VASILE BUGA, Lumini si umbre.

Relatiile economice romano-

sovietice 1965-1989, INST, Bucuresti, 2019

Vasile Buga este un distins diplomat si istoric roman, s-a nascut pe data de 19 decembrie
1938, in comuna Sarateanca din judetul Buzau. El a fost primul diplomat care a contribuit la
conferirea unei noi dimensiuni a colaborării pe linia arhivelor centrale din România și Federația
Rusă, exact în perioada în care autoritățile sovietice au fost mai permisive cu accesul străinilor, deci
și al istoricilor nostri la unele documente esențiale. A sprijinit, de asemenea, procesul înființării
primei Comisii a istoricilor români și ruși, devenind, ulterior, vicepreședinte al părții române în
cadrul acesteia. După ieșirea la pensie, istoricul diplomat și-a continuat activitatea ca cercetător
științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, inclusiv în
calitate de coordonator al Centrului de Studii Ruse și Sovietice, care poartă numele reputatului
istoric ,,Florin Constantiniu”.
Aceasta a fost perioada în care Vasile Buga a pus în pagină cunoștințele și experiența de o
viață în relațiile politice și diplomatice româno-ruse și nu numai. A devenit „prietenul” de
nedespărțit al arhivelor românești, centrale și departamentale, elaborând lucrări de substanță despre
raporturile bilaterale româno-sovietice și ruse, printre care: „Apusul unui imperiu. URSS în epoca
Gorbaciov. 1985-1991”, INST, București, 2007; „O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice.
Convorbirile de la Moscova din iulie 1964”, INST, București, 2012, distinsă cu premiul Eudoxiu
Hurmuzaki al Academiei Române (2014); „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. 1944-1952”, INST,
București, 2012 (editor împreună cu Dan Cătănuș); „Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice.
1965-1989”, INST, București, 2013, distinsă cu Diplomă la Salonul Internațional de carte de la
Chișinău, 2014 ; „Sub lupa Moscovei. Politica externă a României.1965-1989. INST, București,
2015.

Puțină lume știe că Vasile Buga i-a cunoscut îndeaproape pe mai toți liderii din „Blocul
socialist” din anii 1966-1989, la noi și la ei acasă: la Varșovia, Praga, Berlin, Budapesta sau Sofia,
în perioade normale, dar și destul de încordate, în cadrul consfătuirilor Tratatului de la Varșovia sau
ale CAER-ului (Consiliului de Ajutor Economic Reciproc); nu o dată în laboratorul principal, cel al
elaborării documentelor.

Volumul Lumini si umbre. Relatiile economice romano-sovietice 1965-1989, INST,

Bucuresti, 2019, este o continuare a celor două volume anterioare consacrate de autor evoluției
relațiilor politice româno-sovietice în anii 1965-1989: „Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-
sovietice. 1965-1989” și „Sub lupa Moscovei. Politica externă a României. 1965-1989”.

Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două

decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Un loc aparte îl ocupă prezentarea evoluției relațiilor economice româno-sovietice în anii
’80, marcate de solicitările numeroase ale conducerii române de majorare a livrărilor sovietice de
materii prime și energie necesare funcționării unei industrii supradimensionate, într-o perioadă de
eforturi pentru returnarea anticipată a datoriei externe, cu impact major asupra nivelului de trai al
populației.
Vasile Buga a marturisit ca, lucrand asupra cartii, a introdus in circuitul stiintific un volum
mare de noi date din arhivele de dinainte de 1989, ale MAE roman si ale Arhivelor Nationale.
Lucrarea se deschide cu „Argumentul” autorului, si este departe de a fi una „arida” (epitet
preluat de la autor), acesta incearca sa ne atraga atentia ca „lucrarea de fata reprezinta o incercare de
analiza obiectiva a evolutiei sinuase a relatiilor economice romano-sovietice, intr-o perioada
complexa a istoriei contemporane a Romaniei”.
Volumul insemnat de documente descoperite in arhivele din Romania si din Federatia Rusa
referitoare la primul deceniu postbelic permite o evaluare corecta a relatiilor economice romano-
sovietice formularea unor concluzii nealterate de sabloane si stereotipuri, prezente inca in
istoriografia celor doua tari sau in mass-media.
La temelia analizei efectuate de autor se afla documente pastrate in arhivele romanesti si
sovietice, lucrari ale unor autori romani si rusi, precum si din alte tari. Scopul a fost acela de a
introduce in circuitul stiintific din Romania surse, studii si articole, opinii mai putin sau deloc
cunoscute cititorului roman.
Suntem atentionati de asemenea, ca „in prim plan au fost puse relatiile economice bilaterale-
tratate in contextul evolutiei relatiilor politice – si, intr-o masura mai mica , cele efectuate in cadrul
colaborarii in cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Ne-am propus sa scoatem in
evidenta efortul laudabil , adesea neglijat, al diplomatiei romane in promovarea intereselor
Romaniei, in deosebi in perioada cand economia acesteia s-a confruntat cu dificultati foarte mari.”
Cartea este structurata pe 5 capitole, fiecare capitol cuprinzand alte subcapitole, numerotate
cu litere mici de tipar, in ordine alfabetica.
Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două
decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Un loc aparte îl ocupă prezentarea evoluției relațiilor economice româno-sovietice în anii
1980, marcate de solicitările numeroase ale conducerii române de majorare a livrărilor sovietice de
materii prime și energie necesare funcționării unei industrii supradimensionate, într-o perioadă de
eforturi pentru returnarea anticipată a datoriei externe, cu impact major asupra nivelului de trai al
populației.
Toate cele cinci capitole ale lucrarii sunt presarate cu stenograme adunate din arhivele
romanesti si sovietice.

CAPITOLUL 1. Evolutia relatiilor economice romano-sovietice in anii 1945-

1965
 Primul capitol cuprinde unusprezece sectiuni care urmaresc in mod gradual atat relatiile
economice romano-sovietice cat si cele politice, incepand cu „ Povara Conventiei de Armistitiu ”
din 1944 si terminand cu „ Limpezirea apelor. Convorbirile romano-sovietice. Moscova, iulie 1964
” . Cititorul va face cunostinta pe toata perioada lecturii cu foarte multe citate din documentele
arhivelor si va fi impresionat de eforturile Romaniei de a pune pe o baza echilibrata relatiile
economice cu URSS.

Romania a fost obligata imediat dupa semnarea la 12 septembrie 1944 a Conventiei de

Armistitiu , sa se concentreze in conditii extrem de vitrege, in plina desfasurare a razboiului pe
indeplinirea stricta a prevederilor acesteia. Prin articolul 11 din Conventia de Armistitiu Romania
era obligata sa plateasca 300 milioane dolari SUA, (in valuta anului 1938), platibili in timp de 6 ani
in marfuri, (produse petrolifere,cereale, materilae lemnoase, vase maritime si fluviale,diverse
masini). Astfel, dupa analiza realizata de istoricul Ion Alexandrescu aflam ca Romania era obligata
sa livreze pana in 1950: 10,2 mil tone petrol,(la pretul de 15 dolari per tona), 0,9 milioane tone
cereale (cca 27 dolari per tona), 1 milion capete vite, 1,97 milioane m.c. Material lemnos, 355 vase
maritime si fluviale (noi sau existente), 190 locomotive, utilaje pertoliere,feroviare sau de alta
natura. Nelivrarea la termen aducea dupa sine o serie de penalizari. Pretrurile marfurilor romanesti
ce urmau a fi livrate catre URSS erau preturi mondiale din anul 1938, cu o majorare de 15% pentru
masini si materiale de cale ferata, cisterne si vase si de 10% pentru celelalte marfuri, in conditiile in
care preturile pe piata internationala din 1945 suferisara o majorare in medie de cca 33% fata de
cele din anul 1938. Obligatiile Romaniei, rezultate din Conventia de Armistitiu, au fost executate
„ in intregime prin livrari de marfuri in perioada 1944-1952 in valoare de 226 milioane dolari,
avand in vedere ca prin Conventia din 28 iunie 1948, URSS renuntase la 73,2 milioane dolari.” (Ion
Alexandrescu).
Confruntandu-se cu dificultati tot mai mari in efortul de redresare economica a tarii,
Guvernul roman a fost nevoit sa se adreseze Guvernului sovietic cu cereri de relaxare a unor
prevederi ale Conventiei de armistitiu.
In perioada 23-25 ianuarie 1945 reprezentantii partii romane au prezentat celor de la
Moscova situatia economica grea din Romania, precizand ca zonele cele mai fertile ale tarii
fusesera afectate de seceta si ca exista pericolul de anu se putea asigura nici macar necesarul pentru
consumul intern de cereale. S-a prezentat de asemenea dificultatile intampinare de guvernul roman
in asigurarea intretinerii Armatei Rosii stationate pe teritoriu romanesc. Guvernul sovietic nu s-a
aratat deloc deschis sa sprijine guvernul romanesc in acea perioada.
In urmatorii ani au fost puse bazele unor intelegeri bilaterale , iar la data de 8 mai 1945 a
fost semnat un acord comercial cu URSS, prin care se urmau sa se creeze viitoarele societati mixte
sovieto-romane, Sovromurile. Acordul comercial a fost apreciat in termeni elogiosi de liderii romani
din acea vreme, in special de Ana Pauker.
A fost implementată tehnologia sovietică, deoarece aceasta a dat bune rezultate în timpul
războiului. Chiar dacă această tehnologie, proiectată pentru marea industrie din URSS, nu a fost
totdeauna adaptabilă condițiilor din România, per ansamblu a dus la dezvoltarea industriei
românești.
In legatura cu obligatia livrarii de cereale a Romaniei catre URSS, pe perioada secetei
(1945) aflam ca reprezentatii guvernului sovietic cad de acord ca sa amane pe anul urmator livrarea
celor 20 mii tone de gau si 44 mii tone porumb.
In aceeasi zi a fost semnata si Conventia privind livrarea de cereale de catre guvernul
sovietic catre guvernul roman „cu titlul de imprumut”, a 300 000 tone de cereale din care 150 000
tone grau si 150 000 tone porumb, ce urmau sa fie livrate in perioada 1 octombrie 1945 – 1 iulie
1946, partea romana obligandu-se sa restituie imprumutul in termen de diu ani „ cu un adaos de
cinci tone cereale pentru fiecare 100 tone primite cu titlu de imprumut”. Gestul guvernului sovietic
a venit in intampinarea cererii guvernului roman care invocase lipsa de cereale pentru
aprovizionarea populatiei.
In acea perioada Petru Groza si-a manifestat entuziasmul fata de liderii sovietici si a
mentionat la un moment dat ca in perioada dificila pe care o traversa Romania s-a gandit sa ofere
aurul detinut de Banca Nationala si chiar a facut o astfel de oferta lui Stalin, exprimandu-se „decat
sa flamanzeasca un popor si sa moara de foame mai bine renuntam la aur ” . Raspunsul primit de
Generalissimul Stalin a fost: „ NU! Tineti-va aurul, fiindca aveti nevoie de el!”
Situatia Romaniei era urmarita cu atentie de partea sovietica care „ pregatea in secret fata de
aliati un regim prosovietic, in cadrul caruia comunistii sa joace rolul principal ” .(istoricul rus –
Leonid Ghibianski)
Exista opinii diferite ale cercetatorilor romani si rusi despre preluarea modelului stalinist de
construire a socialismului in tarile Europei de Est. Intrebarile acestora raman sa primeasca si azi
raspunsuri ipotetice. Istoricul Florin Constantiniu isi pune singur intrebarea : „Oare, Stalin avea un
plan pe etape de comunizare a spatiului intrat in zona de influenta sovietica sau acesta a reactionat
la contexte politico-militare si abia in a doua jumatate a anului 1947- replica la planul Marshall- a
decis sa impuna modelul sovietic” ?
Nu exista documente care sa confirme raspunsul lui Stalin la toate aceste idei iar cercetatorii
rusi considera ca Stalin intentiona sa creeze un brau de securitate prin instalarea in aceste tari a unor
regimuri prietenoase URSS sau organizarea interna a acestora dupa modelul sovietic.
Despre planul Marshall lansat de americani in 1947, istoricul Dan Catanus scrie ca acesta a
fost conceput „ in primul rand, ca o masura defensiva, menita sa evite colapsul economic al Europei
de Vest si caderea ei sub comunism.” Facand un rezumat al evolutiei ulterioare a Romaniei, acelasi
istoric subliniaza „va urma schema generala: va respinge planul Marshall, sub pretextul imixtiunii
in treburile interne, va elimina ultimii tovarasi de drum din guvern (noiembrie 1947), va aboli
monarhia prin forta, proclamand Republica Populara (la 30 decembrie 1947), va aproba o
constitutie de tip sovietic (aprilie 1948), va declansa procesul de nationalizare (iunie 1948), apoi pe
cel de colectivizare (martie 1949).
In Romania, modelul sovietic si-a pus amprenta mai mult decat in celelalte tari din sfera de
influenta a URSS, pe accentul pus pe colectivizare, industrializare masiva neglijarea productiei
bunurilor de larg consum.
In aceasta prima parte a cartii, cu prilejul intalnirii din 7 februarie 1948 a liderilor romani cu
V. Molotov, Gheorhe Gheorgiu-Dej a informat despre intelegerea dintre guvernele roman si bulgar
privind construirea unui pod peste Dunare langa orasul Corabia. Evidentiind importanta economica
a podului pentru cele doua tari, liderul roman a exprimat dorinta de a atrage si Uniunea Sovietica la
constructia acestui obiectiv. De asemenea, Gheorgiu-Dej a precizat ca partea romana dorea „sa
infaptuiasca o dorinta a tovarasului Stalin privind constructia canalului dintre Dunare si Marea
Neagra”, precizand ca la edificarea celor doua constructii puteau fi atrase si alte tari , de exemplu,
Cehoslovacia, Polonia si Bulgaria. Ana Pauker a adaugat ca partea romana avea in vedere crearea
unei Comisii mixte cu participarea reprezentantilor sovietici la elaborarea planurilor privind
constructia canalului si a podului. Partea sovietica a ramas sa analizeze acest proiect si sa anunte
daca va participa la realizarea aceastei constructii.
Odata antrenata in programul de dezvoltare a economiei, conducerea romana s-a confruntat
cu o lipsa acuta de cadre pregatite sa-l transpuna in viata, aceasta fiind nevoita sa apeleze foarte des
la sprijinul conducerii sovietice. Aceasta nevoie asidua de asistenta tehnica sovietica in solutionarea
unor probleme importante ale economiei s-a materializat la 5 februarie 1950, incheindu-se astfel o
Conventie privind detasarea de de specialisti sovietici in Romania. Treptat, relatiile economice
romano-sovietice incep sa capete un caracter mai organizat.
 In baza intelegerilor romane-sovietice din perioada 1945-1956, in Romania au inceput sa
functioneze Sovromurile.
Domeniile de colaborare vizate erau agricultura, industria (petrolieră, metalurgică,
forestieră, alimentară şi textilă), transporturile şi navigaţia, băncile. Protocolul confidenţial preciza
conţinutul şi formele de organizare a societăţilor mixte în domeniul explorării şi exploatării
petrolului (stabilind, spre exemplu, obligaţia guvernului de a acorda societăţii dreptul de preferinţă
pentru explorarea unor terenuri libere), al industriei lemnului, metalurgiei (se prevedea participarea
URSS la societatea pe acţiuni „Uzinele şi Domeniile Reşiţa”), transporturile pe apă (cu folosirea
porturilor Constanţa, Galaţi, Brăila, Giurgiu) şi aeriene, comerţul de bancă. Fiecare dintre părţile
contractante urma să deţină 50% din acţiuni.
In consiliile de administratie ale acestor societati intrau in proportie egala reprezentantii
romani si sovietici dar de foarte multe ori deciziile erau luate de partea sovietica , avand in vedere
ca directorul general era sovietic, iar reprezentantul acestuia era roman, adjunctul acestuia.
Aceste societăți au fost înființate doar cu scopul de a exploata România mai eficient și mai
rapid. Ele au fost desființate în anul 1956, dar în cei zece ani de existență acestea au fost principala
modalitate prin care URSS a exploatat România.
Curând după înfiinţarea lor, societăţile au obţinut poziţii de prim ordin în domeniul în care-şi
desfăşurau activitatea. Astfel, Sovrompetrol deţinea, după doi ani de activitate, 36.5% din cantitatea
de ţiţei prelucrat, 37,7% din expediţiile interne de petrol şi 38,2% din cele externe.
Într-o scurtă perioadă de timp, grupul „Sovrombanc”, alcătuit din societatea Sovrombanc
(creat la 8 august 1945), şi Societatea Bancară Română, Banca Comercială Română şi Banca
Agricolă – la care societatea sovieto-română avea o participare majoritară –, a ajuns să deţină poziţii
preponderente în activitatea bancară din România.

Ulterior la 31 martie şi 18 septembrie 1954, 12 din 16 societăţi au fost desfiinţate

(Sovrompetrol, Sovromasigurare şi Sovromcuarţ au funcţionat până în 1956). Valoarea părţii de
participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul român.

Dupa incetarea din viata a lui I.V. Stalin in politica noii conduceri sovietice se constata o
modificare de pozitie, manifestata atat in revederea propriei politici promovate pana atunci, cat si
printr-o abordare mai critica a situatiei din tarile de democratie populara , inclusiv in Romania.

La 4 iulie 1953, ambasadorul sovietic la Bucuresti, A. Lavrentiev si Iuri Andropov, inspector

in MAE al URSS, au elaborat o nota „Cu privire la situatia din Romania”,cuprinzand o analiza
extrem de critica a situatiei economice din Romania la acea vreme. Existau premise pentru
indeplinirea planului cincinal in patru ani doar in sectoarele petrolifer si electrotehnic,in timp ce
pentru alte domenii (industriile metalurgica, carbonifera, a materialelor de constructii , productia de
energie electrica) sarcina era nerealista. Erau prezentate o serie de cifre care ilustrau ramaneri
serioase in urma in realizarea planurilor ambitioase ale conducerii romane. Tot in Nota respectiva se
mentiona faptul ca guvernul roman aloca mijloace materiale importante pentru constructia
Canalului Dunare-Marea Neagra, la care lucrau 32 000 de muncitori, subliniind ca volumul
investitiilor pentru realizarea acestui obiectiv reprezenta 10% din volumul general al investitiilor
alocate pentru constructiile civile din Romania. Autorii acestei note scot in evidenta „un deficit
insemnat” in comertul exterior al Romaniei, rezervele de aur se redusesera de la 139 tone in anul
1951 la 62 tone in mai 1953. O situatie grava era prezentata si in agricultura tarii, care in opinia lor
se „dezvolta incet”.Tabloul sumbru privind starea economiei romanesti este completat de cei
demnitari sovietici cu prezentarea nivelului de trai al populatiei , descris ca fiind „destul de mic”.
 In urmatoarele zile, intre 8-13 iulie 1953, conducerea romana era supusa unui adevarat
rechizitoriu din partea liderilor de la Kremlin. Discutiile purtate au fost unele deosebit de critice fata
de politica economica a conducerii romane, liderii sovietici considerand ca situatia dezastruasa era
ascunsa, „musamalizata”.

Nemultumirea acestora viza si „politica ciudata” de comert exterior a Romaniei care desi
avea recolte slabe de cereale se ambitiona sa le exporte, pentru a importa metal. De tot acest
dezastru economic prezentat se facea vinovata si partea sovietica care „impinsese” tara noastra in
situatia respectiva. Dupa „dusul rece” la care a fost supusa partea romana, s-a convenit sa se
elaboreze in termen de trei zile un plan de masuri in vederea indreptarii greselilor si corectarii
politicii economice , plan care urma sa fie intocmit numai de partea romana, si aspru verificat de
reprezentantii sovietici.

Planul de masuri intocmit de reprezentantii romani in vederea corectarii greselilor savarsite

preconiza reducerea investitiilor pentru dezvoltarea industriei si atransporturilor de la 60% la 42%,
reducere obtinuta prin renuntarea la continuarea construirii Canalului Dunare-Marea Neagra si
amanarea construirii acestuia pentru cincinalul urmator, limitarea importurilor pentru aparare la cca
20-25% din totalul investitiilor,urmand ca reducerile rezultate sa fie alocate pentru dezvoltarea
agriculturii,diminuarea importurilor de metale feroase, , neferoase, a masinilor si utilajelor, pentru
asigurarea unei balante echilibrate de comert exterior si de plati, revederea importurilor speciale din
Cehoslovacia,Polonia si Ungaria, dezvoltarea exportului de produse industriale si semifabricate,, in
conditiile mentinerii la limita a exportului de alimente, dupa asigurarea nevoilor interne. Gheorgiu-
Dej recunoaste in discutiile purtate cu reprezentantii sovietici erorile facute , volumul
disproportionat de investitii fata de venitul national, grabirea ritmului industrializarii, in primul rand
al industriei grele si constructoare de masini, cheltuielile de aparare.

Tragand o serie de invataminte din experienta dobandita in urma convorbirilor dure cu liderii
sovietici, conducerea Romaniei a trebuit sa ia o serie de masuri in vederea corectarii situatiei. Dupa
analiza efectuata, partea romana s-a vazut nevoita sa ceara sprijin tot conducerii sovietice, credite
sovietice pentru redresarea economiei romanesti.

Conducerea sovietica a fost nevoita sa recunoasca ,indeosebi dupa inceperea tulburarilor si

anul 1956, in Polonia si Ungaria , caracterul inechitabil al raporturilor URSS cu statele socialiste. O
expresie a acestei recunoasteri este „Declaratia guvernului URSS cu privire la bazele dezvoltarii si
intaririi prieteniei si colaborarii intre URSS si celelalte tari socialiste”, din 30 octombrie 1956. Asa
cum observa istoricul Florin Constantiniu , pozitia conducerii romane fata de aceasta Declaratie „ s-
a intemeiat pe doua principii: fidelitate fata de lagarul socialist si in acelasi timp distantare voalata
de Moscova”.

In primavara anului 1958, pe fondul unei anumite destinderi internationale asistam la o

mutatie pozitiva in raporturile romano-sovietice. Este vorba de retragerea trupelor sovietice din
Romania si a consilierilor sovietici.

Dupa retragerea trupelor sovietice si a consilierilor sovietici si pe fondul agravarii polemicii

sovieto-chineze, conducerea romana a considerat ca-si poate afirma cu mai mult curaj opiniile sale,
implicandu-se in colaborarea CAER.

În aceeasi perioada au fost refăcute relaţiile cu Iugoslavia. La începutul anului 1964,

România a respins public “planul Valev” prin care ar fi fost creat un “complex economic interstatal”
(Basarabia, sudul Ucrainei, sud-estul României şi nordul Bulgariei). În această atmosferă, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a decis să imprime un nou curs regimului politic, dând semnalul începerii
desprinderii României de pe orbita Uniunii Sovietice.
 Între 15 – 22 aprilie 1964, în cadrul Plenarei Lărgite a CC al PMR, a fost dată publicităţii
Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale, considerat apoi primul pas într-o politică de emancipare relativă faţă de URSS.
Declaratía din aprilie 1964 a fost pregătită din timp și cu multă grijă, în mare secret, a fost redactată
de un grup de activişti de partid din care a făcut parte şi Gheorghe Apostol.

Deși colaborarea țărilor membre ale CAER a asigurat în anii 1960-1970 o dezvoltare
economică relativ stabilă, spre sfarsitul anilor 1970 modelul diviziunii socialiste a muncii a început
să dea rateuri.
”O părere personala: elementul care a dus la „rateurile” sistemului și la prăbușirea ulterioară
este tocmai planificarea centralizată de tip stalinist. Acest tip de planificare, care a dat rezultate
economice formidabile pentru URSS în anii 20-30-40 a devenit un element anchilozat prin inerția sa
de cel puțin un an odată cu dezvoltarea și mai ales schimbarea rapidă a tehnologiilor și apariția unor
produse noi în decurs de mai puțin un an. Iar dezvoltarea explozivă a informaticii „a pus capac”
unui sistem perimat, lipsit de dinamism”. Tatiana Pokivailova de la Institutul de Slavistică al
Academiei Ruse de Științe din Moscova a susținut un referat interesant despre celebrul plan Valev,
care a stârnit aprige dispute în România anilor '60.
Ideea acestui plan de întemeiere a unei zone economice comune româno-bulgare în bazinul
Dunării de Jos, zonă axată cu precădere pe agricultură, precum și proiectul de „diviziune
internațională a muncii” în cadrul CAER, unde României i-ar fi revenit doar rolul de producător
agricol, a stârnit mare vâlvă în România și o reacție categorică de respingere. Referatul Tatianei
Pokivalova, bazat pe documente din arhiva personală a profesorului Valev dovedesc că acest plan
nu a fost însușit de autoritățile sovietice și nici nu a fost propus sau impus oficial României.

CAPITOLUL 2. Un nou start in relatiile economice romano-sovietice. 1965-1970

In capitol aflam despre convorbirea purtata la Bucuresti, la 25 martie 1965, de o delegatie a

PMR, condusa de proaspat alesul prim-secretar, Nicolae Ceausescu, cu delegatia de partid si
guvernamentala URSS, condusa de A.I. Mikoian, membru al prezidiului CC al PCUS, presedintele
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Nicolae Ceausescu a exprimat hotararea PCR de a face tot
ceea ce depindea de el pentru intarirea relatiilor cu PCUS, subliniind ca pentru aceasta este nevoie
de mai multa incredere.
„In momentul in care se pune la indoiala buna credinta a unui partid sau a conducerii unui
partid pe motiv ca intr-o problema sau alta are alte pareri - declara noul lider roman – sigur, este
greu de vorbit ca relatiile se pot imbunatati si dezvolta. Conditia pentru relatii normale si
dezvoltarea lor este increderea intre partide, intre conducerile lor, intre guvernele lor, ca fara
aceasta, cand oamenii n-au incredere unii in altii, nu pot colabora si lucra impreuna”.
Lui A. Mikoian, unul dintre liderii sovietici foarte apropiat de fostul prim-secretar al CC al
PCUS, Nikita Hrusciov, i-a ramas doar sa precizeze: „ E just. Incredere si respect reciproc! ”
Delegatia de partid si guvernamentala romana in frunte cu Nicolae Ceausescu a efectuat o
vizita in Uniunea Sovietica, in perioada 3-11 septembrie 1965. Din delegatia romana faceau parte :
Ion Gheorghe Maurer, membru al Biroului Politic al CC al PCR, presedintele Consiliului de
Ministri, Gheorghe Apostol, membru al Birolui Politic al CC al PCR, prim-vicepresedinte al
Consiliului de Ministri, Alexandru Barladeanu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri ,
reprezentantul Romaniei in Comitetul Executiv al CAER, Paul Niculescu-Mizil,secretar al CC al
PCR, Manea Manescu, secretar al CC al PCR, Corneliu Manescu, ministrul Afacerilor Externe,
Niculae Guina, ambasadorul Romaniei la Moscova, Andrei Pacuraru, seful Sectiei Cancelariei a
CC. In cadrul convorbirilor purtate cu aceasta ocazie cu delegatia de partid si de stat sovietica in
frunte cu Leonid Brejnev, prim-secretar al CC al PCUS, nu s-a pus accentul pe problemele
colaborarii economice romano-sovietice, ci pe relatiile politice.
Discuţiile purtate cu acest prilej au arătat că în relaţiile româno-sovietice existau în
continuare numeroase divergenţe. Despre problema tezaurului românesc s-a discutata de doua ori
pe parcursul vizitei la Moscova, iar Brejnev a considerat ca aceasta problema „ atata spiritele”.
Nicolae Ceausescu s-a opus ferm ideii de a considera problema tezaurului incheiata.
„Noi spunem sa-l dati inapoi, d-voastra spuneti ca nu trebuie dat! Dar nu suntem de acord
cu incheierea acestei probleme, ea exista si ramane deschisa. ”
Convorbirile romano-sovietice din septembrie 1965 au scos la iveala interesul real al
conducerii romane de a intretine o colaborare intensa cu Uniunea Sovietica in domeniul economic,
avand in vedere nevoia continuarii programelor de industrializare incepute ,obiectiv ce putea fi atins
doar printr-o stransa colaborare reciproca. Acest interes era determinat de nivelul modest al
schimburilor comerciale anuale care reprezenta 672 de mil de ruble, in conditiile unui echilibru
aproape perfect al importurilor si exporturilor in relatiile dintre cele doua tari.
De o colaborare economica romano-sovietica erau interesati si oficialii sovietici, asa cum
reiese si din convorbirile ambasadorului roman la Moscova, Nicolae Guina, in ianuarie 1966, cu L.
Iliciov, loctiitor al ministrului sovietic de Externe cu ocazia unei actiuni protocolare.
Demnitarul sovietic a admis ca fiecare tara socialista actiona in conditii specifice dar ca de
multe ori interveneau si elemente de orientare in politica economica a acestora. In mod concret,
acesta s-a referit si la faptul ca unele tari socialiste primeau materii prime din URSS si in mod
normal acestea trebuiau sa livreze in contra-partida marfuri de cea mai buna calitate pe piata
sovietica sau pe piata altor tari socialiste. Acesta incerca sa explice ca nivelul redus al schimburilor
economice romano-sovietice pe anii 1966-1970, comparativ cu alte tari socialiste europene, avea
drept motiv faptul ca partea romana nu importa atatea materii prime
cat importau aceste tari. (AMAE, Moscova, Telegrame intrate, 1966)
Din convorbirea din ianuarie 1966 la Moscova cu Ministrul Comertuluii Exterior al URSS,
N.S. Patolicev, vicepresedintele Guvernului Roman , Gheorghe Radulescu, reprezentantul Romaniei
in cadrul Comitetului Executiv al CAER, i-a explicat interlocutorului sau ca multa vreme
propaganda sovietica a calificat in mod exagerat orice schimburi comerciale ca ajutor unilateral
sovietic acordat de URSS tarilor socialiste .
Liderul roman a considerat ca ca un astfel de mod de a trata lucrurile nu era just si nu servea
nici intereselor URSS, nici altor tari socialiste. „ Ajutorul trebuia vazut in mod concret de la caz la
caz, discutia despre participarea URSS la construirea Hidrocentralei de la Portile de Fier-preciza
acesta- este un ajutor fratesc acordat de URSS Romaniei si Iugoslaviei, dar calificarea oricarui
schimb de marfuri drept ajutor unilateral din partea URSS este complet gresit. ” (pg. 144)
Este de remarcat faptul ca Nikolai Patolicev a fost de acord cu o asemenea opinie transanta ,
considerand ca o asemenea abordare a fost rezultatul unei exagerari a propagandei sovietice.
Leonid Brejnev, prim-secretar al CC al PCUS, a recunoscut de asemenea, cu ocazia vizitei de
ramas bun a ambasadorului roman de la Moscova, Nicolae Guina, (25 ianuarie 1966), ca au existat
unele dificultati in relatiile romano-sovietice , dar ca „ in ultimul timp multe dintre ele au fost
inlaturate, iar daca mai sunt unele probleme care urmeaza sa fie rezolvate, este important sa existe
dorinta de a contribui in mod constructiv la rezolvarea lor, la crearea unui climat care sa nu mai
permita repetarea unor situatii anormale. ”

Se pare ca aceste relatii bilaterale incep sa intre pe un fagas normal, iar partea romana se
arata multumita de sprijinul oferit de specialistii sovietici. Nicolae Ceausescu evidentiase intr-un
discurs rostit la Ludus, contributia URSS si a Cehoslovaciei la constructia unor termocentrale in
Romania prin livrari de agregate si trimiterea de specialisti.
K.T. Mazurov , membru al Biroului Politic al CC al PCUS, prim-vicepresedinte al
Consiliului de Ministri ai URSS scoate in evidenta , intr-o discutie purtata cu ambasadorul roman,
in data de 20 august 1966 ca relatiile romano-sovietice se dezvoltau „cu succes si multilateral”, ca
„in ultimul timp s-au incheiat o serie de contracte,pe baza de credite”. Tot Mazurov aprecia ca
Romania proceda „foarte bine”prelucrand intreaga cantitate de petrol pe care-l extragea si nu
exporta petrolul brut. In schimb oferea o explicatie ca Uniunea Sovietica trebuia sa exporte petrol
brut in special tarilor socialiste (cca 33 mil tone), recunoscand ca pierdea foartemult de pe urma
acestor exporturi, considerand insa ca „ prietenii trebuiau ajutati” , iar acestia cereau doar petrol
brut.
Interesat de mentinerea unor contracte permanente cu conducerea de la Moscova, Nicolae
Ceausescu aprecia intr-o convorbire cu ambasadorul sovietic de la Bucuresti, A.V. Basov, la 29
decembrie 1966, ca relatiile dintre cele doua tari „se dezvolta bine”, exprimand dorinta ca o
delegatie de partid si guvernamentala sovietica sa intreprinda o vizita de raspuns in Romania.
Dezvoltarea relatiilor economice romano-sovietice in anul 1967 s-a desfasurat insa pe
fondul unor suspiciuni privind politica interna a Romaniei, asa cum rezulta si din analiza cu privire
la situatia politica din Romania elaborata de Ambasada URSS la Bucuresti, la 16 septembrie 1967.
Ambasada sovietica remarca in mod corect ca PCR continua „sa promoveze linia de
industrializare a tarii, dezvoltarea in continuare a agriculturii, a stiintei, culturii si invatamantului,
cresterea bunastarii materiale a celor ce muncesc”, precum si ritmul „deosebit de rapid ” al
ramurilor de varf ale economiei (15% - constructia de masini, 24% - chimia, 26% - energia
electrica), ceea ce situa Romania „ printre primele tari ale Europei dupa ritmul de crestere a
productiei industriale”. (pg. 157). Tot Ambasada scoate in evidenta faptul ca „ cel mai important
rezultat al activitatii partidului a fost cresterea bunastarii intregului popor”.
In Nota din 12 octombrie 1967, inaintata de Ministerul Comertului Exterior al URSS catre CC al
PCUS se mentiona printre altele ca asistenta tehnica acordata Romaniei de catre Uniunea Sovietica
era orientata spre partea energetica: industria de prelucrare a petrolului si chimica; constructoare de
masini; metalurgia feroasa si neferoasa; precizandu-se ca ponderea ramurilor respective reprezenta
98% din intreaga assistenta tehnica.
In aceeasi Nota se preciza cu atentie ca Uniunea Sovietica acorda Romaniei asistenta in
construirea a 104 intreprinderi si obiective , din care: 17 – in industria chimica si petrochimica; 4 –
in metalurgia feroasa; 5 – in metalurgia neferoasa; 5 – in prelucrarea petrolului; 7 – in industria
constructoare de masini; 10 – in industria materialeler de constructii; 19 – in centrale electrice cu o
capacitate totala de 4867 mii kW.
Se sublinia ca la 1 iulie 1967, in Romania fusesera construite si date in exploatare 86
obiective, precum si faptul ca ponderea productiei realizate in intreprinderile romanesti construite
cu sprijinul URSS reprezenta , raportat la volumul total al intregii productii: cca 50% - energie
electrica, tevi si cocs; cca 1/4 din laminatele de feroase, productia de soda calcinata si prelucrarea
petrolului extras; cca 1/3 din productia de soda caustica, 1/2 receptoare audio si 100% - cauciuc
sintetic.
In mod special se scotea in evidenta situatia exacta a specialistilor sovietici (2471), trimisi in
Romania , intre anii 1948 – 1967, precum si situatia specialistilor romani (1240), trimisi in Uniunea
Sovietica, in aceeasi perioada, pentru pregatire tehnico-productiva.
De asemenea, aflam, ca la acea data existau in Romania, 153 de specialisti sovietici pentru
acordarea de asistenta tehnica, iar in anul 1967, fusesera livrate utilaje si materiale pentru 5
obiective, dintre care: termocentralele electrice „ Galati”, „Bucuresti – Sud”, „Borzesti”,
Hidrocentrala „Portile de Fier” si combinatul metalurgic din orasul Galati.
 In conformitate cu angajamentele pentru anii 1967 – 1970 Uniunea Sovietica urma sa livreze
in Romania utilaje pentru termocentrale electrice, cu o capacitate totala de 2,1 mil kW, pentru
Hidrocentrala „Portile de Fier” in valoare de peste 1 milion de kW, cateva laminoare mari si alte
utilaje tehnologice. Se avea in vedere, ca in viitor, partea sovietica sa asigure asistenta tehnica in
construirea in Romania a unor intreprinderi metalurgice si a unor obiective energetice.
Se recunostea ca utilajele sovietice livrate erau „de regula” de buna calitate , dar ca fusesera
si cazuri de livrari de utilaje de slaba calitate (la cazane, turbine), care nu fusesera supuse unor
experimentari in URSS, de „executie neglijenta” indeosebi la lucrarile de sudura si finisaje,
precizandu-se ca au fost luate masuri de prevenire a unor asemenea situatii. Se semnalau de
asemenea si cazuru de defectare a unor utilaje complexe si scumpe.
In finalul Notei se mentiona ca parte romana manifestase interes pentru livrari comune cu
organizatii sovietice de utilaje pentru intreprinderi complete din diferite ramuri industriale destinate
tarilor in curs de dezvoltare.
Referindu-se la prima sedinta a Comisiei interguvernamentala de colaborare economica
romano-sovietica ,in Nota se sublinia ca fusesera examinate propunerile ambelor parti, in vederea
adancirii colaborarii economice si tehno – stiintifice in diferite domenii de interes reciproc. Se
preciza ca era de asteptat ca pe viitor, partea romana sa ridice o serie de probleme,printre care
construirea unei uzine de cauciuc sintetic, cu asisitenta tehnica sovietica.
Este de retinut faptul ca Romania era preocupata si de extinderea relatiilor economice cu alte
state, mai ales cu cele occidentale , dar nu scapa din vedere dezvoltarea relatiilor economice cu
URSS. ( sedinta Prezidiului Permanent al Comitetului Politic al CC al PCR, din 9 noiembrie 1967).
Cu acest prilej s-a decis ca in perspectiva convorbirilor pentru incheierea Protocolului
comercial cu URSS pe anul 1968, delegatia romana sa depuna in scris cereile si propunerile sale
pentru largirea schimbului de marfuri. S-a indicat ca in cazul in care partea sovietica va proceda la o
reducere a volumului de marfuri ce urma sa le importe din Romania in 1968, sa se reduca in mod
corespunzator volumul marfurilor pe care Romania le importa din URSS, reducerea facandu-se mai
ales pe partea de tehnica militara. In legatura cu importul de tehnica militara se atragea atentia „sa
se examineze importul de avioane Mig – 21, pentru a nu se accepta decat avioane noi ”.
Nicolae Ceausescu si-a exprimat dorinta pentru constriurea in Romania, cu asistenta
sovietica: a unei uzine pentru prelucrarea uraniului, a realizarii in cooperare cu partea sovietica a
unor agregate pentru termocentralele de 300 MW/h, precum si a construirii unei uzine de cauciuc
poliizoprenic. (Convorbirea romano-sovietica la nivel inalt din 13-14 decembrie 1967 de la
Moscova). Acesta a subliniat ca toate cele trei obiective erau urgente pentru guvernul roman,
prevenind ca in casul in care partea sovietica nu putea acorda sprijin, Romania se vedea nevoita sa
caute solutii in colaborarea cu alte tari.
Liderul roman a evidentiat necesitatea adoptarii de ambele parti a unor masuri pentru
respectarea la termen a acordurilor economice incheiate intre cele doua guverne, gasirea de solutii
care sa nu creeze greutati niciuneia dintre parti. In acest sens face referire la intentia organelor
sovietice de resort de a reduce la jumatate importul convenit de utilaj petrolier din Romania , articol
cu pondere importanta in exportul romanesc. Leonid Brejnev a evidentiat preocuparea organelor
sovietice de a mari exportul in Romania de minereu de fier, fonta, cocs, laminate,concentrat de
apatita, bumbac. La randul sau a insistat pe majorarea exportului romanesc in URSS a unor produse
ale industriei petroliere si chimice, zinc, plumb,bunuri de larg consum.
Cu acest prilej, Nicolae Ceausescu a revenit la o veche discutie , la problema restituirii
tezaurului romanesc, pe care o abordase si in cursul vizitei di 1965. La remarca prompta a lui
Brejnev: „ Sa-i punem cruce”, liderul roman a fost foarte transant: „NU! Noi nu putem pune cruce ,
pentru ca eu consider ca va veni timpul cand si d-voastra veti fi de acord s-o rezolvam. Aceasta
problema are, intr-adevar, o importanta politica, pentru ca relatiile dintre URSS si Romania sa fie
limpezi si clare. Dar daca nu este coapta, s-o mai lasam la o parte”. Discutia s-a incheiat printr-un
schimb de replici , iar liderul sovietic a tinut neaparat ca ultimele cuvinte sa-i apartina lui: „Solutia
buna este aceea pe care am propus-o noi ” !

Primele semne ale incetinirii ritmului colaborarii economice romano-sovietice incep odata
cu anul 1968. Acestea se accentueaza dupa retragerea, la 29 februarie 1968 a delegatiei PCR de la
intalnirea pregatitoare a Conferintei Internationale a partidelor comuniste si muncitoresti
desfasurate la Budapesta.
La data de 25 martie 1968, Ambasada Romaniei la Moscova atentiona ca se acumulasera o
serie de elemente care evidentiau „ o accentuare vizibila a tendintei de a exercita presiuni asupra
Romaniei, prin actiuni simultane, atat in cadrul bilateral cat si in Organizatia Tratatului de la
Varsovia si CAER”.
Constatarea Ambasadei era intarita de declaratiile facute de Nicolae Ceausescu,in
convorbirile din 15 august 1968 de la Praga.
Dezaprobarea publică de către conducerea română a intervenţiei armate în Cehoslovacia a
trupelor celor cinci state ale Tratatului de la Varşovia a tensionat la maximum relaţiile româno-
sovietice, ducând la organizarea de către partea sovietică a unor acţiuni de intimidare la frontiera de
est a României, la declanşarea unei ample campanii critice în mass-media, precum şi la sistarea
negocierilor în vederea încheierii noul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre cele
două ţări.
În aceste circumstanţe, conducerea română, neinteresată în perpetuarea situaţiei cu efecte
negative asupra relaţiilor economice a socotit potrivit să transmită Moscovei, fără a renunţa însă la
poziţia sa de principiu, semnale indicând dorinţa normalizării relaţiilor dintre cele două partide şi
tari. Se cuvine remarcat, totodată, că nici conducerea sovietică nu era interesată în continuarea
adâncirii tensiunii în relaţiile cu România, al cărei prestigiu pe arena internaţională crescuse în urma
atitudinii sale curajoase din august 1968.
Partea romana semnala la data de 16 mai 1969 o serie de neajunsuri in respectarea de catre
partea sovietica a prevederilor Acordului comercial de lunga durata romano-sovietic. Premierul
roman, Ion Gheorghe Maurer, a mentionat ca din 141 de propuneri convenite , 122 fusesera facute
de partea romana si doar 19 de parte sovietica, incheindu-se contracte doar pentru 12 actiuni. A
semnalat totodata intarzierea construirii in Romania a unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine
de imbogatire a uraniului, precum si a unei uzine de cauciuc poliizoprenic.
Referindu-se la perspectiva relatiilor economice romano-sovietice , Ion Gheorghe Maurer a
amintit propunerea facuta de Romania ca volumul schimburilor comerciale romano-sovietice pentru
anii 1971-1975 sa ajunga la 5 mld de ruble , ceea ce reprezenta o crestere de peste 30% fata de
nivelul anului 1969.
Cu aceeasi ocazie, Nicolae Ceausescu a abordat pentru prima data posibilitatea impurtului
din URSS a unei anumite cantitati de titei, precizand ca titeiul din resursele interne , de cca 13 mil
tone era insuficient si ca Romania recursese la importuri in ultimii ani. Cei doi lideri romani au
propus realizarea unei cooperari industriale intre cele doua tari, in special in domeniul petrochimiei,
inclusiv pe terte piete.
Interesati de o colaborare economica trainica, reprezentantii romani au insistat asupra
necesitatii incheierii unor acorduri de lunga durata, cu obligatii ferme pentru partile contractante.
Atat Leonid Brejnev cat si premierul sovietic Kosighin, s-au aratat receptivi la propunerile
delegatiei romane privind intensificarea colaborarii economice, cresterea volumului schimburilor
comerciale, examinarea la nivel de experti a problemelor legate de constructia in Romania a
combinatului pentru producerea cauciucului poliizoprenic. Nicolae Ceausescu si-a exprimat
nemultumirea fata de ritmul cresterii schimburilor comerciale si cooperarii romano-sovietice, mult
mai scazut decat decat cel inregistrat de URSS in relatiile cu celelalte tari membre ale CAER,
exprimand speranta ca cele doua parti vor gasi cai pentru extinderea acestora in cincinalul 1971-
1975.
Semnarea Tratatului politic de baza romano-sovietic, 7 iulie 1970, la Bucuresti a fost de
natura sa stimuleze relatiile economice dintre cele doua tari.
La 8 Iulie 1970, Alexei Kosighin, presedintele Consiliului de Ministri , care vizitase
Romania declara la inapoierea la Moscova ca vizita in Romania „a fost buna” si ca „totul a fost
bine”. Delegatia sovietica care vizitase Romania si-a exprimat satisfactia „pentru faptul ca Tratatul a
fost semnat , prin aceasta facandu-se un pas important inainte pe linia dezvoltarii prietenesti
multilaterale dintre tarile noastre”.
Asa se explica faptul ca, potrivit datelor transmise la 3 octombrie 1970 de Ambasada romana
, volumul total al contractelor incheiate la sfasrsitul trimestrului 3 al anului 1970 se ridica la 902 mil
ruble, ceea ce reprezenta 107,1% fata de prevederile protocolului comercial in curs (842 mil ruble ).
Se semnalau intarzieri la livrarile unor materii prime din URSS (cocs, fonta , bumbac,
carbune,minereu de fier) atragandu-se atentia ca aceasta intarziere era in crestere.
Inundatiile care s-au abatut asupra Romaniei in primavara anului 1970 au prilejuit
manifestarea unei solidaritati autentice din partea Uniunii Sovietice. Romania a primit in acea
perioada un ajutor din partea URSS in valoare de cca 88,2 mii ruble constand in 200 tone fier beton,
100 tone tevi instalatii,820 mii bucati placi azbest, 6 km tevi azbest, la care s-a adaugat ajutorul
Uniunii Cooperativelor de consum din URSS acordat UCECOM din Romania in valoare de cca 10
mii ruble cliring, constand din 250 tone ciment , 400 mii de metri liniari geam , 800 mii placi azbest
precum si ajutorul oferit de Crucea Rosie din URSS in suma de 50 mii ruble.
In bilantul schimburilor comerciale la sfarsitul anului 1970 se semnala o crestere simtitor
mai mare in comparatie cu cincinalul in curs.

CAPITOLUL 3. Mutatii incurajatoare in relatiile economice romano-sovietice

1971-1980

Acest capitol prezinta debutul cu poticneli, intre anii 1971-1980 al relatiilor economice
romano-sovietice. Ambasada romana sesiza cresterea numarului de reclamatii la livrarile de
incaltaminte, confectii, considerand ca asigurarea conditiilor de calitate este „cea mai importanta”
dintre toate problemele exportului romanesc in URSS.
Partea sovietica, nemultumita de aceasta situatie incepe sa aplice „controlul pe bucata”,
forma care nu se aplicase la marfurile altor tari socialiste. Se crease o stare de incordare si de
neincredere intre cele doua tari, iar partea romana renuntase la unele importuri speciale (de tehnica
militara). Din aceasta cauza se incalcau prevederile Protocolului comercial pe anul 1971.
URSS, preocupata de aceasta situatie prezinta drept solutie achizitionarea de catre partea
romana a altor marfuri sovietice sau reducerea exporturilor romanesti din Uniunea Sovietica.
Ambasada informa totodata ca partea romana nu prezentase cereri la importul din URSS, a
unor marfuri prevazute in Protocol, in valoare de 14 milioane ruble , din care masinile si utilajele
reprezentau cca 10 milioane ruble.
Informat despre aceasta situatie, Nicolae Ceausescu , aflat la Moscova, la Congesul al
XXIV-lea al PCUS, a indicat sa fie pregatite „de urgenta propuneri pentru importul de utilaje din
URSS,inclusiv prin trecerea unor masini de pe relatia Vest pe relatia Est, in valori care sa
compenseze renuntarea la importurile speciale”. A cerut de asemenea, sa se pregateasca si sa se
transmita „ de urgenta” oferte pentru acoperirea integrala a sarcinilor de export ale Romaniei. Unul
dintre domeniile in care colaborarile romano-sovietice a inregistrat cele mai multe progrese a fost
cel al industriei chimice.
In pofida indicatiilor date de Nicolae Ceausescu privind transmiterea unor cereri de masini si
utilaje in compesarea importurilor de speciale din Uniunea Sovietica,la care parte romana renuntase,
situatia raportata de Ambasada romana la sf. trim. II, al anului 1971, continua sa se mentina
nesatisfacatoare , provocand reprosurile partii sovietice.
Ambasada informa despre interesul manifestat de partea sovietica pentru achizitionarea din
Romania a unor cantitatide cereale, cu plata in devize libere si partial cu unele marfuri, precum si
despre faptul ca aceasta livra la timp, chiar in avans, materiile prime convenite, cocs si minereu de
fier.
In convorbirile purtate cu liderii sovietici, se preconiza ca in cincinalul 1971-1975
schimburile sovieto-romane sa inregistreze un ritm de crestere mai inalt decat cel din comertul
URSS cu alte tari socialiste.
Relațiile comerciale dintre România și URSS au fost benefice pentru economia românească.
România a produs pentru URSS utilaj chimic și utilaj petrolier, rulmenți, mobilă, încălțăminte, nave
maritime și fluviale, barje. În comerțul cu țările socialiste, România a căutat să construiască o relația
cat mai echilibrată. Iar țările socialiste membre CAER, au rămas partenerii economici principali ai
României. O balanță de plăți pozitivă în comerțul cu acestea a compensat parțial pierderile pe care
țara le-a avut prin extinderea legăturilor sale cu lumea capitalistă.
Presat de nevoile interne ,in sfera materiilor prime, Nicolae Ceauasescu a folosit o noua
intalnire din Crimeea , cu liderul sovietic , desfasurata la 1 august 1973, pentru a solicita Uniunii
Sovietice livrarea unei cantitati de 5 milioane tone titei si majorarea exportului de gaze naturale.
Liderul roman a subliniat disponibilitatea Romaniei de a participa in Uniunea Sovietica la realizarea
unor gazoducte si oleoducte, exprimand nedumerirea fata de excluderea Romaniei din programele
CAER care prevedeau construirea acestora.
Nicolae Ceausescu precizeaza ca problema ridicata de el nu este una economica ci una
politica, rugandu-l pe Leonid Brejnev sa reflecteze asupra acestui lucru. Luand nota de solicitarile
omologului sau roman, liderul sovietic incearca sa convinga ca nu exista nici un fel de incercari de
discriminare a Romaniei. Acesta ii atrage atentia lui Ceausescu asupra acumularii datoriei externe,
neintarziind sa apara obstacole in calea colaborarii economice romano-sovietice.
Contrar dorintelor celor doua tari de a creste volumul schimburilor comerciale dintre ele, nu
au fost putine cazurile in care superficialitatea, lipsa de exigenta a producatorilor, au afectat
increderea reciproca, generand o atitudine circumspecta a partii sovietice fata de capacitatea
patenerilor romani de a indeplini la termen si in parametri de calitate obligatiile asumate.
In acest capitol intilnim si acele „pagini de solidaritate sovieto-romane” in care sunt evidentiate
reactiile prompte atunci cand Romania s-a confruntat cu o serie de calamitati naturale.

În anii 70, România pare o țară decisă să se modernizeze. În 1972, Bucureștiul decide să
devină membru al Fondului Monetar Internațional. În relația cu SUA, beneficiază de Clauza
Națiunii celei mai Favorizate. Pentru a importa echipamente vestice și pentru a-și dezvolta industrii,
țara apelează la credite. De la o datorie publică de sub jumătate de miliard se depășeșc în câțiva ani
10 miliarde de dolari. Grosul împrumuturilor e făcut după 1975 și mai ales într-un stil fără cap.
Doar 20% din sumă este atrasă de la FMI, restul de la bănci comerciale, cu costuri fluctuante.
Momentul în care România decide să se expună capitalurilor străine este cel mai prost. În
anii 70 sunt decontate politicile laxe și chiar experimentale din anii 60. Era final de ciclu.
 În 1971, Statele Unite renunță la etalonul aur și iese din sistemul Bretton Woods, stabilit
după cea de-a doua conflagrație mondială. Inflația își arată zâmbetul perfid în întreaga lume. La
interval de câțiva ani lumea trece prin șocul unor crize petroliere uriașe, 1973 și 1979. România
ajunge de fapt la spartul târgului și cu vechile obsesii: de a dezvolta industriile grele - siderurgie,
energie, petrol și petrochimie.

CAPITOLUL 4. Batalia pentru majorarea livrarilor de materii prime din URSS

(1981-1984)

La începutul anilor 80 barilul de țiței ajunge să depășească o sută de dolari în banii de astăzi,
iar România era surprinsă cu supracapacități. În noul context, lumea occidentală se reorientează
către noi industrii, comunicații, computere, în timp ce România trebuie să plătească pentru creditele
făcute pentru o industrializare făcută pe vechea tehnologie, energofagă, chiar atunci când resursele
devin scumpe.

Dobânzile ajung împovărătoare, la 20%. Dar asta era epoca, în condițiile în care dobânda-
cheie a Rezervei Federale Americane era de 11%.

România incepe sa se confrunte cu plata datoriei externe, ratele la împrumuturi ajung la 2

miliarde de dolari în 1981. În 1982, România ajunge în încetare de plăți.

Nicolae Ceaușescu decide să plătească datoria în întregime, chiar și înainte de termen.

Creditorii internționali erau deschiși în acea vreme la negocieri, la o reeșalonare, pentru a face
sarcina mai ușoară, însă puterea de la București decide să plătească pe graficul vechi și anticipat.
Economia este orientată către export pentru a genera valuta necesară acoperirii datoriei. Între
importul de materii prime pentru o industrie ineficientă și plata împrumuturilor, nu mai e loc de
import de bunuri care să facă viața mai ușoară.

Când industria pentru care se făcuse îndatorarea nu mai face față, în efortul de export intră și
agricultura. În ansamblul său, economia românească dădea semne de slăbiciune încă de la începutul
anilor 70. Ion Gheorghe Maurer îi atrăgea atenția atunci lui Nicolae Ceaușescu asupra pericolului
venit din investițiile prea mari în industrializare.
 CAPITOLUL 5. Colaborarea economica romano-sovietica in anii Perestroikai.
1985-1989

Ultimul capitol se incheie cu o serie de documente prezentate la data de 18 martie 1985, care
au stat la baza Programului de dezvoltare a cooperarii si schimbului de marfuri cu URSS in
perioada 1986-1990: „ Acordul dintre cele doua guverne privind dezvoltarea relatiilor economico-
comerciale in anii 1986-1990”; „Conventia privind livrarea din Romania in URSS de utilaje
petroliere si alte marfuri de titei din URSS in Romania in anii 1986-1990”, precum si „Protocolul
privind actiunile suplimentare de colaborare pe anul 1985 si perioada 1986-1990”.
După alegerea în funcţia de secretar general al CC al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, la 11
martie 1985, raporturile româno-sovietice au intrat într-o etapă nouă.
Apariţia în fruntea partidului, iar ulterior a statului sovietic, a lui Mihail Gorbaciov, un
conducător energic, conştient de necesitatea unei transformări profunde a societăţii sovietice, cu o
viziune nouă, deschisă asupra politicii externe a fost de natură să scadă interesul Occidentului faţă
de Nicolae Ceauşescu, până atunci recunoscut şi apreciat prin politica de independenţă faţă de
Moscova. Politica de reforme economice şi politice pe plan intern, ca şi deschiderea amplă pe arena
internaţională iniţiată de noul lider de la Kremlin sub lozinca perestroika şi glasnost („restructurare“
şi „transparenţă“) au luat prin surprindere conducerea română, cantonată în stereotipuri şi canoane
ideologice învechite.
Nicolae Ceauşescu, obişnuit să abordeze fără niciun fel de inhibiţii raporturile cu Moscova
şi considerând că avea de-acum un ascendent asupra liderilor de la Kremlin, nu a înţeles multe din
planurile noului lider sovietic, inclusiv – ceea ce ni se pare cel mai important - renuntarea din partea
Moscovei la orice intenţii de a se mai implica în problemele ţărilor socialiste, lăsând conducătorilor
acestora răspunderea directă pentru politica pe care o promovau. În pofida rezervelor serioase faţă
de sensul reformelor iniţiate de Gorbaciov, liderul român nu putea ignora dezvoltarea raporturilor cu
această ţară, presat, în primul rând, de nevoia asiigurării materiilor prime necesare industriei şi
asigurării unei pieţe de desfacere pentru propriile produse. Era conştient că mentinerea unor
contacte personale cu liderul sovietic îi permitea să apară în faţa opiniei politice interne, dar în
primul rând internaţionale, drept un partener cu autoritate. Nu avea niciun motiv să neglijeze
raporturile cu URSS, cu atât mai mult cu cât prinncipiile pentru care militase încă de la instalarea sa
în fruntea PCR, şi care îi pricinuiseră atâtea necazuri, acum erau proclamate cu fermitate de noul
lider de la Kremlin. Interesat în stabilirea unor contacte mai strânse cu Gorbaciov, Nicolae
Ceausescu i-a adresat acestuia invitaţia de a face o vizită în România chiar în anul 1985.
 Participarea unei delegaţii a PCR condusă de Ceauşescu la cel de-al XXVII-lea Congres al
PCUS şi întrevederea lui cu Mihail Gorbaciov aveau să indice, de asemenea, voinţa celor două părţi
de a conlucra.
Disponibilitatea pentru dezvoltarea relatiilor româno-sovietice a fost semnul sub care s-a
desfăşurat vizita întreprinsă de o delegaţie română condusă de Ceauşescu la Moscova, la 16 mai
1986, la încheierea căreia au fost semnate o serie de programe şi acorduri de colaborare în
domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi cultural. La înapoierea în ţară, liderul român s-a limitat să
comunice doar că „a fost o vizită de lucru scurtă, cu rezultate bune“.
După o serie de ezitări, Mihail Gorbaciov a acceptat să viziteze România (25-27 mai 1987),
din dorinţa de „a sparge blocada informaţională“ faţă de reformele din URSS şi a-l convinge pe
omologul său, cu tact, de necesitatea unei democratizări autentice a regimului. Chiar dacă
discursurile celor doi lideri la mitingul din Capitală au fost într-un fel paralele, fiecare încercând să
prezinte propriile viziuni în abordarea problemelor construcţiei socialiste, vizita liderului sovietic a
reprezentat un moment pozitiv în relaţiile bilaterale. Reîntors la Moscova, Gorbaciov le împărtăşea
colegilor din Biroul Politic că „răbdarea şi principialitatea“ părţii sovietice faţă de Ceauşescu şi
România se justificaseră. Înţelegerea realizată în urma vizitei răspundea de fapt scopului urmărit de
conducerea română: impulsionarea relaţiilor economice dintre cele două state, dictată de nevoile
presante ale României. Impresiile lui Ceauşescu după această vizită evidenţiau faptul că acesta
înţelesese foarte bine cursul noii politici iniţiate de Gorbaciov şi, totuşi, se încăpăţâna să
persevereze în promovarea unei politici interne ce se dovedea falimentară.
Deosebirile de vederi evidenţiate pe parcursul vizitei secretarului general al CC al PCUS nu
au fost de natură să diminueze volumul şi intensitatea schimburilor româno-sovietice. Acestea au
fost marcate de participarea unei delegaţii române conduse de N. Ceauşescu la festivităţile de la
Moscova consacrate celei de-a 70-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, precum şi de vizita
oficială în România, în mai 1988, a lui Andrei Gromîko, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem
al URSS, căruia Ceauşescu s-a străduit să-i rezerve o primire extrem de caldă, în speranţa că îl va
convinge de politica promovata de conducerea română. (Cu această ocazie, oaspetele sovietic i-a
înmânat lui Nicolae Ceauşescu cea mai înaltă distincţie sovietică - Ordinul „Lenin“–, conferită de
Moscova cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a zilei de naştere.)
Vizita oficială de răspuns la Moscova, întreprinsă în perioada 4-6 octombrie 1988, de
Nicolae Ceauşescu, însoţit de Elena Ceauşescu, a scos în evidenţă divergenţele ireconciliabile care
îi separau pe cei doi lideri în abordarea chestiunilor teoretice şi practice ale construcţiei socialiste.
În cadrul convorbirilor oficiale, Ceauşescu a insistat pe dezvoltarea colaborării în sfera economică.
Făcând bilanţul convorbirilor, Mihail Gorbaciov s-a declarat satisfăcut de discuţiile purtate,
subliniind că, în general, poziţiile celor două ţări coincideau, iar deosebirile care existau priveau
doar activitatea practică şi abordările concrete. Înapoiat în ţară, Ceauşescu a fost extrem de rezervat
în aprecierea rezultatelor vizitei, limitându-se să evidenţieze acordul la care se ajunsese la Moscova,
îndeosebi în colaborarea economică, evitând să facă vreo referire concretă la aspectele de ordin
politic discutate în timpul vizitei.
Pe parcursul anului 1989, pe măsura izolării tot mai pronunţate a României pe arena
internaţională, contactele la nivel înalt dintre cele două partide au scăzut în intensitate, continuând
însă la alte niveluri, inclusiv pe linia organelor locale de partid şi de stat, fără niciun fel de restricţii.
La sfârşitul lunii ianuarie, a avut loc vizita la Bucureşti a lui Vadim Medvedev, secretar al CC al
PCUS, pentru semnarea Planului de colaborare ideologică dintre cele două partide pe anii 1989-
1990, urmată de participarea unei delegaţii de partid şi guvernamentale sovietice la aniversarea zilei
naţionale a României şi a unei delegaţii a PCUS la ultimul Congres al PCR.
În cea de-a doua jumătate a anului 1989, relaţiile româno-sovietice ating un grad maxim de
încordare, pe măsura prăbuşirii regimurilor din țările socialiste central și est-europene. Tot mai
îngrijorat de evolutiile din aceste ţări, Nicolae Ceauşescu începe să suspecteze conducerea sovietică
de faptul că nu este străină de declanşarea unei campanii concertate îndreptate împotriva României.
Ştirea privind organizarea întâlnirii sovieto-americane la nivel înalt din 2-3 decembrie 1989, la
Malta, a fost primită cu rezerve serioase de către liderul român, care nu s-a sfiit să transmită
liderului sovietic obiecţiile sale faţă de agenda convorbirilor, care depăşea problematica relaţiilor
bilaterale. Acesta a exprimat, de asemenea, îndoiala faţă de oportunitatea participării sale la
întâlnirea din 4 decembrie a conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din stateleTratatului
de la Varşovia şi a condiţionat participarea la aceasta de organizarea, cu acest prilej, a unei întâlniri
la vârf româno-sovietice.
Solicitarea unei asemenea întâlniri, acceptată de conducerea sovietică, a fost determinată de
dorinţa presantă a liderului român de a aborda o serie de probleme ale colaborării economice,
îndeosebi chestiunea importului de materii prime pentru nevoile economiei româneşti, aflată într-o
criză profundă, cu impact serios asupra nivelului de trai al populaţiei. Convorbirile din după-amiaza
zilei de 4 decembrie 1989, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov, de la ultima întâlnire a celor doi lideri, a
fost axată pe tema relaţiilor economice, precum şi pe evoluțiile din ţările socialiste, soarta
socialismului în general. Discuțiile au ilustrat din nou abordările diferite ale celor două părţi faţă de
căile şi modul de perfecţionare a socialismului, precum şi cerinţa presantă a părţii române de
organizare a unei întâlniri a primilor miniştri ai celor două ţări pentru examinarea unor aspecte ale
relaţiilor economice, reuşindu-se chiar convenirea acesteia pentru începutul lui 1990. Pledoaria
liderului român pentru organizarea unei conferinţe care să examineze soarta socialismului a fost
primită cu rezerve de către Gorbaciov, care a făcut o ultimă încercare de a-l determina pe liderul
român să opereze o democratizare autentică a regimului din România.
 Discuţiile de la Moscova l-au convins pe Ceaușescu că Gorbaciov nu era străin de
schimbările ce avuseseră loc în celelalte ţări socialiste europene. În faţa semnelor tot mai evidente
ale deteriorării situaţiei interne, izolării ţării pe plan internaţional, Ceauşescu a continuat să creadă
că linia promovată de el era cea corectă. În pofida perspicacităţii şi inteligenţei sale native, nu a
intuit nevoia unei schimbări în politica sa internă, în concordanţă cu spiritul vremii, rămânând un
credincios fanatic al idealurilor socialiste, la nivelul la care le înţelesese el. A fost un calcul greşit
care i-a grăbit sfârşitul dramatic, în urma revolutiei din decembrie 1989.

„Concluziile” finale ale cartii scot in evidenta imaginea Romaniei care a pus bazele unei
industrii moderne, straduindu-se dupa anii 1960 sa pastreze o deschidere catre Occident dar si
mentinerea unei colaborari cu URSS. Un factor important in dezvoltarea economica a Romaniei l-a
reprezentat si participarea la activitatea CAER, acceptarea diverselor forme de specializare si
cooperare in productie,in format bilateral si multilateral cu Uniunea Sovietica si alte tari membre
ale CAER, in domenii de interes reciproc.