După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, în decursul căreia Regatul României a permis

evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul sub mandat britanic, dar a cedat
teritorii aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria, odată cu venirea la
putere a lui Ion Antonescu, România s-a aliat oficial cu Puterile Axei în octombrie 1940 și - sub pretextul
de a recupera teritoriile amputate - intră în iunie 1941 în război de partea acestora împotriva URSS, care
va duce armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi. La data de 23 august 1944, armata
sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I decide înlăturarea
mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În urma refuzului
Conducătorului Statului, Ion Antonescu, de a executa cerința regală, Regele Mihai l-a destituit și l-a
arestat, iar România a trecut de partea Aliaților, alături de care a participat la luptele contra armatelor
naziste. Pentru România participarea la cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat prin semnarea
Tratatului de pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei și sudul Dobrogei
(Cadrilaterul) pierdute definitiv dar, cu recuperarea nordului Transilvaniei.

România în perioada dintre cele două războaie mondiale

Steagul Partidului Național Creștin

Parte din seria

Fascismul în România

Various Romanian fascist symbols

Organizații[ascunde]

MNFIR (1921) Fascia (1921) LANC (1923) Acțiunea Română (1924) MNF (1923) Mișcarea Legionară
(1927) LCC (1929) Blocul Cetățenilor (1932) PNA (1932) PNSR (1932) Detașamentele morții ale Gărzii de
Fier (1933) Cruciada Românismului (1934) FR (1935) PNC (1935) PPGR (1935) CML (1936) FRN (1938) PN
(1940) MTR (1942)

PTȚ (1993) ND (2000) FO ACN

Lideri[ascunde]

Antonescu Bacaloglu Bonfert Cantacuzino Codreanu Crainic Cuza Forțu Goga Lăzurică Manoilescu Sima
Stelescu Tătărescu Vaida Vifor Gigurtu Virgil Totoescu Tudor Ionescu

Ideolgie și doctrină[ascunde]

Fascism Neofascism Neolegionarism

Pentru Legionari Cărticica Șefului de Cuib Cuib (structură organizațională)

Publicații[ascunde]

Buna Vestire Cuvântul Gândirea Sfarmă-Piatră Țara Noastră

Evenimente[ascunde]

Funeraliile lui Ion Moța și Vasile Marin (1937) Masacrul de la Jilava (1940) Rebeliunea legionară și
Pogromul de la București (1941)

Represiunea antilegionară[ascunde]

Lotul Vișovan

Varia[ascunde]

Regatul României sub fascism Statul Național-Legionar Biserica Ortodoxă și Garda de Fier

vdm

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost aceea de monarhie constituțională parlamentară.
Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc (P.N.Ț), Partidul Național Liberal (P.N.L.) și grupări
radicale violente, care luptau împotriva democrației parlamentare: comuniștii și partidele fasciste
precum, legionarii, Frontul Românesc, Partidul Național Creștin al lui A. C. Cuza și Octavian Goga și altele.
Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea
politică, precum și aceste grupări care au dus la fascizarea și destrămarea României Mari. Într-un deceniu
(1928-1938) s-au succedat la conducerea României 25 de guverne. Constituția din 1923 îi dădea regelui
posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri anticipate.

La 11 februarie 1938 a fost instaurată Dictatura regală a lui Carol al II-lea, ca o reacție la aceste tulburări,
prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu
una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar
parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă. Printr-un decret-lege, toate partidele
politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și
comuniștii erau excluși. S-a format un consiliu de coroană, care avea un caracter consultativ. Printre
măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea dictaturii regale au fost arestați șeful legionarilor,
Corneliu Zelea Codreanu și alți 12 lideri legionari, care au fost împușcați din ordinul regelui la 30
noiembrie 1938 sub pretextul de „fugă de sub escortă”[1].

Odată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței care, prin convenția de la 23 august 1939
garantase frontierele României, integritatea regatului României era subminată din exterior de
revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia (Pactul Ribbentrop-Molotov) și
din interior, de mișcări naționaliste și grupări politice pro-naziste, printre care Grupul Etnic German din
România, condus de Andreas Schmidt. Venind la putere, Ion Gigurtu a inițiat o politică pro-Axa Berlin-
Roma, inclusiv măsuri antisemite [2]. Această politică a inclus acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra
Transilvaniei, Gigurtu declarând că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a demonstra
orientarea sa nazistă și aderarea totală la Axa Berlin-Roma.[3]. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie
1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se așează el însuși. Acest regim politic, dictatorial,
antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru
luni. Nici tulburările și asasinatele politice nu încetează, nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin
tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea Arbitraj de la Viena Dictatul de la Viena România
pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație). Criza regimului carlist se încheie prin
formarea guvernului Ion Antonescu - Horia Sima. Antonescu a cerut abdicarea regelui la 6 septembrie
1940 și și-a preluat puteri dictatoriale în cadrul Statului Național-Legionar în care el s-a autonumit
„Conducător” (din germană Führer). Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și
ministru secretar de stat[4].

Înzestrarea Armatei României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Din studiile întocmite de Marele Stat Major la începutul lui 1934 asupra situației echipării armatei
rezultau următoarele: existentul în arme individuale acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puști-
mitralieră (13.240) - pentru 20 de divizii; în mitraliere (13.587) - 37 de divizii; în tunuri de câmp (calibre
75 și 76,2 mm) - 22 divizii; în obuziere (4 baterii a câte 4 piese pentru o divizie) - 10 divizii. Cu piesele de
artilerie grea aflate în serviciu se puteau constitui două divizioane de obuziere calibru 150 mm și alte
patru divizioane de tunuri cu țeavă lungă, calibru 120 mm.

Într-o situație dificilă se afla aviația militară, care la începutul anului 1934, dispunea - în total, inclusiv
aparatele defecte și în stare de reparație - de 9 avioane de recunoaștere, 101 de observație, 20 de
legătură, 35 de vânătoare și 39 de bombardament[5].

În anul 1939, armata română deținea: carabine noi, de calibru 7,92 mm., 300.000 un. (acopereau doar
30% din necesar), iar mitralierele, 3.500 un., satisfăceau 70% din nevoile de dotare. În privința artileriei,
existau 630 obuziere dintre care - față de nevoi - numai 248 de piese, calibrul 100 mm, erau noi; la
artileria grea de corp de armată, preconizată a fi înzestrată cu obuziere Skoda de 150 mm și tunuri cu
țeva lungă 105 mm, față de un necesar fixat la 222 obuziere și 183 de tunuri, existau 180 de obuziere și
72 de tunuri de fabricație nouă, restul fiind acoperit cu material vechi. Ca mijloace antitanc, întreaga
armată română dispunea de 24 de tunuri calibru 47 mm și 500 de mine antitanc[5].

Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Animație cu schimbările granițelor României între 1859-2010

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui
protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri, URSS revendicând
României, Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform
pactului. România, oficial, o țară neutră, a primit și adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a transportat
armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic
(Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită
mobilizării CFR, SMR și LARES.

În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze și
să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord de asemenea, și Ținutul Herța, care nu făcea parte
nici din Bucovina, nici din Basarabia, și, anterior, nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și
administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia
au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația
sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă[6] și
prin interzicerea valorilor românești[7].

Instalat la 4 iulie 1940, guvernul Ion Gigurtu, pretextând o tentativă de a câștiga bunăvoința Germaniei
hitleriste, a introdus o legislație antisemită, în concordanță cu propria sa ideologie fascistă și, după
modelul german. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei
care pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent revizuirea granițelor[8].
Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei
jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”,
pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7
septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (două județe din partea sudică a Dobrogei,
Durostor și Caliacra) a fost cedat Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu

Harta administrativă a României în 1942

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit de Regele Carol al II-lea, prin Decret Regal prim-ministru,
însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus Partidului
Național-Țărănesc și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat și, după abdicarea lui
Carol al II-lea - la cererea lui Antonescu - cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod
direct în guvernare, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui”
guvernul format de Antonescu[9]. Deci, Ion Antonescu și-a format guvernul din legionari conduși de
Horia Sima, din apropiați ai săi, militari și civili, la care a adăugat și consilieri desemnați de celelalte
partide politice și i-a dat la semnat foarte tânărului rege Mihai I, decretul prin care România a fost
declarată „Stat Național Legionar”.

Steaua lui David

Potrivit mărturiei lui Raoul Șorban - care a salvat evrei în timpul holocaustului din România și ulterior, a
fost onorat de Israel cu distincțiile de „Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului” - au
existat în România legi discriminatorii elaborate după pilda nazistă, deși unele dintre ele au fost
tărăgănate, găsindu-se tot felul de pretexte de a le ocoli. D.sa, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că
au fost lideri români, precum legionarii, care cereau ca în România, evreii să poarte - ca semn distinctiv -
„Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția
de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941,
dispoziția ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul - Consulul român din Paris a
cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în Franța[10]. Horia Sima, adjunctul lui
Antonescu, și Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, au făcut
abstracție de directivele Conducătorului, au aplicat legislația anti-semită și au înăsprit prigoana evreilor
mult peste aceasta.[11] Deoarece, ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-
lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați la ordinul
regelui, violența legionarilor era întețită de o cerință de răzbunare împotriva tuturor partizanilor „carliști”
sau a regimului parlamentar anterior, astfel că, cu ocazia dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de
foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își
așteptau deciziile judecătorești pentru o presupusă implicare în asasinarea lui Codreanu [12][13] și, pe
lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și
economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați de asasini ca „autorii morali” ai
eliminării lui Codreanu.[14].

Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un excedent
bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani mai târziu:
confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca
parlamentară.

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea violenți fără
discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare, ceea
ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l înlăture pe Antonescu de la
putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și muncitorimii. Dar, în mare majoritate,
aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a
exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în
Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre[15].

Eliberarea Basarabiei și campania din URSS

Ordinul de zi emis de generalul Ion Antonescu Armatei României, în 22 iunie 1941, prin care i s-a indicat
acesteia să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și Bucovina de Nord de sub ocupația sovietică

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva Uniunii
Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a Basarabiei și
Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie
1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală și cu
mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce grupul de armate centru
înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de
mii de prizonieri, armatele române și germane abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941
intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată
română, care, apoi, se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei
este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a
acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe
17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria
pentru cucerirea masivului Cornești, „cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul,
Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează
localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale
a Basarabiei.[16] Într-o lună de lupte, armata română înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de
pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de kilometri.

Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat împotriva
înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion
Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând
ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.

La 27 iulie 1941 Hitler i-a trimis lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și
Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la
eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în
momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar „până la Nistru
sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este războiul românilor și că
atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va
face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie,
răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în „justiția pe care Führerul cancelar
Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la
Dunăre și de la Marea Neagră”.[17]

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia de la Odesa a fost
sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge cercul de apărare al orașului. Între
6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut 17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți, în total
92.608 oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române nu au ocupat însă Odesa prin asalt direct, iar
garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la ordinul lui Stalin numai când Crimeea a
intrat în vizorul german. Trupele de la Odesa au fost mutate la Sevastopol, unde au rezistat până la
mijlocul anului 1942.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la
bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari
morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și
ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicâdu-se la
182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea
combativă a armatei române.

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere. În prima
jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au acționat în capul de
pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor din
Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de
infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma
ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în
Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate
române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României,
până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[18]

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale,
precum și produse industriale.

România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate
câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).

Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat ostilitatea
diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România și Holocaustul

Trenurile morții: 30 iunie-6 iulie 1941

În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritățile române i-au
exclus din serviciul public pe funcționarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis exercitarea oricăror funcții
publice, fiind înlăturați nu numai din aparatul funcționăresc, din armată și din magistratură, ci și din
societățile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată, li s-a interzis cumpărarea de imobile.[19] În
continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost
interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În
octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naționalizate.

Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-numitele trenuri ale morții
(trenuri cu deportați plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete și de
foame) au fost uciși aproximativ 4.400 de evrei.[20] În conformitate cu raportul oficial al Comisiei
Internaționale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morții care a plecat din Iași către
Călărași, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la
destinație în viață după șapte zile. (Poliția română a numărat 1.258 de trupuri). Trenul morții către Podu
Iloaiei (la 15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700 au mai
coborât în viață. Trupele române care au ocupat orașul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de
la Odesa, de la Dalnic și din lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora 40.000 de evrei au fost
împușcați în toamna anului 1941.[21][22][23]

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că

războiul este pierdut[necesită citare].

La începutul anului 1944 economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război,
lipsei mânei de lucru, „românizării” industriilor și comerțului (jefuirea sistematică a averilor evreiești, sub
conducerea coruptă și neprofesionistă a lui Radu Lecca) și, combinată cu pierderile uriașe de pe front au
accentuat resentimentul împotriva „bocancului german“ în rândul celor care în primă fază au sprijinit
alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să
colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru
înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În
urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat
(deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul
Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el
l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și
reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele
22:00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța revenirea la un regim democratic,
încheierea războiului cu Aliații și întoarcerea armelor împotriva forțelor Axei. Acestea, însă, nu au
împiedicat continuarea ocupației sovietice și, nici pâstrarea în captivitate a circa 130.000 de militari
români în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.[24]

Războiul împotriva Germaniei Naziste

Forțele române pe frontul de vest

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Aliații, asumându-și obligația de a contribui cu 38 de

divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități românești: Carei
și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca.
567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în Munții Tatra, ele fiind soldate
cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12
mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.
Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost
orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.[25]