A.

Guvernele românești au promovat consecvent alianțele regionale ca mijloace de a

menține sistemul acordurilor de pace de la Versailles și și-au asumat un rol principal in crearea
Micii Înțelegeri.Aceasta s-a format ca reacție la nevoie resimțită de România,Cehoslovacia si
Iugoslavia de a-si asigura propria lor Securitate,pe masură ce au început să se îndoiască de
eficiența garanțiilor cuprinse în tratatele de la Trianon si Neuilly. Ele erau puțin interesate de o
federație dunăreană.În primul rând pentru ca o considerau drept o limitare a independenței lor
și apoi pentru că își dădeau seama că pentru a fi eficientă, o federație va trebui să includă
Austria si Ungaria și ele se temeau că acordându-le acestora statut egal,vor încuraja o
revigorare a dominației austro-ungare asupra regiunii. Propria lor Antantă era formată din trei
acorduri bilaterale între Iugoslavia si Cehoslovacia(semnat la 14 august 1920), România și
Cehoslovacia(23 aprilie 1921) și România si Iugoslavia (7 iunie 1921), emnatarele angajându-se
în fiecare dintre ele să vină în ajutorul partenerului său în caz de atac neprovocat din partea
Ungariei.Tratatul româno-iugoslav era,de asemenea,îndreptat împotriva Bulgariei.
România a jucat un rol activ în realizarea Înțelegerii Balcanice,care a reprezentat
extinderea în Europa de Sud-Est a principiilor securitații regionale,întruchipate de Mica
Înțelegere.Tratatul prin care s-a creat alianța,semnat de reprezentanții României, Iugoslaviei,
Greciei, Turciei la 9 februarie 1934, s-a declarat a fi pur defensive,dar era clar îndreptat
împotriva Bulgariei, principala țară revizionistă din regiune. Înțelegerea Balcanică crea condițiile
pentru colaborarea permanentă dintre membrii ei dar la fel ca Mica Înțelegere nu a reușit să
creeze un front unit în problemele internaționale vitale.
Toate eforturile depuse în perioada anilor ’20 și ’30 de guverne româanești successive
pentru a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale țărilor lor la nord și la est s-au dovedit pănă
la urmă lipsite de success. Ele nu au putut atenua diferențele dintre România si cei doi mari
vecini revizioniști-Ungaria si Uniunea Sovietica, care nu se puteau împăca cu pierderile de
teritorii de la sfârșitul Primului Război Mondial. Problema Transilvaniei stătea în calea oricărei
apropieri între Ungaria și România. Pe tot parcursul perioadei interbelice, guverne ungare
succesive nu au încetat să spere la redobândirea unui teritoriu pe care îl considerau drept parte
integrantă a Ungariei istorice,dar niciun guvern român n-ar fi luat în considerație nici cea mai
mica concesie care ar fi putut diminua suveranitatea sa asupra provinciei.
( Istoria României, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea,
Pompiliu Teodor )

B. Criza cehoslovacă din primăvara şi vara anului 1938 a restrâns opțiunile posibile ale
conducătorilor României. Problema imediată pentru Carol şi miniştrii săi era dacă să vină sau nu
în ajutorul aliatului lor din Mica întelegere. În final, ei au hotărât să nu o facă. Ajunseseră la
concluzia că în relaţiile internaționale inițiativa fusese luată de Germania și se temea că în
abesenţa unei conduceri hotărâte exercitate de Franţa, orice acțiune pe care o vor întreprinde
în folosul Cehoslovaciei va pune în primejdie integritatea teritorială a propriei lor țări. Nici Carol
și nici alți conducători români nu au luat în considerație cu seriozitate posibilitatea de a-și uni
forţele cu Uniunea Sovietică. În schimb, ei au continuat să spere că Franța și Marea Britanie se
vor trezi în cele din urmă și vor realiza pericolul pe care ambițile germane îl reprezentau pentru
propria lor securitate. Dar acordul de la München din 29 septembrie, prin care Franța și Marea
Britanie au consimțit la dezmembrarea Cehoslovaciei, a convins opinia politică din București, de
la Carol la Maniu, că strângerea relațiilor cu Germania era acum esențială pentru apărarea
granițelor țări împotriva revizionismului sovietic și ungar.

O măsură a influenţelor crescânde a Germanie în România și în general în Europa de Sud-Est a

fost tratatul economic încheiat între cele două țări la 23 martie 1939. Valabil timp de cinci ani,
acesta asigură o legătură mai strânsă între economiile celor două țări prin planificare,
coordonare și companii mixte. Ambele părți au fost de acord că planul lor economic comun va
acorda atenție specială nevoilor și capacităților României, Germania ajungând să furnizeze
capital și bunuri industriale pentru a moderniza economia românească. Principala sarcină a
companiilor mixte era de a dezvolta resursele minerale ale României-cupru, crom, mangan și în
special petrol.Interesul crescut al Germaniei față de petrolul românesc era legat de pregătirile
pentru război și nevoia de a deveni independentă de livrările de dincolo de ocean, care puteau
fi intrerupte de o blocadă britanică. Din aceleași motive, Germania dorea să se asigure de
livrările regulate de produse agricole românești. Dar şi România beneficia de pe urma tratatului.
Pe lângă ajutorul pentru dezvoltarea economiei, ea găsise în Germania un furnizor de
echipament militar modern şi un cumpărător sigur de mari cantități de cereale, la prețurile cele
mai bune care se puteau oferi.

C. În afacerile externe, preocuparea cea mai urgentă a lui Antonescu a fost consolidarea
alianței cu Germania. Succesul acestei acțiuni necesita îndeplinirea prevederilor dictatului de la
Viena, pe care, desi personal îl ura, era hotărât să-l pună in aplicare repede. De asemenea,
Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea să-l joace intr-o Europă de Sud-Est
dominată de Germania, întărind legăturile militare și economice cu Germania. Astfel, el a
repetat cererea făcută anterior Germaniei de a trimite o misiune militară și a început negocieri
pentru încheierea unui nou tratat economic româno-german.
Viteza cu care Berlinul a răspuns la avansurile lui Antonescu arăta cât de importantă
devenise România în planurile strategice ale Germaniei pentru Europa de Sud-Est. In urma
eșecului invaziei italine in Grecia, Hitter hotărâse că era necesară o operațiune germană de
salvare si că aceasta va trebui sa treacă prin România si Bulgaria. Dar rolul României în Est nu
avea să se limiteze exclusiv la cel de bază de organizare și sursă de materii prime. Înrăutățirea
relațiilor cu Uniunea Sovietică îl determinase pe Hitler să accelereze elaborarea planurilor
pentru rezolvarea diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare. În cazul unui război, el
intenționa să atribuie României rolul-cheie de ancoră sudica a frontului german de est.
Primele trupe germane au sosit in România la 10 octombrie 1940.
Pentru a se asigura de cooperarea totală a românilor, între 21-24 noiembrie, Hitler l-a
invitat pe Antonescu la Berlin. Motivul oficial al vizitei a fost definitivarea condițiilor de aderare
a României la pactul germano-italo-japonez, pe care Antonescu l-a semnat, de fapt, 23
noiembrie. Mult mai importante au fost însă convorbirile dintre Hitler si Antonescu din 22
noiembrie, care au avut o influență hotrâtoare asupra cursului relațiilor germano-române.
Antonescu i-a facut lui Hitler o impresie favorabilă , de om vrednic de încredere, o convingere
pe care Hitler a nutrit-o până la căderea lui Antonescu, în august 1944. Într-o expunere de două
ore a năzuințelor României si a propriilor planuri de cooperare, Antonescu a insistat asupra
revizuirii dictatului de la Viena. Hitler nu a făcut nici o promisiune, afirmând pur si simplu că
după război situația va fi diferită, dar Antonescu a luat aceste cuvinte ca un angajament de a
schimba termenii dictatului. Începând de atunci, și pe tot parcursul războiului cu Uniunea
Sovietică, el s-a gândit în mod constant la Transilvania, find sigur că o cooperare strânsă cu
Germania era singura cale pentru a asigura redobândirea teritoriului pierdut.