1 DECEMBRIE

Sit Dolor Amet

Evocarea unui eveniment istoric – în cazul de faţă unirea tuturor românilor într-un singur stat, în
1918 – nu se poate reduce la simpla narare a admirabilei performanţe politice a românilor din
provinciile istorice româneşti, capabili să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi decidă viitorul.
Prin voinţa liber exprimată a reprezentanţilor tuturor românilor a devenit posibilă, în condiţiile
concrete generate de evenimentele interne şi internaţionale de la finele Primului Război Mondial,
crearea României Întregite, care, din nefericire, avea să dureze pentru un timp prea scurt (numai
22 de ani!), prilej de reflecţie pentru noi, astăzi, în aceeaşi măsură în care evocăm entuziasmul şi
reuşitele anului 1918.
Era prea optimist Ion I. C. Brătianu, la 14 decembrie 1918, atunci când, în faţa delegaţiei
transilvănene care prezentase regelui Ferdinand I Actul Unirii, spunea: „Vă aşteptăm de 1000 de
ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată”.
Aproape 20 de ani avea să dureze profeţia lui Brătianu. În 1940, Basarabia, nordul Bucovinei,
Ţinutul Herţa erau ocupate de Uniunea Sovietică, cea mai mare parte a Transilvaniei de Ungaria
horthystă, iar sudul Dobrogei de Bulgaria.
România Întregită în decembrie 1918 devenea istorie. Unul din marile adevăruri, mai puţin ştiute
însă, este cel rostit de Benedetto Croce, după care fiecare istorie este contemporană, în sensul că
în scrierea şi receptarea istoriei, atât istoricul, cât şi consumatorul de istorie sunt preocupaţi să
găsească răspuns laîntrebările/sfidările timpului lor.
Care ar putea fi, aşadar, semnificaţiile Zilei de 1 Decembrie pentru noi, astăzi?
La un prim nivel, strict cronologic, 1 Decembrie 1918 are, de fapt, o dublă semnificaţie.
Este, pe de o parte, ziua istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care proclamă unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, şi, pe de altă parte, ziua în care regele
Ferdinand I, alături de regina Maria, intră în Bucureşti, după aproape doi ani de exil în inima Moldovei.
Plecat la Iaşi, în 1916, în condiţii improprii, sub presiunea trupelor germane, rege al României mici,
Ferdinand se întorcea iar la Bucureşti, în uralele mulţimii, chiar în ziua în care ardelenii cereau răspicat
unirea cu ţara, pentru a deveni regele României Mari la a cărei temelie aşezase voinţa sa de a fi cu
adevărat regele tuturor românilor.
Un al doilea nivel de analiză priveşte rolul armatei române în realizarea Marii Uniri de la 1918. A avut
sau nu vreun rol armata română în actele Unirii din 1918?
Să vedem, pe rând, situaţia provinciilor istorice româneşti în momentul deciziilor privind unirea
acestora cu România.
În Basarabia, cum se ştie, armata română a intervenit, în ianuarie 1918, la cererea Consiliului
Directorilor Generali al Republicii Democratice Moldoveneşti (care juca rolul Executivului în noua
republică independentă) şi cu acordul Sfatului Ţării şi al aliaţilor, pentru a face faţă valului pustiitor de
jafuri, pogromuri şi distrugerilor în masă a bunurilor private şi publice, provocate de demobilizarea
armatei ruse de pe frontul român (era vorba de aproape 600.000 de oameni!).
Ordinea a fost instaurată în teritoriul românesc de dincolo de Prut până la sfârşitul lunii februarie 1918,
cu preţul vieţii a 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, 12 ofiţeri şi 309 ostaşi fiind răniţi în confruntările cu trupele
ruse bolşevizate.
Istoriografia sovietică mai ales (dar şi unii istorici ruşi, astăzi, cum este cazul lui Mihail Meltiuhov) este
cea care a atacat mereu decizia Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918,
din perspectiva corelaţiei făcute între necesitatea unui vot liber exprimat şi prezenţa trupelor
româneşti în teritoriul dintre Prut şi Nistru (în favoarea Unirii s-au pronunţat 86 de deputaţi, 36
declarându-se împotrivă, în cel mai democratic mod cu putinţă!).
Istoriografia sovietică inducea, astfel, ideea invalidităţii votului în Sfatul Țării în circumstanțele
menționate. Este limpede că prezenţa armatei române în Basarabia, la începutul anului 1918, a
contribuit în mod semnificativ la salvarea fiinţei tinerei republici moldoveneşti.
Plecarea armatei române din teritoriul dintre Prut şi Nistru ar fi însemnat invadarea imediată a
acestui teritoriu de trupele ruse bolşevizate sau ucrainene naţionaliste şi, ca o consecinţă imediată,
dizolvarea Republicii Moldoveneşti.
Retragerea armatei române ar fi presupus, pe de o parte, abandonarea intereselor populaţiei
româneşti majoritare în provincie şi sacrificarea intereselor naţionale româneşti în ansamblu, iar pe
de altă parte, adâncirea insecurităţii regionale şi crearea unui focar de instabilitate la graniţa estică a
Vechiului Regat român.
Aşadar, prezenţa ostaşului român la frontiera de pe Nistru a prefigurat Actul Unirii, servind drept
garanţie pentru soluţia Unirii şi consolidarea procesului de revenire a Basarabiei la statul român.
Divizia 8 Infanterie, condusă de generalul Iacob Zadik, intră în Bucovina la 10 zile după exprimarea
liberei voinţe a românilor bucovineni de a se uni cu Ţara, la 27 octombrie 1918, în vederea asigurării
protecţiei populaţiei împotriva „bandelor bolşevice”.
La 11 noiembrie 1918, trupele generalului Zadik intră în Cernăuţi, Marele Cartier General
comunicând a doua zi Ordinul 116, semnat de generalul Constantin Prezan, potrivit căruia Divizia a
8-a urma să-şi continue operaţiile în întreaga Bucovină în vederea asigurării „vieţii şi avutului
populaţiei”.
La 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei (la care au luat parte minorităţile germană,
polonă şi ucraineană) a votat în unanimitate unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile
ei hotare, cu România.
În Transilvania, în momentul istoricei decizii a marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, armata
română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la
Belgrad din 13 noiembrie 1918.
Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea,
avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate. În colaboare cu Consiliile şi gărzile
româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost
dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti.
La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii
dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.
În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei
statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile
istorice.
În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice
(generalul Stan Poetaş, comandantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în
apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie
1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsindu-se în situaţia de fi prinsă între
Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a
făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe
Nistru (în zona Tighinei).
Marea Unire nu a fost însă rezultatul participării României la război şi nici al contribuţiei armatei
române. Nimeni nu-şi imagina, în momentul intrării României în prima conflagraţie mondială, că
revoluţia bolşevică şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar vor permite României întregirea
frontierelor sale atât la Est, cât şi la Vest.
De aceea, liderul conservator P.P. Carp spunea, după încheierea păcii, că România are atâta noroc,
încât nu mai are nevoie de oameni de stat. De fapt, legitimitatea Marii Uniri constă tocmai în aceea
că nu este rezultatul unor acţiuni militare, ci al exercitării dreptului la autodeterminare.
Marea Unire este, în primul rând, produsul voturilor structurilor reprezentative şi democratice de la
Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, prin care s-a decis unirea Basarabiei, Bucovinei şi, respectiv, a
Transilvaniei şi Banatului cu România.
rmata română nu a făcut decât să asigure cadrul firesc demanifestare a voinţei liber exprimate a
românilor din provinciile istorice şi să împiedice actele de dezordine, vandalism sau acţiunile
concertate ale regimurilor bolşevice instalate în Ungaria, Ucraina şi Rusia.
Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în
voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate
faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română fiind un argument
puternic în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii.
În fine, al treilea nivel de analiză priveşte longevitatea actelor Unirii. De ce au durat atât de puţin?
La nivelul elitei politice se instalase deja convingerea că destinul României se decide printr-o
diplomaţie abilă, activă, şi nu neapărat printr-o consolidare a puterii armate.
Unirea din 1859 fusese consecinţa celebrei politici a „faptului împlinit“ şi a unui context internaţional
favorabil, Independenţa, deşi armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se
câştigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, iar Marea Unire din 1918 nu era rezultatul
victoriilor militare decisive ale armatei române, ci consecinţa actelor de unire de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia şi a eforturilor diplomatice la Conferinţa păcii şi în primii ani interbelici.
În fine, al treilea nivel de analiză priveşte longevitatea actelor Unirii. De ce au durat atât de puţin?
La nivelul elitei politice se instalase deja convingerea că destinul României se decide printr-o
diplomaţie abilă, activă, şi nu neapărat printr-o consolidare a puterii armate.
Unirea din 1859 fusese consecinţa celebrei politici a „faptului împlinit“ şi a unui context internaţional
favorabil, Independenţa, deşi armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se
câştigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, iar Marea Unire din 1918 nu era rezultatul
victoriilor militare decisive ale armatei române, ci consecinţa actelor de unire de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia şi a eforturilor diplomatice la Conferinţa păcii şi în primii ani interbelici.
Cu toate reformele politice, economice şi sociale, România interbelică nu a reuşit să devină acea
democraţie pe care şi-o imaginau şi o conturau, în Proclamaţia lor de la Alba Iulia, la 1 Decembrie
1918, liderii ardelenilor.
Apoi, asupra actului de unire de la Chişinău, la 27 martie 1918, şi asupra Marii Adunări Naţionale de
la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a existat, în întreaga perioadă interbelică, dar şi după aceea, o
diferenţă semnificativă de percepţie.
În timp ce primul eveniment a fost privit ca un gest firesc, inevitabil, în condiţiile prăbuşirii Rusiei
ţariste, al doilea a fost mereu socotit ca fiind actul fondator al României întregite, un adevărat finit
coronat opus al luptei pentru unitate naţională.
Privirile românilor au fost mereu îndreptate spre Alba Iulia, în timp ce Chişinăul a căzut în uitare,
dispreţ şi desuetudine. În întreaga perioadă interbelică, elitele politice şi culturale, ca şi întreaga
societate au valorizat diferit cele două acte de unire.
Pentru toţi românii, adevărata „Mecca” a fost mereu Alba Iulia, în vreme ce Chişinăul era considerat
capitala unei provincii marginale, unde, pentru un funcţionar public al administraţiei centrale, orice
numire în post reprezenta un exil şi o aspră pedeapsă.
În condiţiile instaurării regimului comunist şi proclamării prieteniei „de nezdruncinat” cu popoarele
Uniunii Sovietice, Basarabia avea să dispară din preocupările societăţii româneşti, inclusiv ale
istoricilor, care se vedeau acum siliţi să reia vechile teze ale propagandei sovietice cu privire la
originea şi evoluţia distincte ale populaţiei şi a limbii locuitorilor dintre Prut şi Nistru.
Basarabia rămânea doar o rană deschisă despre care nimeni nu va mai îndrăzni să vorbească
limpede, în deplinul respect al adevărului istoric.
Va trebui să recunoaştem că ochii românilor au fost aţintiţi, în special după 1 Decembrie 1918, mai
degrabă spre Transilvania decât spre Basarabia şi că, în scurtul interval de timp în care împlinirea
idealului naţional s-a concretizat în existenţa României întregite, nu am ştiut să valorificăm resursele
umane şi materiale, atâtea câte vor fi fost, ca şi întreaga noastră inteligenţă politică, pentru a putea
păstra şi consolida un edificiu care se dorea a fi unul peren.
.
Însă lecţia majoră a românilor din provinciile istorice româneşti, în 1918, rămâne, astăzi, perfect
valabilă.
Uitaţi-vă la cel de lângă dumnevoastră şi spuneţi, cu mâna pe inimă, dacă, împreună, puteţi colabora
pentru împlinirea binelui comun sau a unui ideal naţional, trecând peste ceea ce temporar şi meschin
ne desparte. Trag nădejde că răspunsul pe care vi-l veţi da este asemănător cu acela pe care românii
din 1918, spre cinstea lor, l-au dat.
PROIECT REALIZAT DE
DENIS
ACHITEI