UNIVERSITATEA ,,HYPERION”- BUCURESTI

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE, UMANISTE SI ALE NATURII

MASTERAT: DIPLOMATIE CULTURALA

Disciplina: ,,Cultura romaneasca in context european”

Referat

Profesor coordonator: Prof. Univ.dr. : MOISE LEONIDA

Masterand: ANDREEA ALEXANDRA MARTIN

An: II

Bucuresti 2021
 Invatamantul romananesc, presa si literatura intre
1848-1878 in context European

Invatamantul romanesc
Revoluţia de la 1848 definitivează strategia dezvoltării în raport cu specificul naţional şi
cu realitatea politică. În etapele de aplicare a Programului paşoptist cultura a servit procesului
de constituire a statului naţional, de înzestrare a statului cu instituţii moderne, a realizat
pregătirea teoretică şi practică a generaţiilor care au făurit România modernă şi independentă.
În perioada de după revoluţie, bogată în realizări economice, sociale, politice şi naţionale,
ideologia în diferitele sale forme a acţionat ca o forţă ce a dinamizat progresul, dezvoltarea
societăţii româneşti pe calea capitalistă. Cultura, ideologia în general, e mult mai dinamică
faţă de celelalte laturi ale vieţii economice şi sociale; prin dezvoltarea acesteia România se va
situa în scurt timp la nivel european.
Programul paşoptist înscrie principiile: instrucţia egală în limba naţională, un învăţământ
modern pus în slujba intereselor societăţii.
Învăţământul devine o preocupare de importanţă naţională a autorităţilor de stat; creşte
numărul şcolilor şi elevilor, deci al ştiutorilor de carte (de la sub 10.000 elevi la 117.575 în
1875/76), se diversifică studiile, creşte ponderea învăţământului ştiinţific - se desăvârşeşte
orientarea laică. S-a folosit şi experienţa Occidentului. Reforma învăţământului a fost un
obiectiv important al domnilor Convenţiei de la Balta Liman.
O reformă în Muntenia a iniţiat-o Barbu Ştirbei în 1849, iar Alex. Ghica dă "Aşezământul
pentru reorganizarea învăţăturilor publice în principatul Moldovei" (1851): învăţământ în
limba naţională, extinderea reţelei de şcoli elementare, predarea ştiinţelor, crearea
învăţământului superior.
- Primele facultăţi, la Iaşi în 1856, de Drept şi Filosofie, prefaţează Universitatea din Iaşi
(1860); în 1864 se înfiinţează Universitatea din Bucureşti, în prealabil înfiinţându-se
Facultatea de Drept (1859).
- Învăţământul primar devine obligatoriu şi gratuit.
- S-au stabilit normele de funcţionare a celor trei trepte: primar, secundar şi universitar.
- A favorizat învăţământul practic: şcoli reale de "arte şi profesiuni".
- A extins reţeaua şcolilor secundare; în 1877 erau în ţară 7 licee şi 19 gimnazii pentru b-
ăieţi, 9 şcoli secundare de fete şi 19 şcoli speciale, dublu faţă de anul şcolar 1864/65.
În Transilvania învăţământul în limba naţională a fost o cerinţă de bază a Revoluţiei de
la 1848. Regimul absolutist a pus obstacole, dar românii şi-au dezvoltat reţeaua de şcoli, i-au
adaptat structura. În 1851 erau 742 de şcoli. Şcoli secundare erau cele normale, de învăţători
(preparandii). În 1869 şcoala din Arad se transformă în Institut pedagogic greco-oriental.
Devin şcoli normale cursurile de învăţători din Năsăud (1858), Blaj (1865), Gherla (1868),
sunt şcoli normale şi la Orlat, Sighet, Deva. Şcoli secundare cu tradiţii erau la Blaj, Beiuş,
Braşov, Năsăud, Brad. Cerând Universitate, românii obţin doar catedre de limba şi literatura
română la Universităţile din Budapesta, Viena, Cluj. În 1851 în total erau 2146: 949
maghiare, 747 româneşti, 455 săteşti. După 1867 prioritate are învăţământul maghiar. În
Ţară, învăţământul e servit cu suflu naţional şi de profesori din Transilvania: A. Florian,
Papiu Ilarian, I. Maiorescu, Simion Bărnuţiu, Şt. Micle.

În perioada domniei lui Cuza în Botoşani, Craiova şi Bucureşti se extindea

şi reţeaua de gimnazii. În 1860 la Bucureşti era inaugurate gimnaziile Gh.Lazăr şi Matei
Basarab, iar cinci ani mai târziu gimnaziul Mihai Viteazul.
Între anii 1848-1878 s-a acordat o mai mare atenţie învăţământului specializat:
 1851 – Bucureşti - erau înfiinţate primele şcoli de Silvicultură şi drumuri şi
poduri;
 1852 – Iaşi - era înfiinţată o şcoală de arte şi meserii;
 1853 – Bucureşti - prin străduinţele lui Carol Davilla era iniţiat
învăţământul medical;
 1857 – Bucureşti – este întemeiată pe fundamentele Şcolii de la Colţea,
Şcoala naţională de medicină şi farmacie (devenită în 1869 Facultatea de
Medicină şi Farmacie)
 1860 – Conservatorul din Iaşi; 1864 – Conservatorul din Bucureşti;
 1861 – se inaugura învăţământul de medicină veterinară;
 1864 – Şcoala de arte şi meserii din Iaşi, înfiinţată în 1852 devenea Şcoala
tehnică de maşini şi unelte agricole;
 1864 – Galaţi – se înfiinţa prima şcoală de comerţ din România
 1866 – Iaşi – se înfiinţa şcoala militară
 1867 – Bucureşti – a fost creată Şcoala Centrală de Agricultură de la Herăstrău,
menită să răspundă nevoii de modernizare şi dezvoltare a agriculturii
 1870 – Bucureşti – a fost reorganizată ca instituţie de învăţământ superior
Şcoala Centrală de Agricultură de la Herăstrău - Şcoala de agricultură şi
silvicultură de la Herăstrău
Primele facultăţi înfiinţate în Principatele Române au fost cele de Drept şi
filosofie, inaugurate la Iaşi în 1856 (cu puţini studenţi), acestea prefaţând înfiinţarea
primei universităţi a României, Universitatea din Iaşi, inaugurată în oct. 1860.
Universitatea din Bucureşti se înfiinţa abia în iulie 1864, după ce şi aici Facultatea de
Drept îşi începuse activitatea din 1859.
Din martie 1864 învăţământul românesc dispunea de o nouă lege a
instrucţiunii, elaborată de Petrache Poenaru, Constantin Bosianu, V. Boerescu şi
V.A.Urechia, sancţionată în decembrie 1864 şi aplicată începând cu luna aprilie 1865.
Aceasta prevedea:
 obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar;
 sistem unitar de învăţământ prin stabilirea normelor de funcţionare a celor
3 trepte – primar, secundar, universitar;
  caracterul ştiinţific al instruirii.
Programele şcolare elaborate în conformitate cu legea acordau o atenţie
sporită studiului ştiinţelor naturii şi învăţământului practic, în concordanţă cu nevoile
timpului. Şcolile reale erau menite în viziunea guvernanţilor vremii să pregătească
elevi în „însuşirea unei arte sau profesiuni”.
Pe baza legii din 1864 s-a produs extinderea şcolilor secundare, astfel încât în
1877 existau în România 54 de aşezăminte educaţionale, în raport cu cele 27 existente în
anii 1864-1865, între care amintim: 7 licee, 19 gimnazii de băieţi, 9 şcoli secundare de
fete, 19 şcoli speciale.
În 1866 a fost înfiinţată Societatea pentru învăţătura poporului român, în sprijinul
şi pentru eficientizarea reformei, având ca principal obiectiv aplicarea principiilor
privitoare la instrucţiunea gratuită şi obligatorie.
Învăţământul din România a cunoscut în anii postpaşoptişti o dezvoltare
excepţională şi cu aportul profesorilor ardeleni Florian Aaron, Ioan Maiorescu, Al.
Papiu-Ilarian, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Ştefan Micle.
În Transilvania, Bucovina şi Basarabia învăţământul reflecta politica de
dominaţie, românii luptând pentru apărarea şcolilor cu predare în limba naţională.
În Transilvania, învăţământul românesc funcţiona pe baza legislaţiei regimului
dualist (legile ministrului Eötvös, din 1868). În anii dualismului, instaurat în
Transilvania în 1867, limba maghiară a devenit obligatorie în predare, iar învăţătorii şi
profesorii nu erau admişi nici măcar pe post de suplinitori, dacă nu aveau atestat de
cunoaştere a lb. maghiare. Aici învăţământul românesc de nivel primar şi mediu era
lăsat mai ales pe seama şcolilor confesionale.
În 1872 s-a înfiinţat la Cluj Universitatea maghiară, cu 4 facultăţi, la inaugurarea
căreia revista Transilvania, organul publicistic al Societăţii ASTRA, scria: „ după
modesta-ne opiniune, la înfiinţarea acelui lăcaş de cultură ar trebui să se ia în
dreaptă şi cuvenită consideraţiune şi interesele de cultură ale poporului român, care
face majoritatea locuitorilor din Transilvania”. S-a creat doar o catedră în limba
română; catedre similare existând la Budapesta, Viena şi Oradea (unde funcţiona o
Academie cu 2 facultăţi). Tinerii români din Transilvania urmau cursurile acestor
universităţi, la Cluj având posibilitatea de a studia foarte puţini, sau alegeau
Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti.
O contribuţie importantă pe linia afirmării naţiunii române din Transilvania,
prin şcoală, şi-a adus ASTRA şi primul său preşedinte Andrei Şaguna, mitropolitul
românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania începând din 1864 (implicarea Bisericii
Române - cu cele două confesiuni ortodoxă şi catolică cărora le aparţineau românii
transilvăneni - în sprijinirea învăţământului şi cultivarea valorilor naţionale este
specifică acestui spaţiu românesc).
Şi în Bucovina au existat piedici din partea autorităţilor, astfel că până în 1902
în această provincie românii nu au avut nici un liceu, nici o şcoală reală şi nici o
şcoală pedagogică cu predare în lb. română, ci numai clase paralele româneşti.
 Universitatea din Cernăuţi (cu 3 facultăţi),, înfiinţată în 1875, dispunea de o
catedră de limba şi literatura română. Lupta bucovinenilor pentru învăţământ românesc
s-a conjugat cu cea pentru păstrarea naţionalităţii, în virtutea acestui ideal, ei
strângând relaţiile cu „mica Românie”, cu românii transilvăneni şi făcând numeroase
demersuri pentru înlăturarea discriminărilor (între acestea se numără înfiinţarea
Societăţii Universitare „Arboroasa”, intitulată după numele vechi atribuit acestei
provincii româneşti.
Liceele din Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Câmpulung şi Universitatea din
Cernăuţi foloseau germana ca limbă de predare. La repetatele proteste ale
intelectualilor şi parlamentarilor români, s-a înfiinţat o şcoală normală la Cernăuţi,
iar la Universitatea din Cernăuţi s-a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română,
încredinţată lui I.Gh. Sbiera.
În Basarabia situaţia a devenit dramatică după 1867, când folosirea limbii
române a fost interzisă în toate şcolile. Urmărind să-şi ducă la îndeplinire acţiunea
de deznaţionalizare a românilor, autorităţile ruse au interzis pătrunderea cărţilor şi
periodicelor din Regat în bibliotecile basarabene, ţinându-i pe români într-o totală
izolare culturală.

Presa

Presa românească. Odată cu promovarea ştiinţei şi culturii devine un instrument al

luptei naţionale, îşi diversifică profilul conform cerinţelor moderne, cu programul
social şi naţional de organizare a societăţii româneşti.

Presa revoluţionară de la 1848: Pruncul român, Popolul suveran, învăţătorul satelor

enunţă aspectele teoretice şi practice ale programului revoluţionar. Gazeta de
Transilvania (Bariţiu), reprezintă interesele generale, naţionale. Organul naţional (fost
Organul luminării, Blaj - Cipariu, A. Pumnul), învăţătorul poporului (Blaj - T. Cipariu),
Espatriatul (Braşov, 1849 - C. Bolliac). În timpul luptei pentru unirea Principatelor, a
avut un rol mare presa în răspândirea şi lămurirea programului unionist. Periodice în
ţară şi în străinătate: România viitoare (Paris, 1850 - Bălcescu), Junimea română
(Paris, 1851), Republica română (Paris-Bruxelles - C. A. Rosetti, I. şi D. Brătianu). În
ţară: România literară (Iaşi, 1855, V. Alecsandri), Zimbrul (modificat semnificativ), din
1853 Zimbrul şi Vulturul, Steaua Dunării (Kogălniceanu, 1855); cele muntene: Patria
(1855), Concordia

 , Românul (1857), Naţionalul (1857 ), Buciumul (1857). În jurul lor s-au grupat
fruntaşii partidei naţionale, care au mobilizat poporul la lupta pentru unire.
Unele apar şi sub Cuza, ilustrând programul înnoitor al domnului.

Pentru perioada ulterioară: Revista Carpaţilor (revistă cu strădanii de dezvoltare a

literaturii, 1860-67), Ţăranul român (I. Ionescu de la Brad), Revista română (1851-67),
apoi Convorbiri literare, al Junimei, începând cu 1/13 mart. 1867, organul politic
conservator Timpul din 1876.

Ca urmare a apariţiei proletariatului şi ideilor socialiste, apare presa muncitorească,

reflectând problemele-i specifice: Analele tipografice (1869-72), Lucrătorul român
(1872-74), Tipograful român (1865-66, 1870-71), Socialistul (1877, prima publicaţie a
cercurilor socialiste din România).

În Transilvania presa românească a întâmpinat grave obstacole: suspendări, amenzi,

procese de presă, dar ea susţine masiv interesele politice-naţionale. Telegraful
Român (Sibiu, 1853, primul redactor A. Florian), Concordia (1861-70, Pesta, Sig. Pop,
apoi Al. Roman), Albina (Viena, Pesta, 1866-76, Al. Roman). Din ian. 1868 la Braşov
(redactor G. Bariţiu), revista ASTREI, Transilvania (apoi la Sibiu), revista Familia
(Oradea, Iosif Vulcan). Sunt foarte receptive la ideile înnoitoare ale vremii.

După reprimarea revoluţiei, presa a fost supusă cenzurii.

Difuzoare a ideilor şi propagandei revoluţionare, presa a susţinut ideea unităţii
naţionale. În sprijinul revendicărilor revoluţiei de la 1848-1849 şi a luptei pentru
Unire, un rol important în lămurirea şi captarea opiniei publice internaţionale l-au
avut publicaţiile din perioada precursoare unirii, editate în ţară sau în străinătate:
Publicaţiile apărute în străinătate în perioada pre-unionistă:
 România viitoare – editată la Paris în 1850 de Nicolae Bălcescu, în care au
fost publicate „Cântarea României” (Alecu Russo) şi „Mersul revoluţiei în
istoria românilor”(N.Bălcescu). A apărut un singur număr din această
publicaţie.
 Junimea Română – editată la Paris în 1851 de G.Creţeanu
 Republica Română – editată la Paris (1851) şi Bruxelles (1853) de C.A.Rosetti,
I.C.Brătianu, Dimitrie Brătianu. Au apărut 2 numere.

Publicaţiile apărute în ţară în perioada pre-unionistă:

 Zimbrul (1850) devenit Zimbrul şi Vulturul (1855/1858) – editat la Iaşi de
V.A.Urechia, D.Gusti, T.Codrescu
 Steaua Dunării - editată la Iaşi în 1855 de M.Kogălniceanu; a fost o
tribună a Unirii
 România literară – editată la Iaşi în 1855, sub îndrumarea lui
V.Alecsandri; continuă programul şi direcţia trasată de Dacia Literară
 Patria (1855), Buciumul (1857, red.Cezar Bolliac), Naţionalul (1857, red.
Vasile Boerescu) - editate în Ţara Românească
 1857 – la Bucureşti C.A.Rosetti şi E.Winterhalder au editat Românul
(iniţial sub titlul Concordia), foaie liberal-radicală, devenită oficiosul
Partidului Liberal după 1875, a apărut în epocă cu unele întreruperi
până în 1915, din cauza regimului sever al presei.
  Dâmboviţa (1858, red. Dimitrie Bolintineanu)
Publicaţiile apărute în perioada 1850-1859 au grupat în jurul lor fruntaşii
partidei naţionale, au exprimat programul naţional şi au mobilizat spiritul public în
sprijinul Unirii. Parte din aceste publicaţii continuă să apară şi în epoca domniei lui
A.I.Cuza1, ilustrând programul înnoitor iniţiat sau patronat de domn şi dând
expresiei luptei politice pentru reformarea ţării (Naţionalul, Dâmboviţa,Românul).
În anii 1859, 1862 şi 1864 au fost adoptate decrete domneşti care supuneau toate
publicaţiile unui riguros control din partea autorităţilor. Astfel mai multe ziare au
fost suspendate şi apoi suprimate, din cauza criticilor pe care le conţineau la adresa
domnului sau a guvernului.
Spiritul românesc a avut în presă mijlocul cel mai favorabil de manifestare,
conform Constituţiei de la 1866, presa bucurându-se de cea mai mare libertate.
Publicaţiile apărute până în 1878:
 Revista Carpaţilor (1860-1867) – continuă programul României Literare de
a ridica valoric literatura română
 Trompeta Carpaţilor – continuare a Buciumului (1865, red.Cezar Bolliac)
 Convorbiri Literare – organ al Societăţii Literare Junimea, apărut la Iaşi
(până în 1886) începând de la 1/13.03.1867
 Columna lui Traian (1870, red.B.P.Hasdeu)
 Telegraful (1871, în 1888 a devenit Telegraful Român)
 Ţăranul român – red. Ion Ionescu de la Brad
 Revista Română, Lumina
 Timpul – foaia conservatoare Timpul, apărută la Bucureşti începând din
15-27.03. 1876 a ocupat un loc de seamă între publicaţiile politice ale
vremii (a apărut cu unele întreruperi, 1876-1884, 1889 -1890, 1919-1922).
Începând din deceniul 7 al secolului al XIX-lea, ca urmare a transformărilor
sociale şi a difuzării ideilor socialiste, în România apare presa muncitorească:
 Tipograful român (1865-1866, 1870-1871)
 Analele tipografice (1869-1872)
 Lucrătorul român (1872-1874)
 Socialistul (1877) – prima publicaţie a cercurilor socialiste din România
Cu sprijinul autorităţilor de stat şi al opiniei publice din România, tot
începând din deceniul 7 al secolului al XIX-lea, au fost editate şi publicaţii
revoluţionare bulgare, Hristo Botev, Liuben Karavelov şi aţi cărturari şi revoluţionari
bulgari bucurându-se de o largă susţinere în rândul românilor, solidari cu activitatea
lor desfăşurată pe teritoriul românesc.
 Viitorul/Bădăşnost (1864, red. G.S.Rakovski) – bilingv (româno-bulgar),
colaborator B.P.Hasdeu
 Apărătorul/Branitel – a apărut după dispariţia Viitorului.
1
epoca lui A.I.Cuza (1859-1866) s-a caracterizat printr-un regim al presei deosebit de aspru, multe
publicaţii fiind suspendate, redactorii având procese de presă, plătind amenzi şi cauţiuni uriaşe care i-
au sărăcit. Este şi cazul lui C.A.Rosetti, redactor al ziarului Românul.
 În Transilvania, cu toate greutăţile întâmpinate din partea autorităţilor
(suspendări, procese de presă, amenzi), publicistica românească a jucat un rol
important, susţinând interesele politico-naţionale ale românilor, întreţinând
conştiinţa naţională a acestora.
 Telegraful român (1853, Sibiu, red. Florian Aaron)
 Concordia (1861-1870, Pesta, red. Sigismund Pop şi Al.Roman)
 Familia (1865, Budapesta, red. Iosif Vulcan) – revistă culturală deplin
solidară cu publicaţiile româneşti din Regat
 Albina (1866-1876, Viena şi Pesta, red. G.Pop şi Victor Babeş)
 Federaţiunea (1868-1876, red. Al.Roman)
 Transilvania (1868-1878, Braşov, din 1881, Sibiu, red.G.Bariţiu) – organ
al Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului
român (ASTRA)
În perioada 1848-1878 presa politică şi literară din spaţiul românesc a avut un
rol important în afirmarea ideilor sociale şi naţionale şi impulsionarea construcţiei
României moderne.

Literatura

Limba şi literatura română - deşi sunt exagerări latiniste, mari realizări. Convorbiri
literare îndrumată de T. Maiorescu, pe linia deschisă de Dacia literară şi România
literară, are rol important în direcţionarea literaturii române pe o cale proprie. La fel
Familia în Transilvania. Se întâlnesc în această perioadă: generaţia de la 1848, cea
născută în deceniul cinci (din care şi Titu Maiorescu), cea tânără, mesageră a noii
direcţii (Mihai Eminescu etc.). Scriitorii şi poeţii, deşi inegal, sunt animaţi de
patriotism şi spirit civic.
Eforturile literaţilor pentru introducerea oficială a alfabetului latin şi stabilirea
regulilor ortografice continuă şi în perioada 1848-1878, iar cele două sisteme de scriere
literară etimologic şi fonetic coexistă.
 la începutul domniei lui Cuza s-a generalizat scrierea cu alfabet latin (1860-
1861)
 forma etimologică a scrierii a fost predominantă până în 1881, după această
dată sistemul fonetic impunându-se definitiv

1848-1878 este o perioadă de afirmare a literaturii române 2, a personalităţilor

clasice care susţin prin operele lor procesele modernizatoare. Este o literatură cu
misiune, aşa cum afirma şi G.Creţeanu în „Revista Română”: „este misia literaturii –
nobilă misie – de a transforma obiceele, de a realiza ideile înalte, de a pregăti
viitorul”.

2
literatura română modernă a evoluat de fapt de-a lungul a două etape: perioada paşoptistă (1830-1862) şi
epoca marilor clasici (1863-1918)
  limba română se rafinează, se modernizează, se îmbogăţeşte – se
întemeiază limba cultă, literară
 sursa de inspiraţie rămâne, în principal, trecutul naţional în spiritul
romantismului
 în creaţiile vremii Romantismul începe să se armonizeze cu un nou curent
literar Realismul, care pune în valoare prezentul, creaţiile literare analizând
comportamentul uman în mediul său natural şi social (se urmăreşte
evoluţia personajelor într-un context dat)
 ponderea traducerilor din literatura universală s-a diminuat în raport cu
literatura originală (totuşi traducerile rămân o parte semnificativă din
repertoriul teatrelor naţionale)
În literatură, generaţia paşoptistă, ai cărei reprezentanţi au fost în mod egal
oameni politici şi creatori de cultură, a acţionat pentru promovarea unor producţii
originale, în spirit naţional. Creaţiile literaturii paşoptiste au un caracter patriotic,
evocator al trecutului nostru istoric, ele contribuind hotărâtor la renaşterea naţională
şi individualizarea românilor ca naţiune, în rândul naţiunilor europene.
I.H.Rădulescu şi Gh.Asachi, întemeietorii culturii moderne româneşti, au
continuat să scrie până la dispariţia lor fizică.
Grigore Alexandrescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac („Renaşterea României”),
Alecu Russo („Cântarea României”, „Cugetări”, „Amintiri”) continuă să publice
până la Unire
Vasile Alecsandri (1821-1890) slujeşte arta literară cu aceeaşi pasiune cu care îşi
desfăşoara activitatea politico-diplomatică. În 1875 au fost publicate operele
complete ale poetului în 4 volume.
Pe linia deschisă de Dacia Literară (1840, Mihail Kogălniceanu) şi România
Literară (1855, Vasile Alecsandri), Convorbirile Literare (1863 - Junimea, 1867 -
Convorbiri ...), sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, au avut un rol important în
direcţionarea literaturii pe o cale proprie, impunând în galeria valorilor româneşti
nume ca M.Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I.Slavici.
Acelaşi rol l-a avut în Transilvania revista Familia a lui Iosif Vulcan, unde a
debutat literar Mihail Eminovici (Eminescu). Mihai Eminescu începe să se afirme la
1866, spre sfârşitul deceniului 8 fiind considerat deja „un mare poet” 3.
Acesta este de fapt momentul când îşi încep ascensiunea M.Eminescu, I.
Creangă, I.L.Caragiale, I.Slavici, deveniţi clasici ai literaturii moderne de dimensiuni
universale.
Literatura marilor clasici este cea mai importantă şi bogată în realizări literare.
Scriitorii se apropie mai mult de realitatea prezentă şi de valorile perene ale

3
prima poezie „La mormântul lui Aron Pumnul”a fost publicată sub numele Mihail Eminovici, cel care-i va
schimba numele în Eminescu fiind Iosif Vulcan, redactorul revistei Familia, în momentul publicării poeziei „De-
aş avea”(1866), iar cele dintâi creaţii eminesciene au fost scrise sub influenţa predecesorilor I.Heliade
Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri.
poporului român. Limba literară capătă noi forme de exprimare, iar lucrările literare
au profunzime prin analiza subiectelor, personajelor.
Alexandru Macedonski s-a afirmat spre sfârşitul acestei perioade cu primul
volum de versuri Prima Verba (1872). El este cel care a teoretizat un nou curent literar
Simbolismul, în viziunea căruia ideile abstracte pot fi redate cu ajutorul unor obiecte
fizice, devenite simboluri. Poezia simbolistă este în primul rând sugestie, realizată
prin diferite mijloace: repetarea obsesivă a unor cuvinte, retorică, contraste între
imagini.

În perioada 1848-1878 s-au întâlnit pe tărâm literar 3 generaţii:

 generaţia romantică de la 1848 – V.Alecsandri, C.Negruzzi, M.Kogălniceanu,
Gr.Alexandrescu, D.Bolintineanu
 generaţia născută în deceniul 5 din care făcea parte Titu Maiorescu (1840-
1917, n.Craiova)
 generaţia tânără ce-i avea ca exponenţi pe Mihai Eminescu (1850-1889),
Al.Macedonski

Genuri şi specii literare:

Poezia convenţională şi erotica minoră:
 Vasile Alecsandri4 – Poezii poporale. Balade/Cântece bătrâneşti (1852-1853,
Iaşi), Doine şi Lăcrămioare (1853 – Paris, 1863 - Iaşi), Balade şi cântece
populare ale României (1855, Paris), Legende şi Doine (1864-1868, 3 ediţii
succesive publicate la Paris). Poeziile sale sunt traduse în limbile franceză,
italiană, germană (în germană, trad. Carmen Sylva/Regina Elisabeta a
României)
 Grigore Alexandrescu, D.Bolintineanu
 Andrei Mureşianu a publicat în 1862 un volum de versuri
 Cezar Bolliac - „Renaşterea României”, în 1866 apare volumul de lirice sociale
şi protestatare Poezii umanitare
 Mihai Eminescu începe să publice versuri de la 1866 (prima poezie este La
mormântul lui Aron Pumnul, apărută în revista Familia a lui Iosif Vulcan; Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românie, Făt Frumos din Lacrimă, Floare Albastră, Înger şi
demon, Călin - file de poveste, Luceafărul)
 Alexandru Macedonski - primul volum de versuri Prima Verba (1872)
 B.P.Hasdeu a publicat în 1873 un volum de versuri
 I.L.Caragiale îşi începe activitatea literară cu Poezii şi epigrame (1874-1875)
 Poeţi minori: Dim.Gusti, C.D.Aricescu, Samson Bodnărescu, V.Pogor, Matilda
Cugler Poni, ş.a.
4
vezi opera cu caracter naţional a lui V.Alecsandri „Bardul din Mirceşti”: Către Români (poezie scrisă la 1848,
intitulată ulterior Deşteptarea României), Un episod din anul 1848 (proză), Adio Moldovei, Sentinela română
(din perioada exilului, 1848-1853), Şerb sărac (1850), Imn lui Ştefan cel Mare, Imn religios cântat la Serbarea
Junimei Academice Române (trimise pentru Serbările de la Putna din 1871), Boieri şi ciocoi (frescă socială,
1874), Balcanul şi Carpatul (1877), Ciclul Ostaşii noştri (1878). Vezi şi Iaşii în 1844 şi Un salon din Iaşi
Fabula: Al.Donici, G.Sion, Gh.Tăutu
Folclorul: este adus în atenţia publicului cititor de V.Alecsandri, culegător şi
traducător de poezie populară în limba franceză şi Iosif Vulcan (şi el culegător de
folclor)
Proza s-a îmbogăţit spectaculos:
 Costache Negruzzi – îşi publică primul volum de scrieri intitulat „Păcatele
tinereţilor” (1857)
 Al.Odobescu (1834-1895) – publică „Mihnea Vodă cel Rău” (1857), „Scene
istorice” cu „Doamna Chiajna” (1860), „PseudoKynegeticos/Fals Tratat de
Vânătoare” (1874, operă ce-l consacră drept un clasic al literaturii)
 B.P.Hasdeu – „Ioan Vodă cel Cumplit” (1860)
 Petre Ispirescu5 - a consacrat basmul ca specie literară; a fost culegător de basme
pe care le-a publicat iniţial în „Ţăranul Român” (1862) şi apoi în volume
(„Legendele sau basmele românilor”, 1872 – lucrare elogiată de V.Alecsandri,
„Basmele românilor”, 2 vol., 1876). Este autorul basmului emblematic al
literaturii române „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
 Mihai Eminescu - basmul Făt Frumos din Lacrimă apare în Convorbiri Literare în
1870, citeşte Sărmanul Dionis în cadrul Junimii în 1872
 Ion Creangă (1839-1889) citeşte Junimii primele sale poveşti în 1873 („Soacra cu
trei nurori”) şi începe să scrie „Amintiri din copilărie”. Mihai Eminescu este
cel care l-a prezentat Junimii
 Ioan Slavici (1848-1925) – începând din 1875 Convorbiri Literare îi publică
primele nuvele. Mihai Eminescu este cel care l-a prezentat membrilor Junimii,
reuşind să-i convingă că este un veritabil talent şi merită publicat în
Convorbiri Literare cu producţiile sale literare6.
 alţi nuvelişti: N.Filimon („Memoriile unui slujnicar”), B.P.Hasdeu (1863 -
revista Lumina a fost suprimată în urma publicării nuvelei „Duduca
Mamuca”, scriere acuzată de „imoralitate“, care a declanşat primul proces
celebru la noi în domeniul literaturii)
 au apărut primele romane din literatura română: Al.Pelimon (1858, „Bucur.
Istoria fondării oraşului Bucureşti”), Mihail Kogălniceanu („Tainele inimii”,
publicat în foileton în Gazeta de Moldavia), Vasile Alecsandri (1873, „Dridri”),
5
Petre Ispirescu (1838-1887) s-a angajat de la 14 ani ca ucenic în tipografia lui Zaharia Carcalechi, pe care
după ani o aprecia ca „primitivă”. Mai târziu a devenit director al tipografiilor „Naţionalul” şi
„Românul”(1864). În 1866 era director al Tipografiei Statului. Asociindu-se cu Walter şi Fr.Göbl, Petre
Ispirescu a deschis o tipografie denumită „Lucrătorii asociaţi”, după un timp rămânând cu un stabiliment propriu
(1879), Tipografia Laboratorilor români ?) în care se tipăreau Analele Academiei Române. Apud B.P.Hasdeu,
Mărturii; DGANIC, Bucureşti, 1993, p.77
6
Eminescu îl întâlneşte prima dată pe Ioan Slavici la Viena (student la Drept), cu care va lega o strânsă
şi îndelungată prietenie. Eminescu este cel care i-a descoperit talentul literar lui Slavici, l-a iniţiat în
filosofie (arătându-i utilitatea ei ca disciplină fundamentală, indiferent de specialitatea aleasă pentru
studiu). I-a tradus şi explicat filosofia antichităţii şi filosofia modernă germană (Schopenhauer în
special). I-a corectat manuscrisele şi l-a sfătuit să citească şi să scrie numai în lb.română, pentru a-şi
perfecţiona limba literară.
 Dimitrie Bolintineanu („Manoil” şi „Elena”), B.P.Hasdeu („Copilăriile lui
Iancu Moţoc” publicat în Buciumul lui C.Bolliac). Cel mai important roman al
vremii a fost romanul social „Ciocoii vechi şi noi. Ce naşte din pisică şoarece
mănâncă” al lui Nicolae Filimon, publicat iniţial în „Revista Română” şi tipărit
în volum în 1863.
 au fost scrise şi publicate primele romane de mistere româneşti, la modă în
epocă: C.D.Aricescu („Misterele căsătoriei”, 2 vol., 1861,1863), I.M.Bujoreanu
 („Misterele din Bucureşti”, 2 vol., 1862), G.Baronzi („Misterele Bucureştilor”,
2 vol., 1862-1863)
 au apărut amintirile ca gen literar: A.Russo, G.Sion („Suvenire
contimporane”), Ion Creangă abia începe scrierea Amintirilor din copilărie.
 un izvor de maximă importanţă ce reflectă evoluţia vieţii culturale în
România modernă îi aparţine lui Titu Maiorescu – Însemnări zilnice.
 relatări de călătorie : Ion Voinescu II, Al.Odobescu („Călătorie în Anglia”, 1852),
V.Alecsandri („Călătorie în Africa”, 1873), D.Bolintineanu, Al.Pelimon, Ion
Codru Drăguşanu
 prozatori minori: Nicu Gane, I.Lapedatu
Dramaturgia: v. cap.Teatrul, V.Alecsandri (Lipitorile satului – dramă, Boieri şi ciocoi –
comedie/frescă socială, 1874) şi traducerile din literatura universală care servesc în
continuare drept repertoriu teatrului românesc
 Cronica (de artă - literară, muzicală): N. Filimon, B.P.Hasdeu, Radu Ionescu, Titu
Maiorescu (combate formele fără fond, beţia de cuvinte, mediocritatea. Studii:
O cercetare critică asupra poeziei române (1867), În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871).

Revistele literare care au popularizat creaţiile originale româneşti au fost:

 România literară – 1855, red. V.Alecsandri
 Revista Română
 Convorbiri Literare – a publicat studiile lui Maiorescu şi ale reprezentanţilor
Junimii, creaţiile lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Veronica Micle
 Familia – revista lui Iosif Vulcan, publicată la Pesta din 1865, în care a debutat
literar Mihai Eminescu
 Columna lui Traian - red. B.P.Hasdeu

Literatura perioadei 1848-1878 reflectă procesele prin care trecea naţiunea

română de la constituirea statului naţional până la obţinerea neatârnării. În cadrul ei,
Titu Maiorescu se detaşează ca un adevărat „constructor arhitect al culturii”, prin
activiatea sa de la Junimea şi Convorbri literare.
Bibliografie:

Vasile Pascu, Istoria modernă a românilor (1821-1918), Bucureşti, 1996

Dim.Păcurariu, Curente literare româneşti şi context european, Ed. Victor, Bucureşti,
1998
George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Bucureşti, 2001
Gh.Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985
Istoria românilor, vol.VII, tomul I (1821-1878), Academia Română, Edit. Enciclopedică,
2001