România în al Doilea Război

Mondial
După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia
Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor
poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul
aliaţilor de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria şi Bulgaria),
România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu
. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea
acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de
URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. După trei ani şi două
luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în
stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata
sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi
dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta
va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al
lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut
de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al doilea război mondial
s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea
Basarabiei şi Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea
Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar
participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul
de pace de la Paris (1946) ca stat duşman învins
 -Anii dinaintea războiului-
Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie
constituţională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Naţional Ţărănesc,
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Creştin, „Frontul Român” şi alte grupări
mai mici dar mai radicale, care nu şovăiau să folosească violenţa şi luptau împotriva
democraţiei parlamentare : „legionarii” şi comuniştii. Tulburările politice şi economice
din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică,
precum şi aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor 1928-
1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituţia din
1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul şi de a organiza alegeri
anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacţie în faţa acestor
tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul
Miron Cristea. Constituţia a fost abrogată şi înlocuită cu una nouă intrată în vigoare
la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar
parlamentul avea doar rolul de instituţie auxiliară legislativă. Printr-un decret lege,
toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renaşterii
Naţionale, din care legionarii şi comuniştii erau excluşi. S-a format şi un consiliu de
coroană, care avea însă un caracter consultativ. În acelaşi timp cu măsurile luate
pentru instaurarea şi consolidarea dictaturii regale au fost arestaţi şi o serie de lideri
legionari, dintre care mai apoi, 13 au fost executaţi din ordinul regelui la
30 noiembrie 1938. Printre aceştia s-a aflat şi şeful legionarilor
Corneliu Zelea Codreanu.
 -Începutul celui de Al Doilea Război Mondial-

Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi

Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin,
al cărui protocol secret prevedea împărţirea
Poloniei şi României între cele două puteri
totalitare. În România, URSS revendica
Bucovina de Nord şi Basarabia. În septembrie,
Polonia este invadată şi împărţită conform
pactului. România a rămas oficial o ţară neutră,
dar a adăpostit refugiaţii polonezi şi mai ales a
transportat armata, guvernul şi tezaurul băncii
poloneze de la frontiera din Bucovina până în
teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile
ferate, şoselele şi porturile româneşti de la Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-
2010
Marea Neagră, mulţumită mobilizării CFR, SMR
şi LARES.
Evacuarea armatei şi
În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de
administraţiei române a fost
Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în
însoţită de acţiuni antiromâneşti
iunie 1940 să evacueze şi cedeze Basarabia şi
ale sovieticilor şi grupurilor de
Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai
comunişti evrei civili (jafuri,
fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici
ucideri, violuri.
din Bucovina, nici din Basarabia, şi nu fusese
revendicat de URSS.
Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice
autonome pre-existente, formând
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a
desfăşurat o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin
deportări în masă[4] şi prin interzicerea valorilor româneşti[5].
Instalat la 4 iulie 1940 în speranţa de a câştiga bunăvoinţa Germaniei
hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislaţie antisemită dupa
modelul german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl
călăuzea. El însă nu a reuşit să obţină sprijinul Germaniei, deoarece
aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial şi
care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea graniţelor[6]. Astfel că, la
30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat
România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona
respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”,
pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub
guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la
Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată
Bulgariei.
 -Venirea la putere a lui Antonescu-

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit

prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru,
însărcinat cu formarea unui guvern de uniune
naţională. Generalul Antonescu le-a propus
ţărăniştilor şi liberalilor să colaboreze la guvernare
însă aceştia au refuzat. După abdicarea lui Carol
al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două
partide au refuzat în continuare să se implice în
mod direct prin liderii lor, desemnând doar nişte
„specialişti” din rândurile propriilor membri, pentru Harta administrativă a României în 1942
a „sfătui” guvernul format de Antonescu[7]. În urma
refuzului celor două partide istorice de a intra la Steaua lui David: potrivit mărturiei lui
guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din Raoul Şorban, onorat cu distincţiile de „
apropiaţi ai săi, militari şi civili, şi din legionari Drept între popoare” şi „Cetăţean de
Onoare al Israelului”, au existat în
conduşi în acel moment de Horia Sima, la care s- România legi discriminatorii elaborate
au adăugat şi consilierii desemnaţi de celelalte sub presiunea nazistă, însă multe dintre
partide politice. Prin decretul semnat de către prevederile legilor nu au fost aplicate
regele Mihai I, România a fost declarată „Stat niciodată, găsindu-se tot felul de
Naţional Legionar”. modalităţi de a le ocoli.
Acelaşi domn, dar şi istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca
în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii
dintre Wilhelm Filderman care deţinea funcţia de preşedinte al Uniunii Comunităţilor
Evreieşti şi Ion Antonescu, mareşalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziţia ca nici-un
evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din
Paris a cerut acelaşi drept şi pentru evreii cetăţeni români care se aflau în Franţa. În
schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 şi până la 21 ianuarie 1941
, a aplicat strict legislaţia anti-semită existentă şi a înăsprit prigoana evreilor mult peste
aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către
comunişti în Basarabia evacuată. Conform ideologiei sale xenofobe, Mişcarea Legionară a
reactivat şi legislaţia împotriva comercianţilor armeni şi greci. Ca urmare a politicii
antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără
o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui. Violenţa
membrilor Mişcării Legionare era înteţită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor
partizanilor "carlişti" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul
dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foşti demnitari antebelici au fost ucişi în
închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce îşi aşteptau deciziile
judecătoreşti pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu . Pe lângă aceştia, au fost
asasinaţi în apropierea Ploieştiului istoricul şi fostul prim-ministru Nicolae Iorga şi
economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, consideraţi de
Mişcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.. Guvernarea legionară a
redresat economia statului (înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar
consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comunişti şase ani mai târziu:
confiscarea averilor unor societăţi, bănci (îndeosebi cu acţionari evrei) şi foşti demnitari din
epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală.
Socotind legionarii fanatici, mult prea violenţi fără
discriminare şi incontrolabili, Ion Antonescu a încercat
îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a
produs Rebeliunea legionară, prin care Mişcarea
legionară a încedrcat să-l înlăture pe Antonescu de la
putere, câştigând simpatiile ofiţerilor armatei,
studenţimei şi muncitorimii. Dar în mare majoritate
aceştia au luat partea mareşalului, astfel că în patru
zile, Antonescu a înăbuşit revolta legionară şi a exclus
Garda de Fier din guvern. Horia Sima şi aproximativ
700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania,
alţii circa 8000 fiind internaţi în lagăre.
 -Campania din URSS-

Pe 22 iunie, 1941, unităţi ale armatelor germană şi română au

început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima
operaţiune numindu-se „Operaţiunea München”, de recucerire
a Basarabiei şi Bucovinei. Armata română a început lupta
împotriva forţelor sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941
pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La
5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie
oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română
care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o
eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data
de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe
16 iulie, ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi
Corpul 54 german, este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe
17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului
germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea Fomaţie de luptă formată din avioane
româneşti IAR80
masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna
noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi Chişinăul au fost
eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi
eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov şi continuă să
meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a
Basarabiei.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un
mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei
şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia
sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug.
Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti,
Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii
româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit
acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se
meargă doar “până la Nistru sau până la victoria
finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata
română ar trebui să se oprească la Nistru era Trupe româneşti şi germane trec Prutul pentru eliberarea
Basarabiei
Iuliu Maniu, argumentând că mai departe nu este
războiul românilor şi că atenţia ar trebui La 22 august 1941, Ion Antonescu este
îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal ridicat prin decret regal la gradul de
a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu mareşal al României (auto-promovare) şi
decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “
speranţa că Hitler va face dreptate românilor în
Mihai Viteazul” clasa II-a şi I-a.
problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea Răspunzând la 12 septembrie la o
trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la scrisoare a unor refugiaţi români din
31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio
brazdă românească nu se uită. Nicio
“justiţia pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele
va face poporului român şi drepturilor statornice pentru Odessa nu sunt numai pentru
seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea
tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului”.
şi de la Marea Neagră” .
În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul
U.R.S.S- ului pe direcţii diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la
Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august şi 16
octombrie 1941, însemnând pentru unităţile acestei armate 17.792 morţi,
63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi, în total 92.608 oameni.
În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandament
general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la
Cotul Donului şi Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari
morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale
Armatei a 3-a la cotul Donului şi ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la
sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441
militari (16.566 morţi, 67.182 răniţi, 98.692 dispăruţi), fapt care a redus
considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 şi 4 au fost trimise
în ţară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de
Est mai rămăsesera 7 divizii româneşti, care au acţionat în capul de pod
din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului
1943. În timpul luptelor din Caucaz şi a celor din capul de pod din
Kuban, unităţile române au pierdut 39.074 de militari.
În anul 1944, principalele acţiuni la care armata
română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii
de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în
Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În
urma ofensivei armatei sovietice din primavara
anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români
aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi
35.857 (54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două
armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în
continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe
teritoriul României, până la 23 august 1944, în
cadrul Grupului de armate german sub denumirea Trupe de infanterie româneşti lângă Prut

„Ucraina de Sud”.[1]
În anii regimului lui Antonescu, România a
alimentat economia de război a Germaniei cu
petrol, cereale, precum şi produse industriale.
România a devenit o ţintă a bombardamentului
aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost
atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la
Ploieşti (Operaţiunea Tidal Wave).
Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale
Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat
ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza
problemei Transilvaniei.
 -România şi Holocaustul-
În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg,
autorităţile române i-au exclus din serviciul public pe funcţionarii evrei. Etnicilor
evrei li s-a interzis excercitarea oricăror funcţii publice, fiind înlăturaţii nu numai
din aparatul funcţionăresc, din armată şi din magistratură, ci şi din societăţile
comerciale, din echipele sportive etc. Totodată li s-a interzis cumpărarea de
imobile. Pentru amănunte: Decretul-lege din 8 august 1940 privind situaţia
juridică a evreilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 183/1940. În continuare, prin
Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au
fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente
au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost
naţionalizate.
Chiar şi după înlăturarea de la putere a Gărzii de Fier, regimul Antonescu, aliat
al Germaniei naziste, a continuat politica de opresiune şi masacrare a evreilor
(şi, mai apoi, a ţiganilor), mai ales în teritoriile estice. Pogromurile şi
transporturile erau la ordinea zilei în Moldova, Bucovina, şi Basarabia.
Numărul morţilor este incă în discuţie, dar şi cea mai mică estimare atinge un
număr de 250.000 de evrei (şi 25.000 rromi) în regiunile estice, în timp ce
120.000 dintre evreii din Transilvania ocupata au fost adunaţi de autorităţile
maghiare şi transferaţi autorităţilor germane. Atrocităţile au început în luna
iunie 1941 prin pogromul de la Iaşi. În aşa-numitele trenuri ale morţii (trenuri cu
deportaţi plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de
sete şi de foame) au fost ucişi aproximativ 4.400 de evrei. În conformitate cu
raportul oficial al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în
România: „În trenul morţii care a plecat din Iaşi către Călăraşi, în sudul Trenurile morţii: 30 iunie-6 iulie 1941
României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns
la destinaţie în viaţă după şapte zile. (Poliţia română a numărat 1.258 de
trupuri, dar sute de cadavre fuseseră aruncate din tren pe drum, la Mirceşti,
Roman, Săbăoani şi Inoteşti).
Trenul morţii către Podu Iloaiei (la 15 km de Iaşi) îmbarcase
aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700 au mai
coborât în viaţă. În raportul oficial, autorităţile române au declarat
că 1.900 de evrei s-au urcat în tren şi "doar" 1.194 au murit“.
Trupele române care au ocupat oraşul Odessa s-au făcut
responsabile de masacrele de la Odesa, în timpul cărora peste
100.000 de evrei au fost împuşcaţi în toamna anului 1941.
Totuşi, în zona Europei Centrale şi de Est, majoritatea evreilor de
naţionalitate română au supravieţuit războiului. Regimul Antonescu
făcuse planuri pentru deportări în masă din Valahia, sudul
Transilvaniei, şi din sudul şi vestul Moldovei, dar nu le-a pus
niciodată în practică. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la rolul
fostului coleg de clasă, evreul Wilhelm Filderman, în nepunere în
aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat că România de
Vest nu era destul de anti-semită pentru a putea pune în aplicare
planurile, sau nu voia să înlăture contribuţia evreiască la economia
românească. (Este de notat că deşi antisemit, mama vitregă a lui
Antonescu era evreică precum şi prima sa soţie a fost o evreică de
naţionalitate franceză.)
 -Demiterea şi arestarea Mareşalului Antonescu-

În septembrie 1942 începutul ofensivei şi încercuirii de la Stalingrad l-au

convins pe Antonescu că războiul este pierdut.
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită
cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a
crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianţa cu Germania.
Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost
atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziţioniste. La 23 august 1944
Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului
Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În
urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a
destituit şi l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin
Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge
decretul anterior, deci, acţiunea a fost legală şi nu o lovitură se stat). Imediat,
el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui
guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca
miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat
"Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim democratic,
încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva
Germaniei.
 -Războiul pe frontul de vest-
La 12 septembrie, România semnează Armistiţiul cu
Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38
de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt
eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare.
România participă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei,
mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldaţi. Cele mai
grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra,
ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260
de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12
mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România.
Statistici pentru frontul de vest Forţele române pe frontul de vest

Începutul Terminarea Efective Pierderi Masive Cursuri de Localităţi Din care Pagube
Ţara campaniei campaniei (m, r, d) muntoase apă forţate eliberate oraşe
cucerite

23.08.1944 25.10.1944 >275.000 58.330 900 8 11.000 morţi

România şi răniţi
material de
luptă

Iugoslavia

8.10.1944 15.01.1945 210.000 42.000 3 4 1.237 14 21.045

Ungaria prizonieri
9.700 morţi
? răniţi
material de
luptă

Cehoslova 18.12.1944 12.05.1945 248.430 66.495 10 4 1.722 31

cia
10.04.1945 12.05.1945 2.000 100 7 4.000 morţi,
Austria răniţi,
prizonieri
tehnică de
luptă

23.08.1944 12.05.1945 538.536 169.822 20 12 3.821 117.798

TOTAL prizonieri
ESTIMAT 18.731 morţi
 -După război-

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a

constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în
ochii aliaţilor apuseni, un stat duşman învins.
Delegaţia română la tratativele de pace de la Paris a
argumentat că şi guvernul Pétain, singurul legal în
Franţa în perioada iunie 1940 - august 1944, fusese
un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască
Franţei dreptul de a fi numărată printre cobeligeranţi,
dar URSS şi-a impus punctul de vedere şi prin
condiţiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliaţii au
refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile
pierdute sunt marcate cu galben
principiul că "cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi
sistemul său social", armata sovietică a impus venirea Deşi URSS-ului i-a fost
la putere a cominterniştilor şi comuniştilor. La recunoscută definitiv
presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi anexarea Basarabiei şi a
înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - Nordului Bucovinei, iar
martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Bulgariei recuperarea
Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie Cadrilaterului (regiune locuită
1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu în majoritate de bulgari),
Pătrăşcanu) şi transporturile ( totuşi contribuţia României
Gheorghe Gheorghiu-Dej). de partea Aliaţilor nu rămâne
total fără urmări.
În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea
şi Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou,
recunoscut ca parte integrantă a României, până la
frontiera trasată în 1918 de comisia internaţională
condusă de geograful francez
Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală.
Nordul Bucovinei şi partea de sud a Basarabiei au
revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei,
împreună cu o parte din fosta
Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovene
ască
, a constituit o nouă republică a URSS denumită "
RSS Moldovenească". Aceasta a devenit Graniţa de pe Dunăre cu URSS. Insulele răpite în 1948
independentă în 1991, sub numele de
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri
Republica Moldova. La 6 martie 1945, Iosif Stalin parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale
impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de indicau victoria decisivă a Partidului Naţional Ţărănesc,
FND cu dominantă comunistă, care deţinea 14 rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu
peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD,
ministere. Pentru a-şi atrage simpatia populaţiei,
PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu,
acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular). La 30 iulie
expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului
date la 900.000 de familii de ţărani. La 21 august Naţional Ţărănesc sunt arestaţi şi trimişi în judecată (vor
fi condamnaţi la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar
1945, Regele Mihai I începe "greva regală", adică
partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea
refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament şi
În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 şi 18 Guvern.
mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a
comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită
principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte,
a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi plecarea
mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniştii acestuia în exil forţat.
asociază pe mareşal partidelor istorice pentru a le
discredita pe acestea.
 a rs i t !
Sf

Clip Realizat de: Dascalu Florentin

Muzica :Amedeo Minghi - Edera