ISTORIA

CA
INTEROGAȚIE
Mariei Crăciun, la o aniversare
________________________________
Coordonatori

Carmen Florea
Greta-Monica Miron

Argonaut/MEGA
Cluj-Napoca
2020
 ÎNTRE NAZISM ȘI COMUNISM, ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI
SECURITATE. STATUTUL INTERNAȚIONAL AL ROMÂNIEI
1933 – 1939

Marcela SĂLĂGEAN

Pacea care punea capăt primei conflagrații mondiale era încheiată. „Marele
Război”, cu victimele, suferințele și distrugerile sale rămânea în urmă, iar
speranțele privind eliminarea războaielor din viața internațională, cel puțin la nivel
european, erau investite în Societatea Națiunilor. Dar primii ani postbelici nu au
fost deloc liniștiți în Europa și în lume. Au avut loc războaie între Polonia și Rusia
Sovietică, între Turcia și Grecia, dispute între iugoslavi și italieni, conflicte între
Marea Britanie și Egipt, Spania și Maroc, ciocniri militare sovieto-japoneze în
Siberia, conflicte în America Latină etc. Din păcate însă, marile probleme care
puteau pune în pericol securitatea internațională au apărut tot pe continentul
european unde aplicarea prevederilor tratatelor de pace se dovedea deosebit de
complexă. Din acest motiv, în diplomația vremii, componentele de securitate s-au
împletit cu problema frontierelor, a reparațiilor, cu preocupările privind controlul
înarmărilor și dezarmarea, dar și cu promovarea unor metode de soluționare
pașnică a diferendelor internaționale1.
Împărțirea continentului în state învinse și învingătoare, dar mai ales
tendințele de hegemonie manifestate după 1918, au creat mari divergențe pe
continent, făcând aproape imposibilă păstrarea păcii și securității. De fapt, pe
parcursul perioadei interbelice, Europa s-a divizat în trei tabere opuse: 1) franco-
britanică (interesată de menținerea Germaniei în stare de inferioritate și a Rusiei
Sovietice în stare de izolare); 2) germană (interesată de revizuirea tratatelor de
pace); 3) sovietică (interesată de distrugerea cordonului sanitar impus de anglo-
francezi și răspândirea comunismului). Un adevărat război rece a început pe
continentul european încă din primele luni de la încheierea conflictului militar.
Cum stabilitatea mult dorită nu s-a realizat în primul deceniu interbelic,
deceniul al patrulea al secolului XX s-a confruntat cu probleme privind securitatea
frontierelor. Într-o situație particulară se aflau noile state independente din Europa
Centrală și de Est, dar și cele care au obținut teritorii și și-au lărgit granițele la finele
Primului Război Mondial. Au fost statele care au perceput în modul cel mai acut
amenințările revizioniste mereu prezente în regiune, ceea ce a generat o
intensificare a activității lor diplomatice, activitate desfășurată atât în cadrul
Societății Națiunilor, cât și în afara acesteia, prin încheierea unor acorduri bilaterale

1 Constantin Vlad, Diplomația secolului XX (București: Fundația Europeană Titulescu, 2006),

p. 85.
Marcela SĂLĂGEAN
sau regionale, rezultate în urma negocierilor și discuțiilor purtate în cadrul unor
reuniuni internaționale etc.
Eforturile nu au dat totdeauna rezultatele dorite, iar situația a devenit mai
îngrijorătoare, în primul rând datorită renașterii Germaniei ca mare putere, dar și
datorită implicării Uniunii Sovietice în relațiile internaționale europene. În
Germania, victoria Partidului Muncitoresc Național Socialist i-a permis noului lider
punerea în aplicare a programului care preconiza o Europă unificată, conform
idealurilor pe care el le dorea îndeplinite. Pentru susținerea noii politici, Berlinul a
promovat un nou principiu, acela al spațiului vital, căci vechiul principiu al
naționalităților nu mai corespundea, din punctul de vedere a lui Adolf Hitler,
realităților Europei interbelice. Iar în vederea rezolvării problemei spațiului vital,
liderii naziști și-au îndreptat atenția spre Răsărit, considerând că în respectivul
areal geografic își puteau îndeplini și misiunea autoproclamată de a concilia
interesele divergente ale diferitelor etnii. În întâmpinarea acestui ideal, la câteva
luni de la câștigarea alegerilor, a avut loc un congres pangermanist la Passau, unde
s-a afirmat că generația tânără, de la Marea Baltică până în Delta Dunării, din Silezia
până la Egee, din Bucovina până în Tirol, a aderat la mișcarea pangermanismului2.
În acel context, statele Micii Înțelegeri se simțeau cel mai mult amenințate,
motiv pentru care, odată cu ascensiunea național-socialismului, s-a ajuns la o
solidarizare a celor trei țări în vederea menținerii și organizării păcii. Nicolae
Titulescu, de exemplu, era convins că promovarea forței de către național-socialiști
ar putea produce un conflict militar. În acest sens, Titulescu a sugerat necesitatea
adoptării unei politici de colaborare între Occident și Rusia Sovietică, Mica
Înțelegere putând constitui o punte de legătură între cele două entități. Titulescu a
susținut ca fiind foarte important în conjunctura europeană de atunci ca, alături de
tratatul de asistență mutuală franco-sovietică și de colaborarea amicală franco-
engleză, să existe și un pact de asistență mutuală ceho-sovietic, respectiv unul
româno-sovietic. Ideea lui Titulescu nu a fost susținută, nici în țară, nici în afara ei.
De fapt, nici Germania și nici Italia nu agreau realizarea unui atât de strâns plan de
securitate europeană. Poate de aceea Nicolae Titulescu trebuia înlăturat de la
conducerea Ministerului Afacerilor Externe înainte de a realiza înțelegerea
româno-sovietică3. De două ori Titulescu a încercat să negocieze cu Berlinul,
condiționând însă încheierea unui tratat de o recunoaștere a integrității teritoriale
a țării. Nu a primit răspunsul dorit. A fost convins însă de necesitatea redeschiderii
negocierilor cu sovieticii, mai ales în chestiunea frontierei.
Diplomația românească conștientiza faptul că Moscova nu va recunoaște
explicit unirea Basarabiei cu Regatul Român, dorea însă recunoașterea din partea
sovieticilor a frontierei pe Nistru. Și era important pentru România să se ajungă la
o înțelegere cu sovieticii, deoarece Cominternul începuse să considere minoritățile

2 George Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, Ed. Georgeta Penelea Filiti (București:
Editura Enciclopedică, 1996), pp. 130-131.
3 Ibid., pp. 133-134.

730
 Istoria ca interogaţie
etnice unelte potențiale în campania de îndeplinire a dezideratelor sovietice4. În
perioada primilor ani ai Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu
era reprezentată în organizație, cu atât mai puțin în forurile de decizie și în aparatul
administrativ. Chiar și după afilierea românilor la Comintern, în 1920, ei au rămas
o prezență insignifiantă. Absența românească era în contrast flagrant cu prezența
și influența maghiarilor în Comintern, Ungaria având una dintre cele mai largi
reprezentări din Europa de Est5. Acest lucru a facilitat ca, cel puțin în problema
teritorială și a revizionismului asociat acesteia, Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria
să devină aliate vizavi de România (dar nu numai), atât la nivel de partid, cât și de
stat, motivând chiar și cele mai conservatoare elite maghiare să accepte cooperarea
cu comuniștii.
Având în vedere statutul internațional al României în raport cu Germania
și Uniunea Sovietică în prima jumătate a ultimului deceniu interbelic, și mai ales
poziționarea celor două mari puteri europene față de vecinii care doreau
redeschiderea chestiunilor teritoriale, Bucureștiului nu-i rămâneau prea multe
alternative, cu excepția întăririi vechilor alianțe regionale. În acest sens, în 1933 a
fost parafat un nou pact de organizare a Micii Înțelegeri. Noul pact prevedea
crearea unui consiliu politic, a unui consiliu economic și a unui secretariat al Micii
Înțelegeri. De asemenea, a fost alcătuit și un for director al politicii comune a celor
trei state, numit Consiliul permanent al miniștrilor de Externe sau al delegaților lor,
care urma a se întruni de cel puțin trei ori pe an, succesiv în fiecare stat. Față de
prevederile anterioare, prin Pactul din 1933 se depășea scopul inițial pentru care a
fost creată Mica Înțelegere, adică menținerea status-quo-ului teritorial stabilit prin
tratatele de la Trianon și Neully și, din organism destinat apărării, a devenit un
instrument de reconstrucție politico-economică și de securitate. Perspectivele
păreau promițătoare deoarece, dobândindu-și o nouă și o mai solidă organizare,
Mica Înțelegere putea să devină un centru politic plin de interes, căci nu putea fi
desconsiderat un bloc de 50.000.000 de locuitori, cu o întindere de 70.000 km2.6
Pe de altă parte însă, Ungaria și Bulgaria s-au apropiat tot mai mult de
Germania și Uniunea Sovietică, care le susțineau revendicările. Se începea un atac
pentru sfărâmarea Micii Înțelegeri, așa cum aceasta se organizase prin pactul de la
Geneva, iar jocurile de interese ale germanilor și sovieticilor au reușit, până la urmă,
să pună capăt aspirațiilor statelor Micii Înțelegeri.

4 Vladimir Tismăneanu, ʻStalinism for all Seasons. A Political History of Romanian

Communismʼ, The American Historical Review, nr. 11/2003, (https://www.cambridge.org/c
ore/journals/slavic-review/article/stalinism-for-all-seasons-a-political-history-of-romani
an-communism-by-vladimir-tismaneanu-societies-and-culture-in-eastcentral-europe-ber
keley-university-of-california-press-2003-xvi-379-pp-appendix-notes-bibliography-index-
photographs-4500-hard-bound/B86CCCF471994453DE3365C53DC9023F), accesat mai,
2019.
5 Larry L. Watts, FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI..: Războiul clandestin al Blocului

Sovietic cu România, trad. de Camelia Diaconescu (București: Editura RAO, 2011), p. 105.
6 Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, pp. 135-136.

731
Marcela SĂLĂGEAN
Venirea lui Hitler la putere, dar mai ales retragerea Germaniei din
Societatea Națiunilor și de la Conferința internațională pentru dezarmare de la
Geneva (octombrie 1933), conjugate cu declarațiile lui Mussolini despre
necesitatea revizuirii frontierelor stabilite prin sistemul de pace versaillez, au
neliniștit România și pe aliații săi din cadrul Micii Înțelegeri. Vizita lui Nicolae
Titulescu în Turcia și semnarea la Ankara, în octombrie 1933, a Tratatului de
amiciție, de neagresiune, de arbitraj și conciliațiune între România și Turcia, au
apropiat cele două țări și au permis o colaborare și mai largă. Cu o lună înainte, în
pofida divergențelor turco-grecești de după Primul Război Mondial, se semnase un
Pact de neutralitate, prietenie, conciliațiune și arbitraj între Grecia și Turcia. În plus,
la sesiunea Comitetului Permanent al Micii Înțelegeri de la Zagreb din ianuarie
1934, delegatul cehoslovac a fost de acord cu încheierea unui pact balcanic, care să
coordoneze eforturile statelor antirevizioniste din sud-estul Europei. Bulgaria și
Albania nu au răspuns ofertei. În acel context, la 9 februarie 1934, la Atena, miniștrii
afacerilor externe ai Greciei, României, Turciei și Iugoslaviei au pus bazele
Înțelegerii Balcanice. Aceasta, împreună cu Mica Înțelegere, crea un bloc de pe
coasta Dalmației și podișul Boemiei până în insula Creta și frontiera Iranului, cu o
populație de 70.000.000 locuitori, menit să frâneze tendințele revizioniste și
expansioniste ale unor state europene7.
După ce și la conferința Micii Înțelegeri de la Zagreb din 22 – 23 ianuarie
1934 se hotărâse reluarea relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, de îndată ce
împrejurările diplomatice vor fi oportune, Titulescu, în urma unui schimb de
scrisori cu ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov, din 9 iunie 1934 de la
Geneva, a început reluarea relațiilor diplomatice cu Moscova, imitând exemplul
Cehoslovaciei care încheiase un tratat de alianță cu URSS8. Dintre marile puteri,
doar Franța era interesată ca aliata ei România să aibă relații normale cu sovieticii.
Hitler, în schimb, în 1935 suspecta România că începe să aibă o atitudine tot mai
binevoitoare față de ruși9. Iar pentru a nu apropia nici Mica Înțelegere prea mult de
URSS, Titulescu a fost sacrificat. Aceeași soartă a avut-o și ministrul filoromân ce
reprezenta Cehoslovacia la București.
Din păcate însă pentru politica Micii Înțelegeri, începând din 1936 nu și-a
mai găsit coerența. Mai mult chiar, în 1936, la o conferință a Micii Înțelegeri de la
Bratislava, s-a admis libertatea de acțiune pentru fiecare din cele trei state în
materie de politică externă. Consecințele acestei opțiuni s-au văzut destul de
repede. Iugoslavia a inițiat o campanie diplomatică pe cont propriu, condamnată
de altfel de români10, prin care dorea să-și rezolve disputele teritoriale cu vecinii.

7 Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România (1856 – 1947) (București: Editura Albatros,
1996), pp. 216-217.
8 Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, p. 139.
9 Ciachir, Marile Puteri și România, p. 218.
10 Semnarea acordului italo-iugoslav nu a avut susținători nici în România, deoarece

tratativele dintre cele două țări s-au purtat în secret, fără informarea premierilor celorlalte
două țări partenere din Mica Înțelegere, adică România și Cehoslovacia.

732
 Istoria ca interogaţie
Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1937, a încheiat cu Bulgaria un tratat de veșnică
amiciție, iar în martie 1938, a fost semnat un acord de bună vecinătate și cooperare
cu Italia. Referindu-se la acest ultim acord menționat, germanii considerau că prin
semnarea lui se asista la diminuarea sau chiar înfrângerea rolului Franței în Europa
Centrală11. La rândul lor, în primăvara lui 1937 cehoslovacii au reușit să încheie un
acord cu sovieticii prin care s-au stabilit modalitățile de acțiune în cazul unui atac
german. Totul a rămas însă la nivel teoretic, realitatea fiind alta un an mai târziu.
Formarea blocului statelor revizioniste și diminuarea, pentru moment, a
influenței sovietice în Europa Centrală, fuseseră de fapt succesele diplomatice ale
lui Hitler. Începând din 1938, Germania era destul de puternică militar pentru a
pune în practică doctrina pangermanistă și a culege roadele acțiunii sale. Luând
parcă prin surprindere cancelariile europene, Hitler a decis să pună în practică
vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania. Condițiile externe erau
favorabile, iar în Austria exista un partid nazist care constituia un stâlp al influenței
național-socialiste. Problema sudetă nu a fost sesizabilă la început, dar a devenit
acută în momentul în care Adolf Hitler a decis să îi adune pe toți germanii într-un
singur stat12. Opțiunea pentru a îngloba mai întâi Austria avea să fie facilitată și de
faptul că această țară avea situația cea mai precară din Europa Centrală, dar și
pentru că interesele germane se puteau prezenta aici în haina principiului
naționalităților. După Primul Război Mondial, și până la Anschluss, Austria se
zbătuse în mari nevoi financiare și într-o criză economică a cărei soluție o căuta fie
în restaurarea monarhiei habsburgice, fie în alipirea la Germania. Austria, redusă
de la 51 milioane de locuitori la 6.300.000, dintre care o bună parte aglomerată în
Viena, arăta ca un stat neviabil, creat de marile puteri doar ca să mențină echilibrul
în centrul continentului. Însuși premierul Austriei, susținător al independenței
statului său, opta pentru integrarea Austriei într-un spațiu economic dunărean. Dar
cum o federație era imposibil de realizat, Austria susținea restaurarea
Habsburgilor. Numai că nu trebuie trecut cu vederea faptul că posibilitatea
restaurării Habsburgilor s-a izbit de opoziția statelor succesoare. Situația s-a
schimbat însă radical o dată cu intervenția germană din 1938. Astfel, independența
unuia dintre statele danubiene înceta să mai existe. Apoi, viitoarea victimă a fost
Cehoslovacia, în toamna lui 1938 fiind sacrificat intereselor Germaniei al doilea stat
danubian. Totodată, Cehoslovacia ceda și Poloniei regiunea Teschen, iar Ungaria,
invocând drepturile sale istorice, ocupa Ucraina Subcarpatică. România a fost
singurul vecin al Cehoslovaciei care nu pretinsese nici un teritoriu, deși comunele
românești din Maramureșul rutean ceruseră de mai multe ori Ministerului de
Externe român să fie alipite României13.

11 Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, p. 141.

12 Ana Magdici, Istoria relațiilor internationale – Secolul XX (http://www.academia.edu/
Documents/in/Carte/people/utf8=%E2%9C%93&q=ana+magdici+istria+relatiilor+inter
national), accesat mai, 2019.
13 Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, pp. 143-147.

733
Marcela SĂLĂGEAN
Puse în fața faptului împlinit, cu două state europene dispărute într-un
singur an, la interval de doar câteva luni, Marile Puteri occidentale au optat pentru
menținerea păcii, rezumându-se doar la declarații față de politica Germaniei.
Și, precum Grigore Gafencu atrăgea atenția în 1938, lumea nu părea a fi
dispusă să asculte vocile celor care atenționau asupra a ceea ce urma să se
întâmple. Winston Churchill, n-a găsit decât un slab ecou atunci când a anunțat că
înfrângerea totală suferită de puterile occidentale la München, nu reprezenta decât
începutul marii răfuieli. Lumea voia pacea, și o voia cu disperare, deoarece simțea
că în afară de Hitler, nimeni nu era într-adevăr pregătit să înfrunte încercările și să
suporte nenorocirile războiului. Chamberlain, luându-l în serios pe Hitler, căzuse la
învoială cu acesta cu privire la ultimele revendicări teritoriale, obligându-l să le
consemneze într-un tratat internațional. Dacă Hitler era sincer, atunci aceasta era
singura modalitate de salvare a păcii, și ea trebuia încercată. La urma urmelor,
„pacea” de la Munchen se bizuia pe cuvântul lui Hitler. Chiar dacă acest cuvânt era
îndoielnic, acordul părea să prezinte unele avantaje. Trebuia câștigat timp, un timp
prețios, de care se putea profita pentru mai buna înarmare și pregătire a
alianțelor14.
Paralel cu acțiunile germane, sovieticii s-au angajat într-o campanie de
propagandă. De exemplu, pentru a-și justifica pretențiile teritoriale în detrimentul
României, Moscova susținea că promovează condiții de oprimare a minorităților
etnice care trăiau între granițele lor. Operațiunile politice și de propagandă
împotriva României erau coordonate de Secția basarabeano-română a Agenției
Cominternului din Odessa, de Secția română a Cominternului cu sediul la Paris și
de Secția basarabeană a Biroului Balcani, aflat tot în capitala Franței. În 1937, de
exemplu, Secția Odessa avea trei tipografii, precum și emisiuni radio în limba
română, dedicate exclusiv propagandei subversive. De la Kremlin, Stalin a fost
direct interesat în pregătirea mesajelor antiromânești, sovieticii utilizând în
general presa și radioul, dar și cinematografia15.
Aducând în discuție problematica minorităților etnice în relațiile
internaționale, reamintim faptul că sistemul internațional de protecție a
minorităților a fost în principal format în primii ani de după război. Dar
experiențele perioadei interbelice au demonstrat că sloganul campaniei în vederea
protejării minorităților a fost preluat de către inamicii sistemului de la Versailles,
unele minorități, care erau și cele mai puternice și mai bine organizate din Europa,
devenind subiecte ale unor acțiuni iredentiste. Statutul și modul de integrare a
minorităților etnice din Europa Centrală și de Est a reprezentat în perioada dintre
cele două războaie mondiale o problemă controversată și larg dezbătută atât în
istoriografie, dar și în presă, sau cu ocazia diferitelor reuniuni internaționale. Dar a
fost și subiect aflat mereu în atenția factorilor de decizie din politica internă și de
securitate a statelor Europei Centrale și de Est, reprezentând, în același timp, și

14 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939
(București: Editura Militară, 1992), pp. 28-29.
15 Watts, Watts, FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI... Războiul clandestin, p. 94.

734
 Istoria ca interogaţie
tema unor documente și decizii adoptate la nivel național și internațional, mai mult
sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin documentate, dar mult mediatizate
și polemizate.
Dintre toate minoritățile din Europa Centrală și de Est, una dintre cele mai
numeroase, dar și cele mai polemizate a fost minoritatea maghiară din România.
Aceasta a reprezentat atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere
politic, economic și social o problemă pentru statul român. Dar cea mai mare
problemă a reprezentat-o granița comună româno-maghiară. Existența Ungariei
atât de aproape a menținut tendințele revizioniste, ceea ce a reprezentat o sursă
permanentă de tensiuni atât între România și Ungaria, cât și între minoritatea
maghiară și majoritatea română, respectiv între minoritatea maghiară și Statul
Român16. De fapt, Tratatul de la Trianon a generat controverse imediat după
semnarea lui, rămânând un subiect încă actual, ce a supraviețuit sub diferite forme
în memoria popoarelor Europei Centrale, fiind și parte integrantă a procesului
politic de instrumentalizare a istoriei țărilor direct influențate de prevederile
sale17.
În ceea ce privește poziția Ungariei (statul cel mai nemulțumit de
stipulațiile Tratatului de la Trianon), chiar dacă s-a sprijinit pe Germania și Uniunea
Sovietică pentru promovarea politicii revizioniste, a angajat toate mijloacele de
propagandă ale epocii în vederea conștientizării maghiarilor din afara granițelor
Ungariei că se află sub un regim ostil în România, Cehoslovacia sau Iugoslavia. În
cazul României, instituțiile de învățământ transilvănene și bisericile, care
preluaseră multe școli pentru a împiedica trecerea lor sub autoritatea statului
român, au devenit instrumentele centrale în această campanie. O asemenea
strategie a creat Budapestei posibilitatea să se asigure că relațiile dintre autoritățile
române și minoritatea maghiară rămâneau tensionate, pentru Ungaria fiind atunci
important să se împiedice dezvoltarea legăturilor româno-maghiare și, mai ales, a
vreunui sentiment de destin comun, care ar fi putut submina percepția de
ocupație18.
Securitatea și stabilitatea continentului european și a României, în special,
au fost puse la grea încercare în urma încheierii Pactului de neagresiune germano-
sovietic. Cunoscut și sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov, parafat în 23
august 1939. Semnarea pactului a produs o stare de uimire și confuzie în mediul
politico-diplomatic european, prea puțini fiind cei care poate s-ar fi așteptat atunci
la o înțelegere germano-sovietică. Deja dispăruseră câteva state independente,
membre ale Societății Națiunilor: Austria, Cehoslovacia, Albania, și urmau alte trei:

16 Szilárd Toth, Partidul Maghiar și problema minorității maghiare în Parlamentul României

în perioada interbelică (Cluj-Napoca: Editura Argonaut, 2008), p. 7.
17 Katarina Ristveyova – Anton Hrubon – Jan Mitoc, ʻPrimul Arbitaj de la Viena și Slovacia

(context internațional, rezultate și consecințe)ʼ, în Radu Mârza – Marek Syrny (eds), Cele
două arbitraje de la Viena (1938 - 1940), din perspectiva istoriografiilor română și slovacă
(Cluj-Napoca: Editura Argonaut, 2017), p. 112.
18 Watts, FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI..: Războiul clandestin, p. 100.

735
Marcela SĂLĂGEAN
Lituania, Letonia și Estonia19. Sovieticii și germanii aveau însă cu totul alt punct de
vedere imediat după încheierea Pactului de neagresiune. În cuvântarea ținută în
cadrul sesiunii extraordinare a Sovietului Suprem al URSS, cu prilejul ratificării
Pactului de neagresiune din 23 august 1939, ministrul de externe sovietic,
Vyaceslav Molotov, a subliniat că documentul constituie un punct de cotitură în
istoria Europei, deoarece nu numai că înlătura pericolului unui război cu Germania,
ci și alte posibile ciocniri militare în Europa. De asemenea, a mai afirmat că
înțelegerea germano-sovietică din 23 august servea cauzei păcii generale dar, în
același timp, garanta posibilitatea de creștere și de consolidare a influenței Uniunii
Sovietice asupra evoluțiilor internaționale. În ceea ce privește opinia lui Hitler,
aceasta reiese din propria sa declarație (1 septembrie 1939, Reichstag), în sensul
că Pactul exclude recurgerea la forță între Germania și URSS, cele două state s-au
obligat unul față de celălalt să se consulte și să colaboreze în plan economic, decizie
de importanță colosală, însemnătatea ei pentru viitor fiind dificil a fi prevăzută20. Și,
întorcându-ne din nou la Grigore Gafencu, el a fost unul dintre cei care au remarcat
că, de la preluarea puterii în 1933, până la parafarea Pactului Ribbentrop-Molotov,
totul i-a reușit lui Hitler. A învrăjbit și divizat Europa pentru a o aduce la discreția
sa, a pregătit războiul pe care-l dorea, și era gata să-l poarte, așa cum dorea.
Prăbușirea sistemului internațional de alianțe și schimbările intervenite în
echilibrul european între 1938 și 1940 aduceau România într-o postură extrem de
dificilă, modificările teritoriale în Europa Central-Răsăriteană erau doar o
chestiune de timp. Deși delimita sferele de influență între Germania și Uniunea
Sovietică, înțelegerea germano-sovietică avea să cunoască primele fisuri odată cu
pierderile teritoriale românești din vara lui 194021. De fapt, intenția Moscovei de a
intra în Basarabia, sprijinul față de pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și
încurajarea pretențiilor Bulgariei asupra Dobrogei, au devenit explicite până la
sfârșitul lui 193922. Atunci, situația la nivel european s-a agravat și mai mult, dar cu
toate acestea, Bucureștiul a continuat să își respecte vechiul sistem de alianțe, deși
suportul franco-britanic suprapus peste rivalitatea germano-sovietică nu a mai
reprezentat niciun avantaj din punct de vedere al securității României. Și deși de
valoare practică redusă, deoarece ele priveau independența României, nu și
integritatea ei teritorială, garanțiile anglo-franceze au fost primite la București cu
satisfacție23. Numai că, realitatea a depășit speranțele românilor, deoarece
înțelegerea germano-sovietică de la sfârșitul verii lui 1939 a eliminat prezența

19 Marcela Sălăgean, ʻStatutul României în noua geopolitică europeană impusă de Pactul

Ribbentrop-Molotovʼ, în Ioan Bolovan – Ovidiu Ghitta (eds), Istoria ca Datorie. Omagiu
Academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani (Cluj-Napoca: Academia
Română. Centrul de Studii Transilvane, 2015), p. 838.
20 Valentin Ciorbea – Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, Vol. III, 1939 - 1945:

Diplomația războiului (Constanța: Editura Ex. Ponto, 2011), pp. 33-34.

21 Mioara Anton, ʻRomânia și Dictatul de la Viena. Strategii, propagandă și diplomație

secretăʼ, în Mârza – Syrny (eds), Cele două Arbitraje de la Viena (1938, 1940), p. 32.
22 Watts, FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI..: Războiul clandestin, p. 124.
23 Vlad, Diplomația secolului XX, p. 8.

736
 Istoria ca interogaţie
franco-britanică din sud-estul continentului, echilibrul european a fost distrus,
reconstrucția lui în favoarea României fiind aproape imposibilă în noua situație
geopolitică și geostrategică24. Dezmembrarea Cehoslovaciei desființase Mica
Înțelegere, împărțirea Poloniei anulase alianța defensivă româno-poloneză, iar
Pactele regionale și bilaterale încheiate pe parcursul perioadei interbelice s-au
dovedit fără efect în lunile care au urmat25.
În ceea ce o privește, România se vedea pusă în situația de a fi un „stat-
tampon” între două centre de putere care și-au împărțit zonele de influență în
spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră, iar evenimentele care au urmat nu au
făcut decât să pună în lumină discrepanțele existente între speranțele românești și
interesele geopolitice ale decidenților vremii care, pentru o lungă perioadă de timp,
au avut privilegiul de a stabili destinele statelor și popoarelor mai mici din Centrul
și Sud-Estul Europei.

24Sălăgean, ʻStatutul Românieiʼ, pp. 837-846.

25Dinu C. Giurescu, ʻRomânia în al Doilea Război Mondial: de la 15 septembrie 1939 la 23
august 1944ʼ, în Stephen Fischer-Galati – Dinu C. Giurescu – Ioan-Aurel Pop, O istorie a
românilor. Studii critice (Cluj-Napoca: Fundația Culturală Română. Centrul de Studii
Transilvane, 1988), p. 253.

737