1.

Romania in contextul international interbelic

Cadrul naţional şi internaţional. Politica externă a României după primul război mondial s-a desfăşurat într-un
context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat
modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-ungar, rus şi otoman) şi au apărut noi state naţionale
(Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul
(România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor).
Suportul de drept al formării noilor state şi, deopotrivă, cel al întregirilor erau drepturile istorice şi principiul
autodeterminării popoarelor. Era un principiu mai vechi ce a stat la baza formării statelor naţionale europene din
toată epoca modernă. În anii războiului şi la sfârşitul acestuia, principiul este reactualizat şi formulat în termeni
concreţi prin Cele 14 puncte wilsoniene.
Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe principiul etnic al populaţiei, principiu de drept
internaţional aşezat la baza constituirii sau întregirii statelor moderne în general la sfârşitul primului război mondi al.
Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a făcut prin actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au
reprezentat adeziunea întregii mase româneşti din toate provinciile istorice.
Întemeierea României Mari este confirmată internaţional prin sistemul de tratate încheiate în cadrul Conferinţei
de pace de la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat la Versailles cu Germania. Este urmat
de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain cu Austria (România l-a semnat doar la 10 decembrie 1919),
la 27 noiembrie 1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon în 1920 cu Ungaria, la Sèvres în 10 august
1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se semna la Paris un tratat între România, Marea Britanie, Franţa,
Italia şi Japonia, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.
Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a
guvernelor din România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de colaborare cu
toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem se alianţe vizând
menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele.
În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a României a fost participarea la
elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea. Guvernele României au
promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi prietenie cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate
la Conferinţa de pace de la Paris. România a dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul rând.
Condiţia sine qua non era recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la
Paris.
În politica externă a României, toate partidele politice ce s-au succedat la conducerea ţării s-au dovedit consecvente
în sensul de a asigura o continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă, formulate pentru anii
interbelici mai întâi de Ion. I. C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod şi Take Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în
spiritul intereselor naţionale şi a apărării păcii în general, de toţi miniştrii de externe ai României ce au urmat în
perioada interbelică, în frunte cu Nicolae Titulescu.
Oamenii politici li diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie drept principalii
garanţi ai sistemului versaillez şi se bizuiau pe ele pentru a contracara ameninţările din partea Uniunii Sovietice,
Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa statu quo-ului teritorial din Europa de
Est. De asemenea, diplomaţia românească a militat pentru securitatea colectivă şi, în consecinţă, a sprijinit eforturile
menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea
unor alianţe regionale, precum Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul în
estul Europei.
Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat, incontestabil, o mare realizare a timpului. Scopul acestei
instituţii era de a veghea asupra păcii prin recunoaşterea statutului politic şi teritorial al statelor. În acest context,
atitudinea diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a însemnat, înainte de toate, apărarea cu consecvenţă a
acesteia, în măsura în care statutul său proclama pacea, egalitatea între naţiuni, principiul reglementării paşnice a
conflictelor. România a considerat Liga un instrument juridic cu ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa politică
şi integritatea teritorială.
Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept protagonişti doi iluştrii
diplomaţi români. Mica Înţelegere se datorează în primul rând activităţii lui Take Ionescu, iar Înţelegerea Balcanică
lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan superior, iniţiativele celui dintâi.
Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică până la Mediterană, să ridice un zid de apărare
pentru popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor revanşarde ale unora. Neputându-se reali za alianţa în
cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a înfăptuit o înţelegere între trei state: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia
(fără Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două convenţii bilaterale, încheiate între România şi
Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia. Acestea au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi
Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul demersurilor lui Take
Ionescu, ministru de externe al României în anii 1920-1921, al întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.
Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu Franţa, semnat la 10 iunie 1926.
Negocierile au fost purtate vreme de doi ani, începând cu martie 1926. Scopul alianţei era de a opri, pe cât posibil,
eventualitatea unei modificări a statutului politic al ţărilor europene stabilit la Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu
obliga Franţa să vină în ajutorul României, liderii români l-au considerat de mare valoare politică, întrucât au
presupus că el exprimă solida comunitate de interese dintre cele două ţări. Guvernul francez a acordat tratatului doar
o mică importanţă, privindu-l ca un simplu mijloc, printre multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de
sud - est.
Relaţiile României cu Uniunea Sovietică au fost marcate în primul deceniu interbelic de o discordie profundă.
Unirea Basarabiei cu România la 1918 a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice. Cele două părţi au purtat,
intermitent, negocieri până în 1924, când discuţiile de la Viena, între delegaţia română şi cea sovietică, au eşuat.
Nici una dintre părţi nu s-a arătat dispusă să reia dialogul până în 1929, când România a aderat la protocolul de la
Moscova, un instrument propus de către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare anticipată a Pactului Briand -
Kellogg.
Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi negocieri, întrucât ambele părţi se păstrau pe
poziţiile lor iniţiale privind Basarabia. Maniu, în calitate de prim-ministru, condiţiona existenţa unor relaţii normale
de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două ţări; Maksim Litvinov,
comisarul pentru Afaceri Externe, respinsese tot atât de ferm o asemenea condiţionare. Presiuni din alte părţi au
făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze intransigenţa. Franţa, mai ales, solicita României să-şi
manifeste disponibilitatea de a negocia cu Uniunea Sovietică. Dar discuţiile între delegaţia română şi cea sovietică,
desfăşurate la Riga, în ianuarie 1932, au eşuat încă o dată din cauza problemei Basarabiei.

Înainte de primul război mondial relaţiile politice şi economice dintre România şi Germania erau foarte strânse.
Războiul a produs însă a ruptură între cele două state. După încheierea tratatelor de pace relaţiile au fost reluate
oficial, limitându-se în anii ’20 la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. Abia după criza economică mondială a
început să se contureze o schimbare lentă.
O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi, în general, în Europa de sud - est a fost Tratatul
economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil pe cinci ani, acesta prevedea o strânsă conectare a
economiilor celor două ţări, prin coordonarea planificării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de
acord ca planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi posibilităţilor României, Germania
angajându-se să furnizeze capital şi bunuri industriale pentru întărirea economiei româneşti. Germania manifesta un
interes deosebit pentru resursele minerale ale României şi mai ales pentru petrol, foarte important pentru pregătirile
de război ale lui Hitler.
În afară de ajutorul dat dezvoltării economiei sale, România găsea în Germania un furnizor de echipament militar
modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi de grâne, la un preţ mai bun decât ar fi plătit oricine
altcineva. Dar hotărârea regelui Carol de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice, cât mai
ales pe o recunoscută necesitate de a linişti Germania şi de a câştiga timp pentru a realiza acorduri cu Marea Britanie
şi Franţa.
Pactul de neagresiune dinte Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august 1939, a fost un şoc pentru Carol al
II-lea şi diplomaţia românească, întrucât România şi-a bazat politica externă pe ostilitatea adânc înrădăcinată dintre
nazism şi comunism. Deşi nu se cunoşteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii
Sovietice un interes special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia clasei politice
româneşti în politica externă de echilibru între cele două puteri. Expresie a disperării guvernului român au fost:
oferta făcută Ungariei la 24 august pentru încheierea unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat
respinsă; nota adresată Poloniei, la 25 august, prin care România preciza că, dacă va izbucni un război între aceasta
şi Germania, România va rămâne neutră; asigurările date de către Gafencu ministrului german la Bucureşti, la 27
august, potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu Germania va fi obiectul cel mai important al viitoarei
politici a României şi că livrările de petrol, grâne şi alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni.
Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că politica externă a anilor ’20 şi
’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile
internaţionale, promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României.

Nume/prenume : Tanasov Vladlina

Nicolae Titulescu – personalitate marcantă și promotor al păcii mondiale

 Orator de calibru cu un caracter desăvârșit și un diplomat de talie internațională,Nicolae
Titulescu a fost un om al păcii și un promotor al acesteia,care a optat în favoarea relațiilor bune
cu vecinii ,dar și a restabilirii relațiilor cu Uniunea Sovietică.
În primul rând,Nicolae Titulescu a participat la pregătirea pactului Briand-Kellog ,semnat la
1928,prin care războiul a fost scos în afara legii ,acord la care Basarabia a aderat fără
întârziere.Această activitate avea ca scop unic apărarea păcii ,care în concepția sa se prezenta
ca o stare naturală a raportului dintre state,pe când războiul era considerat o crimă.El afirma că
“sinonimul păcii nu este lipsa războiului.Pacea înseamnă o stare de spirit alcătuită din încredere
,din înțelegere reciprocă ,din nădejde în ziua de mâine.Pacea nu se proclamă.Pacea se
cucerește”,de unde relevă ideea că el opta pentru o securitate colectivă și prevenirea agresiuni.
În al doilea rând, Nicolae Titulescu a fost un diplomat extraordinar ,fiind ales de două ori în
calitate de președinte al sesiunilor a XI-a și a XII-a ale Adunării Ligii Națiunilor.El a urmărit
sporirea prestigiului Ligii Națiunilor și s-a impus ca apărător al intereselor statelor mici și mijlocii
,deoarece în viziunea sa omenirea reprezenta o singură entitate ,confruntată la urma urmelor
cu un destin unic . Drept urmare,el a adus o contribuție însemnată la asigurarea reprezentării
statului român și a asigurării intereselor sale fundamentale ,atât pe plan bilateral cât și pe plan
multilateral.
De asemenea ,fiind numit ministru al afacerilor externe,în anii 1927-1928 și 1932-1936 ,a
contribuit la dezvoltarea relațiilor bilaterale cu țările lumi, și-a bazat întreaga activitate pe
problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea
nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru
România .Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în
interesul păcii și securității europene. Drept urmare,pe această linie politică, Titulescu a semnat
la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, convențiile împotriva agresorului. El a
depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri și pentru încheierea în
1934 a Înțelegerii Balcanice
În concluzie ,deşi a arătat anumite limite politice şi ideologice, de înţeles în condiţiile
poziţiei sale sociale, a educaţiei sale spirituale, a mediului social şi condiţillor concrete ale epocii
în care a trăit, Titulescu s-a dovedit strălucit prin modalitatea de abordare a numeroase
probleme ale vieţii politice româneşti, mai ales în spiritul patriotismului său remarcabil, al
realismului şi lucidităţii sale de excepţie, izbutind în numeroase demersuri şi în primul rând din
perspectivă diplomatică, arătând o gândire înaintată, răspunzând unor largi interese din ţară şi
străinătate.