrie
2006.
126. ^ Regele la 85 de ani, Ziua, 25 octombrie 2006
 127. ^ "PNL: Monarhia salvează Băsescu-mania" Arhivat în 15 martie 2009,
la Wayback Machine., Cotidianul, 31 august 2008
128. ^ "Monarhia, dorită de doar 16% din populație" Arhivat în 15 martie 2009,
la Wayback Machine., Cotidianul 21 septembrie 2008
129. ^ "Sondaj deschis Realitatea TV" Arhivat în 24 septembrie 2015,
la Wayback Machine., Realitatea TV 21 aprilie 2011
130. ^ Regele și saltimbancul Arhivat în 15 martie 2009, la Wayback
Machine., Evenimentul Zilei, 17 decembrie 2003
131. ^ Secretele accidentelor de mașină produse de Regele Mihai și Nicu
Ceaușescu, Evenimentul Zilei, 25 martie 2013
132. ^ „Andrei Săvulescu,  Regele Mihai - automobilist, mecanic, pilot
profesionist, ed. Humanitas, București, 1996”. Arhivat din original la  29
septembrie 2012. Accesat în  26 noiembrie 2006.
133. ^  en  Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieșirea
din castelul de la Sinaia, Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie
1946 Arhivat în 16 decembrie 2013, la Wayback Machine.
134. ^  en  Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieșirea
din castelul de la Sinaia, Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie
1946 Arhivat în 16 decembrie 2013, la Wayback Machine.
135. ^ "Regele Mihai aviator", situl http://www.aviatori.ro/ website, accesat pe
27 martie 2013
136. ^  en  Ex-regele Mihai în Elveția, unde lucrează pentru o companie
americană de avioane, Time Life Pictures/Getty Images, 1 ianuarie
1957 Arhivat în 6 martie 2016, la Wayback Machine.
137. ^ Renașterea lui Gotha (în franceză), Le Figaro, 14 mai 1998
138. ^ Pentru prima oară Regele Mihai transmite un mesaj politic - Casa
Regală cere schimbarea Constituției Arhivat în 9 octombrie 2007,
la Wayback Machine., Gardianul, 11 mai 2007
139. ^ Academia Română - Membri de onoare, accesat 19 septembrie 2016
140. ^ Comunicat, situl Familiei Regale, 8 aprilie 2008
141. ^ Patriarhul Daniel și regele Mihai au devenit membri ai Academiei
Române Arhivat în 20 februarie 2019, la Wayback Machine., Antena 3, 19
decembrie 2007
142. ^ Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României, Ed.
Meronia, București, 2003, p. 46.
143. ^ Activitatea politică a regelui Mihai Arhivat în 17 martie 2009,
la Wayback Machine., articol de Ioan Scurtu. Accesat la 25 noiembrie 2010
144. ^ Decretul Conducătorului Statului Român nr. 1.354 din 9 mai 1941
pentru învestirea M. S. Regelui Mihai I în demnitatea de „Mareșal al
României”, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 109 din 10 mai 1941,
partea I-a, p. 2.529.
145. ^ „Iliescu si Constantinescu au primit Emblema de Onoare a
Armatei”. Parametru necunoscut |access date= ignorat (posibil, |
access-date=?) (ajutor)
146. ^ „copie arhivă”. Arhivat din  original  la 5 mai 2019. Accesat în 19 iulie
2020.
147. ^ „Piațeta Regelui, inaugurată în Capitală. Majestatea Sa a împlinit 91 de
ani”,  Jurnalul Național, 25 octombrie 2012, accesat în  29 octombrie 2021
148. ^ Realitatea. Net (26 octombrie 2021), „Statuia Regelui Mihai I, dezvelită
la Sinaia, la 100 de ani de la nașterea fostului suveran”,  Realitatea TV,
accesat în  29 octombrie 2021
149. ^ „Banca Națională a României. Emisiune numismatică cu tema 100 de
ani de la nașterea Regelui Mihai I al României”, Bnro.ro, accesat în 29
octombrie 2021

Bibliografie
 Mircea Ciobanu - Convorbiri cu Mihai I al României, Editura
Humanitas, 2008
  Mircea Ionnițiu - Amintiri și reflecțiuni, Editura Enciclopedică,
1993
 Philippe Viguié-Desplaces - Majestatea Sa Regele Mihai I al
României - O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-
Desplaces, Editura Libra, 1995
 Sir Ivor Porter - Mihai I al României. Regele și Țara, Editura
ALLFA, 2007
 Eleodor Focșeneanu - Istoria constituțională a României (1859-
2003), ediția a III-a (volum disponibil integral public prin dorința
autorului) și edițiile anterioare.
 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pînă în zilele
noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992 ISBN 973-
28-0265-0

Lectură suplimentară
 Principele Radu al României, „Anul Regelui”, Editura Curtea
Veche, 2011 - recenzie
 Diana Mandache, „Regele Mihai. Album istoric”, 2013
- recenzie 1, recenzie 2
 Stelian Tănase - Convorbiri cu Regele Mihai, Editura Corint
Books, 2018
 Stelian Tănase, Elena Vijulie - Dinastia, Editura RAO, 2017

Vezi și
 Cronologia regelui Mihai
 Cronologia monarhiei în România
 Crucea Casei Regale a Romaniei
 Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
 Descendenții reginei Victoria a Regatului Unit
 Colecția Regală de artă contemporană
 Decorația Regală „Nihil Sine Deo”
 Genealogia M.S.R. Mihai I al României, numerotația Sosa-
Stradonitz
 Hohenzollern-Sigmaringen
 Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate
 Monarhia în România
 Ordinea de succesiune la tronul României
 Ordine, decorații și medalii ale Casei Regale a României
 Ordinul Carol I
 Regii României
 Reginele României
 Lista șefilor de stat ai României

Legături externe
 Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai I al României

 ro  Situl Familiei Regale a României

 ro  Mihai I (n. 1921, Sinaia), rege al României (1927-1930, sub
regență și 1940-1947), dexonline.ro (DE (1993-2009))
 ro  Sit pentru susținerea monarhiei în România Arhivat în 15
martie 2009, la Wayback Machine.
 ro  Majestatea Sa Regele Mihai I de România - sit
semioficial Arhivat în 10 martie 2005, la Wayback Machine.
 ro  Viața Regelui Mihai, situl oficial al ASS Radu, Prinț de
Hohenzollern-Veringen Arhivat în 27 septembrie 2007,
la Wayback Machine.
 en  Mihai de România, interviu din 1990 cu Peter
Kurth Arhivat în 27 septembrie 2011, la Wayback Machine.
 en  Regele României rememorează sacrificiile , Prague Post,
mai 2005
 en  Am domnit în întuneric”, The Spectator, 14 iunie 1997
 en  Al Doilea Război Mondial - 60 de ani mai târziu: Fostul
monarh român rememorează decizia de a schimba alianțele, 6
mai 2005, Eugen Tomiuc, Radio Europa Liberă
 en  Un Rege și lovitura sa, The Daily Telegraph, 12/06/2005
 en  Căutând un lider, The Washington Times, 17 aprilie 2006
 ro  Agenda Casei Regale, site-ul oficial al ASS Radu, prinț de
Hohenzollern-Veringen Arhivat în 23 februarie 2007,
la Wayback Machine.
 ro  Monarhia - punct și de la capăt...[nefuncțională], 10 mai 2006,
Loreta Popa, Jurnalul Național
 ro  Regele și saltimbancul, 17 decembrie 2003, Evenimentul
zilei
 ro  Regele Mihai, retrocedare de un miliard de
euro Arhivat în 28 aprilie 2007, la Wayback Machine., 27 aprilie
2007, România Liberă
 ro  Harta marilor retrocedări (II)  Arhivat în 16 mai 2007,
la Wayback Machine., 18 aprilie 2007, România Liberă
 Întoarcerea de la Londra și abdicarea Arhivat în 29 septembrie
2012, la Wayback Machine., 17 noiembrie 2005, Mihai
Pelin, Jurnalul Național
 Cum a abdicat Regele Mihai, 28 ianuarie
2012, Adevărul - articol Historia Arhivat în 29 ianuarie 2017,
la Wayback Machine.
 Articole despre Regele Mihai Arhivat în 5 martie 2016,
la Wayback Machine., la Jurnalul Național
Articole biografice
  Revanșa Regelui, 20 aprilie 2006, Laurentiu
Ciocazanu, Evenimentul zilei
 Iubire interzisă: Regele Mihai cu moștenitoarea Imperiului
Malaxa, 30 iulie 2011, Nicoleta Savin, Evenimentul zilei
 Regele Mihai I, la 90 de ani. Cele mai controversate momente
ale vieții, 24 octombrie 2011, Roxana Roseti, Adrian
Pătrușcă, Evenimentul zilei
 Cel mai mare secret din viața Regelui Mihai , 25 octombrie
2011, Adrian Pătrușcă, Evenimentul zilei
 Abdicarea forțată a Regelui Mihai Arhivat în 17 septembrie
2011, la Wayback Machine., 4 ianuarie 2008, Nicolae
Drăgușin, România liberă
 ANIVERSARE REGALĂ: ‘Crainicul de glorie’, după 88 de ani ,
25 octombrie 2009, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
 65 de ani de la abdicarea regelui Mihai  Arhivat în 18 ianuarie
2014, la Wayback Machine., 30 decembrie 2012, ``Ziarul
Unirea``
 Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – M
Interviuri

 Amintirile unui suveran[nefuncțională], 8 mai 2005, Loreta

Popa, Jurnalul Național
 Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: Hitler m-a
detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat și m-a ignorat, 28
mai 2011, Adevărul
 Regele Mihai: "Nu pot să-l iert vreodată pe Churchill, care ne-a
aruncat în mâinile rușilor", 26 decembrie 2011, Mihai
Mateaș, Adevărul
 Amintirile unui suveran, 8 mai 2005, Loreta Popa, Jurnalul
Național
Mihai I al României
Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
Ramură a Casa de Hohenzollern
Naștere: 25 octombrie 1921
Titluri regale
Predecesor: Rege al României Succesor:
Ferdinand 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 Carol II
Rege al României
Predecesor: Vacant
6 septembrie 1940 – 30
Carol II Monarhie abolită
decembrie 1947

[ascunde]
v • d • m
Regele Mihai al României
Familie Părinți Carol al II-lea • Regina mamă Elena Soție Principesa Ana Frate vitreg Mircea Lambrino

Urmași Fiice Margareta • Elena • Irina • Sofia • Maria Nepoți Nicolae
 Evenimente 23 august 1944 • Greva regală • 8 noiembrie 1945  • 30 decembrie 1947

Sinteze Cronologie • Genealogie • Reședințe • Titluri, decorații și onoruri • Clasa Palatină

Consilii de Miniștri care au guvernat sub domnia regelui Mihai

Guverne Prima domnieI. Brătianu • V. Brătianu • Maniu • Mironescu
A doua domnieAntonescu • Antonescu • Antonescu • Sănătescu • Sănătescu • Rădescu • Groza • Groz

[arată]
v • d • m
Mareșalii României
[arată]
v • d • m
Ordinul Victoriei
 BNE: XX1276041
 
 BNF: cb12260228z (data)
 
 GND: 119172909
 
 ISNI: 0000 0001 2126 3676
 
 LCCN: n93036221
 
 NARA: 10573568
trol de
 
oritate
 NKC: jn20000701232
 
 ICCU: TO0V638298
 
 SELIBR: 172466
 
 SUDOC: 031375421
 
 VIAF: 30340878
 
 WorldCat Identities (via VIAF): 30340878
Categorii: 
 Nașteri în 1921
 Nașteri pe 25 octombrie
 Decese în 2017
 Decese pe 5 decembrie
 Decese cauzate de leucemie
 Beneficiari ai Ordinului Vulturul Alb
 Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
 Cavaleri ai Ordinului Carol I
 Conducători politici ai celui de-al Doilea Război Mondial
 Ctitori de biserici români
 Decorați cu Ordinul Crucea de Fier
 Decorați cu Ordinul Victoriei
 Exilați români
 Familia Regală a României
 Lideri înlăturați prin lovituri de stat
 Mareșali români
 Membri de onoare ai Academiei Române
 Monarhi din secolul al XX-lea
 Monarhi care au abdicat
 Monarhi copii
 Monarhi ortodocși
 Oameni din Sinaia
 Prinți ai României
 Regii României
 Români ai celui de-al Doilea Război Mondial
 Români pe mărci poștale românești
 Români pe medalii românești
 Români pe monede și bancnote românești
 Șefi de stat din secolul al XX-lea
 Români din secolul al XXI-lea
 Decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul”
 Marea Cruce a Legiunii de onoare
 Senatori români
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 august 2023, ora 08:08.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în
condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Cod de conduită

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

 Comută lățimea limitată a conținutului