ABDICAREA REGELUI MIHAI I - CONTEXT

INTERN ȘI EXTERN

Regele Mihai s-a născut la Castelul Foișor de pe domeniul Peleș la 25 octombrie 1921.
La acel moment România abia își recunoscuse granițele întregite și se pregătea de Încoronarea
suveranilor Unirii, Ferdinand și Maria. Era deci firesc ca nepotul să primească numele lui
Mihai Viteazul, voievodul legendar al Unirii.

Prin documentul de mai jos se atestă renunțarea la tron al Regelui Carol al II-lea în
favoarea fiului său Mihai I:

“Declar prin prezentul act dorința mea de a renunța irevocabil la toate drepturile, titlurile
și prerogativele care mi se cuvin în virtutea Constituției și a statutului familiei regale, ca Prinț și
moștenitor al tronului și membru al familiei regale. Renunț la aceste drepturi în favoarea fiului
meu, Mihai. Drept pentru care declar că nu voi mai revendica niciodată tronul și mă oblig ca,
pentru binele țării, să nu mă întorc în România timp de zece ani și, chiar și după această
perioadă, să revin doar cu acceptul explicit al suveranului meu, Regele.”

Carol al II-lea

La data de 1 Ianuarie 1926, Monitorul Oficial informa o Românie întreagă aflată în stare
de șoc că <renunțarea definitivă la tron și la toate drepturile izvorâte din calitatea de prinț
moștenitor, precum și la apartenența la familia regală, a prințului Carol> fusese acceptată. Pe
4 ianuarie, Parlamentul a dezbătut hotărârile Consiliului de Coroană și a adoptat o rezoluție
prin care accepta aceste hotărâri, ca și proclamarea ulterioară a lui Mihai drept prinț
moștenitor al României. Acest <Act din 4 ianuarie> va constitui nucleul disputei
constituționale din următorii 5 ani.

La 20 iulie 1927, după moartea regelui Ferdinand (1914-1927), în condiţiile în care

prinţul Carol renunţase la tronul ţării, Mihai I a devenit rege al României, înainte de a împlini
vârsta de şase ani. Date fiind împrejurările, prerogativele demnităţii regale au fost asumate de
o Regenţă (1927-1930), în componenţa căreia intrau unchiul regelui, principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie.

Mihai a fost proclamat rege la câteva ore după moartea lui Ferdinand și când a întrebat,
în dimineața zilei următoare de ce toți îi spun ”Maiestatea Voastră”, mama lui i-a replicat:
”Este doar o poreclă, dragul meu”.
 Când Parlamentul s-a reunit, la mijlocul lui octombrie 1927, toată lumea se aștepta ca el
să se mențină pe durata întregului mandat de 4 ani și, cum liberalii dețineau majoritatea,
rămânerea lui Carol în exil să fie garantată. Și totuși în câteva săptămâni, scena politică
românească avea să se modifice radical. După moartea tatălui său, Carol și-a asumat dreptul
de a ”răspunde oricărui apel venit din partea poporului” și când Ionel Brătianu a murit subit,
pe 24 noiembrie 1927, al doilea obstacol major al reîntoarcerii prințului a fost înlăturat. Mor
doi dintre regenți, Gheorghe Buzdugan și patriarhul Miron Cristea, 7 octombrie 1929, ceea ce
l-ar putea ajuta pe Carol să devină regent al regelui cu ajutorul lui Iuliu Maniu. În acel
moment, Iuliu Maniu numește un regent cvasinecunoscut: Constantin Sărățeanu.

Consiliul de Regență și-a pierdut astfel toată credibilitatea poporului, iar opinia publică
a început să încline puternic în favoarea lui Carol. Doar Garda de Fier a demonstrat
perspicacitate, salutând revenirea lui Carol drept un mod de a crea climatul favorabil pentru
lichidarea democrației parlamentare din România.

Pe 4 iunie 1930 Iuliu Maniu află despre dorința lui Carol de a se reîntoarce în țară și îl
sfătuiește să aștepte până anul viitor. Acesta este informat, ulterior, de sosirea lui Carol în data
de 5 iunie ora 18:00. Carol a purtat nenumărate discuții cu influente personalități militare și cu
liderii unor formațiuni politice mai mărunte. În dimineața zilei de 7 iunie Carol îl anunță sec
pe Maniu că, având sprijinul armatei și al parlamentului, va căuta nu doar anularea Actului
din 4 ianuarie, ci și proclamarea sa imediată ca rege al României. Pe 8 iunie, la ora 11
dimineața, Senatul și camera inferioară a Parlamentului s-au întrunit în ședințe separate și, așa
cum era de așteptat, au hotărât anularea actului de la 4 ianuarie 1926 și drept compensație, i-
au acordat lui Mihai titlu de Mare Voievod de Alba Iulia. Nici un lider politic nu s-a opus
moțiunii prin care era abrogat Actul de la 4 ianuarie, iar tronul revenea direct ”urmașului de
drept al regelui Ferdinand”. Astfel, în doar 4 ani și jumătate, Actul de la 4 ianuarie, destinat să
protejeze țara, tronul și copilul-rege de iresponsabilitatea lui Carol, fusese anulat. În scurt
timp urma ceremonia de proclamare a noului rege, proces considerat a fi o lovitură de stat
deghizată.

”Știam că el există, îl văzusem și în fotografii, dar nu puteam să fac nici o legătură între
persoana lui și ceea ce știam eu despre el. Aș fi vrut să mă ascund undeva, dacă aș fi fost un
melc, m-aș fi ghemuit cu totul în cochilia mea. Era atunci de față parcă și Principesa Elisabeta.
Mama se retrăsese lângă o fereastră și plângea... Aceasta este prima amintire despre tatăl meu.
Mi s-a părut că e vesel, și că e vesel din cauza mea”.

Mihai I

2
 Pe 1 februarie 1937, Mihai a intrat în convalescență. Deși nu avea decât 15 ani, în luna
mai el îl va reprezenta pe tatăl său la ceremonia de încoronare a regelui George al VI-lea și a
reginei Elisabeta, pavând astfel drumul pentru acceptarea lui Carol de către familia regală
britanică.

Pe 25 octombrie 1937, la împlinirea vârstei de 16 ani, prințul a devenit ofițer al armatei

române.

În data de 3 septembrie 1940, Garda de Fier atacă sediul Radioului și clădirea Palatului
Telefoanelor din București, precum și alte clădiri cheie, din alte părți ale țării. Antonescu deja
părăsise deja domiciliul său forțat de la mănăstirea Bistrița cu două zile înainte. Se întâlnise la
Ploiești, cu Maniu și cu Brătianu, care-i propuseseră ca într-un eventual guvern de coaliție
format de PNȚ și PNL, generalul să dețină portofoliile Apărării și Internelor. Antonescu a
sosit la Palat în seara de 3 septembrie și, așa cum cereau uzanțele, a avut mai întâi o
convorbire cu Urdăreanu, înainte de a fi primit în audiență de rege. În timpul audienței,
Antonescu nu a mers atât de departe pe cât ar fi dorit liderii partidelor istorice, dar l-a
avertizat pe Carol că, dacă îi va încredința formarea unui guvern, trebuia să-i lase totală
libertate de acțiune.

După ce a părăsit palatul, Antonescu a luat o decizie extrem de importantă. El promisese

să-i întâlnească pe Maniu și Brătianu imediat după discuția cu Carol. Dar generalul și-s dat
seama că dacă va continua să fie intermediarul lor și-l va convinge pe Carol să abdice în
favoarea lui Mihai, cele două partide vor instaura iarăși guvernarea parlamentară, iar el,
Antonescu, va primi un portofoliu de ministru. Dar generalul Antonescu a considerat că,
România fiind încă o dictatură, și-ar putea sluji mai eficient țara fără să primească ordine de la
Maniu. Prin urmare s-a decis să-l sune pe Fabricius, ministrul german la București, spre a-i
cere sfatul asupra formării unui nou guvern alături de Garda de Fier.

Fiind influențat de Antonescu, la 5 septembrie, Carol semnează un document, care

suspendă Constituția din 1938, dizolvă Parlamentul și îi încredințează lui Antonescu puteri
discreționare în gestionarea situației. În aceeași zi, în contextul protestelor, aghiotantul lui
Antonescu i-a remis regelui o scrisoare de o pagină. Carol îi spune lui Urdăreanu ”Nu mai
avem nimic de făcut. Trebuie să semnăm”.

Pe 6 septembrie 1940, Mihai a depus jurământul de credință față de națiunea română,

jurând să respecte

3
 La 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă, schimbând taberele
în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se aliaților ei vestici tradiționali: Marea
Britanie, Franța, Statele Unite Ale Americii. Regimul mareșalului Ion Antonescu, loial
politicii lui Hitler, a fost înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus de
generalul Constantin Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut la
inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După înfăptuire, ea
s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice (Partidul Național
Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat și micul Partid Comunist
Român), a Armatei și a marii majorități a populației, fiindcă corespundea intereselor majore
ale națiunii: ieșirea cât mai rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și
materiale, obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului țării în
teatru de război.[1]

Totuși, actul de la 23 august 1944 a avut drept consecință invadarea țării de

către Armata Roșie (care nu ar fi putut fi, oricum, evitată). Cel puțin teoretic, sovieticii
pătrundeau în România ca aliați și, după 23 August, nu au mai avut loc ostilități între Armata
Română și cea sovietică.

La 2 aprilie 1944 (deci, chiar înainte de schimbarea taberelor), ministrul de externe

sovietic, Viaceslav Molotov a declarat că, dacă România va accepta condițiile de armistițiu
dictate de Aliați, armata sovietică nu va căuta să modifice regimul politic și social existent
atunci când va intra în țară - promisiune care, mai târziu, a fost încălcată flagrant.

După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate

greutățile, Constituția liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis
funcționarea normală a partidelor politice, care fuseseră oficial dizolvate sub regimul
Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de Comisia Aliată de
Control (cea sovietică, cu sediul la București), din care făceau parte câte un reprezentant
american, britanic și sovietic. Cu toate acestea, din cauza ocupării militare a țării de către
sovietici și a acordului de procentaj (despre care România nu avea cunoștință la acea dată),
voința delegatului rus în Comisie a predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre
abuzuri și dictatură, după modelul stalinist.

La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin

amenințare cu forța militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae

4
Rădescu cu un guvern-marionetă, dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul
roșu” Petru Groza.

În august 1945, din cauza numeroaselor abuzuri ale guvernului Groza, Regele a cerut
demisia acestuia. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, un guvern refuză să
plece de la putere la cererea Suveranului. Ca urmare, în perioada august 1945 - ianuarie 1946,
Regele declanșează „greva regală”, refuzând să semneze legile emise de guvernul Groza
(conform Constituției din 1923, puterea legislativă este exercitată colectiv de către Rege și
Adunările Legislative, deci legile nesancționate și nepromulgate sub semnătura regală nu
intrau, legal, în vigoare. Procedând astfel, Regele nu își depășea prerogativele, căci articolul
88 din Constituție spunea, printre altele, că Regele „poate refuza sancțiunea sa”).

La 8 noiembrie 1945, cu ocazia sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil,

ziua onomastică a Regelui, în Piața Palatului din București are loc o mare
demonstrație anticomunistă și pro-monarhistă, prin care populația — în special elevii,
studenții și membrii partidelor istorice — își manifesta pașnic nemulțumirea față de regimul
comunist și sprijinul pentru tânărul suveran (de 24 de ani), privit ca ultimul garant al
democrației. Cu această ocazie are loc — pe același tipic ca și mineriadele de mai târziu — o
agresiune a muncitorilor și a activiștilor BND împotriva demonstranților, cu răngi de fier,
loviri cu camionul în mulțime și alte violențe. Încăierările rezultate au oferit organelor de
poliție pro-guvernamentale pretextul de a aresta masiv demonstranții anticomuniști și de a-i
închide pentru cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se formuleze vreo acuzație legală
clară. Cel puțin 1.100 dintre aceștia se aflau încă în închisoare în decembrie 1947, viața lor
fiind folosită ca „monedă de schimb” în șantajul asupra regelui, pentru ca acesta să semneze
actul neconstituțional de abdicare.

La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au fost masiv falsificate de către

guvernul Groza: în locul Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt (având ca simbol
electoral „ochiul”), a fost declarat câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea din
Partidul Comunist și alte câteva partide-satelit și avea ca simbol electoral „soarele”.

În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii țărăniști sunt arestați. În
noiembrie Partidul Național Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal, nemaiputând
funcționa, se autodizolvă.

Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii abuzive depline a regimului
comunist erau Constituția liberală din 1923 și Monarhia.

5
6