Relatiile internationale ale Romaniei in perioada interbelică

Dupa încheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevarat instrument de lucru in relațiile
internationale, Europa a fost pusa in fata unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbarile
teritoriale de pe harta politica a continentului. In acest nou cadru, Romania a urmarit incheierea unor
aliante politico-militare, reluarea relatiilor cu fostii adversari din razboi, precum si o activizare a
diplomatiei la scena europeana. Din initiativa ministrului de externe roman, Take Ionescu, in anul
1921 s-au semnat o conventie politica si una militara intre Romania si Polonia - in fapt, o alianta
zonala cu caracter strict defensiv, prin care cele doua diplomatii incercau fundamentarea unui sistem
de securitate. Conventia militara, care decurgea din cea politica, specifica masurile ce se impuneau in
cazul unei agresiuni in partea rasariteana a unuia dintre cele doua state. In anul 1926, a fost semnat
Tratatul de alianta cu Polonia, care inlocuia cele doua conventii si acorda garantii generale impotriva
oricarui tip de agresiune, nu doar la granitele rasaritene. In anul 1921, a fost creata prima alianta
regionala in Europa, in spiritul Societatii Natiunilor: Mica Intelegere sau Mica Antanta, care reunea
Romania, Cehoslovacia si Regatul Sarbo-Croato- Sloven (denumit, din 1929, Iugoslavia).
La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianta si amicitie intre Romania si Franta. Romania a
incercat sa compenseze lipsa unei intelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a oferit
Bucurestiului un plus de garantie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate in
mentinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societatii Natiunilor. In lipsa unui acord militar,
refuzat de Paris, Tratatul romano-francez nu a avut o consistenta practica, reprezentand, in fond, o
repetare a celor statuate in Pactul Societatii Natiunilor.
Politica externa in perioada interbelica a avut ca obiectiv de baza apararea independentei si a
granitelor intregite in anul 1918, in conditiile in care revizionismul era in ascensiune. Unele state
vecine, URSS, Ungaria si Bulgaria, revendicau teritorii romanesti. Sistemul defensiv al Romaniei s-a
construit pe convingerea ca Franta, si Marea Britanie, ca principale autoare ale "sistemului de la
Versailles" il vor apara iar Societatea Natiunilor isi va dovedi eficienta in apararea pacii. Diplomatia
romaneasca a actionat in directia cresterii rolului acestei organizatii in viata internationala. In acest
cadru, s-a militat pentru adoptarea unor masuri concrete de dezarmare si de descurajare a fortelor
revizioniste.
In ciuda acestor carente, acordul dintre Franta si Romania a putut constitui, cel putin la nivel
declarativ, un sprijin in mentinerea statu-quo-ului teritorial. Concomitent cu negocierile romano-
franceze, in vederea finalizarii tratatului, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia,
urmarindu-se in principal atat obtinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28
octombrie 1920), prin care era recunoscuta apartenenta Basarabiei la Romania, cat si intarirea
sistemului de garantii. Tratativele dintre cele doua state au fost indelungate, Italia acceptand, in final,
formula unui Tratat de amicitie si colaborare cordiala, incheiat la Roma, la 16 septembrie 1926. Prin
acest tratat, prelungit succesiv din sase in sase luni, pana in 1934, ambele parti aveau obligatia sa-si
acorde sprijin pentru indeplinirea obligatiilor asumate. Din nefericire, Tratatul italo-roman nu a
cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat inferior celui semnat cu Franta. Pe langa tratatele
bilaterale, Romania a fost semnatara, in toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale, si a unor
numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte in luarea de deciziilor de catre concertul
european. Astfel, inca din 1919, Romania a aderat la Societatea Natiunilor, la momentul respectiv
unica organizatie la nivel mondial care milita pentru mentinerea securitatii internationale. De
asemenea, Romania a semnat, printre altele, Conventia internationala privind statutul definitiv al
Dunarii (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza legatura dintre securitate si dezarmare,
Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a relatiilor internationale, si Protocolul de la Moscova
(1929). A participat, cu diferite propuneri, si la pregatirea Conferintei asupra dezarmarii (1926-1932)
si la lucrarile acesteia, la Geneva, in anii 1932-1933.
La 9 februarie 1929, in capitala Rusiei Sovietice, Romania semna, impreuna cu ceilalti vecini ai URSS,
un protocol, in mare parte asemanator cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea eliminarea razboiului
in relatiile dintre ele, fara insa a se mentiona explicit inviolabilitatea granitelor. Aceasta problema a
fost dezbatuta si in cadrul negocierilor romano-sovietice din 1932, de la Riga, fara ca delegatia
noastra sa obtina vreun rezultat, datorita cramponarii Moscovei de problema Basarabiei. Fara succes
s-au soldat si convorbirile din 1934, dintre ministrii de externe ai celor doua state, Nicolae Titulescu si
Maxim Litvinov, chiar daca in urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai
tarziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenta mutuala romano-sovietica. Din pacate,
caracterul ambivalent al diplomatiei Kremlinului a facut ca si aceasta actiune sa esueze. Cel mai
cunoscut diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu, fervent sustinator al politicii de
securitate colectiva, a fost ales de doua ori, in 1930 si 1931, presedintele Adunarii Generale a
Societatii Natiunilor. Cele doua mandate succesive ale sale s-au desfasurat intr-un context
international incert, datorita crizei economice, la nivel mondial, cat si tensionarii treptate a situatiei
politice. In anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definitia
agresiunii in

relatiile internationale. La initiativa statului roman, la Atena, in 1934, Romania impreuna cu

Iugoslavia, Grecia si Turcia, au constituit Intelegerea Balcanica, prin care cele patru state semnatare
isi garantau reciproc frontierele si militau pentru o politica de pace, cooperare internationala si
mentinere a statu-quo-ului teritorial. In 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu, Romania a
condamnat agresiunea Italiei impotriva Abisiniei.
Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupa regiunea sudeta din
Cehoslovacia), a reprezentat pentru Romania, in general, sfarsitul sistemului sau de aliante, iar in
particular, destramarea Micii Intelegeri. Ofensiva politico-militara a Germaniei pe continent a facut
ca Romania sa demareze negocierile pentru finalizarea unei intelegeri economice bilaterale, semnate
la 23 martie 1939, in termenii impusi de Berlin. Dupa parafarea acordului economic romano-german,
Romania a beneficiat de atentia sporita a Frantei si Angliei, care, in contextul mai amplu al renuntarii
la politica de conciliere, nu doreau sa-si piarda influenta in zona de sud-est a Europei. Astfel, cele
doua puteri au incheiat acorduri economice cu Romania, urmarind, de fapt, o contrabalansare a
tratatului cu Germania. Incheierea Pactului Ribbentrop- Molotov, prin care Germania si apoi
izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, la 1 septembrie 1939, au gasit diplomatia de la
Bucuresti intr-o faza avansata de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-
german (Ribbentrop-Molotov) a impartit Europa in sfere de influenta si a grabit izbucnirea celei de a
doua conflagratii mondiale. Anexa secreta a pactului a prevazut dreptul U.R.S.S. de a ocupa
Basarabia. Astfel, in vara lui 1939, esecul total al politicii de securitate colectiva si ascensiunea
puterilor revizioniste au gasit Romania prinsa intre doua mari puteri, cu care nu avea deloc relatii
bune, si complet izolata de aliatii traditionali care ii garantasera integritatea. La 1 septembrie 1939,
prin atacarea Poloniei de catre Germania, a inceput al doilea razboi mondial. Ramasa izolata si
devenind o "tara pandita" (expresie a lui Nicolae Iorga), Romania avea sa cunoasca marile pierderi
teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorita evolutiei operatiilor militare in vestul Europei,
Romania a fost nevoita sa semneze cu Germania "Pactul petrolului", prin care Bucurestiul livra
Berlinului mari cantitati de titei, iar acesta Bucurestiului arme.
Anul 1940 a fost un an tragic in istoria Romaniei, deoarece au avut loc importante cedari teritoriale,
toate realizate in contextul pozitiilor de forta, adoptate de URSS, Germania si Italia. In urma notelor
ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului roman, acesta a fost nevoit sa
cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei si tinutul Herta. In numai cateva zile, Romania a cedat
50.762 kmp, cu o populatie de 3.776.309 locuitori. Pentru romanii din teritoriile cedate a inceput o
tragica experienta, care a cuprins, printre altele, ocupatia sovietica, comunizare si prigoana
Kremlinului, totul culminand cu deportarile masive in zone indepartate din URSS. Din pacate,

odata cu satisfacerea de catre Romania a doleantelor Kremlinului, Ungaria si Bulgaria si-au accentuat
demersul revizionist, ambele fiind puternic sustinute de Germania, Italia si URSS. La 30 august 1940,
Romaniei i s-a impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat si un act de forta in relatiile
internationale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentand 42.243
kmp, cu o populatie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul de la Craiova,
in urma caruia Romania ceda Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu judetele Durostor si Caliacra),
cu o suprafata de 6.921 kmp si o populatie de circa 425.000 locuitori. Consecintele cedarilor
teritoriale din 1940 au fost numeroase si pe termen lung. In primul rand, a fost o lovitura morala,
deoarece s-a prabusit intregul sistem politico-diplomatic realizat in 1918. Romania a avut de suferit
urmari imediate in toate domeniile de activitate: politic, economic, social, invatamant, cultural etc. In
urma miscarilor de strada din Bucuresti si din provincie impotriva politicii de cedare teritoriala, regele
Carol al II-lea a abdicat in favoarea fiului sau Mihai, la 6 septembrie 1940. Imediat, acesta a depus
juramantul de credinta intr-o formula schimbata, impusa de generalul lon Antonescu, noul
presedinte al Consiliului de Ministri.
La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu in Germania, Romania a aderat la Pactul
Tripartit, intrand astfel in sistemul de aliante al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianta romano-germana, in
ciuda unor neintelegeri, a durat 4 ani si a reprezentat singura alternativa pentru "diplomatia de
razboi" a Bucurestiului de a recastiga teritoriile pierdute in vara anului 1940. In toata perioada
colaborarii romano-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944), problema statutului Romaniei s-a
aflat in centrul atentiei diplomatiei de la Bucuresti, dezbaterea ei survenind insa doar in momentele
tensionate, in functie de evolutia ostilitatilor. La 22 iunie 1941, Romania intra in razboi, alaturi de
Germania si aliatii sai, impotriva URSS, avand drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca
urmare a raptului teritorial din iunie 1940. Continuarea razboiului antisovietic, dupa eliberarea
provinciilor, a adus numeroase critici maresalului lon Antonescu, mai ales odata cu infrangerile
suferite de armata romana la Cotul Donului si Stalingrad. Dupa 1943, cand situatia pe frontul de lupta
devenise critica pentru aliatii Germaniei, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratative in vederea
scoaterii tarii din razboiul impotriva Natiunilor Unite. Un rol major in angajarea acestor tratative
secrete cu tabara adversa I-a avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin reprezentanti, acesta a
actionat consecvent in diversele intalniri avute la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna si Lisabona cu
diplomatii anglo-americani si sovietici. Desfasurate intr-o discretie maxima, aceste negocieri au ajuns
insa si la cunostinta Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Continuarea de catre
Bucuresti a negocierilor secrete cu aliatii a demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului in privinta
sistarii lor.

Continuarea razboiului in rasarit s-a dovedit a fi ruinatoare pentru Romania, deoarece, in trei ani de
lupte, armata romana a pierdut circa 625.000 de militari, morti si disparuti. In aceste conditii, pe
fondul continuarii tratativelor de iesire a Romaniei din razboi, regele Mihai, sprijinit de principalele
forte politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea maresalului lon Antonescu si alaturarea tarii la
coalitia Natiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitura evidenta in evolutia militara pe Frontul de Est,
armata romana aducandu-si o contributie insemnata la eliberarea Transilvaniei si apoi la infrangerea
Wehrmachtului, in luptele purtate in Ungaria, Cehoslovacia si Austria. Sfarsitul celui de-al Doilea
Razboi Mondial a gasit Romania in sfera de influenta sovietica, ca urmare directa a ocuparii tarii de
catre Armata Rosie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evolutii pe care diplomatii de la
Bucuresti nu au prevazut-o. Dupa 1945, consecintele intrarii Romaniei in sfera de hegemonie a
Moscovei devin din ce in ce mai evidente. In cadrul Conferintei de pace de la Paris, dupa al Doilea
Razboi Mondial, delegatia romana, condusa de ministrul de externe Gheorghe Tatarescu, nu a ridicat
deloc problema Basarabiei, semn clar al interdictiei Kremlinului. Romania a semnat, la 10 februarie
1947, Tratatul de pace, in urma caruia, nerecunoscandu-i-se cobeligeranta alaturi de Natiunile Unite,
a avut de platit o enorma despagubire de razboi catre URSS.

Mocanu Emilian-Cosmin
Cl XIII SS FR