Gârtan Maria-Georgiana

Abdicarea regelui Mihai

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită în istoriografia comunistă

și Proclamarea Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de
forță, petrecută în perioada 30 decembrie 1947 - 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români,
sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus Regelui Mihai prin amenințare semnarea
unui act de abdicare și au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției
în vigoare la acea dată).
Situația României la momentul loviturii de stat
La 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă, schimbând
taberele în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se aliaților ei vestici
tradiționali: Marea Britanie, Franța, Statele Unite Ale Americii. Regimul mareșalului Ion
Antonescu, loial politicii lui Hitler, a fost înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus
de generalul Constantin Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut
la inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După înfăptuire,
ea s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice (Partidul Național
Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat și micul Partid Comunist
Român), a Armatei și a marii majorități a populației, fiindcă corespundea intereselor majore
ale națiunii: ieșirea cât mai rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și
materiale, obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului țării în
teatru de război. Totuși, actul de la 23 august 1944 a avut drept consecință invadarea țării de
către Armata Roșie. Cel puțin teoretic, sovieticii pătrundeau în România ca aliați și, după 23
August, nu au mai avut loc ostilități între Armata Română și cea sovietică.
La 2 aprilie 1944 ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov a declarat că, dacă
România va accepta condițiile de armistițiu dictate de Aliați, armata sovietică nu va căuta să
modifice regimul politic și social existent atunci când va intra în țară - promisiune care, mai
târziu, a fost încălcată flagrant.
După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate
greutățile, Constituția liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis
funcționarea normală a partidelor politice, care fuseseră oficial dizolvate sub regimul
Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de Comisia Aliată de
Control, din care făceau parte câte un reprezentant american, britanic și sovietic. Cu toate
acestea, din cauza ocupării militare a țării de către sovietici și a acordului de procentaj (despre
care România nu avea cunoștință la acea dată), voința delegatului rus în Comisie a
predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre abuzuri și dictatură, după modelul
stalinist.
La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin
amenințare cu forța militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae
Rădescu cu un guvern-marionetă, dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul
roșu” Petru Groza.
În august 1945, din cauza numeroaselor abuzuri ale guvernului Groza, Regele a cerut
demisia acestuia. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, un guvern refuză să
plece de la putere la cererea Suveranului. Ca urmare, în perioada august 1945 - ianuarie 1946,
Regele declanșează „greva regală”, refuzând să semneze legile emise de guvernul Groza.
 La 8 noiembrie 1945, cu ocazia sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil,
ziua onomastică a Regelui, în Piața Palatului din București are loc o mare
demonstrație anticomunistă și pro-monarhistă, prin care populația — în special elevii,
studenții și membrii partidelor istorice — își manifesta pașnic nemulțumirea față de regimul
comunist și sprijinul pentru tânărul suveran (de 24 de ani), privit ca ultimul garant al
democrației. Cu această ocazie are loc o agresiune a muncitorilor și a
activiștilor BND împotriva demonstranților, cu răngi de fier, loviri cu camionul în mulțime și
alte violențe. Încăierările rezultate au oferit organelor de poliție pro-guvernamentale pretextul
de a aresta masiv demonstranții anticomuniști și de a-i închide pentru cel puțin doi ani, fără ca
împotriva lor să se formuleze vreo acuzație legală clară. Cel puțin 1.100 dintre aceștia se aflau
încă în închisoare în decembrie 1947, viața lor fiind folosită ca „monedă de schimb” în
șantajul asupra regelui, pentru ca acesta să semneze actul neconstituțional de abdicare.
La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au fost masiv falsificate de către
guvernul Groza: în locul Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt (având ca simbol
electoral „ochiul”), a fost declarat câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea din
Partidul Comunist și alte câteva partide satelite și avea ca simbol electoral „soarele”.
În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii țărăniști sunt arestați. În
noiembrie Partidul Național Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal, nemaiputând
funcționa, se autodizolvă. Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii abuzive
depline a regimului comunist erau Constituția liberală din 1923 și Monarhia.
Contextul loviturii de stat
În luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt
invitați la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, actuala Regină, cu Prințul Filip (între
cele două Familii Regale există apropiate legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a
răspunde invitației, Regele cere acordul guvernului Groza și, spre surprinderea sa, îl primește
cu mare grabă și solicitudine. Plecarea are loc pe 12 noiembrie 1947, de pe Aeroportul
Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de comandorul Traian Udriski și de Rege), în prezența
tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare probabilitate, comuniștii sperau că Regele va
folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.
La revenirea în țară - care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa - Regele și
Regina-mamă au fost întâmpinați foarte rece - până la nepolitețe - de aceiași miniștri ai
guvernului comunist Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea
mâna cu Regele, mimând că este atent în altă direcție.
În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul
Foișor. Aflat la masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie
Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat
o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de
familie”. Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea,
deși felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un
ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se
comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).
A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques
Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București. La
sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura
paza locuinței, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu,
instruți în Rusia și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el
însuși arestat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în
parcul din jurul Palatului.
La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza.
Neanunțat, acesta venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej - o altă încălcare a
protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și
Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau - în afară de Regina-mamă Elena,
care participa la discuția „de familie” - doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de
școală al Regelui În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit
momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de
abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu respecta
formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de
persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se
poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă procedurilor
democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum.
Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era
urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un
răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu,
a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal
a subliniat faptul că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a
situației, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă
Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de
abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu
comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile
Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de
Triumf, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.
Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp,
Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu
pățească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat
cu împușcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă
de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând:
„Nu va curge sânge din cauza mea!”. După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în
vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde
o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate
proprietățile regale.
Se poate observa că data loviturii de stat a fost atent aleasă de comuniștii români și
sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-un moment cu
vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată spre sărbători și
activități de familie curente.
Frauda parlamentară: proclamarea Republicii Populare Române

Pentru a da o aparență de legalitate loviturii de stat, comuniștii au convocat în grabă,

chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947, o ședință a Adunării Deputaților, care să hotărască
înlăturarea Monarhiei și să proclame Republica Populară Română. Parlamentul aflându-se în
vacanță parlamentară (20 decembrie - 20 ianuarie), iar deputații fiind plecați în
circumpscripții, o adunare legal constituită nu se putea face în aceeași zi, pentru că nu existau
nici vreo hotărâre oficială de convocare a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, nici
timpul material necesar pentru revenirea deputaților în București. Totuși, adunarea cerută s-a
făcut, sub președinția scriitorului Mihail Sadoveanu. Conform legii, Camera nu putea
modifica Constituția, care prevedea și forma de guvernământ a statului. Pentru a da o aparență
de „aglomerație” la lucrări, în sala Adunării Deputaților au fost invitați un număr de „tovarăși
din popor, de încredere”, aleși aleator, „revoluționari” și entuziaști la ideea
proclamării Republicii, care nu erau membri ai Parlamentului, deci nu aveau dreptul legal să
voteze în locul membrilor Camerei.
Plecarea in exil a familiei Regale cu Trenul Regal
Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a
determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să
părăsească România. Plecarea s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după
detaliate și umilitoare controale de valori ce s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor
Familiei Regale și asupra personalului. Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la
tren printre două șiruri de militari ce fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita
contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără
vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților comuniste. În tren, chiar și pâinea și
fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena au fost tăiate în bucăți,
pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare. âTrenul a oprit
la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către
secțiunea Vienei ocupată de armata americană. Drumul a continuat apoi către Lausanne.