Eminescu ca revizor scolar

Din rapoartele lui Mihai Eminescu, făcute în urma inspecţiilor, ies la iveală gravele
probleme cu care se confrunta şcoala românească de la acea vreme.
Graţie aprecierii pe care o avea de la Titu Maiorescu, ministrul Învăţământului şi
Cultelor, Mihail Eminescu este numit revizor şcolar în judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie
ce ar echivala cu cea de inspector general şcolar din zilele noastre.
Şi Poetul nepereche avea să arate o seriozitate deosebită în activitate, dovadă
controalele în şcoli şi rapoartele întomite, care dovedesc reale cunoştinţe de
pedagogie, dar şi mâhnirea că ceea ce însemna noţiunea de „învăţământ“ era tratată cu
indiferenă de unii dascăli, la fel de elevi, dar mai ales de autorităţi.
Contextul numirii lui Eminescu vine în cel legat de apariţia reformelor iniţiate în
domeniul educaţiei din Principatele unite, legile instrucţiunii publice, care puneau
bazele învăţământului gratuit de stat. Se prevedeau trei grade ale învăţământului:
primar, secundar şi superior, primul fiind de 4 ani, al doilea de 7 ani (primar 4 ani
plus 3 ani secundar) şi cel superior de 3 ani.
Ca în orice domeniu, începutul a fost dificil, erau multe greutăţi de ordin material şi
financiar, dar se încerca eradicarea analfabetismului mai ales în rural, unde era
aproape de sută la sută.
Revenind la Eminescu, el este numit prin ordin de ministru, de la 1 iulie 1875 revizor
şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie pe care o va îndeplini până la data de 4
iunie 1876. Îşi i-a postul în primire şi se dedică responsabil atribuţiunilor, care nu erau
deloc puţine.
Avea ca sarcină să inspecteze peste 150 de şcoli, să facă rapoarte şi să pună concluzii,
să verifice diverse „sesizări“, care se purtau şi pe la acele vremuri, plus că trebuia să
gestioneze cancelaria revizorului, un fel de atribuţiune administrativă. Pentru toate
acestea era retribuit cu 500 de lei, o sumă care nu era tocmai mică în anii respectivi.
O altă concluzie a revizorul şcolar reflecta o tară a procesului educativ din acele
vremuri, învăţărea mecanică, copiii însuşindu-şi noţiuni despre care nu ştiau ce
înseamnă: „Învăţarea pe această şcoală, dar nu cu mult mai mult decât mai pe toate
celelalte şcoli din ţară“.
Eminescu îşi încheia raportul către minister în termeni duri la adresa directoarei şcolii,
despre care considera că nu prea avea ce căuta în sistem:
„Rugându-vă să consideraţi că învăţământul mecanic este cel general în şcolile
noastre, de vreme ce lipsa de cunoştinţe pedagogice e asemenea generală, sunt de
părere că într-o dezvoltare normală a învăţământului pedagogic o asemenea directoare
nici n-ar fi cu putinţă şi nici ar trebui suferită, dar în împrejurările de faţă această
şcoală e la nivelul a cel puţin 50 la sută din şcolile noastre de fete“.
Cum i s-a sfârşit cariera de revizor din cauza politicii
Eminescu inspectează şi alte şcoli din judeţele unde era revizor, concluziile fiind la fel
de relevante. Frecvenţa era foarte slabă, dascălii trăiau în condiţii mizere, erau lipsuri
de tot felul, iar comportamentul administraţiei locale era lipsit de răspundere în ceea
ce priveşte nevoile şcolilor.
Toate acestea îi conturează ideea că, în acea perioadă, populaţia rurală a judeţului
Vaslui considera că educaţia era o chestie secundară, dacă nu inutilă. În inspecţiile de
la şcolile din Şipotele, Bahlui, Erbiceni, Totoieşti, dar şi la latele, consta că
majoritatea erau închise chiar şi 6 luni pe an din cauza lipsei de lemne, pedagogii se
îmbolnăveau şi nu avea cine îi suplini.
Plus că autorităţile comunelor se dedau la tot felul de practici, care numai în folosul
educaţiei nu erau. La unitatea din Bahlui, notarul ocupase mai multe săli de clasă, care
serveau ca locuinţă, iar altele eveau rol de cămară şi depozit de fân.
Continua să remarce că elevii memorau lecţiile, fără să le înţeleagă, iar în şcolile
inspectate recomanda să se utilizeze manualele ale cărui autor era Ion Creangă.
Deşi dedicat profesiei sale, Eminescu avea să pătimească din cauza factorului politic,
care, la fel ca şi acum, avea ingerinţe şi în educaţie. În primăvara lui 1876, i se impută
că nu a făcut inspecţii la şcolile din Iaşi, lucru nereal, dar ce mai conta. Apoi
Maiorescu îşi dă demisia, la scurt timp cade guvernul Lascăr Catargiu, iar noul
ministru al Învăţământului, Gheorghe Chiţu, îl concediază pe revizorul Eminescu.
Şi iată ce îi scria Veronicăi Micle, legat de acest subiect: „Canalia liberală a nimicit
ideile ce mi le făurisem despre viaţă! Rămas fără o poziţie materială asigurată şi
purtând lovitura morală ca o rană, care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau
toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal. Crede-mă, de azi sunt un om
pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să
ascund nedreptatea“.
După acest episod neplăcut Eminescu s-a retras o perioadă la Iaşi, la Ion Creangă,
învăţător în mahalaua Sărărie, cel ce avea să-i devină bun prieten.