Relaţiile româno-sovietice în perioada 1934 –1936

Soviet-Romanian relations. 1934-1936

This study aims to research the Romanian-Soviet diplomatic relations during 1934-
1936, ie from the date of establishing formal diplomatic relations between the two
countries, and ending with the dismissal of N. Titulescu, an event that ended a series of
attempts, perhaps too enthusiastic, of signing an alliance treaty with USSR, and has
contributed as we will demonstrate, to a significant worsening of the Soviet-Romanian
relations starting with the the near future. The main stake of this study was to analyze the
evolution of these relations throughout this entire period, with a special concern for the
conditions in which they have evolved, as well as for the reasons that explain the failure of
an amiable dialogue between the two states.

Studiul de faţă are ca obiect de cercetare relaţiile diplomatice româno-sovietice în

anii 1934-1936, adică de la data stabilirii raporturilor diplomatice oficiale dintre cele două
state şi încheind cu demiterea lui N. Titulescu, ce a pus capăt unor încercări, poate prea
entuziaste, de realizare a unei alianţe cu URSS şi a contribuit, aşa cum vor arăta, la
înrăutăţirea semnificativă a raporturilor româno-sovietice chiar din perioada imediat
următoare. Miza principală a acestui studiu a fost să urmărim evoluţia raporturilor
respective pe tot parcursul acestui interval de timp, cu o preocupare specială pentru
condiţiile în care acestea au evoluat, precum şi pentru cauzele eşecului unui dialog amiabil
dintre cele două state.
Relațiile româno-sovietice din perioada interbelică au constituit obiectul cercetării
pentru numeroși istorici, din întreaga lume, încă în perioada Războiului rece. În acea
perioadă necesitatea studierii acestei teme era însă generată, atît în România socialistă, cît
și în URSS, în contextul politic intern și cel internațional al acelei epoci, de factorul politic
și ideologic dominant și care nu permitea o abordare corectă și imparțială a acestui capitol
din Europei răsăritene. După 1989, zisele relații au fost reevaluate, mai ales sub raportul
interpretărilor ce li s-au dat în trecut, dar trebuie să menționăm faptul că această
reconsiderare a pozițiilor nu a avut loc pretutindeni, ci doar în România și Republica
Moldova; în Rusia acest fenomen a fost însă unul marginal, aproape cu totul
nesemnificativ, așa încît, subiectul relațiilor româno-sovietice din perioada interbelică este
în continuare reflectat contradictoriu în istoriografie, mai cu seamă dacă sunt puse faţă în
faţă cercetările din România și Republica Moldova pe de o parte, şi cele din Rusia – de
cealaltă parte. Anume aceste contradicții, deși în fond - artificiale, fac ca subiectul relațiilor
româno-sovietice să fie în continiare unul relevant și de actualitate. În prezent, necesitatea
studierii relațiilor româno-sovietice decurge din nevoia de a înțelege ce anume a generat și
a întreținut conflictele dintre statul român și marele său vecin de la răsărit, în situația în
care sovieticii au acordat, se pare, o atenție deosebită și au depus un efort sporit în vederea
„soluționării” acestor diferende. Un alt aspect important ar fi, în opinia noastră, necesitatea
interpretării corecte și imparțiale a faptelor istorice conexe acestei teme de cercetare.
În redactarea acestei lucrări s-au dovedit a fi de nepreţuit cele două volume de
documente publicate de Ministerul de Externe al României în colaborare cu cel al
Federaţiei Ruse 1 precum şi cele peste douăzeci de volume ce conţin documente ale
diplomaţiei sovietice şi care au fost publicate mai întîi în URSS, iar începînd cu 1992 în
Federaţia Rusă. La fel de valoaroase s-au dovedit a fi scrierile participanţilor nemijlociţi la
evenimentele care ne preocupă. Aici putem aminti, de exemplu, Discursurile sau Politica
externă a României a lui Nicolae Titulescu, precum şi Însemnările politice ale lui Grigore
Gafencu sau notele zilnice ale regelui Carol al II-lea. O lucrare valoroasă, de care am putut
beneficia, este cea a lui Emilian Bold şi Răzvan Locovei, intitulată Relaţii româno-
sovietice (1918-1941), tot aşa fiind şi studiile la tema respectivă ale lui Florin Constantiniu
şi Ioan Scurtu. Dintre publicaţiile istoricilor basarabeni care ne-au ajutat în mod special
menţionăm lucrarea lui Octavian Ţâcu (Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române
în perioda 1919-1939) şi mai ales culegerea documentară Diplomaţia cotropitorilor.
Repercusiunile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord (Chişinău, 1992), care conţine

1
Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I: 1917-1934, editat de Direcţia Arhivă diplomatică a
Ministerului Afacerilor Externe al României şi Departamentul Istorico-documentar al Ministerului Afacerilor
Externe al Federaţiei Ruse, redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999; Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. al II-lea: 1935-1941, Ministerul Afacerilor
Externe al României – Direcţia Arhivelor diplomatice şi Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse –
Departamentul Istorico-documentar, autori ai versiunii româneşti: Vitalie Văratic, Dumitru Preda, Stelian
Obiziuc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.
documente din cunoscuta ediţie americană bilingvă din 1948 privind relaţiile sovieto-
germane şi materiale de origine românească.
Acestea sînt doar cîteva titluri de culegeri de documente şi de studii speciale la tema
noastră; informaţia de care am putut dispune pentru realizarea studiului s-a bazat însă pe
un număr mare de lucrări, fie opere cu caracter explicit documentar, ori monografii,
articole tematice, memorii, presă etc. Răspunsurile pe care le-au solicitat întrebările din
capitolele şi paragrafele lucrării s-au construit din întreaga informaţie pe care am aflat-o,
din adunarea şi sintetizarea tuturor datelor pe care le-am putut găsi în literatura pe care am
studiat-o.

Stabilirea raporturilor diplomatice româno-sovietice

Deşi pînă în 1934 nu au existat legături diplomatice oficiale între România Mare şi
URSS, totuşi, dat fiind faptul că aceste două state erau vecine, era practic imposibil pentru
ele să nu interacţioneze. Prin urmare, au avut loc discuţii bilaterale, discuţii care au fost
purtate în mai multe oraşe şi capitale europene precum Odessa, Riga, Viena, Tiraspol,
Varşovia, Copenhaga sau Londra. Avînd în vedere însă pozițiile incompatibile de pe care
s-au purtat aceste tratative, mai ales în legătură cu statutul disputat al Basarabiei şi cu soarta
tezaurului românesc sechestrat de către bolşevici, ele au fost sortite eşecului. În acest
context foarte complicat al raporturilor neoficiale dintre România şi URSS, stabilirea
relațiilor diplomatice a putut fi posibilă numai în urma unor schimbări majore pe arena
politică internațională, schimbări ce au avut loc către mijlocul deceniului patru al secolului
trecut.
Ascensiunea naţional-socialismului german în Europa şi a militarismului nipon în
Extremul Orient reprezentau un pericol veritabil la adresa tînărului stat sovietic aflat în plin
proces de industrializare şi încă nepregătit pentru un conflict militar de proporţii. După
cum am menţionat în capitolul anterior, aceste ameninţări i-au determinat pe sovietici să se
integreze în sistemele de securitate colectivă şi chiar să preia iniţiativa în anumite direcţii.
Astfel a fost semnată convenţia pentru definirea agresiunii şi agresorului şi din acelaşi
motiv Biroul Politic al PCUS a anunţat la 12 decembrie 1933 intenţia de aderare a URSS
la Societatea Naţiunilor şi de creare, în cadrul Ligii, a unui sistem de securitate colectivă
(cu participarea Franţei, Belgiei, Cehoslovaciei, Poloniei, Letoniei, Estoniei, Lituaniei şi
Finlandei) îndreptat împotriva Germaniei2. Schimbarea în politica externă a sovieticilor
faţă de statele vecine din Europa de Est a fost cît se poate de benefică pentru ei înşişi.
Renunţarea la atitudinea dispreţuitoare faţă de vecinii săi est-europeni consideraţi a fi nimic
mai mult decît nişte vasali ai puterilor occidentale şi stabilirea cu aceştia a unor relaţii
diplomatice normale, i-au permis Uniunii Sovietice să-şi asume rolul unei mari puteri
europene, i-au creat în lume imaginea unui partener respectabil, cointeresat în păstrarea
păcii, răspunzător nu doar pentru soarta sa, ci şi pentru cea a vecinilor săi mai mici cu care
avea încheiate acorduri de securitate.
Aşa încît, în pofida incompatibilităţii punctelor de vedere în ce priveşte modalitatea
prin care urma să fie soluţionată problema Basarabiei, către anul 1934 au apărut o serie de
premise favorabile dezvoltării raporturilor româno-sovietice şi stabilirii relaţiilor
diplomatice normale dintre România şi URSS.
În condiţiile care pentru guvernul român păreau să fi devenit mai favorabile reluării
dialogului cu sovieticii, are loc apropierea cea mai mare ce putea fi posibilă pe atunci între
România şi URSS. În conformitate cu predispoziţiile din cadrul Micii Înţelegeri şi a
Înţelegerii Balcanice, înfiinţate la 9 februarie 1934, precum şi cu atitudinea Franţei şi
Poloniei, aliați importanți ai României, guvernul român a hotărît să ia măsurile
corespunzătoare pentru reluarea cît mai curînd posibil a relaţiilor diplomatice cu Uniunea
Sovietică. Un rol deosebit în realizarea acestei sarcini i-a revenit lui Nicolae Titulescu3. La
22 ianuarie 1934, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri, întrunit la Zagreb, a adoptat o
rezoluţie prin care a decis că era necesar ca cele trei state-membre să stabilească relaţii
diplomatice normale cu Uniunea Sovietică 4 mai ales că exista riscul ca Ungaria să
stabilească legături diplomatice cu URSS înaintea Micii Înţelegeri, ceea ce ar fi zădărnicit
eforturile anterioare ale acesteia din urmă de apropiere faţă de URSS5. În cadrul aceleiaşi
întîlniri s-a luat decizia ca N. Titulescu să negocieze cu M. Litvinov condiţiile în care

2
Документы внешней политики СССР, том 16, Госполитздат, Mосква, 1970, c. 877.
3
Contribuţia sa la acest succes diplomatic este reflectată pe larg în monografia lui I. M. Oprea, Nicolae
Titulescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 213-225.
4
M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.1354.
5
Ion M. Oprea, O etapă rodnică în istoria relaţiilor diplomatice româno-sovietice (1928-1936), Editura
Politică, Bucureşti, 1967, p.34.
România urma să stabilească relaţii diplomatice cu statul sovietic. În vederea realizării
acestui proiect, Titulescu l-a contactat pe ministrul de externe al Poloniei, Józef Beck,
cerîndu-i să-i sugereze lui Litvinov dorinţa României de apropiere de URSS. Reacţia
sovietică a fost favorabilă acestei sugestii 6. Următorul pas al lui N. Titulescu a fost să
sondeze terenul francez în această privinţă; în acest scop el s-a deplasat în Franţa unde, în
urma discuţiilor avute cu demnitari francezi aparţinînd celor mai înalte cercuri, s-a convins
de interesul Franţei pentru stabilirea relaţiilor diplomatice româno-sovietice 7 . De fapt
francezii erau foarte îngrijoraţi de ascensiunea la putere a naţional-socialiştilor germani şi
a atitudinilor revanşarde ale acestora ridicate la nivel de politică de stat şi de aceea sperau
la atragerea în viitor a sovieticilor într-un sistem de securitate colectivă orientat împotriva
Germaniei.
Avînd avizul aliaţilor şi atitudinea favorabilă a sovieticilor, întîlnirea a fost stabilită
la Geneva, unde avea loc şedinţa Biroului Conferinţei pentru Dezarmare. Discuţiile au avut
loc la începutul lunii iunie şi au decurs mult mai uşor în comparaţie cu tentativele de acest
gen din trecut. Aceasta s-a datorat în special înţelegerii dintre delegaţiile celor două state
de a nu include în agenda convobirilor problema Basarabiei. Partea română nu a mai
înaintat, ca alte dăţi în trecut, condiţia recunoaşterii hotarului dintre cele două state pe
Nistru ca obligatorie pentru continuarea negocierilor, iar Litvinov a fost de acord, la rîndul
său, să evite ridicarea poblemei Basarabiei pe parcursul tratativelor8. Şi întrucît M. Litvinov
a insistat asupra urgentării stabilirii relaţiilor diplomatice şi a schimbului de note
diplomatice fără participarea Iugoslaviei9 (care încă nu se hotărîse definitiv în acest sens),
Nicolae Titulescu a cerut şi a obţinut de la regele Carol puteri depline pentru semnarea
tratatului cu sovieticii înaintea întrunirii Micii Antante la Bucureşti10. În scrisoarea sa către
Litvinov, Titulescu îi comunica comisarului sovietic următoarele: „Guvernul regal al
României a decis să stabilească relaţiuni diplomatice normale cu U.R.S.S. şi de a proceda
la numirea unui trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Am ferma convingere că

6
Документы внешней политики СССР, том 17, Госполитздат, Mосква, 1971, c. 779; vezi şi М.
Мелтюхов, op. cit., p. 165-166.
7
N. Titulescu, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.115.
8
Документы внешней политики СССР, c. 416.
9
Ibidem, c. 412.
10
O. Ţâcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Editura
Prut Internaţional, Chişinău, 2004, p. 17.
relaţiunile astfel stabilite vor rămîne pentru totdeauna normale şi amicale şi că naţiunile
noastre vor continua să coopereze pentru cel mai mare bine reciproc la menţinerea păcii
lumii”11. În schimbul de note diplomatice din 9 iunie 1934, pe care România l-a avut cu
URSS, în paralel cu aceeaşi procedură realizată de Cehoslovacia şi URSS12, se menţiona
că guvernul statelor semnatare îşi garantau reciproc respectarea principiului suveranităţii
şi neamestecul mutual în afacerile interne. Ambele note conţineau următorul angajament:
„Guvernele ţărilor noastre garantează în mod mutual şi pe deplin respectul şi suveranitatea
fiecăruia dintre statele noastre”13.
Reluarea relaţiilor normale cu URSS avea să fie semnalată cu satisfacţie de presa şi
de cercurile politice şi diplomaiice din România. Fenomenul s-a produs în momentul cînd
la putere se afla partidul liberal, dar faptul în sine a fost aprobat şi de celălalt mare partid
democratic, partidul naţional-ţărănesc, şi în acrelaşi timp a fost întîmpinat cu bucurie de
majoritatea opiniei publice româneşti14.

Urmările imediate ale stabilirii raporturilor diplomatice oficiale dintre

URSS şi România

După schimbul de scrisori, de la Geneva, din 9 iunie 1934, al miniştrilor de externe

ai celor două ţări, prin care s-au restabilit aceste relaţii, Titulescu avea să observe
următoarele: „Consider reluarea reporturilor diplomatice între România şi URSS ca unul
din cele mai importante acte din viaţa mea politică”. După care va adăuga că, din acel
moment, „ambele ţări sînt chemate să meargă mînă în mînă în viaţa internaţională” 15 .
Bineînţeles că din păcate nu avea să fie aşa, dar aceste cuvinte exprimau foarte bine nu
numai crezul lui Titulescu, ci şi dorinţa guvernului român de a avea relaţii cît mai bune cu
Uniunea Sovietică. Motivul acestei speranţe se regăsea şi în acordul semnat de cei doi

11
Dimineaţa din 11 iunie 1934.
12
М. Мелтюхов, Бессарабский вопрос между мировыми войнами, 1917-1940, изд. Вече, Москва, 2010,
p.166. Este interesant de observat că, pentru a minimaliza importanţa stabilirii de relaţii diplomatice
româno.sovietice în raport cu chestiunea litigioasă a Basarabiei, unii istorici ruşi, ca cel citat aici, abia
menţionează acest fapt, insistînd în schimb foarte mult asupra neînţelegerilor dintre cele două ţări.
13
Alexandru Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în „Patrimoniu”, 1992, nr,
1, p. 142.
14
Ibidem.
15
N. Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 437.
miniştri, în care se spune, între altele: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual
plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice
imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele şi
în special a oricărei agitaţiuni, propagandă şi a oricărui fel de intervenţiuni sau sprijin al
acestora”16. În România, deşi evenimentul din 9 iunie 1934 a fost prezentat drept o victorie
a diplomaţiei româneşti prin care Rusia recunoştea actul din 27 martie 1918, existau însă
îndoieli cu privire la buna-credinţă a sovieticilor ceea ce îl făcea pe O. Goga să-şi exprime
regretul faţă de nerecunoaşterea deschisă şi formală de către sovietici a apartenenţei
Basarabiei la România17. Totuşi o serie de efecte pozitive ale acestor eforturi au existat. În
urma restabilirii relaţiilor diplomatice dintre Bucureşti şi Moscova şi a primirii URSS în
Liga Naţiunilor, inclusiv prin contribuţia diplomaţiei române, relaţiile dintre cele două ţări
au înregistrat o oarecare îmbunătăţire. Îndată după reluarea relaţiilor diplomatice, Titulescu
l-a trimis la Moscova în calitate de ambasador pe Edmond Ciuntu, iar însărcinatul cu
afaceri al URSS la Bucureşti a fost numit la 3 noiembrie 1934. Acesta era M. S. Ostrovski,
care lucrase pînă atunci în Franţa, un om cu însuşiri deosebite, o cunoştinţă mai veche a lui
Titulescu şi a lui Ion Inculeţ, vicepremier şi ministru de interne (fusese coleg cu Ostrovski
la Universitatea din Peterburg)18. Noul ambasador sovietic se va dovedi pe parcursul a
patru ani cît va sta la Bucureşti destul de loial României în situaţia în care Kremlinul,
dimpotrivă, avea o atitudine neprietenească. În legătură cu stabilirea raporturilor oficiale
româno-sovietice, Ostrovski a apreciat la un nivel înalt efortul lui N. Titulescu, menţionînd
că “voinţa de pace a celor două popoare odată dovedită, a fost uşor strălucitului Dvs. om
de stat, Nicolae Titulescu să cadă de acord cu comisarul poporului pentru afacerile străine,
Litvinov, pentru a contribui la buna înţelegere şi a contribui astfel la consolidarea păcii în
lume”19. Au fost adoptate măsuri din ambele părţi pentru reluarea schimburilor economice,
recunoaşterea reciprocă a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor români aflaţi în URSS
şi ale celor sovietici rezidenţi în România, a fost reconstruit, în 1935, podul de pe Nistru,

16
Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente , coord. I. Scurtu, Editura Europa Nova &
Tempus, Bucureşti, 1982, p. 388.
17
Universul din 12 iunie 1934.
18
О. Н. Кен, М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в XX
веке.Сб. статей к 70-летию со дня рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт. Петербург:
Нестор-история, 2005, с. 341.
19
Dimineaţa din 4 decembrie 1934.
dintre Tighina şi Tiraspol, a fost reluată comunicaţia pe mare dintre Odesa şi Constanţa, s-
au creat condiţii favorabile pentru schimbul de informaţii şi presă etc. Tot atunci s-a făcut
o primă restituire din tezaurul român de la Moscova: în iunie 1935, România a primit 1 443
de lăzi (135 de tone) conţinînd arhive ale statului şi instituţiilor particulare, documente şi
manuscrise ale Academiei Române20. Reluarea relaţiilor sovieto-române a atras României
şi bunăvoinţa Franţei care a acceptat ideea participării României la „Pactul Oriental”
(acesta presupunea încheierea unui accord între Polonia, Germania, Ţările Baltice şi URSS,
dublat de un tratat franco-rus de asistenţă mutuală21), pact care însă, pînă la urmă, nu s-a
materializat din cauza refuzului Poloniei şi Germaniei de a participa la proiect.
Stabilirea raporturilor diplomatice normale cu sovieticii nu a putut fi posibilă fără
unele sacrificii, destul de importante, de altfel, din partea României. Întrucît în timpul
negocierilor bilaterale partea română a evitat să aducă în discuţie problema tezaurului
românesc de la Moscova pentru a nu periclita succesul discuţiilor, acest act a fost interpretat
ca o resemnare şi o renunţare definitivă a României la drepturile sale asupra tezaurului. Cel
de-al doilea mare sacrificiu făcut de Titulescu în vederea normalizării relaţiilor româno-
sovietice a fost, după cum am menţionat şi mai devreme, conformarea la cererea Moscovei
de a nu specifica în mod expres în textul tratatului hotarele României, pe care Moscova în
acest mod refuza în continuare să le recunoască. Această greşală voită a diplomatului
român a menţinut deschis diferendul basarabean, permiţînd sovieticilor să conteste şi mai
departe apartenenţa regiunii pruto-nistrene la statul român şi să-şi justifice mai tîrziu actul
din 28 iunie 1940.

Noi tentative ale lui N. Titulescu de lărgire a perspectivei de colaborare

diplomatică şi politică cu URSS

În acelaşi interes al apropierii dintre România şi URSS, Titulescu şi-a adus din plin
aportul la primirea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor. Într-un interviu acordat

20
Istoria României între anii 1918-1944, p. 263; v. şi М. Мелтюхов, op. cit., p. 169; A. Kareţki, A. Pricop,
Lacrima Basarabiei [Studiu şi selecţie de documente], Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, p. 49-50; M. Mitrasca,
Moldova: A Romanian Province under Russian Rule: Diplomatic History from the Archives of the Great
Powers, New York: Agora Publishing, 2002, p. 133-134.
21
Dimineaţa din 8 mai 1935.
ziarului „L’Intransigeant”, la începutul lunii septembrie 1934, el declara, între altele: „Cred
că Rusia Sovietică trebuie admisă în Societatea Naţiunilor... Dat fiind relaţiile de prietenie
care au unit întotdeauna România şi Rusia, personal consider intrarea Republicii Ruse în
organismul din Geneva ca una din garanţiile cele mai importante pentru pace” 22 .
Bineînţeles că nu exista nici o garanţie în acest sens, dar important era că pentru România
rămînea speranţa că, odată intrată în Liga Naţiunilor, URSS ar putea deveni mai
conciliantă, renunţînd, între altele, la pretenţiile sale teritoriale faţă de statul român.
Titulescu înţelegea faptul că singurele garanţii ale apartenenţei Basarabiei la România,
dincolo de recunoaşterea acestui fapt de către marile puteri occidentale europene, era pactul
Briand-Kellog la care aderase şi URSS, precum şi statutul acesteia de membru al Ligii
Naţiunilor care prevedea obligaţia de a acţiona loial în raport cu ceilalţi membri 23. Cum
însă aceste garanţii erau foarte şubrede, o soluţie trebuia găsită în acest sens.
După cum am văzut mai devreme, Franţa a dat greş în încercarea sa de înjghebare
a unui sistem de securitate colectivă („Pactul Oriental”) care să garanteze liniştea pe
continent. Însă cum provocările Germaniei deveneau făţişe, iar aceasta refuza orice formă
de cooperare paşnică, unica soluţie pentru francezi părea să fie reiterarea alianţei franco-
ruse dinainte de I Război Mondial. În acest scop, la iniţiativa Franţei, sînt semnate două
tratate de asistenţă mutuală; primul era cel franco-sovietic din 2 mai 193524, iar cel de-al
doilea era semnat la 16 mai 1936 între statul sovietic şi cel cehoslovac 25 . Dar întrucît
francezii s-au ciocnit de refuzul polonezilor (care aveau tratate de neagresiune încheiate cu
Germania şi URSS) de a se integra în acest sistem de securitate, nu mai exista decît o
singură posibilitate pentru ca celelalte două tratate să formeze o reţea de asistenţă într-
adevăr viabilă, de vreme ce URSS era izolată teritorial de Cehoslovacia şi Germania. În
atare situaţie a devenit necesară semnarea de către URSS şi România a unui tratat de
asistenţă mutuală similar cu cel semnat de sovietici cu cehoslovacii. Diplomaţia română şi
în special N. Titulescu se aflau astfel în faţa unei dileme foarte de serioase. Acesta ar fi
preferat proiectul „Pactului Oriental” care oferea României garanţii concrete de securitate

22
N. Titulescu, Discursuri, p. 448; v. şi Dimineaţa din 8 septembrie.
23
Idem, Basarabia, pămînt românesc, ediţie îngrijită de Ion Grecescu, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992,
p. 51.
24
Документы внешней политики СССР, том 18, Госполитздат, Mосква, 1973, с. 309-312.
25
Ibidem, с. 333-336.
din partea Franţei şi Uniunii Sovietice26. Dar deoarece acest proiect a eşuat, nu mai rămînea
decît varianta semnării unui acord direct de asistenţă mutulă cu URSS. Riscul cel mai mare
pe care îl aducea un astfel de tratat cu sovieticii era, în mod evident, acela de a permite
armatelor acestora să pătrundă pe teritoriul României. Totuşi Titulescu a consimţit să-şi
asume acest risc (cu condiţia semnării unui tratat preventiv cu sovieticii care să
reglementeze condiţiile şi modalitatea unei eventuale intervenţii pe teritoriul României a
Armatei Roşii), întrucît, se pare că el considera că era indicat ca România să-şi asigure (cel
puţin formal) prietenia URSS, şi să descurajeze astfel iredentismul maghiar. La 12 iulie
1936, el a reuşit să obţină acordul regelui în acest sens, Carol II împuternicindu-l să
semneze un pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică 27 . În vederea realizării
proiectului respcetiv, N. Titulescu are o întrevedere cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic
la Bucureşti. Din telegrama pe care acesta i-o trimite lui Molotov la Moscova şi în care îi
expune cele discutate cu Titulescu, aflăm că cel din urmă i-a sugerat ministrului sovietic
posibilitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală sovieto-român, după modelul celui
sovieto-fancez, numai că diplomatul roman insista asupra faptului ca sovieticii să acorde
ajutor României în cazul unei agresiuni ce ar fi vizat oricare hotar al României, inclusiv, şi
în special, cel cu Ungaria. De asemenea, în cadrul aceleeaşi întrevederi, Titulescu l-a
atenţionat pe diplomatul sovietic că nu i se va permite semnarea unui tratat cu URSS fără
ca partea sovietică să recunoască graniţa sa cu România pe Nistru28 . Oleg Ken consemnază
faptul că Titulescu a încercat să-i convingă pe sovietici că „uitînd pentru o vreme de malul
drept al Nistrului, Rusia putea avea întreaga Românie ca partener, legînd astfel URSS de
Cehoslovacia şi deschizînd ruşilor drumul de întoarcere către Balcani”29. În răspunsul său,
Litvinov cataloga acţiunile lui Titulescu drept un şantaj, şi îl instruia pe Ostrovski să-i
comunice lui Titulescu faptul că URSS nu va recunoaşte niciodată unirea Basarabiei cu
România şi că o garanţie a hotarelor vestice române împotriva unei eventuale agresiuni
maghiare, URSS o poate acorda doar în cazul în care România ar fi renunţat la una din
„pretenţiile” sale, cum ar fi păstrarea alianţei cu Polonia 30 . Aceleaşi idei i le-a expus

26
N. Titulescu, Politica externă..., p. 119.
27
Ibidem, p.121.
28
Документы внешней политики СССР, с. 406.
29
Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-е — 1930-е годы, în
„Неприкосновенный запас”, Москва, 2002. № 4 (24), c. 34.
30
Документы внешней политики СССР, с.426.
Titulescu şi lui Litvinov în persoană cu care s-a întîlnit la Geneva în luna septembrie, însă
poziţia sovietică a rămas neschimbată vizavi de această problemă, Litvinov subliniind
faptul că nu putea garanta independenţa şi integritatea României în baza unui asemenea
tratat, întrucît era foarte improbabil ca Uniunea Sovietică, fiind izolată teritorial de
potenţialii săi agresori, să aibă nevoie de ajutor militar din partea României. Aceasta în
schimb putea deveni mult mai uşor victima unui atac bulgar sau maghiar sprijinit de
Germania, situaţie în care sovieticii ar fi fost obligaţi să reacţioneze. În aceste condiţii,
obligaţiile şi beneficiile logice ce rezultau pentru semnatarii unui astfel de tratat îi păreau
lui Litvinov inegale31.
Remarcabila iniţiativă a lui N. Titulescu rezultă din convingerea acestuia că
alianţele regionale ale României – Mica Înţelegere, ce viza Ungaria şi Înţelegerea
Balcanică al cărei rol era să tempereze veleităţile revizioniste ale Bulgariei – erau destul
de şubrede şi aveau nevoie de un partener puternic care să le sprijine. El considera că
semnarea unui pact de asistenţă mutuală între România şi URSS era „cel mai bun mijloc
de a permite tratatelor noastre existente de alianţă să-şi dea plina lor eficacitate”32. Astfel,
încercînd să-şi asigure concursul Rusiei sovietice, el tindea să reorienteze preocupările
României de la hotarul său de est pe care îl vedea asigurat din momentul semnării unui
tratat de asistenţă mutuală cu sovieticii, către cel de vest şi de sud în eventualitatea unei
agresiuni bulgare sau ungare sprijinite de Germania. În acelaşi timp el oferea sovieticilor
sprijinul micilor înţelegeri din care făcea parte România şi care la acea dată aveau tot
interesul sa participe împreună cu URSS la menţinerea păcii în Europa. În Europa de Est
ar fi apărut astfel un sistem inedit care ar fi descurajat orice potenţial agresor, mai puţin
Uniunea Sovietică. Însă tocmai în această privinţă se înşela Nicolae Titulescu, care,
convins fiind de voinţa ruşilor de a păstra prietenia cu Franţa, era sigur că URSS nu-şi
putea permite să încalce unilateral un tratat de asistenţă mutuală semnat cu un partener
tradiţional al Franţei din Europa de Est33.

31
M. Muşat, I. Ardeleanu, op.cit., p.1377.
32
Universul din 18 iulie 1936.
33
În acest sens N. Titulescu avea să afirme următoarele: „eu consider prietenia franco-rusă ca o axiomă;
consecinţa sa inevitabilă este prietenia ruso-română”, N. Titulescu, Basarabia..., p. 50, v. şi discursul său
publicat Dimineaţa, 10 mai 1935.
 Dar eforturile lui N. Titulescu au trebuit să facă faţă unei puternice rezistenţe atît în
afara ţării cît şi în interior. În afară se opuneau mai ales statele revizioniste Germania, Italia
şi Ungaria şi chiar vechiul aliat Polonia, care acum nu privea cu ochi buni semnarea unui
tratat româno-sovietic. Propaganda germană, în special, urmărea să inoculeze opiniei
publice internaţionale ideea conform căreia un eventual tratat de asistenţă mutuală româno-
sovietic ar fi însemnat trădarea polonezilor de către români şi un act de ostilitate la adresa
Berlinului, asta în pofida faptului că pînă în acel moment Titulescu a oferit de două ori
guverului german un pact de asistenţă mutuală, însă a fost refuzat de fiecare dată. O
opoziţie foarte puternică îl aştepta pe Titulescu în interior din partea unor formaţiuni
politice de extermă dreaptă, ca Garda de Fier şi Partidul Naţional-Creştin al lui O. Goga,
dar şi a unor oameni politici ca Gh. Brătinau sau Al. Vaida-Voievod. Ca urmare a opoziţiei
întîmpinate în ţară, Ministerul de Externe al României a emis la 16 octombrie 1935 un
comunicat de presă în care dezminţea purtarea unor negocieri cu Uniunea Sovietică care
să reglementeze tranzitarea teritoriului României de către Armata Roşie34. Nici Kremlinul
nu accepta cu bucurie ideea unui astfel de accord35, deşi Ostrovski a stăruit în repetate
rînduri pe lîngă Litvinov pentru a-l determina să aprobe demersul lui Titulescu36.
În aceste condiţii, Nicolae Titulescu revine în ţară. În România, el depune eforturi
sporite în două direcţii. Întîi de toate, el încearcă să-l convingă pe rege, elita politică
românească şi opinia publică despre necesitatea semnării unui astfel de tratat cu sovieticii.
În acest sens, Titulescu dezminte, în parlamentul României, afirmaţiile conform cărora
tratatul româno-sovietic de asistenţă mutuală urma să cuprindă o clauză care să premită
trupelor sovietice să treacă prin România în ajutorul cehoslovacilor. El a argumentat că un
astfel de tratat se activează doar atunci cînd agresiunea are loc asupra teritoriului unuia din
cele două state semnatare şi nu conţine prevederi care să reglementeze trecerea trupelulor
unui stat semnatar pe teritoriul celuilalt stat semnatar în ajutorul unei terţe părţi 37 . De
asemenea, el a condamnat pe acei politicieni care prin atitudinea vizavi de această

34
Universul din 17 octombrie 1935.
35
Vezi M. Мелтюхов, op. cit., p. 172-173.
36
O. Кен, М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в XX
веке. Сб. статей к 70-летию со дня рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт. Петербург:
Нестор-история, p. 345-350.
37
Dimineaţa din 15 decembrie 1935.
problemă nu servesc „nici cauza păcii, nici interesul ţării”38 şi care încercau să-i saboteze
acasă eforturile pe care el le depunea peste hotare. Între 5 noiembrie şi 17 decembrie
Titulescu poartă negocieri cu Ostrovski, negocieri în cadrul cărora încearcă să-i determine
pe sovietici să includă în textul pactului fixarea explicită a graniţelor României. Litvinov a
respins din nou această cerere, motivînd refuzul său de a veni în întîmpinarea diplomatului
roman prin faptul că semnarea unui atare pact nu presupune şi fixarea obligatorie a
hotarelor statelor semnatare39, în schimb acceptă să recunoască Nistrul drept linie după
care trupele sovietice vor fi trebuit retrase la cererea părţii române40. Refuzul Kremlinului
de a menţiona explicit în textul tratatului graniţele României l-a determinat pe Titulescu să
ceară întreruperea tratativelor 41 . Acestea au fost reluate de către diplomatul român şi
Litvinov la Montreux, unde în iunie 1936 începeau discuţiile în legătură cu reglementarea
regimului Strîmtorilor. Acolo, în Elveţia, comisarul sovietic şi-a exprimat din nou îndoiala
în legătură cu posibilitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală, însă de data aceasta a
făcut trimitere la situaţia internă a României, manifestîndu-şi îngrijorarea în legătură cu
ascensiunea extremei drepte pe arena politică românească. Dificultăţile întîmpinate îl fac
pe Titulescu să se reîntoarcă în ţară la 11 iulie 1936 cînd îşi înaintează demisia în cadrul
unei audienţe la palatul regal, motivîndu-şi actul prin erorile săvîrşite în plan intern de către
guvernul României în încercarea de a stabiliza situaţia politică, greşeli care nu-i permiteau
să acţioneze într-o manieră coerentă în plan extern42. Acest pas al lui Titulescu a alarmat
atît guvernul cît şi pe rege, care au opinat că un asemenea act ar putea fi interpretat drept o
îndepărtare a României de aliaţii săi tradiţionali (Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia,
dar mai ales Franţa)43. În consecinţă, Titulescu şi-a retras cererea de demisie. La 15 iulie
1936, guvernul a reconfirmat mandatul ministrului de externe pentru semnarea pactului,
luînd totodată măsuri în vederea creării unei atmosfere prieteneşti în interiorul ţării faţă de
Uniunea Sovietică44.

38
Ibidem.
39
Документы внешней политики СССР, с.558.
40
Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi,
1992, p104.
41
Ibidem, p.104.
42
N. Titulescu, Politica externă…, p. 37. M. Meltiuhov numeşte această luare de atitudine a lui Titulescu
drept şantaj: М. Мелтюхов, op. cit., p. 173.
43
Em. Bold, I. Seftiuc, op. cit., p.123
44
Relaţiile româno-sovietice, Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2003, p. 72-74; vezi şi A. Kareţki, A. Pricop, op. cit., p. 142-143.
 În sfîrşit, după multe refuzuri şi ezitări din partea sovietică, documentul, care era
un proiect al viitorului pact, numit de Litvinov, „fiţuică” (бумажка)45, a fost semnat de
cei doi miniştri la Montreux, pe data de 21 iulie 1936. Principalele prevederi ale acordului
- acesta fiind de fapt complex, ambiguu şi neterminat - erau 1) Asistenţă mutuală în cadrul
Societăţii Naţiunilor împotriva oricărui agresor european şi 2) Activizarea acestei clause
numai în cazul în care Franţa intra şi ea înacţiune46. Primul punct avea menirea de a conferi
actului legitimitate, făcîndu-se referinţă la un organism internaţional aflat în declin şi care
era, de altfel, lipsit de pîrghii reale de intervenţie în vederea descurajării potenţialilor
agresori. Al doilea punct conţinea prevederea foarte importantă pentru România de
coordonare a acţiunilor semnatarilor cu Franţa, întrucît prin acest punct doi tratatul sovieto-
român devenea practic parte integrantă a sistemului de securitate franco-sovieto-
cehoslovac. Conţinutul articolelor III şi IV ale tratatului conţinutul se reducea la ideea că
trupele fiecăreia din cele două ţări nu se puteau afla pe teritoriul celeilalte fără permisiunea
acesteia, iar în caz că se afla pe acest teritoriu trebuiau să-l părăsească la prima somaţie a
celeilalte părţi47. Prin urmare, tratatul era un document politic complex; în ceea ce priveşte
relaţiile dintre cele două ţări, el prevedea obligaţii mutuale şi nu doar angajări din partea
României de a „permite trecerea trupelor sovietice pe teritoriul României”, cum se susţine
în unele scrieri ruseşti apărute în ultima vreme48. Pe de altă parte, este adevărat că dacă
reciprocitatea tratatelor de acest tip nu poate fi contestată, ea poate fi totuşi considerate o
formalitate în cazul de față, de vreme ce părea foarte puţin probabil ca URSS să aibă nevoie
de ajutorul României, iar garanţiile oferite de ultimile două articole aveau rolul de a linişti
opinia publică şi clasa politică din România în legătură cu eventualitatea unei intervenţii
pe teritoriului României a Armatei Roşii. De fapt documentul semnat la Montreux a fost
sortit să rămînă o simplă iniţiativă din partea României, fără finalitate, deoarece sovieticii
nu s-au arătat interesaţi de ea. Titulescu a căutat să-l determine pe Litvinov să semneze
pactul cît mai repede, în timp ce acesta a amînat semnarea pînă în luna septembrie. Mai
mult, el i-a cerut colegului român ca nimeni să nu afle de conţinutul documentului, în afară

45
Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Москва, Госполитздат, 1974, c. 565.
46
Octavian Ţâcu, op. cit., p. 160-161.
47
Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II, p. 79.
48
М. Мелтюхов, op. cit., p. 173.
de rege şi de membrii guvernului, ceea ce demonstrează că pentru sovietici acesta într-
adevăr era o „fiţuică” fără nici o valoare reală49.
Amînarea parafării tratatului s-a datorat, după toate aparenţele, îngrijorării
diplomaţiei sovietice faţă de evoluţia evenimentelor politice din România. Posibilitatea
unei demiteri iminente a lui Titulescu nu era necunoscută sovieticilor, care, în această
situaţie, au preferat să adopte o poziţie în expectativă în vederea desfăşurării ulterioare a
evenimentelor de la Bucureşti. Înlăturarea într-o manieră cît se poate de neloială a lui
Titulescu de la Ministerul de Externe, la 29 august 1936, cît încă acesta se afla în
străinătate, a îngropat definitiv această iniţiativă.

Repercusiunile demiterii lui N. Titulescu asupra

relaţiilor României cu URSS

Orientarea lui N. Titulescu în vederea cultivării unor relaţii de prietenie cu Uniunea

Sovietică a alarmat Germania care vedea în apropierea dintre sovietici şi români lezarea
intereselor sale în Balcani. În august 1936, prin intermediul lui O. Goga, Hitler i-a dat de
înţeles clar regelui Carol II că Germania nu va tolera pericilitarea poziţiei sale în Balcani,
dar că cele două state puteau ajunge la o înţelegere amiabilă cu condiţia ca România să
schimbe cursul politicii sale externe. După toate aparenţele, acelaşi mesaj l-a transmis
României şi Hjalmar Schacht, ministrul economiei celui de-al Treilea Reich, atunci cînd în
vizita pe care a efectuat-o în acelaşi an în Balcani, acesta a ignorat România50. Alarmaţi de
rezultatele strălucite ale Germaniei în plan intern, dar şi de succesele năucitoare ale acesteia
în afacerile internaţionale, oamenii politici de la Bucureşti şi regele erau hotărîţi să nu-şi
atragă ostilitatea nemţilor, iar iniţiativa lui N. Titulescu a trebuit sacrificată. Demiterea sa
s-a voit a fi un semnal clar de reconsiderare a poziţiilor României în raport cu statul
sovietic, semnal adresat Berlinului.
Reacţia Uniunii Sovietice putea fi anticipată uşor. Aproape imediat după demiterea
lui Titulescu, Litvinov i-a comunicat acestuia că înţelegerile de la Montreux nu mai sînt

49
De aceea nu poate fi considerată convingătoare părerea, (exprimată şi de Titulescu în memoriile sale,
vezi N. Titulescu, Politica externă..., p. 122) cum că, semnînd această „fiţuică”, Litvinov şi-ar fi „depăşit
orientările stabilite de conducerea statului sovietic în relaţiile cu România”: Istoria Basarabiei..., p. 268.
50
O. Ţâcu, op. cit., p.164.
considerate valabile de către partea sovietică şi că aceasta consideră înlăturarea din guvern
a diplomatului român drept un act echivalent cu schimbarea de vector a politicii externe
româneşti51. Politica pe care sovieticii au adoptat-o faţă de România îşi găseşte confirmarea
în instrucţiunile pe care M. Litvinov i le transmite la 13 noiembrie 1936 lui M.S. Ostrovski
şi în care găsim următoarele: „Sînt de acord cu concluziile dumneavoastră în legătură cu
poziţia pe care trebuie să o adoptăm acum faţă de România şi anume că, în mod cert, noi
nu trebuie să-i spunem (României – M.Ţ.) că am pus cruce pe relaţiile noastre, dar trebuie
să depunem toate eforturile pentru a păstra aceste relaţii cel puţin la nivelul din prezent,
dacă acesta nu mai poate fi îmbunătăţit. Însă poziţia noastră va fi una pasivă în această
privinţă, în sensul că deocamdată nu vom propune României nici un fel de înţelegeri sau
încheierea unor acte politice”52. După plecarea sa, Nicolae Titulescu şi-a exprimat dorinţa
ca eforturile să-i fie continuate şi de cei care aveau să-l succeadă, în acelaşi timp dînd
dovadă de o viziune de mare om de stat şi de un extraordinar simţ al realităţii atunci cînd
atrăgea atenţia diplomaţilor români asupra faptului că un tratat sovieto-român de amiciţie
trebuia semnat în mod obligatoriu înainte ca URSS să semneze un pact de neagresiune cu
Germania nazistă, aşa cum de fapt s-a şi întîmplat 53 . Succesorul său la ministerul de
externe, Victor Antonescu, s-a grăbit să-l asigure pe Litvinov că „politica externă a
României rămîne neschimbată faţă de aliaţi şi de alte puteri prietene şi în special faţă de
Rusia”54.
Atunci cînd analizăm acest segment al evoluţiei relaţiilor româno-sovietice,
întrebarea care persistă în mod firesc este dacă un pact de asistenţă mutuală dintre cele
două state ar fi adus vreun folos real României şi dacă aceasta, prin semnarea unei
asemenea înţelegeri, şi-ar fi atras loialitatea Uniunii Sovietice. Astăzi, cunoscînd
evenimentele care au precedat intrarea sovieticilor în II Război Mondial, putem susţine cu
siguranţă că semnarea unui asemenea tratat nu ar fi influenţat atitudinea sovieticilor faţă de
statul român, mai ales că ei, chiar şi în momentul semnării înţelegerii de la Montreux,
refuzau să recunoască apartenenţa Basarabiei la România şi, prin urmare, graniţele sale

51
I. M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.273.
52
Докумеиты внешней политики СССР, том 19, c. 566-567.
53
I. M. Oprea, op.cit., p. 275.
54
Докумеиты внешней политики СССР, c. 455-456. M. Meltiuhov comentează această declaraţie în
scensul că nimeni nu mai credea unor astfel de asigurări în situaţia în care „în Bucureşti luau un avînt tot mai
mare forţele profasciste”: М. Мелтюхов, op. cit., p. 173-174.
fireşti recunoscute în cadrul sistemului de la Versailles. Sînt însă de apreciat eforturile
diplomaţiei române, şi ale lui N. Titulescu în mod special, de încercare a integrării
României într-un sistem european de securitate colectivă, menit să garanteze păstrarea
statu quo-ului şi a păcii în Europa, în condiţiile în care România avea rolul ultimei verigi
ce trebuia să lege Uniunea Sovietică de Cehoslovacia şi Franţa. Uniunea Sovietică a
încălcat pactele de neagresiune cu aproape toţi vecinii săi europeni (Finlanda, Polonia,
Estonia, Lituania), după cum a încălcat şi pactul Briand-Kellog şi chiar înţelegerile semnate
cu vecinii din propria sa iniţiativă: protocolul Litvinov de la Moscova şi Convenţia pentru
definirea agresiunii şi agresorului de la Londra. O analiză cît se poate de simplă a acestor
observaţii impune o singură concluzie şi anume că un pact de prietenie sau asistenţă
mutuală cu ruşii nu i-ar fi împiedicat pe aceştia să-şi pună în aplicare dorinţa foarte veche
de a recăpăta Basarabia şi prin aceasta de a-şi reafirma poziţia de putere discreţionară la
gurile Dunării, făcînd astfel încă un pas important în realizarea obiectivului ei secular:
expansiunea spre Strîmtori şi învăluirea, astfel, a marilor puteri europene dinspre sud.
Logica acestor acţiuni ale Moscovei relevă faptul că dorinţa pe care şi-o manifesta de a
participa ca stat civilizat la eforturile internaţionale pentru menţinerea păcii nu era altceva
decît o mare farsă. Pe parcursul acestor ani, sovieticii nu au făcut altceva decît să exploateze
slăbiciunile vecinilor săi, în loc să participe într-adevăr la îngrădirea tendinţelor fasciste şi
revizioniste de pe continent. Astfel, conchide Oleg Ken, Rusia a preferat sabotajul
diplomatic şi politic în locul asumării responsabilităţii, dar şi pe acela al privilegiilor care
decurg de aici, de mare putere. Şi aceasta din motivul ca „aşa era obişnuită” să procedeze
întotdeauna55.

55
Олег Кен, op. cit., c. 35.