Reforma învăţământului românesc a început în perioada domnitorului

Alexandru Ioan Cuza, când s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase,
un lucru rar în Europa acelor vremuri. În 1864 erau puţine state occidentale care
aveau incluse o asemenea prevedere.
O noua etapa in dezvoltarea invățămantului valcean și nu numai, se va realiza
în perioada ministeriatului lui Spiru Haret (1897-1899; 1901-1904; 1907-1910).
În această perioadă în Valcea se accelerează construcția localurilor de școli, crește
simțitor gradul de cuprindere, în invățămantul primar, a copiilor de vârstă școlară,
se înfiintează școli profesionale si agroindustriale, se fac progrese în acțiunea de
pregătire a cadrelor didactice, se organizează un însemnat numar de biblioteci
școlare, se perfectionează metodele de predare, se îmbunătațește mobilierul școlar,
crește calitatea materialului didactic. Judetul Vâlcea a fost un eșantion
reprezentativ în aplicarea creativă a haretismului in cultura și învățământul
românesc. Prin urmare, din analiza evoluției populației școlare – după statistici și
rapoarte ale Revizoratului Școlar- rezultă că, pentrul anul școlar 1900/1901, in
județul Vâlcea, au funcționat 8 școli urbane și 125 școli rurale.
Reforma a continuat după Marea Unire, când se considera că învăţământul şi
cultura sunt elementele de constituire a naţiunii. În perioada interbelică, cel care va
continua politica lui Spiru Haret va fi ministrul Constantin Angelescu, un chirurg
renumit, cu studii strălucite şi o practică deosebită la Paris; multe spitale doreau să
îl reţină acolo, însă el s-a întors în România
Contemporanii l-au numit pe doctorul Constantin Angelescu „doctorul
cărămidă“, pentru că pe timpul lui s-au construit foarte multe şcoli, peste 7.000. El
a fost ministrul Instrucţiunii Publice în toate guvernele liberale din perioada
interbelică, ceea ce denotă o anumită coerenţă a demersului guvernamental.
Învăţământul primar era şi prima „cărămidă“ din sistemul de învăţământ,
astfel că prima lege a învăţământului care s-a adoptat în perioada interbelică a fost
cea a învăţământului primar, în 1924 .Pentru realizarea acestui învăţământ unitar s-
a dat prima lege a învăţământului care păstrează unele caracteristici din perioada
anterioară, precum obligativitatea, gratuitatea. Erau prevăzute chiar şi amenzi, prin
lege, pentru părinţii care nu lăsau copiii să meargă la şcoală. Şcoala primară era de
şapte ani. Pentru cei care după patru ani nu urmau cursurile şcolii mai departe, era
prevăzută o perioadă de trei ani pentru cursuri practice, astfel că un copil era
şcolarizat obligatoriu şapte ani. Şcolile trebuiau să aibă grădini, să poată asigura
practica elevilor, cursurile în cei trei ani erau orientate spre meserii, spre activităţi
practice cu specific tradiţional. Susţinerea acestor şcoli cădea de multe ori pe
seama comunelor care trebuiau să asigure anumite dotări, bibliotecă etc“.
După ce a fost creat cadrul legal al învăţământului primar, următoarea treaptă
de învăţământ, era cel secundar, iar o lege de unificare a acestuia a fost dată în

1
1928, doctorul C. Angelescu fiind iniţiatorul. Învăţământul secundar era împărţit
pe două cicluri, un ciclu primar de patru ani, ceea ce noi numim astăzi gimnaziu, şi
un al doilea ciclu, de trei ani, liceul. S-a renunţat la al patrulea an din considerente
economice, pentru că oamenii erau săraci. S-a încercat să se formeze un liceu care
să ofere şi cunoştinţe concrete, alături de cel care reunea toate profilele teoretice,
real, modern şi clasic, doctorul Constantin Angelescu susţinând că elevul este
incapabil de a face o opţiune în cunoştinţă de cauză. Era un liceu foarte dificil de
absolvit, Bacalaureatul era cu adevărat un examen de maturitate, cu o comisie
formată mai ales din universitari, se susţinea la multe discipline. Un tip al
învăţământului secundar era îndreptat spre universitate, alături de un al doilea tip,
îndreptat spre latura practică. Mai era un învăţământ pentru şcolile normale în
seminariile pedagogice, un învăţământ industrial reglementat prin legea din 1936.
Alt tip de învăţământ secundar este cel comercial, reglementat prin legea din 1936;
mai erau şi şcolile agricole, şcolile militare care, însă, nu ţineau de Ministerul
Instrucţiunii Publice, ci de Ministerul de Război.
Și in județul Valcea, în perioada interbelica, procesul de învăţământ s-a
diversificat, s-a prelungit durata de şcolarizare, a crescut efectivul de elevi şi al
cadrelor didactice, s-a îmbunătăţit baza materială a şcolilor existente şi prin
construirea de noi localuri de şcoală. Acum incepe istoria Școlii Gimnaziale Nr.
4. Prima atestare a funcționării unei instituții de învățământ în zona de sud a
orasului, dovedește că din 1927 până în 1930 a funcţionat o școală cu o clasă de 25
de băieţi pe lângă Schitul Inăteşti. Sub denumirea de “Şcoala Primară din Comuna
Rm Vâlcea ” cu clasele I – IV, director fiind Petre Rozeanu, școala funcționează
începând cu anul școlar 1930- 1931. În anul școlar 1954-1955, școala se numea
Școala medie nr. 2 – aplicație și………………………….