Curs Conf. Univ.

Ion BUCUR

Nicoleta-Lorena Matei (Giurcanu)/Semestrul al II-lea/anul școlar 2019-2020

Referat: Gulagul Siberian, moment al sovietizării românilor

Gulagul Siberian: două cuvinte care concentrează atâtea sentimente, trăiri,

amintiri, suferințe, tragedii ale românilor, cum puține alte cuvinte pot. Este foarte clar
că românii au avut de suferit enorm după ce a fost semnat la Moscova la 23
august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov, de șeful guvernului care era și ministru de
externe al URSS, Viaceslav Molotov și de ministrul de externe german Joachim von
Ribbentrop, în prezența lui Stalin, cât și la sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
care deși a găsit România în tabăra Aliaților, de facto, a fost tratată ca țară învinsă,
mai ales de către U.R.S.S., care și-a impus prin forță propriul guvern și, mai ales,
propriul regim politic.

Putem spune că primii români care au trăit ororile regimului comunist, au fost
cei care au rămas în Basarabia și Bucovina, după ce armata română s-a retras în urma
ultimatului dat de către U.R.S.S. la 26 iunie 1940, în care era stipulat la începutul
ultimatului că: „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a
desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând
prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu
Republica sovietică ucraineană.”. Se poate vedea că deși Basarabia și Bucovina erau
locuite de români în proporție majoritară, în ultimatum era deja specificat că aceste
două teritorii erau populate ”în principal cu ucraineni”. Astfel după ce au intrat în
Basarabia și Bucovina, în data de 2 august 1940, sovieticii au făcut o reorganizare
după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA
Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o
nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea
nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai
mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost
date Ucrainei sovietice.

Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific de la Institutul Naţional pentru Studiul

Totalitarismului, este autoarea studiilor despre deportarea în Siberia a basarabenilor şi
repatrierea lor forţată, expuse în capitolul Represiunea din „Enciclopedia regimului
comunist“. Istoricul vorbeşte despre cele trei mari valuri ale deportărilor suportate de
români în anii 1941, 1949 şi 1951. „Primul val a fost la 12-13 iunie 1941, în urma unei

1
operaţiuni prealabile de arestări cărora le-au căzut victime capii familiei. A urmat al
doilea val, intitulat operaţiunea IUG – Sud din 5-6 iulie 1949. Numai în luna iulie
1949, din numărul total de 2,5 milioane de vieţuitori din Gulag, peste 35.000
proveneau din Basarabia, catalogată de cercetătoarea Elena Postică drept «cea mai
mare deportare a populaţiei basarabene». Ultima deportare în masă s-a petrecut la 31
martie - 1 aprilie 1951, intitulată operaţiunea SEVER - Nord, vizându-i, chipurile, pe
Martorii lui Iehova, motivul real fiind o încercare de ultimă purificare, de data aceasta
pe criterii religioase“, relatează cercetătoarea Flori Bălănescu.

Planul de anihilare a populaţiei „adverse“ începea cu distrugerea elitelor, care

erau arestate şi ucise în temniţele comuniste. Urmau apoi cetăţenii de rând, care erau
scoşi din case, cu tot cu familii, şi trimişi la muncă silnică, în regiuni greu accesibile,
unde clima aspră îi secera. Cei mai tineri erau trimişi pe front, în prima linie, drept
carne de tun pentru trupele inamice. Oamenii erau condamnaţi fără drept de apel
exproprierii şi deportării, fără să fie găsiţi vinovaţi de ceva anume. Doar dacă făceai
parte dintr-un grup etnic despre care liderii comunişti socoteau că putea fi ostil
regimului, deveneai „indezirabil“ şi aveai soarta pecetluită. Supravieţuitorii
deportărilor au relatat brutalitatea cu care s-au făcut descinderile trupelor sovietice:
oamenii erau ridicaţi din case în miez de noapte, închişi în lagăre, executaţi sau trimişi
în surghiun cu tot cu familii. Deportările funcţionau după reţeta holocaustului nazist,
părinţii fiind despărţiţi de copii, soţii - unul de celălalt, fiind trimişi în direcţii diferite,
astfel încât să li se piardă urma. Românii erau încărcaţi în vagoane de marfă pe care
scria ”Emigranți de bunăvoie și trimiși în direcția Siberia. Practica deportării este
descrisă în „Enciclopedia regimului comunist“, publicată în 2011 de Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române. „După război,
deportarea basarabenilor a fost făcută în baza Hotărârii Biroului Politic al CC al
Partidului Comunist al URSS din 6 aprilie 1949, cu privire la deportarea de pe
teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi,
complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei
germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor
sectelor ilegale, cât şi a familiilor enumerate mai sus. Zonele prevăzute în decret
pentru stabilirea deportaţilor au fost Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia, cu menţiunea
«Deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie», cu confiscarea averii şi sub
interdicţia de a lua bunuri personale.

2
 Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația
teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând
cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941 - martie 1944 și
de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost
compensat prin colonizare, dar, simultan, că populația băștinașă românească/
moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul
anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de
15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de
persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia
care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui
teritoriu, au fost capturate de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din
aceștia au fost împușcați sau deportați.

Alți români care au trăit ororile gulagului siberian au fost și soldații români care
au căzut prizonieri trupelor sovietice după ce România, cu aliata ei, Germania, a
participat la Operațiunea Barbarossa. Conform cărții - PRIZONIERI DE RĂZBOI
ROMÂNI ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ DOCUMENTE 1941-1956, unde se
menționează în Studiul Introductiv că ”numărul total al victimelor provenite din rândul
armatei române a fost de 794 562 militari (624 740, în perioada 22 iunie 1941-23
august 1944, și 169 822, în perioada 23 august 1944-9 mai 1945), din care 92 620
morţi, 333 966 răniţi și 367 976 dispăruţi. În Campania din Est, categoria „dispăruţi”
rămâne ecuaţia cu cele mai multe necunoscute până în prezent. În opinia istoricilor
militari, pe Frontul de Est, la capitolul „dispăruţi”, România a pierdut 309 533
persoane , însă deficienţele sistemului de evidenţă sovietic nu permit stabilirea cu
exactitate a tuturor militarilor străini capturaţi de către trupele sovietice, deoarece
mulţi din cei dezarmaţi decedau înainte de a ajunge în lagăre, unde li se întocmea
dosarul personal de evidenţă.”

Aceste date coroborate și cu faptul că U.R.S.S nu era semnatară a Convenției

de la Geneva, a făcut ca tratamentul sovieticilor aplicat soldaților capturați ( și celor
români în particular) să fie unul discreționar și să fie aplicat „Regulamentul cu privire
la prizonierii de război”, aprobat în 1 iulie 1941 de către Consiliul Comisarilor
Poporului al URSS. ”Spre deosebire de Convenţie, în Regulament nu era prevăzută
deţinerea separată a prizonierilor de război pe criterii etnice, nu era stabilită raţia
alimentară pentru fiecare persoană deţinută, nu era prevăzută interdicţia utilizării
prizonierilor de război ca mână de lucru în scopuri militare (fabricarea și transportul
armelor și muniţiilor, construcţia de fortificaţii), nu era recunoscut dreptul de efectuare

3
a ritualului religios, în conformitate cu apartenenţa confesională. Potrivit art. 27 al
Convenţiei, „Subofiţerii prizonieri de război nu vor putea fi supuși decât la o muncă de
supra - veghere”, iar în art. 20 al Regulamentului se preciza că „Soldaţii și subofiţerii,
prizonieri de război, pot fi angrenaţi în activităţi de muncă atât în lagăr, cât și în afara
lagărului, în industria și agricultura URSS”. Semnificativă în acest sens este și
problema raporturilor prizonierilor de război cu instituţiile statului în care erau
deţinuţi. Conform Convenţiei, ei aveau „dreptul să facă cunoscute autorităţilor
militare, sub puterea cărora se află, cererile lor cu privire la regimul captivităţii căruia
îi sunt supuși”, în Regulament însă se menţiona că „Prizonierii de război sunt obligaţi
să se supună administraţiilor lagărelor”. În realitate, în URSS, prizonierii de război
erau lipsiţi de protecţia statului și erau supuși deciziilor aparatului administrativ al
lagărelor. În cazul intentării unei proceduri judiciare împotriva unui prizonier de
război, prin Convenţie acesta avea „dreptul să fie asistat de un apărător calificat ales
de el”, precum și „dreptul să facă recurs împotriva oricărei sentinţe date cu privire la
el”. Astfel de prevederi nu se regăseau în Regulament.”

Doresc să apară aceste informații despre regulamentele adoptate de U.R.S.S. în

legătură cu prizonierii de război, deoarece putem observa că s-a dorit de la bun început
de către Uniunea Sovietelor Socialiste ca toți cei care erau luați prizonieri să nu aibă
parte de drepturile internaționale aplicate de ceilalți participanți la război (cu
mențiunea că Germania nazistă a aplicat același tratament prizonierilor sovietici).
Astfel a fost mult mai facil pentru sovietici să convingă soldații români aflați în
captivitate să renunțe la jurământul dat regelui și regatului României, și să ajungă să se
ofere voluntari în noile divizii create de Armata Roșie : ” Tudor Vladimirescu” și
”Horia, Cloșca și Crișan”. Folosindu-se de amenințarea deportării în Gulagul siberian,
atât la populația civilă, cât și la soldații români, de aplicarea efectivă a acestei măsuri,
sovieticii au ”reușit” să implementeze comunismul în noul stat sovietic R.S.S
Moldovenesc, deși numărul simpatizanților comuniști era infim. Același lucru s-a
întâmplat, mai târziu, și în noua Republică Populară România.

Profesorul de istorie Dragoş Dragomir de la Liceul I.C. Brătianu din Constanţa

oferă o imagine a acelor vremuri, în care societatea era epurată de elementele
considerate duşmănoase. „Epurările erau o modalitate de a forţa regiunile sau
naţionalităţile să se subordoneze total lui Stalin. Pretextele erau asasinarea unor înalţi
demnitari sau aşa-zisa descoperire a unor conspiraţii contrarevoluţionare. Urmau
arestări, procese publice, mărturii obţinute prin tortură fizică şi psihică. Victimele erau
membri importanţi ai Partidului Comunist (bolşevic), oficialităţi din guvern, cadre
superioare ale armatei, comunişti străini care trăiau în U.R.S.S. Este greu de dat o

4
explicaţie precisă a motivelor pentru care Stalin a iniţiat o asemenea teroare. Istoricii
sunt de acord că aici s-a manifestat un comportament care depăşeşte raţiunea sau
logica“, precizează profesorul Dragoş Dragomir.

Deși Gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parțial
deschise, generațiile actuale știu încă foarte puține despre acest fenomen. Există
memoriale, dar într-un număr redus, iar foștii torționari nu au fost judecați. Cu doar
câteva mici excepții, nu au existat investigații oficiale, nu au existat anchete
guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Anne Applebaum in cartea sa
«GULAGUL» puncta două probleme principale: prima, despre actualii lideri ai
Rusiei, în bună parte foști ofițeri KGB care nu au vreun interes să facă publice crimele
comise de organizația din care au făcut parte, iar a doua problemă e legată de
mentalitate: să vorbești despre Gulag e privit ca o slăbiciune națională, care ar putea
dăuna imaginii țării.

Doar încurajând generațiile viitoare să citească și să asculte mărturiile

victimelor comunismului, vom putea spera că aceste orori nu se vor mai repeta și,
totodată, cei care vor veni după noi vor putea aprecia la adevarata valoare esența
cuvântului LIBERTATE !