Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Documentar
Oana RUSU
Luni, 16 februarie 2009
✉
email
0
„Doctorul cărămidă“
Unii părinţi mai înstăriţi menţineau şi obiceiul de a-şi educa acasă copilul, aşa
cum se făcea în perioada în care nu existau prea multe instituţii de învăţământ.
„Aproape fiecare liceu avea 5-6 elevi care susţineau examenul de Bacalaureat
după ce au învăţat acasă, cu profesori particulari. Examenul era cel care atesta
cunoştinţele, şi nu liceul urmat. Tot la liceele de stat sau la Universitate susţineau
Bacalaureatul şi cei din liceele particulare. Erau şi familii care îşi permiteau să îşi
angajeze profesori particulari pentru copii. Un profesor universitar avea mulţi
bani, îşi putea lua câte o moşie sau câte o casă în centrul marilor oraşe, pleca în
concedii în afara României, iar faptul că se angajau profesori particulari nu era un
efort deosebit“, după cum a precizat Cătălin Botoşineanu.
Învăţământul secundar era împărţit pe două cicluri, un ciclu primar de patru ani,
ceea ce noi numim astăzi gimnaziu, şi un al doilea ciclu, de trei ani, liceul. S-a
renunţat la al patrulea an din considerente economice, pentru că oamenii erau
săraci. S-a încercat să se formeze un liceu care să ofere şi cunoştinţe concrete,
alături de cel care reunea toate profilele teoretice, real, modern şi clasic, doctorul
Constantin Angelescu susţind că elevul este incapabil de a face o opţiune în
cunoştinţă de cauză. Era un liceu foarte dificil de absolvit, Bacalaureatul era cu
adevărat un examen de maturitate, cu o comisie formată mai ales din universitari,
se susţinea la multe discipline. Examenele aveau loc în aceeaşi zi, absolventul
trecea prin faţa mai multor profesori; era evaluat cu adevărat. Bacalaureatul era
chiar un moment important din viaţa cuiva. Un tip al învăţământului secundar era
îndreptat spre universitate, alături de un al doilea tip, îndreptat spre latura
practică. Mai era un învăţământ pentru şcolile normale în seminariile pedagogice,
un învăţământ industrial reglementat prin legea din 1936. Alt tip de învăţământ
secundar este cel comercial, reglementat prin legea din 1936; mai erau şi şcolile
agricole, şcolile militare care, însă, nu ţineau de Ministerul Instrucţiunii Publice,
ci de Ministerul de Război. Învăţământul secundar era unul pentru băieţi şi unul
pentru fete, nu era unul mixt“, după cum a spus Ovidiu Buruiană.
În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari,
de exemplu, la Liceul Internat din Iaşi, actualul Colegiu „Negruzzi“, taxa ajungea
şi la 10.000 de lei pe an.
Românii erau atraşi de învăţământul teoretic, şi nu de cel practic, după cum a spus
Ovidiu Buruiană: „Raportul celor care urmau cele două tipuri de şcoli era invers
faţă de Europa, ceea ce arată o anumită inadecvare către lumea modernă;
majoritatea doreau să meargă către facultăţi, pentru că facultatea le oferea şansa
de a ajunge în posturi administrative; toţi doreau să ajungă în administraţia de
stat, să fie funcţionari, dar prea puţini doreau să facă un învăţământ practic, să
devină mecanici, instalatori etc., să aibă o meserie aşa cum solicita lumea
modernă.
Românul îşi dorea o funcţie la stat şi mai puţin să aibă o siguranţă financiară.
Românul, de multe ori, investea financiar din propria avere ca să obţină o funcţie
în stat. Probabil că acea funcţie aducea recunoaşterea, de aici şi învăţământul care
urma acelaşi tipar, ce încerca să ofere funcţii pentru stat, iar Statul, prin politica
sa, încuraja această orientare, lăsând spaţiul modernităţii pentru alte etnii, care se
îndreptau către funcţii necesare din punct de vedere social“.
Taxa la un liceu de prestigiu ajungea la 20.000 de lei pe an
Aşa cum a precizat Cătălin Botoşineanu, „Societatea «Cantina şcolară» din Iaşi,
care administra 15 cantine în anul 1927, oferea masa pentru 231 de elevi. O porţie
de mâncare costa 6.50 lei, banii provenind din cotizaţii, chete, serbări, mici
subvenţii, donaţii. Filantropia era destul de dezvoltată, profesorii bătrâni lăsau un
fond pentru elevi, erau rectori care lăsau un fond de burse care le purtau numele.
Se constituiau fonduri prin donaţii ale foştilor elevi, profesori care contribuiau la
susţinerea şi şcolarizarea unor copii nevoiaşi. Ideea acestor comitete şcolare de
susţinere a elevilor nevoiaşi aparţine doctorului C. Angelescu, care, ca fost
ambasador în Statele Unite ale Americii, a preluat această idee.
Copiii de ţărani ajungeau la liceu foarte greu din cauza taxelor foarte mari pentru
şcolarizare la care se adăuga plata pentru cazare. În 1936, la Liceul Internat
„Negruzzi“ din Iaşi erau 531 de elevi, din care aproape jumătate interni, 385 de la
oraşe (107 din alte oraşe decât Iaşi) şi 146 de la sate. Profesia părinţilor arăta că
erau 31 mari proprietari, 33 agricultori mijlocii, 33 mari industriaşi, 91
comercianţi, 97 funcţionari publici, 103 profesori, 20 militari, 53 profesii liberale,
7 servitori, 24 alte ocupaţii, 41 orfani. Taxa anuală era între 501-20.000 lei“.
Religia a jucat un rol foarte important în educaţia interbelică, după cum a observat
Ovidiu Botoşineanu: „Orele începeau cu rugăciunea de dimineaţă. Biserica
Ortodoxă era o biserică dominantă în Statul român, aşa cum arăta şi Constituţia de
la 1923. Preotul avea un rol decisiv în viaţa comunităţii, mai ales rurale, dar şi în
şcolile din mediul urban. Sunt diverşi memorialişti care povestesc că în şcoală
adoptau un anumit comportament, mergeau la biserică, în corul bisericii, chiar
dacă nu era un învăţământ confesional. Statul a încurajat mult biserica să se
implice, ca o formă de încurajare morală şi de constituire a unei identităţi
creştine“.
▲ „Am dat Bacalaureatul în sala de sport; pe scenă era comisia, iar în sală
era plin de părinţi“
Teodorel Ileana, fostă elevă şi profesor de fizică la Liceul de fete „Oltea Doamna“
din Iaşi îşi aminteşte cu foarte mari emoţii de Bacalaureatul pe care l-a susţinut în
urmă cu aproape 70 de ani: „De la începutul liceului eram 52 de elevi în clasă, iar
profesorii nu se plângeau că suntem mulţi, iar la final, cred că am rămas peste 40.
Unii au plecat în alte părţi cu părinţii, alţii s-au retras pentru că nu aveau bani sau
nu făceau faţă pretenţiilor.
Am dat un Bacalaureat pe care nu am să îl uit toată viaţa! Şapte obiecte şi numai
profesori străini, nimeni din şcoală! Nimeni, nimeni! Am dat Bacalaureatul în sala
de sport de la «Oltea»; pe scenă era comisia, iar în sală era plin de părinţi sau de
cine voia să asiste; era public. Toată comisia era acolo şi mergeai pe bandă
rulantă. Începeai dintr-un capăt, te asculta primul profesor, şi mergeai la
următorul, şi mergeai aşa până ce terminai şi puteai să ieşi din sală! Scris se dădea
numai la română şi matematică, celelalte erau orale. Profesorii erau din ţară, dar
erau cei mai buni pentru că veneau la un liceu de elită, iar preşedintele era un
profesor universitar din Iaşi. Nouă ne era foarte frică, era o ruşine să termini liceul
şi să nu iei Bacalaureatul. Îmi aduc şi acum aminte că tatăl meu a mers cu mine,
pentru că ştia că mie îmi este frică. I-am spus să nu intre în sală şi m-a aşteptat
afară pe o bancă. După ce s-a terminat Bacalaureatul, eu nu m-am mai putut ridica
de pe scaun! Tata afară: «Unde-i fata?» şi, în fine, a apărut şi fata lui. Examenul
era foarte obositor, dacă eu nu am putut să mă ridic de pe scaun, la final!“.
Adăugaţi un comentariu