VASILE BUGA, Lumini si umbre.

Relatiile economice romano-

sovietice 1965-1989, INST, Bucuresti, 2019

Vasile Buga este un distins diplomat si istoric roman, s-a nascut pe data de 19 decembrie
1938, in comuna Sarateanca din judetul Buzau. El a fost primul diplomat care a contribuit la
conferirea unei noi dimensiuni a colaborării pe linia arhivelor centrale din România și Federația
Rusă, exact în perioada în care autoritățile sovietice au fost mai permisive cu accesul străinilor, deci
și al istoricilor nostri la unele documente esențiale. A sprijinit, de asemenea, procesul înființării
primei Comisii a istoricilor români și ruși, devenind, ulterior, vicepreședinte al părții române în
cadrul acesteia. După ieșirea la pensie, istoricul diplomat și-a continuat activitatea ca cercetător
științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, inclusiv în
calitate de coordonator al Centrului de Studii Ruse și Sovietice, care poartă numele reputatului
istoric ,,Florin Constantiniu”.
Lumini si umbre. Relatiile economice romano-sovietice 1965-1989, INST, Bucuresti, 2019,
este o continuare a celor două volume anterioare consacrate de autor evoluției relațiilor politice
româno-sovietice în anii 1965-1989: „Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989”
și „Sub lupa Moscovei. Politica externă a României. 1965-1989”.
Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două
decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Autorul a marturisit ca, lucrand asupra cartii, a introdus in circuitul stiintific un volum mare
de noi date din arhivele de dinainte de 1989, ale MAE roman si ale Arhivelor Nationale.
Lucrarea se deschide cu „Argumentul” autorului, si este departe de a fi una „arida” (epitet
preluat de la autor), acesta incearca sa ne atraga atentia ca „lucrarea de fata reprezinta o incercare de
analiza obiectiva a evolutiei sinuase a relatiilor economice romano-sovietice, intr-o perioada
complexa a istoriei contemporane a Romaniei”. La temelia analizei efectuate de autor se afla
documente pastrate in arhivele romanesti si sovietice, lucrari ale unor autori romani si rusi, precum
si din alte tari. Scopul a fost acela de a introduce in circuitul stiintific din Romania surse, studii si
articole, opinii mai putin sau deloc cunoscute cititorului roman.
Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două
decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Cartea este structurata pe 5 capitole, fiecare capitol cuprinzand alte subcapitole, numerotate
cu litere mici de tipar, in ordine alfabetica.Toate cele cinci capitole ale lucrarii sunt presarate cu
stenograme adunate din arhivele romanesti si sovietice.
CAPITOLUL 1. Evolutia relatiilor economice romano-sovietice in anii 1945-1965

Primul capitol cuprinde unusprezece sectiuni care urmaresc in mod gradual atat relatiile
economice romano-sovietice cat si cele politice, incepand cu „ Povara Conventiei de Armistitiu ”
din 1944 si terminand cu „ Limpezirea apelor. Convorbirile romano-sovietice. Moscova, iulie 1964
” . Cititorul va face cunostinta pe toata perioada lecturii cu foarte multe citate din documentele
arhivelor si va fi impresionat de eforturile Romaniei de a pune pe o baza echilibrata relatiile
economice cu URSS.
Romania a fost obligata imediat dupa semnarea la 12 septembrie 1944 a Conventiei de
Armistitiu , sa se concentreze in conditii extrem de vitrege, in plina desfasurare a razboiului pe
indeplinirea stricta a prevederilor acesteia. Prin articolul 11 din Conventia de Armistitiu Romania
era obligata sa plateasca 300 milioane dolari SUA, (in valuta anului 1938), platibili in timp de 6 ani
in marfuri, (produse petrolifere,cereale, materilae lemnoase, vase maritime si fluviale,diverse
masini).
In perioada 23-25 ianuarie 1945 reprezentantii partii romane au prezentat celor de la
Moscova situatia economica grea din Romania, precizand ca zonele cele mai fertile ale tarii
fusesera afectate de seceta si ca exista pericolul de a nu se putea asigura nici macar necesarul pentru
consumul intern de cereale. S-au prezentat de asemenea dificultatile intampinare de guvernul roman
in asigurarea intretinerii Armatei Rosii stationate pe teritoriu romanesc.
In acest capitol este scoasa in evidenta implementarea tehnologiei sovietice in România, care
a dus la dezvoltarea industriei românești.
In legatura cu obligatia livrarii de cereale a Romaniei catre URSS, pe perioada secetei
(1945) aflam ca reprezentatii guvernului sovietic cad de acord ca sa amane pe anul urmator livrarea
celor 20 mii tone de gau si 44 mii tone porumb.
In aceasta parte a cartii sunt prezentate si opinii diferite ale cercetatorilor romani si rusi
despre preluarea modelului stalinist de construire a socialismului in tarile Europei de Est. Intrebarile
acestora raman sa primeasca si azi raspunsuri ipotetice. Istoricul Florin Constantiniu isi pune singur
intrebarea : „Oare, Stalin avea un plan pe etape de comunizare a spatiului intrat in zona de influenta
sovietica sau acesta a reactionat la contexte politico-militare si abia in a doua jumatate a anului
1947- replica la planul Marshall- a decis sa impuna modelul sovietic”? Nu exista documente care sa
confirme raspunsul lui Stalin la toate aceste idei iar cercetatorii rusi considera ca Stalin intentiona sa
creeze un brau de securitate prin instalarea in aceste tari a unor regimuri prietenoase URSS sau
organizarea interna a acestora dupa modelul sovietic.
Istoricul Dan Catanus facand un rezumat al evolutiei ulterioare a Romaniei, subliniaza ca „va urma
schema generala: va respinge planul Marshall, sub pretextul imixtiunii in treburile interne, va
elimina ultimii tovarasi de drum din guvern (noiembrie 1947), va aboli monarhia prin forta,
proclamand Republica Populara (la 30 decembrie 1947), va aproba o constitutie de tip sovietic
(aprilie 1948), va declansa procesul de nationalizare (iunie 1948), apoi pe cel de colectivizare
(martie 1949). In Romania, modelul sovietic si-a pus amprenta mai mult decat in celelalte tari din
sfera de influenta a URSS, pe accentul pus pe colectivizare, industrializare masiva neglijarea
productiei bunurilor de larg consum.
Cu prilejul intalnirii din 7 februarie 1948 a liderilor romani cu V. Molotov, Gheorhe Gheorgiu-Dej
aflam despre intelegerea dintre guvernele roman si bulgar privind construirea unui pod peste
Dunare. Gheorgiu-Dej a precizat ca partea romana dorea „sa infaptuiasca o dorinta a tovarasului
Stalin privind constructia canalului dintre Dunare si Marea Neagra”, precizand ca la edificarea celor
doua constructii puteau fi atrase si alte tari, de exemplu, Cehoslovacia, Polonia si Bulgaria.
 Odata antrenata in programul de dezvoltare a economiei, conducerea romana s-a confruntat
cu o lipsa acuta de cadre pregatite, aceasta fiind nevoita sa apeleze foarte des la sprijinul conducerii
sovietice. Aceasta nevoie asidua de asistenta tehnica sovietica in solutionarea unor probleme
importante ale economiei s-a materializat la 5 februarie 1950, incheindu-se astfel o Conventie
privind detasarea de de specialisti sovietici in Romania.
In urmatorii ani au fost puse bazele unor intelegeri bilaterale , iar la data de 8 mai 1945 a
fost semnat un acord comercial cu URSS, prin care se urmau sa se creeze viitoarele societati mixte
sovieto-romane. Ulterior, la 31 martie şi 18 septembrie 1954, 12 din 16 societăţi au fost desfiinţate
(Sovrompetrol, Sovromasigurare şi Sovromcuarţ au funcţionat până în 1956).
Dupa incetarea din viata a lui I.V. Stalin, in politica noii conduceri sovietice se constata o
modificare de pozitie, manifestata atat in revederea propriei politici promovate pana atunci, cat si
printr-o abordare mai critica a situatiei din tarile de democratie populara , inclusiv in Romania.

La 4 iulie 1953, ambasadorul sovietic la Bucuresti, A. Lavrentiev si Iuri Andropov, inspector

in MAE al URSS, au elaborat o nota „Cu privire la situatia din Romania”,cuprinzand o analiza
extrem de critica a situatiei economice din Romania la acea vreme. Conducerea romana era supusa
unui adevarat rechizitoriu din partea liderilor de la Kremlin. Discutiile purtate au fost unele deosebit
de critice fata de politica economica a conducerii romane, liderii sovietici considerand ca situatia
dezastruasa era ascunsa, „musamalizata”. Nemultumirea acestora viza si „politica ciudata” de
comert exterior a Romaniei care desi avea recolte slabe de cereale se ambitiona sa le exporte, pentru
a importa metal. De tot acest dezastru economic prezentat se facea vinovata si partea sovietica care
„impinsese” tara noastra in situatia respectiva.

Planul de masuri intocmit de reprezentantii romani in vederea corectarii greselilor savarsite

preconiza reducerea investitiilor pentru dezvoltarea industriei si a transporturilor de la 60% la 42%,
reducere obtinuta prin renuntarea la continuarea construirii Canalului Dunare-Marea Neagra si
amanarea construirii acestuia pentru cincinalul urmator, limitarea importurilor pentru aparare la cca
20-25% din totalul investitiilor, urmand ca reducerile rezultate sa fie alocate pentru dezvoltarea
agriculturii, diminuarea importurilor de metale feroase, neferoase, a masinilor si utilajelor, pentru
asigurarea unei balante echilibrate de comert exterior si de plati, revederea importurilor speciale din
Cehoslovacia, Polonia si Ungaria, dezvoltarea exportului de produse industriale si semifabricate, in
conditiile mentinerii la limita a exportului de alimente, dupa asigurarea nevoilor interne.

Gheorgiu-Dej recunoaste in discutiile purtate cu reprezentantii sovietici erorile facute ,

volumul disproportionat de investitii fata de venitul national, grabirea ritmului industrializarii, in
primul rand al industriei grele si constructoare de masini, cheltuielile de aparare.

Dupa analiza efectuata, partea romana s-a vazut nevoita sa ceara sprijin tot conducerii
sovietice, credite sovietice pentru redresarea economiei romanesti.

Conducerea sovietica a fost nevoita sa recunoasca dupa inceperea tulburarilor din 1956, in
Polonia si Ungaria, caracterul inechitabil al raporturilor URSS cu statele socialiste. O expresie a
acestei recunoasteri este „Declaratia guvernului URSS cu privire la bazele dezvoltarii si intaririi
prieteniei si colaborarii intre URSS si celelalte tari socialiste”, din 30 octombrie 1956.

In primavara anului 1958, dupa retragerea trupelor sovietice si a consilierilor sovietici si pe

fondul agravarii polemicii sovieto-chineze, conducerea romana a considerat ca-si poate afirma cu
mai mult curaj opiniile sale, implicandu-se in colaborarea CAER. În aceeasi perioada au fost
refăcute relaţiile cu Iugoslavia.

La începutul anului 1964, România a respins public “planul Valev” prin care ar fi fost creat
un “complex economic interstatal” (Basarabia, sudul Ucrainei, sud-estul României şi nordul
Bulgariei). În această atmosferă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să imprime un nou curs
regimului politic, dând semnalul începerii desprinderii României de pe orbita Uniunii Sovietice.

Între 15 – 22 aprilie 1964, în cadrul Plenarei Lărgite a CC al PMR, a fost dată publicităţii
Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale, considerat apoi primul pas într-o politică de emancipare relativă faţă de URSS.
Declaratía a fost pregătită din timp și cu multă grijă, în mare secret, a fost redactată de un grup de
activişti de partid din care a făcut parte şi Gheorghe Apostol.

Deși colaborarea țărilor membre ale CAER a asigurat în anii 1960-1970 o dezvoltare
economică relativ stabilă, spre sfarsitul anilor 1970 modelul diviziunii socialiste a muncii a început
să dea rateuri. Cercetatoarea rusa, Tatiana Pokivailova semnala ca „elementul care a dus la
„rateurile” sistemului și la prăbușirea ulterioară este tocmai planificarea centralizată de tip stalinist.
Acest tip de planificare, care a dat rezultate economice formidabile pentru URSS în anii 20-30-40 a
devenit un element anchilozat prin inerția sa de cel puțin un an odată cu dezvoltarea și mai ales
schimbarea rapidă a tehnologiilor și apariția unor produse noi în decurs de mai puțin un an. Iar
dezvoltarea explozivă a informaticii „a pus capac” unui sistem perimat, lipsit de dinamism”.

Ideea acestui plan de întemeiere a unei zone economice comune româno-bulgare în bazinul
Dunării de Jos, zonă axată cu precădere pe agricultură, precum și proiectul de „diviziune
internațională a muncii” în cadrul CAER, unde României i-ar fi revenit doar rolul de producător
agricol, a stârnit mare vâlvă în România și o reacție categorică de respingere.

CAPITOLUL 2. Un nou start in relatiile economice romano-sovietice. 1965-1970

In deschiderea acestui capitol este prezentata convorbirea purtata la Bucuresti, la 25 martie

1965, de o delegatie a PMR, condusa de proaspat alesul prim-secretar, Nicolae Ceausescu, cu
delegatia de partid si guvernamentala URSS, condusa de A.I. Mikoian, membru al prezidiului CC al
PCUS. Nicolae Ceausescu a exprimat hotararea PCR de a face tot ceea ce depindea de el pentru
intarirea relatiilor cu PCUS, subliniind ca pentru aceasta este nevoie de mai multa „incredere”.
Delegatia de partid si guvernamentala romana in frunte cu Nicolae Ceausescu a efectuat o
vizita in Uniunea Sovietica, intre 3-11 septembrie 1965. In cadrul convorbirilor purtate cu aceasta
ocazie cu delegatia de partid si de stat sovietica in frunte cu Leonid Brejnev, prim-secretar al CC al
PCUS, nu s-a pus accentul pe problemele colaborarii economice romano-sovietice, ci pe relatiile
politice. Discuţiile purtate cu acest prilej au arătat că în relaţiile româno-sovietice existau în
continuare numeroase divergenţe. Despre problema tezaurului românesc s-a discutata de doua ori pe
parcursul vizitei la Moscova, iar Brejnev a considerat ca aceasta problema „ atata spiritele”. Nicolae
Ceausescu s-a opus ferm ideii de a considera problema tezaurului incheiata.
Aici apar tot mai multe date factuale despre negocieri iar noii actori politici externi intra in
scena intre anii 1960-1974. Convorbirile romano-sovietice din septembrie 1965 au scos la iveala
interesul real al conducerii romane de a intretine o colaborare intensa cu Uniunea Sovietica in
domeniul economic, avand in vedere nevoia continuarii programelor de industrializare incepute,
obiectiv ce putea fi atins doar printr-o stransa colaborare.
Din convorbirea din ianuarie 1966 la Moscova cu Ministrul Comertuluii Exterior al URSS,
N.S. Patolicev, vicepresedintele Guvernului Roman , Gheorghe Radulescu, reprezentantul Romaniei
in cadrul Comitetului Executiv al CAER, i-a explicat interlocutorului sau ca multa vreme
propaganda sovietica a calificat in mod exagerat orice schimburi comerciale ca ajutor unilateral
sovietic acordat de URSS tarilor socialiste. Se pare ca aceste relatii bilaterale incep sa intre pe un
fagas normal, iar partea romana se arata multumita de sprijinul oferit de specialistii sovietici.
 K.T. Mazurov , membru al Biroului Politic al CC al PCUS, scoate in evidenta , intr-o
discutie purtata cu ambasadorul roman, in data de 20 august 1966 ca relatiile romano-sovietice se
dezvoltau „cu succes si multilateral”, ca „in ultimul timp s-au incheiat o serie de contracte, pe baza
de credite”. Tot Mazurov aprecia ca Romania proceda „foarte bine” prelucrand intreaga cantitate de
petrol pe care-l extragea si nu exporta petrolul brut. In schimb oferea o explicatie ca Uniunea
Sovietica trebuia sa exporte petrol brut in special tarilor socialiste (cca 33 mil tone), recunoscand ca
pierdea foarte mult de pe urma acestor exporturi, considerand insa ca „ prietenii trebuiau ajutati” ,
iar acestia cereau doar petrol brut.
Dezvoltarea relatiilor economice romano-sovietice in anul 1967 s-a desfasurat insa pe
fondul unor suspiciuni privind politica interna a Romaniei. Ambasada sovietica remarca in mod
corect ca PCR continua „sa promoveze linia de industrializare a tarii, dezvoltarea in continuare a
agriculturii, a stiintei, culturii si invatamantului, cresterea bunastarii materiale a celor ce muncesc”,
precum si ritmul „deosebit de rapid ” al ramurilor de varf ale economiei (15% - constructia de
masini, 24% - chimia, 26% - energia electrica), ceea ce situa Romania „ printre primele tari ale
Europei dupa ritmul de crestere a productiei industriale”. Tot Ambasada scoate in evidenta faptul ca
„cel mai important rezultat al activitatii partidului a fost cresterea bunastarii intregului popor”.
In Nota din 12 octombrie 1967, inaintata de Ministerul Comertului Exterior al URSS catre
CC al PCUS se mentiona printre altele ca asistenta tehnica acordata Romaniei de catre Uniunea
Sovietica era orientata spre partea energetica: industria de prelucrare a petrolului si chimica;
constructoare de masini; metalurgia feroasa si neferoasa; precizandu-se ca ponderea ramurilor
respective reprezenta 98% din intreaga assistenta tehnica. Se sublinia ca la 1 iulie 1967, in Romania
fusesera construite si date in exploatare 86 obiective. In mod special se scotea in evidenta situatia
exacta a specialistilor sovietici (2471), trimisi in Romania , intre anii 1948 – 1967, precum si
situatia specialistilor romani (1240), trimisi in Uniunea Sovietica, in aceeasi perioada, pentru
pregatire tehnico-productiva. De asemenea, la acea data existau in Romania, 153 de specialisti
sovietici pentru acordarea de asistenta tehnica, iar in anul 1967, fusesera livrate utilaje si materiale
pentru 5 obiective, dintre care: termocentralele electrice „ Galati”, „Bucuresti – Sud”, „Borzesti”,
Hidrocentrala „Portile de Fier” si combinatul metalurgic din orasul Galati.
In finalul Notei se mentiona ca parte romana manifestase interes pentru livrari comune cu
organizatii sovietice de utilaje pentru intreprinderi complete din diferite ramuri industriale destinate
tarilor in curs de dezvoltare, se sublinia ca fusesera examinate propunerile ambelor parti, in vederea
adancirii colaborarii economice si tehno – stiintifice in diferite domenii de interes reciproc. Se
preciza ca era de asteptat ca pe viitor, partea romana sa construiasca o uzina de cauciuc sintetic si o
uzina pentru prelucrarea uraniului, ambele cu asisitenta tehnica sovietica.
Romania era preocupata si de extinderea relatiilor economice cu alte state, mai ales cu cele
occidentale , dar nu scapa din vedere dezvoltarea relatiilor economice cu URSS. ( sedinta
Prezidiului Permanent al Comitetului Politic al CC al PCR, din 9 noiembrie 1967).
Nicolae Ceausescu a evidentiat necesitatea adoptarii de ambele parti a unor masuri pentru
respectarea la termen a acordurilor economice incheiate intre cele doua guverne, gasirea de solutii
care sa nu creeze greutati niciuneia dintre parti. In acest sens face referire la intentia organelor
sovietice de resort de a reduce la jumatate importul convenit de utilaj petrolier din Romania , articol
cu pondere importanta in exportul romanesc. Leonid Brejnev a evidentiat preocuparea organelor
sovietice de a mari exportul in Romania de minereu de fier, fonta, cocs, laminate,concentrat de
apatita, bumbac. La randul sau a insistat pe majorarea exportului romanesc in URSS a unor produse
ale industriei petroliere si chimice, zinc, plumb,bunuri de larg consum.
Primele semne ale incetinirii ritmului colaborarii economice romano-sovietice incep odata
cu anul 1968. Acestea se accentueaza dupa retragerea, la 29 februarie 1968 a delegatiei PCR de la
intalnirea pregatitoare a Conferintei Internationale a partidelor comuniste si muncitoresti
desfasurate la Budapesta.
 La data de 25 martie 1968, Romania atentiona ca se acumulasera o serie de elemente care
evidentiau „o accentuare vizibila a tendintei de a exercita presiuni asupra Romaniei, prin actiuni
simultane, atat in cadrul bilateral cat si in Organizatia Tratatului de la Varsovia si CAER”.
Dezaprobarea publică de către conducerea română a intervenţiei armate în Cehoslovacia a
trupelor celor cinci state ale Tratatului de la Varşovia a tensionat la maximum relaţiile româno-
sovietice. În aceste circumstanţe, conducerea română, neinteresată în perpetuarea situaţiei cu efecte
negative asupra relaţiilor economice a socotit potrivit să transmită Moscovei, semnale indicând
dorinţa normalizării relaţiilor dintre cele două partide şi tari. Se cuvine remarcat, totodată, că nici
conducerea sovietică nu era interesată în continuarea adâncirii tensiunii în relaţiile cu România, al
cărei prestigiu pe arena internaţională crescuse în urma atitudinii sale curajoase din august 1968.
Partea romana semnala la data de 16 mai 1969 o serie de neajunsuri in respectarea de catre
partea sovietica a prevederilor Acordului comercial de lunga durata romano-sovietic. Premierul
roman, Ion Gheorghe Maurer, a mentionat ca din 141 de propuneri convenite , 122 fusesera facute
de partea romana si doar 19 de parte sovietica, incheindu-se contracte doar pentru 12 actiuni. A
semnalat totodata intarzierea construirii in Romania a unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine
de imbogatire a uraniului, precum si a unei uzine de cauciuc poliizoprenic.
Cu aceeasi ocazie, Nicolae Ceausescu a abordat pentru prima data posibilitatea importului
din URSS a unei anumite cantitati de titei, precizand ca titeiul din resursele interne , de cca 13 mil
tone era insuficient si ca Romania recursese la importuri in ultimii ani. Cei doi lideri romani au
propus realizarea unei cooperari industriale intre cele doua tari, in special in domeniul petrochimiei.
Atat Leonid Brejnev cat si premierul sovietic Kosighin, s-au aratat receptivi la propunerile
delegatiei romane privind intensificarea colaborarii economice, cresterea volumului schimburilor
comerciale, examinarea la nivel de experti a problemelor legate de constructia in Romania a
combinatului pentru producerea cauciucului poliizoprenic. Nicolae Ceausescu si-a exprimat
nemultumirea fata de ritmul cresterii schimburilor comerciale si cooperarii romano-sovietice, mult
mai scazut decat decat cel inregistrat de URSS in relatiile cu celelalte tari membre ale CAER,
exprimand speranta ca cele doua parti vor gasi cai pentru extinderea acestora in cincinalul 1971-
1975.
Semnarea Tratatului politic de baza romano-sovietic, 7 iulie 1970, la Bucuresti a fost de
natura sa stimuleze relatiile economice dintre cele doua tari iar in bilantul schimburilor comerciale
de la sfarsitul anului 1970 se semnala o crestere simtitor mai mare in comparatie cu cincinalul in
curs.
Inundatiile care s-au abatut asupra Romaniei in primavara anului 1970 au prilejuit
manifestarea unei solidaritati autentice din partea Uniunii Sovietice. Romania a primit in acea
perioada un ajutor din partea URSS in valoare de cca 88,2 mii ruble.

CAPITOLUL 3. Mutatii incurajatoare in relatiile economice romano-sovietice 1971-1980

Acest capitol prezinta debutul cu poticneli, intre anii 1971-1980 al relatiilor economice
romano-sovietice. Ambasada romana sesiza cresterea numarului de reclamatii la livrarile de
incaltaminte, confectii, considerand ca asigurarea conditiilor de calitate este „cea mai importanta”
dintre toate problemele exportului romanesc in URSS. Partea sovietica, nemultumita de aceasta
situatie incepe sa aplice „controlul pe bucata”, forma care nu se aplicase la marfurile altor tari
socialiste. Se crease o stare de incordare si de neincredere intre cele doua tari, iar partea romana
renuntase la unele importuri speciale (de tehnica militara). Din aceasta cauza se incalcau prevederile
Protocolului comercial pe anul 1971.
URSS, preocupata de aceasta situatie prezinta drept solutie achizitionarea de catre partea
romana a altor marfuri sovietice sau reducerea exporturilor romanesti din Uniunea Sovietica.
 România a produs pentru URSS utilaj chimic și utilaj petrolier, rulmenți, mobilă,
încălțăminte, nave maritime și fluviale, barje. În comerțul cu țările socialiste, România a căutat să
construiască o relația cat mai echilibrată. Iar țările socialiste membre CAER, au rămas partenerii
economici principali ai României. O balanță de plăți pozitivă în comerțul cu acestea a compensat
parțial pierderile pe care țara le-a avut prin extinderea legăturilor sale cu lumea capitalistă.
Presat de nevoile interne, in sfera materiilor prime, Nicolae Ceauasescu a folosit o noua
intalnire din Crimeea , cu liderul sovietic , desfasurata la 1 august 1973, pentru a solicita Uniunii
Sovietice livrarea unei cantitati de 5 milioane tone titei si majorarea exportului de gaze naturale.
Liderul roman a subliniat disponibilitatea Romaniei de a participa in Uniunea Sovietica la realizarea
unor gazoducte si oleoducte, exprimand nedumerirea fata de excluderea Romaniei din programele
CAER care prevedeau construirea acestora.
Nicolae Ceausescu precizeaza ca problema ridicata de el nu este una economica ci una
politica, rugandu-l pe Leonid Brejnev sa reflecteze asupra acestui lucru. Luand nota de solicitarile
omologului sau roman, liderul sovietic incearca sa convinga ca nu exista nici un fel de incercari de
discriminare a Romaniei. Acesta ii atrage atentia lui Ceausescu asupra acumularii datoriei externe,
neintarziind sa apara obstacole in calea colaborarii economice romano-sovietice.
Contrar dorintelor celor doua tari de a creste volumul schimburilor comerciale dintre ele, nu
au fost putine cazurile in care superficialitatea, lipsa de exigenta a producatorilor, au afectat
increderea reciproca, generand o atitudine circumspecta a partii sovietice fata de capacitatea
partenerilor romani de a indeplini la termen si in parametri de calitate obligatiile asumate.
In acest capitol intilnim si acele „pagini de solidaritate sovieto-romane” in care sunt evidentiate
reactiile prompte atunci cand Romania s-a confruntat cu o serie de calamitati naturale.
În anii 70, România pare o țară decisă să se modernizeze. În 1972, Bucureștiul decide să
devină membru al Fondului Monetar Internațional. În relația cu SUA, beneficiază de Clauza
Națiunii celei mai Favorizate. Pentru a importa echipamente vestice și pentru a-și dezvolta industrii,
țara apelează la credite. De la o datorie publică de sub jumătate de miliard se depășeșc în câțiva ani
10 miliarde de dolari. Partea cea mai mare a împrumuturilor e făcut după 1975 și intr-un stil haotic.
Doar 20% din sumă este atrasă de la FMI, restul de la bănci comerciale, cu costuri fluctuante.
Momentul în care România decide să se expună capitalurilor străine este cel mai prost. În
anii 70 sunt decontate politicile laxe și chiar experimentale din anii 60. Era final de ciclu. În 1971,
Statele Unite renunță la etalonul aur și iese din sistemul Bretton Woods, stabilit după cea de-a doua
conflagrație mondială. Inflația își arată zâmbetul perfid în întreaga lume. La interval de câțiva ani
lumea trece prin șocul unor crize petroliere uriașe, 1973 și 1979. România ajunge de fapt la spartul
târgului și cu vechile obsesii: de a dezvolta industriile grele - siderurgie, energie, petrol și
petrochimie.

CAPITOLUL 4. Batalia pentru majorarea livrarilor de materii prime din URSS (1981-1984)
La începutul anilor 80 barilul de țiței ajunge să depășească o sută de dolari în banii de astăzi,
iar România era surprinsă cu supracapacități. În noul context, lumea occidentală se reorientează
către noi industrii, comunicații, computere, în timp ce România trebuie să plătească pentru creditele
făcute pentru o industrializare făcută pe vechea tehnologie, energofagă, chiar atunci când resursele
devin scumpe.
Dobânzile ajung împovărătoare, la 20%. Dar asta era epoca, în condițiile în care dobânda-
cheie a Rezervei Federale Americane era de 11%. România incepe sa se confrunte cu plata datoriei
externe, ratele la împrumuturi ajung la 2 miliarde de dolari în 1981. În 1982, România ajunge în
încetare de plăți.
Nicolae Ceaușescu decide să plătească datoria în întregime, chiar și înainte de termen.
Creditorii internționali erau deschiși în acea vreme la negocieri, la o reeșalonare, pentru a face
sarcina mai ușoară, însă puterea de la București decide să plătească pe graficul vechi și anticipat.
Economia este orientată către export pentru a genera valuta necesară acoperirii datoriei. Între
importul de materii prime pentru o industrie ineficientă și plata împrumuturilor, nu mai e loc de
import de bunuri care să facă viața mai ușoară.

Când industria pentru care se făcuse îndatorarea nu mai face față, în efortul de export intră și
agricultura. În ansamblul său, economia românească dădea semne de slăbiciune încă de la începutul
anilor 70. Ion Gheorghe Maurer îi atrăgea atenția atunci lui Nicolae Ceaușescu asupra pericolului
venit din investițiile prea mari în industrializare.

CAPITOLUL 5. Colaborarea economica romano-sovietica in anii Perestroikai. 1985-1989

După alegerea în funcţia de secretar general al CC al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, la 11

martie 1985, raporturile româno-sovietice au intrat într-o etapă nouă.
Apariţia în fruntea partidului, iar ulterior a statului sovietic, a lui Mihail Gorbaciov, un
conducător energic, a fost de natură să scadă interesul Occidentului faţă de Nicolae Ceauşescu, până
atunci recunoscut şi apreciat prin politica de independenţă faţă de Moscova. Politica de reforme
economice şi politice pe plan intern, ca şi deschiderea amplă pe arena internaţională iniţiată de noul
lider de la Kremlin sub lozinca perestroika şi glasnost („restructurare“ şi „transparenţă“) au luat prin
surprindere conducerea română.
Nicolae Ceauşescu nu a înţeles multe din planurile noului lider sovietic, inclusiv planul cel
mai important, renuntarea din partea Moscovei la orice intenţii de a se mai implica în problemele
ţărilor socialiste, lăsând conducătorilor acestora răspunderea directă pentru politica pe care o
promovau. Liderul român nu putea ignora dezvoltarea raporturilor cu această ţară, presat, în primul
rând, de nevoia asigurării materiilor prime necesare industriei şi asigurării unei pieţe de desfacere
pentru propriile produse. Nu avea niciun motiv să neglijeze raporturile cu URSS, cu atât mai mult
cu cât prinncipiile pentru care militase încă de la instalarea sa în fruntea PCR, şi care îi pricinuiseră
atâtea necazuri, acum erau proclamate cu fermitate de noul lider de la Kremlin. Interesat în
stabilirea unor contacte mai strânse cu Gorbaciov, Nicolae Ceausescu i-a adresat acestuia invitaţia
de a face o vizită în România chiar în anul 1985.
Participarea unei delegaţii a PCR condusă de Ceauşescu la cel de-al XXVII-lea Congres al
PCUS şi întrevederea lui cu Mihail Gorbaciov aveau să indice, de asemenea, voinţa celor două părţi
de a conlucra.
Disponibilitatea pentru dezvoltarea relatiilor româno-sovietice a fost semnul sub care s-a
desfăşurat vizita întreprinsă de o delegaţie română condusă de Ceauşescu la Moscova, la 16 mai
1986, la încheierea căreia au fost semnate o serie de programe şi acorduri de colaborare în
domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi cultural.
După o serie de ezitări, Mihail Gorbaciov a acceptat să viziteze România (25-27 mai 1987),
din dorinţa de „a sparge blocada informaţională“ faţă de reformele din URSS şi a-l convinge pe
omologul său de necesitatea unei democratizări autentice a regimului. Înţelegerea realizată în urma
vizitei răspundea de fapt scopului urmărit de conducerea română: impulsionarea relaţiilor
economice dintre cele două state, dictată de nevoile presante ale României. Impresiile lui Ceauşescu
după această vizită evidenţiau faptul că acesta înţelesese foarte bine cursul noii politici iniţiate de
Gorbaciov şi, totuşi, se încăpăţâna să persevereze în promovarea unei politici interne ce se dovedea
falimentară.
Deosebirile de vederi evidenţiate pe parcursul vizitei secretarului general al CC al PCUS nu
au fost de natură să diminueze volumul şi intensitatea schimburilor româno-sovietice. Acestea au
fost marcate de participarea unei delegaţii române conduse de N. Ceauşescu la festivităţile de la
Moscova consacrate celei de-a 70-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, precum şi de vizita
oficială în România, în mai 1988, a lui Andrei Gromîko, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem
al URSS, căruia Ceauşescu s-a străduit să-i rezerve o primire extrem de caldă, în speranţa că îl va
convinge de politica promovata de conducerea română.
Vizita oficială de răspuns la Moscova, întreprinsă în perioada 4-6 octombrie 1988, de
Nicolae Ceauşescu, însoţit de Elena Ceauşescu, a scos în evidenţă divergenţele ireconciliabile care
îi separau pe cei doi lideri în abordarea chestiunilor teoretice şi practice ale construcţiei socialiste.
În cadrul convorbirilor oficiale, Ceauşescu a insistat pe dezvoltarea colaborării în sfera economică.
Făcând bilanţul convorbirilor, Mihail Gorbaciov s-a declarat satisfăcut de discuţiile purtate,
subliniind că, în general, poziţiile celor două ţări coincideau, iar deosebirile care existau priveau
doar activitatea practică şi abordările concrete
Pe parcursul anului 1989, pe măsura izolării tot mai pronunţate a României pe arena
internaţională, contactele la nivel înalt dintre cele două partide au scăzut în intensitate, iar relaţiile
româno-sovietice au atins un grad maxim de încordare, pe măsura prăbuşirii regimurilor din țările
socialiste central și est-europene. Tot mai îngrijorat de evolutiile din aceste ţări, Nicolae Ceauşescu
începe să suspecteze conducerea sovietică de faptul că nu este străină de declanşarea unei campanii
concertate îndreptate împotriva României. Ştirea privind organizarea întâlnirii sovieto-americane la
nivel înalt din 2-3 decembrie 1989, la Malta, a fost primită cu rezerve serioase de către liderul
român, care nu s-a sfiit să transmită liderului sovietic obiecţiile sale faţă de agenda convorbirilor,
care depăşea problematica relaţiilor bilaterale. Acesta a exprimat, de asemenea, îndoiala faţă de
oportunitatea participării sale la întâlnirea din 4 decembrie a conducătorilor partidelor comuniste şi
muncitoreşti din statele Tratatului de la Varşovia şi a condiţionat participarea la aceasta de
organizarea, cu acest prilej, a unei întâlniri la vârf româno-sovietice.
Solicitarea unei asemenea întâlniri, acceptată de conducerea sovietică, a fost determinată de
dorinţa liderului român de a aborda o serie de probleme ale colaborării economice, îndeosebi
chestiunea importului de materii prime pentru nevoile economiei româneşti, aflată într-o criză
profundă, cu impact serios asupra nivelului de trai al populaţiei. Pledoaria liderului român pentru
organizarea unei conferinţe care să examineze soarta socialismului a fost primită cu rezerve de către
Gorbaciov, care a făcut o ultimă încercare de a-l determina pe liderul român să opereze o
democratizare autentică a regimului din România.
În faţa semnelor tot mai evidente ale deteriorării situaţiei interne, Ceauşescu a continuat să
creadă că linia promovată de el era cea corectă. El nu a intuit nevoia unei schimbări în politica sa
internă, în concordanţă cu spiritul vremii, rămânând un credincios fanatic al idealurilor socialiste, la
nivelul la care le înţelesese el. A fost un calcul greşit care i-a grăbit sfârşitul dramatic, în urma
revolutiei din decembrie 1989.
„Concluziile” finale ale cartii scot in evidenta imaginea Romaniei care a pus bazele unei
industrii moderne, straduindu-se dupa anii 1960 sa pastreze o deschidere catre Occident dar si
mentinerea unei colaborari cu URSS. Un factor important in dezvoltarea economica a Romaniei l-a
reprezentat si participarea la activitatea CAER, acceptarea diverselor forme de specializare si
cooperare in productie, in format bilateral si multilateral cu Uniunea Sovietica si alte tari membre
ale CAER, in domenii de interes reciproc.