BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-

1947)
Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu
deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎ zboi Mondial, în
noiembrie 1918,  diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de
pace. Conferinţa pǎ cii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul
naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era
un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎ ţi prin tratate
internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost
pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se
angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎ cii. La 9 decembrie
1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye,  Tratatul de pace cu Austria, care
recunoştea actul  unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat
Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea
Transilvaniei cu România.In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ
guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎ i nu au
fost invitaţi la Conferinţa pǎ cii. La Paris  şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi
ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ . Acest fapt a influenţat
desfǎ şurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎ zboi din iulie
1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele
încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎ zboiului.  Din

august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor
participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13
ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea  relaţiilor diplomatice cu România,
pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎ rârea
Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse  din acea zi
menţiona:

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ . Legaţia românǎ şi, în general, toţi
reprezentanţii autoritǎ ţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de
frontierǎ .

2. Tezaurul României, aflat în pǎ strare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia

românǎ . Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎ spunderea de a pǎ stra acest tezaur, pe care îl va
preda în mâinile poporului român”.Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de
evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎ şurat un adevǎ rat rǎ zboi
civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în
dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era
victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎ tor.Pe de altǎ parte, guvernele României
apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎ zboi şi au refuzat sǎ dea curs
solicitǎ rilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a
rǎ sturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎ tre Rusia a
actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De asemenea, apreciau cǎ
tezaurul evacuat  la Moscova – pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa – 
era un bun asupra cǎ ruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit
integral României.In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate,
ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-
Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor “tratative pentru
reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici
între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎ rţi”, apreciind cǎ
“diferendele dintre cele douǎ ţǎ ri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate
chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”.  Premierul român a fost de acord,
astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul
guvernului de la Bucureşti,  şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.
Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920
Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei
cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt.La 13 octombrie 1920
guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe
pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ
ţǎ ri pot fi satisfǎ cute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎ ri contractante, dacǎ
nici o influenţǎ   din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe
comune”.Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin
care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

In preambulul tratatului se preciza:

Considerând cǎ în interesul pǎ cii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în

Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze
minoritǎ ţilor de rasǎ , religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ ;

Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea

Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ ;
Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu
România;

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea
la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei
declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎ cutǎ
fǎ rǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe
aceastǎ temǎ de alte guverne”[4].
Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie ( 1922), Franţa (1924)şi Italia
(1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea
Sovieticǎ .Oficialitǎ ţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace
semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din
1918.România a devenit membru fondator al Societǎ ţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi
propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In  Statutul (Pactul) Societǎ ţii
Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor  rezolva pe cale paşnicǎ , prin tratative,
divergenţele dintre ele.

In spiritul Pactului Societǎ ţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921,  tratate de alianţǎ  
cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica
Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia.  In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia
au creat Inţelegerea Balcanicǎ . Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-
quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace.Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ
relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎ tre liderii de la
Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎ râtǎ de Sfatul Tǎ rii la 27 martie 1918
şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.La rândul lor, sovieticii
declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ , Sfatul Tǎ rii era un
organism alcǎ tuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar
Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ .Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în
România, ca şi în multe alte ţǎ ri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ ,
considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ , iar pericolul unui nou rǎ zboi era
eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎ ptuit un act care nu putea fi pus sub
semnul întrebǎ rii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ ”.Dominaţi de acest spirit, ei nu au
desfǎ şurat o consistentǎ propagandǎ externǎ , pentru a convinge guvernanţii şi opinia
publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire  şi de faptul cǎ noile provincii s-
au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎ ceau propagandǎ ,
pentru care risipeau importante fonduri şi energii,  doar cei care nu aveau dreptate, iar
şansele lor de succes erau nule.Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor
politice din Basarabia  îi acuzau pe  “rǎ gǎ ţeni” cǎ nu ar proteja populaţia din  teritoriile
unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎ ţi ale autoritǎ ţilor – caracteristice unei societǎ ţi
cu o democraţie neconsolidatǎ şi  care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎ rii – erau puse  pe
seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ , confruntǎ rile politice interne se
prelungeau şi în strǎ inǎ tate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României

Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎ ri teritoriale pe seama României
(Uniunea Sovieticǎ , Ungaria şi Bulgaria) au desfǎ şurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ ,
promovându-şi propriile interese.Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ , s-a
folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ , constituitǎ în martie 1919, pentru
discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea
dictaturii proletariatului.România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul
rǎ zboiului mondial  a ocupat teritorii strǎ ine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de
toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea
Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ , Partidul Comunist din Ungaria revendica
Transilvania pentru ţara sa,  iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea
Dobrogei cǎ tre statul din sudul Dunǎ rii.In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus
Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru “autodeterminarea pânǎ la
despǎ rţirea de statul român” a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei.

Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎ turi de România, şi Polonia, Finlanda,

Estonia, Letonia, Lituania, state “imperialiste”, asupra cǎ rora Uniunea Sovieticǎ avea
revendicǎ ri teritoriale.Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale
româno-sovietice. In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la
Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte
unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel
act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ
rǎ mânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un
stat independent.In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎ rii din 27
martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a
eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-
sovietice.Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la
înfiinţarea unei entitǎ ţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de
promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.Transnistria nu a
constituit niciodatǎ , de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ , iar puterea sovieticǎ s-a
instalat definitiv  în acest teritoriu abia în februarie 1923
La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ  Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al
Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice.

Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la

formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale
Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei
române care a cotropit Basarabia”. Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi
integrarea sa în noul stat moldovenesc.
Odatǎ cu crearea RASSM propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat
plenar refacerea unitǎ ţii poporului moldovenesc. In acest scop au acţionat guvernul
sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ , Federaţia Comunistǎ
Balcanicǎ , precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ ) a
Internaţionalei respective.
Potrivit statisticilor sovietice, RASSM avea o populaţie de 572 339 locuitori , cu o
structurǎ etnicǎ complexǎ : ucraineni – 50,5%,  moldoveni – 34,3%,  ruşi – 5,5%,  evrei –
4,8%,  alte naţionalitǎ ţi – 4,7%.Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din
1929 laTiraspol.

RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul
Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul
Moldovenesc Regional de Partid,  format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. 
Pe întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de partid, la
nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii.In aprilie 1925 a
fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de
Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎ ranilor, iar puterea executivǎ de
Comitetul Executiv Central.  Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar
cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.In RSSAM au fost create noi structuri
economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎ rii colective) în care ţǎ ranimea a
trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte
existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind  arestaţi
sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea
numǎ rului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi
comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost aduşi
intelectuali ruşi şi ucraineni.
Conducerea sovieticǎ a urmǎ rit izolarea  locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din
România şi cu deosebire din Basarabia,  inventând o limbǎ nouǎ , moldoveneascǎ . In actul
de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ ,
ucraineanǎ şi rusǎ . In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ ), iar în 1925 s-a întocmit
o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu
cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ .

Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ , distinctǎ de limba românǎ , era determinatǎ

de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de
Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul  privind înfiinţarea RASSM. El scria în
1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ , iar limba
românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este
limba scriitorilor moldoveni”.  Dicesu propunea şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎ m acest
tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a
<crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ . Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o
sovietizǎ m, sǎ -i insuflǎ m spirit comunist, sovietic şi revoluţionar”.
Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul
anilor 3o au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de
Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ . S-a emis chiar teoria potrivit
cǎ reia alfabetul latin era “adevǎ ratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. In acest
context şi în RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ ,
argumentându-se cǎ “pǎ strând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe
ambele maluri ale Nistrului, vom întǎ ri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra
maselor asuprite din Basarabia”.Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit
la grafia rusǎ , considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la
“românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎ rii
RASSM.In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi
de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi
“duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi.Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM
a fost o creaţie artificialǎ , menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea
României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al
Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia,
Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu
România.

Dupǎ pregǎ tiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai
multe localitǎ ţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost
proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ , în componenţa Uniunii Sovietice.
Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat 
comandourilor respective.Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa
politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ , guvernul sovietic a
acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele
semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ , eliminând
rǎ zboiul din viaţa internaţionalǎ . Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele
vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului
respectiv.România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în
ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat

cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât
aceasta era un teritoriu românesc a cǎ rei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de
consinţǎ mântul Kremlinului. La rândul sǎ u, Maksim Litvinov, ministrul de Externe
sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.La 3
februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ ,
Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii.  La propunerea lui Titulescu s-a
precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎ ruia un stat îşi
exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia diplomatului român, prin acest document,
Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România.In ziua de 22 ianuarie
1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu,  statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ
stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ .La 9 iunie 1934,  printr-un schimb de
scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii
diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ . In document se menţiona:

“Guvernele ţǎ rilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎ ţii
fiecǎ ruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ , în
afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎ reia dintre ele”[11] .
Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930
şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎ rii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un
prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎ ri fructuoase
între România şi marele sǎ u vecin de la Rǎ sǎ rit.  Ministrul român a pledat pentru
primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie
1934.La rândul sǎ u, guvernul sovietic, ca semn de  bunǎ voinţǎ , a restituit României, în
mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎ zboi mondial. De
asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului  Dimitrie Cantemir, care au fost
depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov
au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate
care sǎ garanteze menţinerea pǎ cii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe
român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea
Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).La 15 iulie
1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎ tǎ rescu şi a
regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţ ǎ mutualǎ cu
Uniunea Sovieticǎ .Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se
deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa
agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 3 octombrie 1935, Italia
a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona
demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎ rginit la unele
declaraţii publice, fǎ rǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎ ţii
Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele.  In iulie 1936 a izbucnit rǎ zboiul civil din Spania,
în care s-au implicat Germania şi Italia de partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala
Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au
adpotat politica de neintervenţie.Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ , iar politica de
securitate colectivǎ era ineficientǎ .

In acest context, unii oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎ tianu, Octavian
Goga, Corneliu Zelea Codreanu –  cereau ca politica externǎ   sǎ se adapteze noilor
realitǎ ţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact  cu Uniunea Sovieticǎ , prin care s-
ar permite intrarea trupelor acestei ţǎ ri pe teritoriul României.Totuşi, la 15 iulie 1936,
guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a
încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS.Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi
Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea  proiectul tratatului de
asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ .

In realitate, în iunie 1940  nu au avut loc negocieri româno-sovietice, nu a existat nici o

convenţie şi nici un acord semnat de cele douǎ pǎ rţi. Pierderea Basarabiei şi nordului
Bucovinei  a fost rodul notelor ultimative şi a ameninţǎ rii cu forţa, în faţa cǎ rora
guvernanţii români au cedat.In România, factorii politici responsabili aveau sǎ susţinǎ cǎ
prin cedarea fǎ rǎ luptǎ a Basarabiei şi nordului Bucovinei au salvat fiinţa statului român,
doarece o rezistenţǎ nu avea sorţi de izbândǎ , întrucât exista  uriaşǎ diferenţǎ de forţǎ
militarǎ .Aceastǎ disproporţie era evidentǎ , dar nu mai puţin adevǎ rat este cǎ şi
conducǎ torii României poartǎ o rǎ spundere în faţa istoriei.In primul rând, pentru cǎ au
promovat o politicǎ externǎ ineficientǎ , care a avut ca rezultat ajungerea României într-o
stare de izolare, astfel cǎ în momentul critic pentru ea, nu s-a putut baza pe nici un
sprijin extern.In al doilea rând, guvernanţii din iunie 1940 nu au ştiut sǎ foloseascǎ “miza
petrolului”. La vremea respectivǎ , maşina de rǎ zboi germanǎ era aprovizionatǎ cu
petrolul românesc, iar un rǎ zboi cu sovieticii, care ar  dus la distrugerea sondelor din
Valea Prahovei, nu putea fi acceptat de Germania, ale cǎ rei planuri militare erau în curs
de realizare. De altfel, în nota lui Ribbentrop din 25 iunie se preciza cu claritate aceastǎ
poziţie.In al treilea rând, nu s-a luat în calcul o eventualǎ disputǎ sovieto-germanǎ , care a
devenit vizibilǎ în momentul în care Moscova a depǎ şit prevederile Pactului Molotov-
Ribbentrop, pretinzând şiBucovina.In sfârşit, nu s-a ţinut seama de starea de spirit a
populaţiei, de voinţa românilor de a-şi apǎ ra pǎ mântul natal şi de a  respinge, cu orice
jertfe, ocupaţia strǎ inǎ .In propaganda sovieticǎ , inclusiv în plan istoriografic, s-a urmǎ rit
acreditarea ideii cǎ în 1940 Uniunea Sovieticǎ a eliberat Basarabia de sub ocupaţia
româneascǎ de 22 de ani, timp în care aceastǎ provincie a fost tratatǎ ca o colonie, iar
populaţia a fost supusǎ unei crâncene exploatǎ ri din partea burgheziei şi moşierimii.

O analizǎ obiectivǎ , pe bazǎ de documente, aratǎ o cu totul altǎ realitate: dupǎ Unirea cu
România, la 27 martie 1918, Basarabia s-a intergrat în statul român, a cunoscut o
dezvoltare pe multiple planuri, iar populaţia din acest teritoriu a beneficiat de aceleaşi
drepturile şi a avut de  fǎ cut faţǎ aceloraşi obligaţii cu locuitorii din vechiul Regat, ca şi de
pe intreg cuprinsul ţǎ rii.Cu certitudine, perioada interbelicǎ a fost una fastǎ , pozitivǎ din
istoria Basarabiei.Dupǎ cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a înregistrat o
modificare substanţialǎ a politicii externe a României, care a încercat sǎ se adapteze la
noile realitǎ ţi internaţionale.Noul prim-ministru, Ion Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940: “
Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor douǎ mari naţiuni ale Axei, este
un fapt împlinit. Aceastǎ orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci
reintrǎ m prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru .Astfel, Carol al II-lea spera sǎ obţinǎ
sprijinul Germaniei şi Italiei, pentru a evita ca România sǎ sufere noi pierderi teritoriale.

Manevra nu a reuşit, astfel cǎ prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea de
nord-est a Transilvaniei a fost predatǎ Ungariei. Totodatǎ , la cererea lui Hitler, guvernul
român a fost nevoit sǎ cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul
fiind semnat în ziua de 7 sepembrie 1940 la Craiova.Din vara 1940 în faţa poporului
român s-a ridicat, din nou,  problema problema fundamentalǎ – aceea a refacerii
graniţelor statale etnice.Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a
decis ca România sǎ se alǎ ture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎ zboiul împotriva Uniunii
Sovietice.  Obiectivul urmǎ rit a fost limpede formulat de conducǎ torul statului în Ordinul
de zi:

“ Ostaşi,Vǎ ordon:

Treceţi Prutul, Zdrobiţi vrǎ maşul din Rǎ sǎ rit şi Miazǎ noapte.Reîmpliniţi în trupul ţǎ rii
glia strǎ bunǎ a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile
voastre”.Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezǎ şie
de siguranţǎ şi de pace, acoperire fireascǎ şi atât de folositoare unui hotar întins şi
însemnat al Rusiei, a fost datǎ , din nenorocire, de guvernul sovietic. Urmǎ rile acestei
nenorociri, pe care le deplângem astǎ zi, mǎ mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul
român nu a dus niciodatǎ , pânǎ azi, rǎ zboi cu poporul rus, şi nu sunt simţǎ minte
duşmǎ noase între cele douǎ neamuri.Molotov a ascultat în tǎ cere traducerea
interpretului. Dupǎ lupte grele, la 25 iulie 194l, Basarabia şi nordul Bucovinei au
fostreintegrare în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi ( morţi, rǎ niţi şi
dispǎ ruţi) La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal)
Antonescu a acceptat continuarea rǎ zboiuluiîn Est, pentru înfrâmgerea Uniunii
Sovietice.Cele douǎ provincii istorice – Basarabia şiBucovina-  au fost organizate sub
forma unor guvernorate, beneficiind de o largǎ autonomie.Prin  decretul din 19 august
1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusǎ sub administraţie civilǎ
româneascǎ , fǎ rǎ a fi anexatǎ la statul român.Ca urmare a alianţei cuGermania, România
a ajuns în stare de rǎ zboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au
constituit, împreunǎ cu Uniunea Sovieticǎ , Coaliţia Naţiunilor Unite.Evoluţia rǎ zboiului
din Est, iniţial favorabilǎ , a cunoscut o cotiturǎ dupǎ înfrângerea de la Stalingrad
(februarie 1943). In acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul au început negocieri
secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus
la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis sǎ acţioneze

în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea

necondiţionatǎ .Intre timp, Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind
stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului
Molotov-Ribbentrop.In martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României,
ocupând Basarabia,  Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS  – de comun
acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:
“1. Ruptura cu germanii şi lupta comunǎ a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv
Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranitǎ ţii
României.

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de dupǎ tratatul din 1940.

3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin

ocuparea teritoriilor sovietice de cǎ tre România.

4. Inapoierea tuturor prizonierilor de rǎ zboi sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor”[30].

Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv în
negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovieticǎ pe frontul Iaşi-Chişinǎ u, declanşatǎ la 20 august 1944, ruperea

frontului româno-german au determinat opoziţia sǎ acţioneze energic.Prin actul de la 23
august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlǎ turat de la conducerea statului, iar
România a ieşit din rǎ zboiul purtat împreunǎ cuGermaniaşi s-a alǎ turat coaliţiei
Naţiunilor Unite.In Proclamaţia cǎ tre români, regele Mihai anunţa :

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticǎ , Marea Britanie şi Statele

Unite ale Americii. Din acest moment înceteazǎ lupta şi orice act de ostilitate împotriva
armatei sovietice, precum şi starea de rǎ zboi cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi
pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţǎ rii şi
neamestecul în treburile noastre interne”[31].
In realitate, nu se ajunsese la nici un acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu
garantaserǎ independenţa şi suveranitatea României.In timp ce militarii români se
desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii  îi tratau ca inamici. In intervalul
24 august-12 septembrie circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de
sovietici, adicǎ de cei pe care regele îi îndemnase pe români sǎ -i primeascǎ cu
încredere.Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 consemna decizia celor trei
Mari Puteri, ca România sǎ intre în sfera de influenţǎ (dominaţie) sovieticǎ .Basarabia şi
nordul Bucovinei rǎ mâneau ocupate de sovietici, fapt ce avea sǎ fie înscris  şi în Tratatul
de pace din 10 februarie 1947.Astfel, marile democraţii occidentale – în care românii îşi
puseserǎ mari speranţe – recunoşteau înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în
pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei
rǎ mâneau sub ocupaţia sovieticǎ .
Pe lângǎ impunerea regimului sovietic, guvernanţii de la Moscova au procedat la
divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul  şi sudul Basarabiei,
precum şi nordul Bucovinei.  Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ
Moldoveneascǎ a fost inclusǎ Transnistria.In contextul dezagregǎ rii Uniunii Sovietice, la
27 august 1991 Republica Moldova – care cuprindea numai o parte a provinciei istorice
româneşti  Basarabia – şi-a proclamat independenţa, fiind recunoscutǎ ca stat
deRomânia, Federaţia Rusǎ , Ucraina şi celelalte state membre ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite.

Bibliografie

[1] Relaţii româno-sovietice. Documente, vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al

ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ , 1999, p.16
[2] Ibidem,  p.66
[3] Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu,
Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ , 1995, p. 28
[4]  Relaţiile …, p. 69
[5]  Demir Dragnev, Ion Chitoagǎ , Ion Jarcuţchi, Elena Negru, Din istoria
Transnistriei, Chişinǎ u, Editura Civitas, 2001, p. 163
[6]  Ibidem, p.164.

[7]  Vezi, pe larg, Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile “moldovenismului”.

Studiu şi documente, Chişinǎ u, Editura Civitas, 2009.
[8] Din istoria…, p.175
[9]  Ibidem, p.183
[10]  Nicolae Titulescu, Basarabia pǎmânt românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti,
Editura RUM-IRINA, 1992, pp. 20-21
[11]  Documente…, p.511
[12] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice. Colectivul de redacţie: George
Macovescu –redactor responsabil,  Dinu C. Giurescu, Gheorghe Ploeşteanu, George G.
Potra, Constantin I. Turcu,   Bucureşti, Editura Politicǎ , 1967,  p.796
[13] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941. Responsabil volum
Costin Ionescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p.79
[14]  Nicolae Titulescu, Basarabia …, p.94