Grigoriu Ștefan-Cristian

Anul 1, semestrul II, I.D.

Tema 1-Istoria statului si dreptului

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-

Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri,
URSS revendicând României, Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este
invadată și împărțită conform pactului. România, oficial, o țară neutră, a primit și adăpostit
refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la
frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate,
șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost
nevoită să evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord de asemenea,
și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și, anterior, nu fusese
revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni
antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici
sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul
fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o
campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă ] și prin interzicerea
valorilor românești.
Instalat la 4 iulie 1940, guvernul Ion Gigurtu, pretextând o tentativă de a câștiga
bunăvoința Germaniei hitleriste, a introdus o legislație antisemită, în concordanță cu propria sa
ideologie fascistă și, după modelul german. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei,
deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce
în ce mai virulent revizuirea granițelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena,
puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a
fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de
Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de
la Craiova, Cadrilaterul (două județe din partea sudică a Dobrogei, Durostor și Caliacra) a fost
cedat Bulgariei.
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit de Regele Carol al II-lea, prin Decret
Regal prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul
Antonescu le-a propus Partidului Național-Țărănesc și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă
aceștia au refuzat și, după abdicarea lui Carol al II-lea - la cererea lui Antonescu - cele două
partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct în guvernare, desemnând doar niște
„specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu [9].
Deci, Ion Antonescu și-a format guvernul din legionari conduși de Horia Sima, din apropiați ai
săi, militari și civili, la care a adăugat și consilieri desemnați de celelalte partide politice și i-a dat
la semnat foarte tânărului rege Mihai I, decretul prin care România a fost declarată „Stat Național
Legionar”.
 Potrivit mărturiei lui Raoul Șorban - care a salvat evrei în timpul holocaustului din
România și ulterior, a fost onorat de Israel cu distincțiile de „Drept între popoare” și „Cetățean
de Onoare al Israelului” - au existat în România legi discriminatorii elaborate după pilda nazistă,
deși unele dintre ele au fost tărăgănate, găsindu-se tot felul de pretexte de a le ocoli. D.sa, dar și
istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost lideri români, precum legionarii, care cereau ca în
România, evreii să poarte - ca semn distinctiv - „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma
întâlnirii dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților
Evreiești, și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din
România să nu fie obligat să poarte însemnul - Consulul român din Paris a cerut același drept și
pentru evreii cetățeni români care se aflau în Franța. Horia Sima, adjunctul lui Antonescu,
și Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, au făcut
abstracție de directivele Conducătorului, au aplicat legislația anti-semită și au înăsprit prigoana
evreilor mult peste aceasta. Deoarece, ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii
lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care
fuseseră eliminați la ordinul regelui, violența legionarilor era întețită de o cerință de răzbunare
împotriva tuturor partizanilor „carliști” sau a regimului parlamentar anterior, astfel că, cu ocazia
dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea
de la Jilava, pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru o
presupusă implicare în asasinarea lui Codreanu și, pe lângă aceștia, au fost asasinați în
apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil
Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați de asasini ca „autorii morali” ai eliminării
lui Codreanu.
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un
excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani
mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști
demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea
violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier
de la guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat
să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și
muncitorimii. Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile,
Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și
aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați
în lagăre.
Ordinul de zi emis de generalul Ion Antonescu Armatei României, în 22 iunie 1941, prin care i s-
a indicat acesteia să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și Bucovina de Nord de sub ocupația
sovietică
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva
Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a
Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în
dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră.
Înaintarea a fost, însă, inegală și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi.
În timp ce grupul de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două
uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane
abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române.
La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă
către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de
15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor
întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe
17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu
victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră”
și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie
trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă
către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. Într-o lună de lupte, armata română
înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de
kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a
declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu
Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a
Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941 Hitler i-a trimis lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul
dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total
din partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea
dacă să se meargă doar „până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că
mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a
hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului.
Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și
totodată și încrederea în „justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea
Neagră”.

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe

Antonescu că războiul este pierdut.
La începutul anului 1944 economia României era în pragul colapsului datorită
cheltuielilor de război, lipsei mânei de lucru, „românizării” industriilor și comerțului (jefuirea
sistematică a averilor evreiești, sub conducerea coruptă și neprofesionistă a lui Radu Lecca) și,
combinată cu pierderile uriașe de pe front au accentuat resentimentul împotriva „bocancului
german“ în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care,
inițial, nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor
opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a
mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În urma refuzului
net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece
Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul
Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat).
Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern
compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În
aceeași zi, seara, la orele 22 :00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța
revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Aliații și întoarcerea armelor
împotriva forțelor Axei. Acestea, însă, nu au împiedicat continuarea ocupației sovietice și, nici
pâstrarea în captivitate a circa 130.000 de militari români în Uniunea Sovietică, unde mulți au
pierit în lagăre de muncă forțată.

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de

război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de
pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie
1940 - august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a
fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin
condițiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat
cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social",
armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor. La presiunile
URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 -
martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului Național Democrat (constituit în
octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și transporturile (Gheorghe
Gheorghiu-Dej).
Deși URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei,
iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului , totuși contribuția României de partea Aliaților nu
rămâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea și Satu-Mare,
nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera
trasată în 1919/1920 de comisia internațională condusă de geograful francez Emmanuel de
Martonne, care este frontiera actuală.
Nordul Bucovinei și partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei,
împreună cu o parte din fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, a
constituit o nouă republică a URSS denumită "RSS Moldovenească". Aceasta a devenit
independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.
La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu
dominantă comunistă, care deținea 14 ministere. Pentru a-și atrage simpatia populației, acesta
legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt
date la 900.000 de familii de țărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe "greva regală",
adică refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le
aplică. Între 7 și 18 mai are loc procesul mareșalului Ion Antonescu și al principalilor săi
colaboratori; condamnat la moarte, mareșalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniștii asociază
pe mareșal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele
reale indicau victoria decisivă a Partidului Național Țărănesc, rezultatele oficiale falsificate au
prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe
Tătărescu, PNȚ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular). La 30
iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului Național Țărănesc sunt arestați și
trimiși în judecată (vor fi condamnați la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este
dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu ("tovarășă vremelnică de
drum" - cum o taxau cinic comuniștii) este eliminată din Parlament și Guvern.
Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin
abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și plecarea acestuia în exil forțat.