România in perioada „Războiului rece”

Războiul rece (1947-1991)

Prin Războiul rece se intelege conflictul dintre cele mai mari puteri postbelice, Statele Unite si Uniunea
Sovietica, care insa n-a degenerat intr-un război propriu-zis.

In ciuda eforturilor internationale, incheierea războiului in 1945 nu a condus spre o pace durabila:
Războiul Rece, al cărui protagonisti au fost SUA si URSS. Reprezentand sisteme politice diametral opuse,
democrația occidentala, respectiv totalitarismul stalinist, cele doua state au intrat in conflict deschis la
scurt timp după incheierea păcii.

Perioada s-a caracterizat prin supunerea politicii externe românești Moscovei, la fel ca a celorlalte țări
comuniste din sud-estul Europei.

Februarie 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare si asistență mutuală
valabil 20 de ani.

„De la Stettin, in Baltica, la Tirest, in Adriatica, o cortina de fier a căzut peste continent. In spatele ei se
găsesc capitalele tuturor tărilor Europei Orientale: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucuresti si
Sofia. Toate aceste orașe celebre, toate acste natiuni se găsesc in sfera sovietica si toate sunt supuse,
sub o formă sau alta, nu doar unei influente sovietice, dar si controlului foarte strâns si in continuă
creștere al Moscovei”

Cu toate ca acest discurt, tinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în fața studenților Universității din
Fultton (SUA), este considerat a fi inceputul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decat o definire a
unei realități existente de mai mult timp.

Acordurile incheiate de Marile Puteri in cadrul conferintelor de la Yalta (februarie 1945) si Potsdam
(iulie-august 1945) au contribuit atât la crearea conditiilor favorabile pentru intărirea pozitiilor Moscovei
in Romania cat si pentru aducerea si menținerea la putere a unui guvern pro-comunist condus de Petru
Groza. Lumea s-a divizat in doua blocuri militare, NATO (1949) si Tratatul de la Varșovia (1955).

URSS a respins in iulie 1947 Planul Marshall, impunând aceeasi linie politică si țărilor satelit. Ca atare, la
9 iulie 1947 România a denunțat acest plan in termeni fermi. România devine membră ONU in 1955,
ONU formandu-se in 1945 iar in 1959 i s-a incredintat vicepreședentia celei de-a XIV-a sesiuni a
Adunării Generale. 1958-1960 a incheiat diverse acorduri economice cu statele occidentale, fapt care a
incurajat schimburile comerciale si achizitionarea de tehnologie modernă. In 1961, legatiile Frantei si
Marii Britanii au fost ridicate la nivel de ambasada, iar in 1964 votul României in cadrul ONU a fost diferit
de cel al celorlalte țări frătești. In 1948 are loc blocada Berlinului. Tot in 1948 se instituie Declarația
Universală a Drepturilor Omului. In 1949 se infiinteaza Consiliul Europei. Intr-un asemenea context de
ofensivă a comunismului, la 6 noiembrie 1947 Gheorghe Tătărescu era inlocuit din functia de ministru
de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomației
românești.

Curajoasa decizie de repozitionare a Romaniei la 23 august 1944 in raport cu cele doua tabere implicate
in război, precum si sacrificiile umane făcute pana in mai 1945 nu au fost suficiente pentru a salva țara
din marasmul dictaturii in care intrase cu cativa ani mai devreme. La sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, România era plasată in tabăra statelor invinse, cu toate consecintele politice si economice ce
au decurs de aici. România a devenit membră a Tratatului de la Varșovia si a CAER-ului, constituindu-se
direct sau indirect, in parte a Războiului Rece. Actul de constituire a Tratatului de la Varșovia in sine este
parte a conflictului, aparitia sa in 1955 reprezentând o reactie la admitere Germaniei de Vest in NATO.
Pactul de la Varșovia, creația 14 mai 1955, este răspunsul comuniștilor la NATO. Pactul de la Varșovia a
fost reinnoit in 1985 pentru inca 20 de ani dar transformările politice din Europa Centrală si de Est de la
sfârșitul anilor 1980 au determinat disparitia aliantei, care s-a dizolvat oficial in 1991. Organul de
conducere al Tratatului de la Varșovia era Comitetul Politic Consultativ, compus din șefii statelor
membre. România a fost membru fondator al Tratatului, insa pozitia sa a fost unica in cadrul aliantei
dupa 1964.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale ale Romaniei la Conferința de pace de la
Paris, dupa cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie-15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de
propaganda in exterior pentru a incerca sa demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de
Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, care anula dictatul de la Viena din 1940, dar consfințea
pierderea Basarabiei si nordul Bucovinei, s-a consfințit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea
si partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei in 1940. Ca urmare, granița de est rămânea cea
impusă in iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Pana prin anii 1958-1960 politica externă romaneasca s-a caracterizat prin docilitate totală față de
Moscova. Prima manifestare a acestei atitudini a avut loc chiar in 1947 cand Planul Marshall, lansat de
SUA pentru refacerea economică a Europei după război a fost respins de România, asa cum au procedat
si celelalte state aflate sub control sovietic. Dupa 1958 se constituie o atitudine de treptată distantare
fata de Moscova.

La 6 noiembrie 1947 Gheorghe Tătărescu era inlocuit din functia de ministru de externe cu Ana Pauker,
fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomației românești. Crearea
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) la 8 ianuarie 1949 a constituit initial o riposta imediata
la aplicarea Planului Marhsall dar si o alternativă la Organizatia pentru Cooperare Economica Europeană.
In 1947 președintele Harry Ruman (1884-1972 si președinte SUA 1945-1953) lansează doctrina
ingăduirii, prin care statele europene primeau un substantial sprijin economic american. Primele
ajutoare de urgentă au fost direcționate către Grecia si Turcia. Doctrina Truman nu a avut numai o
componenta economica, ci s una militara. In 1948, 12 state occidentale semnau Pactul Atlantic. 1948 12
state occidentale semneaza Pactul Atlantic, in baza caruia, un an mai tarziu se formeaza Organizatia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Replica militara sovietica nu a intarziat sa apara: 1949 URSS a
realizat prima explozie nucleara, 1955 a fost infiintată Organizatia Tratatului de la Varșovia. Cateva luni
mai tarziu, Stalin consituia Kominformu-ul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti).
1950 intr-o sedinta CAER s-a hotărât la sugestia lui Molotov construirea unui pod peste Dunăre intre
Bulgaria si Romania, la care sa contribuie toate țările lagărului fondator la CAER, cu sediul la Moscova si
a Organizatiei Tratatului de la Varșovia, creata in 1955, alianța militară a statelor comuniste satelite ale
Uniunii Sovietice, opusă NATO.

România in cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

Din punct de vedere economic Romania era inclusă in sfera de interese sovietice din mai 1945. CAER a
luat naștere ca ripostă la aplicarea „Planului Marshall” si ca alternativa la Organizatia pentru Cooperare
Economica Europeana. Obiectivele stabilite de către CAER in 1949 au vizat: lărgirea schimbului de
mărfuri intre țările membre ale CAER in anii 1949-1950, comerțul cu țările capitaliste, indeplinirea
planurilor si măsurilor de colaborare economica preconizate, politica de prețuri.

Crearea CAER la 8 ianuarie 1949

Opoziția in creștere a României fata de incercările de a da CAER-ului o altă destinație decât aceea pentru
care fusese creat a inregistrat maximul de intensitate intre anii 1964-1964, prelungindu-se si dupa 1965.
Bătălia pentru o mai mai mare autonomie economică a României fața de URSS a culminat cu Declarația
din aprilie 1964, a Partidului Muncitoresc Român, moment care a marcat apogeul opoziției românești
fața de tentativele conducerii de la Kremlin in directia reînnoirii unui control strâns asupra economiilor
țărilor satelite. Romania a respins propunerea Moscovei de a dezvolta in principal industria petroliera si
agricultura.

Schimbarea in politica externa a Romaniei s-a propus in 1964, odată cu Planul Valev. Potrivit acestui
plan se avea in vedere constituirea pe teritoriul României, Bulgariei si in sudul URSS a unui complex
economic interstatal. Planul a fost respins de către guvernul de la București, pe motiv că va duce la
dezmembrarea economiilor naționale si a teritoriului național.

Relațiile cu Moscova s-au agravat in primul rând din cauza insistenței cu care rușii urmăreau să
transforme CAER-ul intr-un organism economic supranațional, in cadrul căruia nordul urma sa produca
produse industriale, iar sudul sa furnizeze materii prime si agricole. România se opunea
integraționalismului si specializării cerute de CAER, încăpățânandu-se sa continui linia rapida de
industrializare, mai ales cu ajutorul Apusului.

România și Pactul de la Varșovia

Pactul de Varșovia, creația 14 mai 1955, este răspunsul comuniștilor la Alianța Nord Atlantică. Ea avea
ca misiune interna a blocului sovietic „apărarea cuceririlor socialismului”.

Din punct de vedere militar, dominația sovietica s-a manifestat prin ocuparea militară a țării, care a
durat pana in 1958 dar si prin incadrarea României in Pactul de la Varșovia.

Retragerea trupelor sovietice trebuie inteleasă si in contextul international al acelui moment: valoarea
strategica a României scăzuse considerabil dupa semnarea tratatului de pace cu Austria. Hrușciov a
socotit ca se poate dispensa de ocuparea unei țări inconjurate si asa de sateliti.

România a fost singura membră a pactului de la Varșovia care nu a participat la invadarea

Cehoslovaciei in 1968. Romania a refuzat sa semneze declarația din noiembrie 1978 prin care pactul
condamna negocierile de pace israelo-egiptene, refuzând de asemenea să accepte creșterea cheltuielilor
militare.

Pactul de la Varșovia a fost reinnoit in 1985 pentru inca 20 de ani dar transformările politice din Europa
Centrală si de Est de la sfârșitul anilor 1980 au determinat disparitia aliantei, care s-a dizolvat oficial in
1991.

Caracteristicile pozitiei unice a României in Tratatul de la Varșovia sunt urmatoarele:

1. Romania a refuzat sa faca parte din structurile militare ale Tratatului de la Varșovia.
2. Romania a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varșovia care nu a fost de acord cu
aprobarea unui Statut al aliantei ce ar fi dat o mai mare putere conducerii sovietice.
 3. Romania a fost singurul stat al aliantei care nu a găzduit trupe sovietice pe teritoriul national,
incepând cu anul 1958. In acel an, liderul sovietic Nikita Hrușciov a fost de acord cu retragerea
armatei sovietice, care stationa pe teritoriul Romaniei inca din 1944.
4. Romania a avut o alta atitudine, comparativ cu ceilalți membri ai Tratatului, fața de intervenția
sovietica si a altor cinci state ale aliantei prin inăbușirea incercării de reformare a sistemuui
comunist in Cehoslovacia. („Primăvara de la Praga”, august 1968).

Atitudinea Romaniei si a lui Nicolae Ceaușescu in legatura cu invadarea Cehoslovaciei a cauzat apariția
pericolului unei invazii sovietice in țara noastra.

Romania a inceput un proces treptat de detașare fața de URSS, momentul culminant fiind in 1968.

Dupa 1969, România si-a creat propria industrie de apărare, si-a organizat forțele armate dupa propriile
regulamente și a refuzat prezența inspectorilor sovietici.

4 aprilie 1949 la Washington are loc ceremonia de semnare a pactului NATO care cuprindea majoritatea
statelor din Europa, in frunte cu SUA, după care in 1952 s-au alăturat si Turcia si Grecia. Formarea NATO
a fost cauzată de pericolul expansiunii Uniunii Sovietice spre Europa Occidentală. Replica militară
sovietică nu a intârziat să apară: în 1949, URSS a realizat prima explozie nucleară, iar 1955 a fost
inființată Organizația Tratatului de la Varșovia.

Februarie 1948 (lovitura de la Praga, puterea este preluată de comuniști) România a semnat cu URSS
un tratat de prietenie, colaborare si asistență mutuală valabil pe 20 de ani, urmat de înțelegeri
asemanatoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria. Poziția România față de acest eveniment
rezultă din atitudinea lui Gheorghiu Dej, care s-a angajat intr-o campanie prin care critica atitudinea lui
Iosip Broz Tito. Reconcilierea cu Iugoslavia disidentă se va produce insa dupa 1956, facilitând
dezvoltarea unor proiecte economice comune.

Moartea lui Stalin la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo schimbare imediată a atitudinii
liderilor români. Temandu-se că rivalii săi i-ar putea lua locul, Gheorghiu Dej a ordonat neutralizarea
acestora, inchisoarea pe viață pentru Vasila Luca si condamnarea la moarte a lui Lucențiu Pătrășcanu.
Indepărtarea de Moscova din 1958, a fost vizibilă și in planul relațiilor cu statele vecine. In 19632, Dej a
vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului hidroenergetic de la Porțile de Fier.

Demasoarea cultului personalității lui Stalin in raportul secret prezentat de Nikita Hrusciov in cadrul
Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice desfășurat in februarie 1956, a
constituit o prima incercare de cercetare si dezvăluire a crimelor perioadei staliniste. In memoriile sale,
Nikita Hrușciov nota: „Cu cât mă gândeam mai mult la acestă problemă, cu atât mi se părea mai rațional
să retracem cele câteva divizii pe care le aveam in România și să le canotăm in apropiere, in Moldova si
Ucraina”. In 1956 se desfiinteaza sovromurile.

Evenimentele din Ungaria (octombrie-noiembrie 1956) au pus in evidentă opozitia lui Gheorghiu Dej
față de destalinizare. Comuniștii români au arătat ostilitatea față de Imre Nagy (liderul revoluției
maghiare) și au susținut represiunea sovietică. Deși a făcut primii pași in cadrul proiectului de
„destalinizare” a României, Gheorghe Gheorgiu-Dej a rămas findel puterii sovietice, susținând fără
eschivoc invadarea Ungariei de către Hrușciov, ca răspuns pentru revoluția maghiară din 1956. Sub
conducerea comunismului reformator Imre Nagy, maghiarii incercau să pună capăt sistemului partidului
unic si să obțină retragerea Ungariei din Pactul de la Vașovia. Mai mult chiar, regimul lui Dej a acceptat
intemnițarea revoluționarilor maghiari în România.

Sporirea increderii Moscovei in liderii PMR a făcut ca acestia sa abordeze problema retragerii trupelor
sovietice din România, retragere care a fost incheiată practic in luna august. Plecarea Armatei Roșii a
însemnat primul pas al desprinderii de Moscova in limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern,
declanșarea unui nou val de represiuni avand ca scop descurajarea oricăror tentative de opozitie la
sistem.

Până in 1962 conducerea PMR a continuat să susțină necondiționat poziția URSS in arena
internaținonală, însă izbucnirea conflictului sovietico-chinez (1962) precum si declanșarea crizelor
rachetelor din Cuba i-au permis lui Gh. Dej să se distanteze treptat de URSS. In 1963 a vizitat
Iugoslavia încheind acordul pentru construirea complexuluinenergetic la Porțile de Fier. Adevărata luare
de poziție a României față de încercările sovieticilor de a da CAER-ul o altă destinatie decat accea pentru
care fusese creat, s-a petrecut cu ocazia Plenarei Comitetului Central al PMR (aprilie 1964), care s-a
concretizat prin elaborarea Declarației din Aprilie. De aceea, România s-a pronunțat, in anul 1964,
pentru limitarea amestecului URSS in treburile interne ale altor țări comuniste, pe fondul neînțelegerilor
dintre sovietici si chinezi. Tot in 1964, România a condamnat si planul Valev, de integrare economică a
țărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul Europei, nord-estul Bulgariei si părți din
URSS să se specializeze in producția agricolă. Statul român a inceput dezvoltarea relațiilor cu țări
democratice din Occident.

România a respins propunerea Moscovei de a dezvolta industria petrolieră si agicultura. Schimbarea in

politica externă a Romaniei s-a produs in 1964, odată cu Planul Valev, care propunea o diviziune a
muncii in cadrul Blocului Socialist. Planul Valev, proiectul de creare a unei economii transnaționale in
spațiul controlat de URSS, cunoscut sub numele inițiatorului său, in cadrul căruia României i se rezerva
rolul de furnizor de produse agricole. Partidul Muncitoresc Român declara public că nu poate accepta un
statut de subordonare in raport cu nici-un alt stat sau partid. Punctul maxim al politicii de distanțare l-a
reprezentat „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român in problemele mișcării
comuniste si muncitorești internationale” din 1964. In contextul unui conflict ideologic chino-sovietic,
România îsi afirma dreptul la independența si la trasarea linii de dezvoltare, fără amestec extern. Este
momentul in care România făcea pasul decisiv spre comunismul de tip național.

La propunerea Moscovei, țările fondatoare urmau a fi Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria si

Bulgaria. Această organizatie includea doar statele aflate in totală subordonare față de URSS.
Obiectivele stabilite de către CAER in 1949 au vizat: lărgirea schimbului de mărfuri intre țările membre
ale CAER in anii 1949-1950, comerțul cu țările capitaliste, îndeplinirea planurilor si măsurilor de
colaborare economică preconizate, politca de prețuri.

Programul de industrializare a României a fost susținut și in cadrul CAER prin delegatul său permanent
Alexandru Bârlădeanu, pe fondul unor tensiuni crescute ale relațiilor cu URSS. Distanțarea PMR-ului de
Moscova a provenit din dorința de a decide singuri propria politică pe fondul creșterii pretenților de
patriotism ale regimului.

19 martie 1965, Gheorghiu Dej a incetat din viața lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar
general al Partidului a devenit Nicolae Ceaușescu.
După incheierea creizelor reachetelor sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea pe marginea
conflictului nuclear, a urmat perioada coexistenței pașnice dintre țările comuniste si cele democratice.

Dupa 1965 politica de distanțare a regimului comunist din România față de Moscova este accelerată,
acest lucru fiind dovedit si de vizita lui Nicolae Ceaușescu la Moscova in septembrie 1965, vizită in care a
fost expus programul său de guvernare care a nemulțumit în parte conducerea sovetică prin accentele
sale.

Dacă pe plan intern perioada de inceput a regimului Nicolae Ceaușescu s-a caractericat prin plasarea
apropiaților săi in posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politcii externe din ultimii ani de
viața ai lui Gheorghiu Dej. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceaușescu, atât pe plan intern,
dar mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. România a fost primul stat din estul
Europei socialiste care care a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germană (RFG) in 1967 și
care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile (5-10 iunie 1967). In 1966 are loc
vizita premierului chinez Zhou Enlai în România. In 1972 are loc vizita lui Richard Nixon in Republica
Populară Chineză. In aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, efectua o vizită in România,
prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceaușescu, conform uzanșelor diplomatice, pentru pretinsa lui politică de
independența. România era tot mai cunoscută la ONU prin pozitia ei, motiv pentru care ministrul de
externe, Corneliu Mănescu a fost ales președintele Adunării Generale. Nicolae Ceaușescu a fost apreciat
pentru atitudinea sa, mai ales după ce, in 1968, conducerea Romaniei a condamnat interventia militară a
armatelor Tratatelor de la Varșovia in Cehoslovacia, pentru a înlătura conducerea comunistă adeptă a
unor reforme.

Conflictele din Orientul Mijlociu au reprezentat o componentă a Războiului Rece, Uniunea Sovietică
sprijinind Statele Arabe iar SUA sprijinind Israelul. Un mare număr de coloniști evrei au ajuns in Palestina
după cele două Războaie Mondiale. Mulți dintre ei au emigrat in Țara Sfântă ca o reactie la planul lui
Hitler de a extermina toți evreii din Europa. ONU a elaborat un plan de a împărți Palestina (aflată sub
mandat britanic) intre arabii palestinieni si evrei. Cand mandatul britanic a incetat (1948), a fost
proclamată independența statului evreu Israel. In același moment armatele mai multor state arabe au
pătruns in Palestina, insă fiind slab pregătite ele au fost infrânte de armata israeliana (1948-1949). O
urmare a acestui război a fost apariția unui număr mare de refugiați arabi a căror situatie nu a fost
rezolvată nici pana astăzi.

Criza Canalului de Suez (1956)

In 1952 in Egipt puterea a fost preluată de un grup de militari naționaliști din rândul cărora s-a afirmat
colonelul Gamal Abdel Nasser (1954). Tot in 1952 are loc intrarea Turciei si Greciei in NATO. După
retragerea soldaților britanici din Zona Canalului Suez, Nasser a nationalizat canalul la 26 iulie 1956.
Acest fapt a determinat intervenția militară a Marii Britanii si Franței, sprijinite de Israel.

Operațiunea militară impotriva Egiptului a fost oprită de SUA si Uniunea Sovietică, ceea ce determina
slăbirea influenței vechilor puteri coloniale in Orientul Mijlociu. La frontierele arabo-israeliene au fost
instalate trupe ONU de menținere a păcii. Statele arabe au obținut retragerea trupelor ONU, Israelul a
reacționat atacand Egiptul, Siria, Iordania a căror armată a fost distrusă in mai putin de o săptămână.
Războiul de șase zile (5-10 iunie 1967)

Conflictele din Orientul Mijlociu au reprezentat o componentă a Războiului Rece, Uniunea Sovietică
sprijinind Statele Arabe iar SUA sprijinind Israelul. Un mare număr de coloniști evrei au ajuns in Palestina
după cele două Războaie Mondiale. Mulți dintre ei au emigrat in Țara Sfântă ca o reactie la planul lui
Hitler de a extermina toți evreii din Europa. ONU a elaborat un plan de a împărți Palestina (aflată sub
mandat britanic) intre arabii palestinieni si evrei. Cand mandatul britanic a incetat (1948), a fost
proclamată independența statului evreu Israel. In același moment armatele mai multor state arabe au
pătruns in Palestina, insă fiind slab pregătite ele au fost infrânte de armata israeliana (1948-1949). O
urmare a acestui război a fost apariția unui număr mare de refugiați arabi a căror situatie nu a fost
rezolvată nici pana astăzi.

Statele arabe au obținut retragerea trupelor ONU. Toate semnele indicau iminența unui atac arab.
Israelul a reacționat atacand Egiptul, Siria, Iordania a căror armată a fost distrusă in mai putin de o
săptămână. Israelul a ocupat mai multe teritorii aparținând statelor arabe, urmărind să-și apere
securitatea. In zilele Războiului de 6 zile a avut loc la Berlin o conferința a partidelor comuniste din
statele Tratatului de la Varșovia, conferință la care a participat și Iugoslavia. In cadrul acestei conferințe
URSS a propus adoptarea unei rezoluții in care să se condamne Israelul ca stat agresor. România nu a
fost de acord cu aceste propuneri si a adus critici statelor arabe pentru erorile comise. Declarația finală a
conferintei nu a fost semnată de România, fiind si singurul stat comunist care nu a rupt relațiile
diplomatice cu Israelul și a păstrat in același timp relatii bune cu lumea arabă. Această pozițiea avut
importante consecinte: România a devenit mediator in conflictul arabo-israelian; prin intermediul
Romaniei au fost stabilite contacte intre diplomații americani, israelieni si arabi; România și-a
imbunătățit relațiile cu SUA si lumea Occidentală. La scurt timp după terminarea operațiunilor militare,
prim-ministrul României Ion Gheorghe Mauer a făcut o vizită președintelui SUA Lyndon Johnson.
România a fost prima țara comunista care a reluat relațiile cu Republica Federală Germana si s-a
apropiat de Bonn in pofida opozitiei Republicii Democrate Germane si a Uniunii Sovietice.

Aprilie 1968 președintele Charles de Gaulle a efectuat o vizită in Romania pentru a-l felicita pe
Ceaușescu pentru pretinsa lui politică independentă. Vizite in Romania au făcut si președintii americani
Richard Nixon in august 1969 si Gerald Ford in 1975. Conflictul arabo-israelian a mai cunoscut o fază in
1973 cand atacul statelor arabe a fost stopat de amrata israeliană. Intervenția SUA si a Uniunii Sovietice
a oprit operațiunile militare. Ca urmare a acestui război s-a declanșat criza petrolului prim embargoul
exportului de petrol impus de statele arabe fața de Israel, SUA si statele occidentale, acestea din urmă
fiind acuzate că sprijina statul evreu. Această decizie a avut urmări negative asupra economiei românești
importante de petrol, din cauza creșterii spectaculoare a pretului petrolului.

România si războiul din Afghanistan. România a adus critici agresiunii sovietice in Afghanistan (1979),
considerată o aventura care a adus o noua criza in relatiile internationale.siza in relatiile internationale.

Treptat, din cauza politcii interne, de incălcare sistematică a drepturilor omului, popularitatea lui
Ceaușescu in exterior s-a prăbușit, iar România a fost izolată in relatiile internationale de către statele
occidentale. Din această situație de izolare diplomatică România a ieșit in urma Revolutiei din decembrie
1989, cand s-a angajat pe un drup nou de politică externă, acela de reintegrare in lumea occidentală.
România și Războiul din Vietnam (1959-1975)

In urma obținerii independenței, Vietnamul era divizat in doua state, unul comunist in nord si celălalt in
sud, cu un regim politic anticomunist. SUA a intervenit in sprijinul celui de-al doilea, ca să nu fie cucerit
de comuniști. Aviația SUA a bombardat Vietnamul de Nord. In Vietnamul de Sud s-a dezvoltat o mișcare
de rezistență (Frontul Național de Eliberare) împotriva unui regim corupt. Rezistența inverșunată a
Vietnamului de Nord, sprijinit de statele comuniste a determinat pierderi insemnate in randul militarilor
americani. Ca urmare, SUA au initiat mari demonstratii de protest impotriva războiului, care l-au forțat
pe președintele Nixon să incheie un acord de pace in 1973. România a avut o pozitie favorabila pentru
Vietnamul de Nord, la fel ca și celelalte state comuniste. Războiul din Vietnam (1955-1975) a apropiat
România de China comunistă după vizita premierului chinez Zhou Enlai in 1966.

Din cauza pozitiei antisovietice a Romaniei, si-a imbunătățit relațiile cu SUA. 1968 Nord Vietnamezii au
declanșat o ofensivă neașteptată si rolul diplomatic al Romaniei in această problemă s-a incheieat. In
final, după retragerea armatei americate Vietnamul de Sud a fost cucerit intr-un timp foarte scurt de
Vietnamul de Nord, in 1975. Relațiile bune avute atât cu China cât si cu SUA au permis Romaniei să
indeplineasca un rol de canal de comunicare intre cele doua state, până la istoricul moment al reluării
relațiilor diplomatice americano-chineze. In 1972 Republica Populară Chineză a fost vizitată de Richard
Nixon.

Atitudinea de distanțare a Romanie față de URSS a fost marcată prin momentul din 21 august 1968 când
in cadrul unei adunări populare la București, Nicolae Ceaușescu a condamnat intrarea in Cehoslovacia a
trupelor URSS și a aliaților săi din Pactul de la Varșovia, act apreciat de conducătorul român drept o
mare greșeală si o primejdie pentru pacea Europei. Comuniștii români au refuzat să participe la
manevrele militare ale Pactului de la Varșovia si să ingăduie astfel de manevre pe teritoriul țării. Această
atitudine fermă i-a adus popularitate internă și a fundamentat national comunismul lui Ceaușescu, iar pe
plan extern occidentul a inceput să vadă in el un important intermediar intre cele două blocuri militare.
1955 România a devenit membră ONU iar in 1959 a fost aleasă vicepreședinte a celei de-a XIV-a Adunări
Generale ale ONU. Dupa 1958 comerțuș Romîniei a fost reorientat spre occident, România încheind cu
principalele guverne apusene acorduri de compensare pentru bunurile naționalizate in 1948. În planul
relațiilor diplomatice, legațiile Angliei si Franței la București au fost ridicate la rang de ambasadă (1961).
1964 este prima dată cand România votează la ONU altfel decât Uniunea Sovietică si aliații săi. 1967
ministrul de externe al României, Corneliu Mănescu a fost ales președintele Adunării Generale a ONU,
fiind cel dintâi diplomat dintr-o țară socialistă care a ocupat această înaltă functie. Statele Unite au
incurajat linia nouă in politica externa promovată de Nicolae Ceaușescu, vizita lui Nixon din august 1969
fiind o dovadă in acest sens. Ceaușescu acceptă o vizită oficialp in SUA in octombrie 1970. 1975 un al
doilea președinte american, Gerald Ford, vizitează Bucureștiul. Primele acorduri economice cu Germania
au fost semnate in 1966.

Acordul General pentru Tarife si Comerț (GATT) – tratat multilateral interguvernamental cu privire la
tarifele vamale si alte probleme de comerț international, incheiat in 1947.

Tratativele pentru aderare la GATT au inceput in 1968 si s-au încheiat in 1971. Tot in 1971 au inceput la
Washington discutiile privind aderarea Romaniei la FMI si Banca Mondială, România devenind membră
a celor doua organizatii in 1972, încheind ulterior acordul cu Banca Internațională pentru Reconstrucție
si Dezvoltare (BRD). În aceeași perioadă, delagații romani cereau si Pieței Comune cu regim comercial
preferențial, acordat in 1973. Președintele american Richard Nixon a vizitat in 1972 Republica Populară
Chineză.

România a devenit membră a Băncii Mondiale si a Fondului Mometar Internațional, din 1972, și a
semnat, in 1975 Actul final al Conferintei pentru Securitatea si Cooperare in Europa, de la Helsinki.

Din 1985, Mihail Gorbaciov a preluat conducerea in URSS, deschizandu-se dialogul Est-Vest, însă politica
rigidă promovată de Nicolae Ceaușescu a dus la izolarea României pe plan extern.

Intre 30 iulie – 1 august 1975 are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinței pentru Securitate si
Cooperare in Europa (CSCE), unde au fost prezenți șefii de stat sau de guvern din cele 35 de țări
participante. Țările europene, SUA si Canada au semnat in 1975 Acordurile de la Helsinki, in care erau
afirmate unele principii in relațiile internationale: Respectarea integritatii teritoriale a statelor;
Nerecurgerea la forță si la amenințarea cu forța; Neamestecul in treburile interne; Dreptul fiecărui
popor de a decide asupra propriei dezvoltări; Respectarea drepturilor omului. Romania a semnat in 1975
actul final al Conferintei de la Helsinki care conținea angajamentul de a respecta libera circulație a
persoanelor si drepturilor omului. In 1975 România a obținut din partea SUA Clauza Națiunii celei mai
Favorizate, iar in 1980 a încheiat noi acorduri de colaborare cu Comunitatea Economică Europeană
(Piața Comună). România a avut o contribuție deosebită la incheierea acordului de pace dintre Israel si
Egipt (la Camp David, SUA, 1978) și la stabilirea relațiilor diplomatice dintre China si SUA (1979).
România a refuzat să semneze Declarația din noiembrie 1978 prin care Pactul de la Varșovia condamna
negocierile de pace israelo-egiptene, refuzând de asemenea să accepte creșterea cheltuielilor militare.
Pactul de la Varșovia a fost reînnoit in 1985 pentru inca 20 de ani, dar transformările politice din Europa
de Est au determinat disparitia Alianței (1991).

Participarea României se datorează in special ambasadorului Valentin Lipati, definind regulile

consensului la adoptarea deciziilor si a procedurii in desfășurarea lucrărilor CSCE (Conferința pentru
Securitate si Cooperare in Europa) dovedită mai târziu Organizația pentru Securitate si Cooperare in
Europa (OSCE).

După ce a devenit președintele României, in 1974, și mai ales după semnarea Actului final al Conferinței
de la Helsinki, Nicolae Ceaușescu a urmărit obținerea unei poziții mai vizibile pe arena internațională și
inlăturarea oricărei posibilități a Kremlinului de a interveni in politica PCR. Niciodată, dupa 1965, nu s-a
pus problema părăsirii Tratatului de la Varșovia sau CAER, așa cum a fost pusă in timpul evenimentelor
de la Budapesta, in 1956.

La începutul anilor 1980 s-a produs o raportare de forță pe plan internațional ale cărei consecințe au
fost resimțite și de România. Marile Puteri s-au folosit de București atâta timp cât comunicarea dintre
ele era blocată, Războiul Rece continuând să domine viata internațională. Președintele Jimmy Carter a
lansat o vastă campanie pentru respectarea drepturilor omului in țările socialiste. România a devenit
obiectul a numeroase critici, acordarea Caluzei Natiunii celei mai Favorizate fiind condiționată de
Administrația Americană de Respectarea a Drepturilor Omului. Ceaușescu a interpretat această
atitudine ca pe un amestec in treburile interne și ca urmare in 1988 a renunțat la Clauza Națiunii celeo
mai Favorizate in relațiile comerciale cu SUA. In ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, la incheierea unor
relatii diplomatice si economice aproape exclusiv cu țări din Lumea a Treia și din Liga Arabă, care le-au
inlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul.
Venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea URSS (secretar general al PC al URSS intre 1985-1991) și
lansarea politicii sale de glastnost (deschidere) si perestroika (restructurare economică) au zdruncinat
din temelii regimurile comuniste din Europa. Prima noua direcție inițiată in 1985 Gorbaciov urmărea
depășirea crizei sistemului, abandonarea dogmelor si deficienței in plan economic si politic, iar in viața
internațională prin realizarea unei reale destinderi. Mihail Gorbaciov a vizat România in mai 1987 și a
abordat abuziv in discuție tema introducerii unor reforme. Intr-un discurs transmis in direct la 26 mai
1987 Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale de reformă si deschidere, criticând starea de
lucru în România. In conditiile dialogilui direct intre Gorbaciov si liderii Occidentali s-a realizat izloarea
lui Ceaușescu pe plan internțional. In 1980 Ceaușescu hotărâse achitarea datoriei externe care fusese
contractată prin imprumuturi externe pentru construirea unor mari obiective economice care au
necisitat bani imprumutați prin FMI. Printr-o politică de austeritate si mari privațiuni pentru populație,
in martie 1989 Ceaușescu anunța plata datoriei externe. August 1989, intr-un mesaj trimis conducerilor
partidelor comuniste din statele participante la Tratatul de la Varșovia, Ceaușescu atrăgea atenția că
evenimentele din Polonia sunt periculoase si urmăresc îndepărtarea socialismului. Președintele
american George Bush a obținut de la Gorbaciov promisiunea că in eventualitatea unor acțiuni
reformatoare desfășurate in țările socialiste europene, URSS nu avea să intervină in forța armată asa
cum procedase in 1968 impotriva Cehoslovaciei. La intâlnirea de la Moscova din 4 decembrie 1989
Gorbaciov a informat liderii statelor Tratatului de la Varșovia despre intâlnirea din Malta cu președintele
american Georghe Bush și a specificat că orice schimbări vor avea loc in Europa de Est, URSS nu va
interveni. Sub influența lui Gorbaciov, intre 1987-1989 vechii lideri din unele țări socialiste (Ungaria,
Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Bulgaria) au fost inlocuiți cu alții mai tineri din eșalonul
al II-lea. Respingerea oricărei reforme de către Ceaușescu a determinat ca 6 personalități comuniste
care ocupaseră in anii 1950-1960 funcții importante in partid să adreseze sefului statului in martie 1989
o scrisoare („Scrisoarea celor 6”). Documentul era un rechizoriu la adresa politicii dezastroase a lui
Ceaușescu.

Imediat după difuzarea ei la BBC World Service si Europa Liberă semnatarii scrisorii au fost anchetați si li
s-a fixat domiciliu forțat. La Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989, Ceaușescu considera
că menținerea a două state germane este o necesitate. Totodată el a cerut denunțarea pactului
Ribentropp-Molotov din 23 august 1939. Comunicatul emis la Moscova in 4 decembrie 1989 de către
liderii statelor Tratatului de la Varșovia, prin care se condamnă invazia din 1968 din Cehoslovacia, nu a
fost semnat si de Ceaușescu, deoarece Romania nu participase la invazie. August 1968 care loc
inăbușirea „Primăverii de la Praga” de către cinci state ale Tratatului de la Varșovia. Dupa 1969
România și-a crescut propria industrie de apărare și-a organizat forțele armate după propriile reguli și a
refuzat prezența inspectorilor sovietici.

Ceaușescu nu a putut evita prăbușirea regimului său care devenea tot mai nepopular pe plan intern si
izolat pe plan extern. Martie 1989 Comisia pentru Drepturile Omului a ONU adoptă o rezoluție pentru
constituirea unei comisii de anchetă privind situația din România. Prăbușirea regimurilor socialist-
totalitare, căderea zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990),
autodizolvarea Tratatului de la Varșovia (martie 1991), dezmembrarea Uniunii Sovietice (decembrie
1991) a însemnat sfârșitul Războiului Rece și inceputul unei noi ordini internaționale. Fostele state
comuniste au pornit pe drumul integrării în UE.