GAIL KLIGMAN, KATHERINE

VERDERY, Ţăranii sub asediu:

Colectivizarea agriculturii în
România (1949–1962), traducere de
Justina Bandol, Iaşi, Polirom, 2015

Aspect important al transformării statelor intrate sub influența Uniunii sovietice după al
Doilea Război Mondial, colectivizarea agriculturii reprezintă o temă abordată frecvent de istorici
în ultimii 30 de ani. Contribuţiile istoriografice au în vedere diferite aspecte, precum represiunea
împotriva ţărănimii, perspectiva violenţei politice şi a luptei de clasă specifice îndeosebi primului
deceniu de regim comunist, dimensiunea economică a temei, dimensiunea legislativă, memoria
colectivizării după 1989 etc. Cu contribuţii autohtone şi străine (îndeosebi anglo-saxone) (1),
tema colectivizării agriculturii rămâne deschisă cercetării, în mod special pentru abordările
interdisciplinare, care să integreze perspective științifice diferite într-o naraţiune istorică mai
generală.

Katherine Verdery este profesor de antropologie la City University of New York Graduate
Center. Principalele lucrări, traduse și în limba română, sunt „Compromis și rezistență: cultura
română sub Ceaușescu” (Humanitas, 1994), „Socialismul. Ce a fost și ce urmează” (Institutul
European, 2003). Ca și Katherine Verdery, Gail Kligman, profesor de sociologie la University of
California, derulează proiecte în România în domeniul sociologiei politice, etnologiei și
antropologiei culturale încă din anii 70 și publică mai multe lucrări: „Politica duplicităţii.
Controlul reproducerii in România lui Ceauşescu” (2000), „Nunta mortului. Ritual, poetica şi
cultura populară în Transilvania” (1997, 2005) şi „Politicile de gen în perioada postsocialistă. Un
eseu istoric comparativ” (în colaborare, 2003). 
„Ţăranii sub asediu: Colectivizarea agriculturii în România (1949–1962)”, Polirom,
2015, reprezintă traducerea lucrării „Peasants under Siege: The Collectivization of Romanian
Agriculture, 1949–1962”, semnată de cele două autoare şi publicată în 2011 de Princeton
University Press. Volumul este rezultatul unui proiect interdisciplinar de cercetare coordonat de
cele două cercetătoare urmat de un efort de redactare a rezultatelor acestuia, de-a lungul a 13 ani,
durată aproape egală cu a campaniei de colectivizare. În proiectul de cercetare dedicat
colectivizării, exegetele au coordonat o echipă interdisciplinară formată din 17 cercetători,
respectiv, 14 din România, 2 din SUA şi unul din Marea Britanie, activi în domenii variate – între
ei numărându-se istorici, antropologi, sociologi, etnografi, specialişti în drept şi în critică literară.
Aceştia sunt, în ordine alfabetică, următorii: Julianna Bodó, Liviu Chelcea, Dorin Dobrincu,
Călin Goia, Constantin Iordachi, Daniel Puiu Lăţea, Robert Levy, Linda Miller, Eugen Negrici,
Sándor Olàh, Marius Oprea, Octavian Roske, Dumitru Şandru, Michael Stewart, Cătălin Stoica,
Virgiliu Ţârău şi Smaranda Vultur.
Capitolul introductiv al lucrării descrie efortul depus de echipa care a studiat un volum uriaş
de documente de arhivă, lucrări literare şi documente personale ale celor ce au participat la
procesul de colectivizare. Autoarele evidențiază faptul că, spre deosebire de Lynne Viola în
lucrarea sa „Peasant Rebels under Stalin. Collectivization and the Culture of Peasant Resistance”,
care s-a limitat la asemenea surse după mai mult de jumătate de secol de la evenimentele
analizate, o parte foarte importantă a cercetării colectivizării în România a constat în realizarea de
interviuri cu actanţii colectivizării – fie ţărani, fie activişti sau cadre, parte activă a procesului de
colectivizare – în 21 de sate din toate regiunile țării. Rezultatele cercetării sunt utilizate de
Verdery şi Kligman pentru a construi o imagine – detaliată, nuanţată şi inovatoare – a procesului
de colectivizare din România.

Partea I: Bazele colectivizării

În primul capitol este descris tiparul sovietic al colectivizării, asemănările și deosebirile

implementării sale în statele est europene după al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de
Uniunea Sovietică, unde Lenin a gândit de la început transformarea satului tradițional, în statele
din Europa de Est a fost impusă din exterior. Rusia avea modelul întovărășirilor, în marea
majoritate a satelor rusești pământul era deținut în comun, în Europa de Est însă gospodăriile
țărănești erau bine individualizate, fapt care a îngreunat procesul colectivizării. Apoi,
colectivizarea sovietică a fost gândită și ca o formă de deznaționalizare și de sovietizare a
minorităților ucrainiene, baltice și moldovenești. În sfârșit, colectivizarea sovietică s-a făcut în
contextul unei crize de proporții a grânelor cauzată de secetă și alimentată din exterior de politici
ale marilor puteri europene care urmăreau destabilizarea Uniunii Sovietice, pe când în Europa de
Est, cu toată penuria cauzată de război și de reparațiile postbelice achitate Moscovei, situația a
fost incomparabil mai bună, mai ales că state ca Ungaria, Polonia sau Republica Democrată
Germană erau deja relativ industrializate comparativ cu Uniunea Sovietică de la începutul anilor
1930 și nu depindeau în aceeași măsură de alimentele din mediul rural pentru a se dezvolta.
România urmăreşte îndeaproape modelul sovietic, arată autoarele, însă există și diferențe: o
durată mai îndelungată a procesului şi printr-o brutalitate mai puţin accentuată.

„Comunitatea sătească şi politica de colectivizare, 1945-1962”, cel de-al doilea capitol,

este dedicat în prima parte descrierii satelor româneşti cu particularităţile lor culturale şi de
organizare socială. Autoarele consideră că ceea ce definește societatea țărănească precomunistă
sunt hărnicia, buna gospodărire şi munca independentă, posesiunea resurselor necesare asigurării
traiului familiei, puterea legăturilor de rudenie, strânsa conexiune a acestora cu dreptul de
proprietate, cu practicile de întrajutorare şi cu recunoaşterea apartenenţei la comunitatea
teritorială, bogăţia relaţiilor sociale, vaza, cinstea, demnitatea. Acestea sunt temeiurile care
generează ierarhia socială a acesteia.
A doua parte a capitolului expune procesul de colectivizare a satului românesc, cu etapele şi
particularităţile sale care nu se vor rezuma doar la o modificare a structurii sociale a comunităţilor
ţărăneşti, ci includ şi o transformare a concepţiei pe care o au ţăranii despre sine şi despre semeni.
Expropierea parcelelor deținute individual în favoarea statului a fost percepută ca o traumă
colectivă și în același timp ca o răpire a identității individuale care a bulversat profund lumea
satului. Bătrânii nu mai aveau ce să lase moștenire fiilor sau ce să ofere în calitate de zestre
fiicelor; atâta timp cât a deține pământul garanta grija copiilor față de părinți, respectul
intergenerațional a fost afectat. Erau bulversate relațiile de rudenie, legături tradiționale și ierarhii
sociale complexe. Și nu în ultimul rând, despărțirea de animalele din gospodărie a fost o suferință
majoră.
Și totuși, observă autoarele, nu este un proces de deschiaburire de amploarea şi brutalitatea
celui din URSS, proporţia celor ce îşi pierd viaţa în urma colectivizării este totuşi una
semnificativ mai mică decât în cazul culacilor ruşi: „în timp ce sovieticii îşi propuseseră
lichidarea culacilor, în România chiaburii trebuiau numai îngrădiți, împiedicaţi să-şi reproducă
poziţia de clasă.” (3)

Cel de-al treilea capitol al volumului are ca subiect al analizei cadrele implicate în
realizarea colectivizării, urmărind caracteristicile lor, modul în care acestea au fost recrutate,
tipurile de activităţi în care erau implicate şi relaţiile sociale stabilite între ele. Autoarele pun în
lumină un grup până acum mai mult sau mai puţin demonizat şi necunoscut cercetătorilor sau
publicului larg. Recrutaţi în genere din cele mai sărace şi mai puţin educate straturi ale societăţii,
activiștii primesc atribuţii pentru care nu sunt suficient pregătiţi, fiind supraîncărcaţi cu un număr
tot mai mare de sarcini şi sunt integraţi într-o birocraţie aflată în puternică expansiune, obligaţi să
interacţioneze, în condiţii grele, cu o populaţie ce se opune cu îndârjire, uneori cu violenţă,
demersurilor de obţinere a consimţământului.
Riscurilor şi tensiunilor asociate muncii de lămurire li se adaugă şi cele legate de competiţia
pentru supravieţuire, afirmare şi dobândirea de putere în rândurile partidului, dată fiind constanta
şi grava ameninţare a epurărilor. Priviţi ca străini sau ca indivizi cu un statut inferior de către
ţăranii pe care sunt incapabili să îi lămurească în vederea obţinerii consimţământului dorit,
asaltaţi de sarcini birocratice tot mai numeroase şi pentru care aveau doar o minimă pregătire, în
pericol în raport cu ţăranii, dar şi cu celelalte cadre, suportând presiunea tot mai mare a necesităţii
de a obţine rezultate, cadrele respective ajung mult mai uşor să recurgă la violenţă, la refugiul în
alcoolism sau la crearea unor reţele clientelare, care să le protejeze poziţia în partidul-stat.

Partea a II-a - Pedagogiile puterii : tehnologiile transformării satului românesc

 Partea a doua a lucrării, cuprinzând trei capitole, este dedicată expunerii a ceea ce autoarele
numesc pedagogii, tehnici pedagogice – o prezentare a metodelor pe care partidul-stat le
utilizează pentru a determina indivizii să cedeze terenurile Gospodăriilor Agricole Colective.

Capitolul al patrulea, „Pedagogiile producerii şi contestării cunoaşterii”, analizează felul

în care, prin intermediul limbajului, conducerea partidului şi cadrele urmăresc să contureze o
nouă realitate socială, restructurând conştiinţa populaţiei şi aliniind-o planurilor sale. Prin
intermediul unor tehnici grupate sub numele de „muncă de lămurire" sau „de convingere", cît şi
cu ajutorul unor diverse mijloace de comunicare, precum ziarele de partid, gazetele de perete,
artele de propagandă (literatura, teatrul, muzica, filmele etc.), satele sunt asaltate de o serie de
mesaje ce descriu realitatea în termeni noi, pe care ţăranii sunt nevoiţi să-i adopte, în special
pentru a comunica, la rândul lor, cu autorităţile. Țăranii trebuie să învețe acest limbaj pentru
întocmirea de cereri sau reclamații, iar folosirea lui denotă acceptarea descrierii realităţii într-o
nouă modalitate, cea propusă de noul regim.

Cel de-al cincilea capitol urmăreşte pedagogiile muncii de lămurire – respectiv, mijloacele
de persuasiune pe care cadrele le-au utilizat în interacţiune directă, faţă în faţă, cu ţăranii. Sunt
fapte cunoscute și evidențiate de toate lucrările dedicate acestui subiect: ameninţarea membrilor
familiei celor vizaţi şi utilizarea, pentru realizarea muncii de convingere, a persoanelor din
interiorul familiei. Acestor metode li se alătură şi altele, precum vizitele dese, invazive şi
inoportune în gospodăriile ţărăneşti (ce îşi pierd caracterul de spaţiu intim şi inviolabil, devenind
vulnerabile în faţa celor ce reprezintă autoritatea statului), promisiunile şi târguielile, ameninţările
diverse, umilirile, bătăile, arestările, etc. Încă de timpuriu munca de lămurire se desparte de
scopurile avansate de propagandă: insuflarea credinţei în superioritatea agriculturii colectiviste şi
obţinerea liberului consimţământ al ţăranilor pentru cedarea terenurilor lor.

În fine, capitolul al şaselea urmăreşte modalitatea în care partidul stat doreşte să creeze o
luptă de clasă în interiorul satelor româneşti, prin definirea, delimitarea, demonizarea,
stigmatizarea şi persecutarea unei clase a chiaburilor. Procedând astfel, însă, comuniştii
demolează modelul uman şi ierarhia socială din lumea satului tradițional. Țărănimea
reacţionează, încercând să evite sau să amâne cedarea terenurilor. Utilizează, astfel, mijloace
proprii de apărare – redactarea de petiţii adresate autorităţilor de rang mai înalt, apelul la relaţiile
cu persoane ce ocupă poziţii de putere, vânzările, divizarea şi donaţiile de terenuri (dar şi de
utilaje şi animale), între membrii familiei, în special, nedeclararea lor în cererile de înscriere,
tergiversările, apelul la stereotipuri de gen, fuga şi ascunderea, violenţa, ş.a. Ca și în Uniunea
Sovietică, femeile s-au opus energic colectivizării: prin agresiuni comise împotriva activiștilor,
întreruperea ședințelor de partid și provocarea unor conflicte conjugale care să întârzie înscrierea
în gospodăria colectivă. Aceste mijloace stârnesc, la rândul lor, reacţia celor însărcinaţi cu
realizarea colectivizării – conducând la sporirea forţei tot mai organizate cu care ţăranii sunt siliţi
să se înscrie în gospodăriile colective.
 Partea a III-a: Rezultatele colectivizării

Deşi evenimentele din Ungaria au cauzat o scurtă amînare a celui de-„al doilea val" al
colectivizării, la începutul lui 1957 el a fost reluat cu hotărîre şi promovat pînă la încheierea
campaniei, în 1962. După cîtiva ani de practici care i-au atras pe oameni într-un proces
determinat în tot mai mare măsură de autorităti şi care le-au erodat voința şi încrederea în sine și
s-a folosit de vulnerabilitățile lor, prin muncă de convingere, dar mai ales prin arestări, bătăi şi
deportări strategice, colectivizarea a fost finalizată. În final, li se permite şi chiaburilor să devină
membri ai colectivelor. Numărul celor ce se înscriu în gospodăriile colective creşte semnificativ,
faptul sugerând, încă o dată, în exprimarea autoarelor, rolul probabil al ierarhiilor sociale
preexistente. Concluzia capitolului evidențiază variaţiile intercomunitare ale procesului de
colectivizare, subliniind diversitatea formelor pe care acesta le ia şi pe care le generează,
precum şi îndepărtarea, chiar mai semnificativă, prin implementare, de modelul sovietic al
colectivizării.

Ultimul capitol al volumului, „Restratificarea şi birocratizarea vieţii rurale” trece în revistă

concințele procesului de colectivizare asupra organizării sociale a satului, dar și asupra vieţilor şi
identităţii membrilor lor. Autoarele enumeră între schimbări: schimbările detectate în
manifestările legăturilor de rudenie, schimbarea raporturilor între sexe (cu o îmbunătăţire a
statutului femeilor) şi diminuarea respectului față de persoanele în vârstă, inversările de statut în
raport cu vechile ierarhii sociale, sporirea mobilităţii sociale şi geografice a ţăranilor, lipsa de
angajament în munca realizată pentru colective şi provocările etice: furtul și „descurcatul”.

În concluzie, „Ţăranii sub asediu: Colectivizarea agriculturii în România (1949–1962)”

aduce o contribuție importantă studiului istoriografic tocmai prin abordarea inedită, ce pune pe
primul loc cercetarea sociologică. Contribuţia adusă de lucrare ţine de abordarea
multidisciplinară pe care o propune, cercetătorii implicaţi sunt istorici, antropologi, etnologi,
sociologi, jurişti şi critici literari. Colectivizarea nu este descrisă ca „un proces subordonat
dezvoltării industriale, aşa cum se face în mod frecvent în literatura de specialitate, ci ca o
componentă a unui set mai larg de tehnologii de modernizare, set care include învăţămîntul de
masă, un sistem îmbunătăţit de ocrotire a sănătăţii publice, industrializarea (pe care şi
colectivizarea a tăcut-o posibilă) şi aşa mai departe.” (6) Dimensiunea economică sau cea strict
legislativă sunt foarte puţin prezente în carte, în schimb este pusă în evidență o perspectivă
umană, atât a ţăranilor, cât şi a activiştilor. În ceea ce privește elementul activ al procesului,
colectivizarea a fost un moment definitoriu pentru aparatul care a iniţiat-o, a consolidat partidul-
stat. Foarte slab reprezentat în mediul rural, P.M.R. a fost nevoit să-şi construiască un aparat de
birocraţi, în primă fază pentru a implementa agricultura socialiastă, iar în a doua fază pentru a o
controla. Acest lucru a fost făcut în grabă, lucru care a determinat, aşa cum arată lucrarea de faţă,
o slabă pregătire a activiştilor şi, pe cale de consecinţă, numeroase abuzuri. Procesul
colectivizării a fost unul dintre motivele care au dus la o întărire a aparatului represiv al statului.
Confruntat cu rezistenţa ţăranilor, de multe ori manifestată prin revolte, statul a fost nevoit să-şi
întărească capacitatea de a utiliza forţa pentru a-şi atinge obiectivele.

NOTE:

(1) Aș aminti câteva dintre ele:

- Dosarul colectivizării agriculturii în România, 1949-1962. Studiu întocmit de Comisia
pentru cercetarea abuzurilor și pentru petiții din Camera Deputaților. Coordonarea
volumului și introducere de Octavian Roske, Camera Deputaților, Parlamentul României,
1992.
- Dan CĂTĂNUŞ, Octavian ROSKE, Colectivizarea agriculturii în România.
Dimensiunea politică, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000.
- Alina MUNGIU-PIPPIDI şi Gérard ALTHABE, Secerea şi buldozerul. Scorniceşti şi
Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român, Iaşi, Polirom, 2002.
- Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), cuvânt înainte de Gail Kligman și
Katherine Verdery, Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în
România (1949-1962), Iași, Polirom, 2005.
- Nicoleta, Ionescu-Gură, Dimensiunea represiunii în România în regimul comunist.
Dislocări de persoane şi fixări de domiciliu obligatoriu, Bucureşti, Corint, 2010.
- Dorin Dobrincu (editor coordonator), Alexandru-Dumitru Aioanei, Dumitru Lisnic,
Dumitru Lăcătușu (editori), Colectivizarea agriculturii din România: inginerie socială,
violență politică, reacția țărănimii. Documente (Vol. I: 1949-1950), Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2017.
- Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (coordonatori), Edificarea orânduirii socialiste:
Violența politică și lupta de clasă în colectivizarea agriculturii din România, 1949–1962,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2017.

(2) GAIL KLIGMAN, KATHERINE VERDERY, Ţăranii sub asediu: Colectivizarea

agriculturii în România (1949–1962), Iaşi, Polirom, 2015, p. 127.

(3) Idem, p. 23.