UNITATEA DE CULTURĂ ÎN DOBROGEA DUPĂ

REVENIREA LA TARĂ (1878 - 1904)

ÎNVĂŢĂMÂNTUL

Atenţia României, imediat după revenirea Dobrogei în cadrul românesc

statal, s-a îndreptat spre problematica educaţiei şi învăţământului din Dobrogea
deoarece: Reprezentanţii opiniei publice erau convinşi că îmbunătăţirile
economice, politice, culturale pentru care militau, puteau fi lesne dobândite
printr-o instrucţiune publică organizată.
Organizarea învăţământului din Dobrogea a fost preocuparea unor oameni
de stat, precum M. Kogălniceanu, Take Ionescu, Spiru Haret, care a elaborat
binecunoscuta legislaţie şcolară, dar şi a unor reprezentanţi locali importanţi,
atenţi la nevoile Dobrogei, care s-au remarcat prin activitatea de reconstruire a
Dobrogei, printre care prefecţii judeţelor de la Mare – Remus Opreanu, Ioan
Neniţescu, Luca Ionescu, Scarlat Varnav.
Prima lecţie de abecedar a fost ţinută în prima şcoală românească din
Constanţa, în ziua de 6 februarie 1879, de către directorul, fostul institutor al
Siliştrei, Costache Petrescu, cel care fusese, înainte de reintegrare, principalul
ziditor al învăţământului românesc şi al mişcării culturale din Dobrogea.
La sfârşitul lui aprilie 1879, V. Helgiu plasa evenimentul deschiderii celei
dintâi şcoli oficiale româneşti ; în acelaşi an, în satele de-a lungul Dunării, el
găsea 43 de şcoli româneşti în târguri şi sate.
S-a demonstrat că, în pofida eforturilor de a planta în toate aşezările din
Dobrogea şcoli româneşti, numai în satele locuite de autohtonii români, unde
existaseră şcoli româneşti înainte de 1878, aceşti primi sâmburi de învăţătură şi-
au îmbunătăţit activitatea educaţională pe linia oferită de Statul Român.
Nu se cuvine să uităm efortul tuturor învăţătorilor care şi-au dat obolul şi
suflet din suflet, pentru menţinerea învăţământului în spaţiul dobrogean.
1
 Străduinţele acestora, împletite cu ajutorul statului român, au făcut ca
până în 1880 să fie întemeiate în judeţul Constanta 29 de şcoli, în total la această
dată fiind înregistrate 55 de şcoli pentru spaţiul dobrogean.
În numai un an de zile (1880-1881), sunt înfiinţate alte 11 şcoli mai ales
în zonele greu accesibile ale acestei regiuni. Mai apoi, între 1881-1882, au mai
apărut 16 şcoli, în anul următor fiind înfiinţate alte 9, chiar în centrul Dobrogei.
Învăţământul rural şi cel urban, prin colaborarea tuturor factorilor locali,
s-a dezvoltat considerabil, în numai patru ani (1878-1882), în toate comunele
existând, la acea dată, localuri de şcoală. Această explozie trebuie înţeleasă ca
fiind o urmare firească a tuturor acţiunilor până la 1878.
Pentru perioada 1883-1884, Ministerul instrucţiei al României a mai
înfiinţat alte 9 scoli in Dobrogea, iar între 1884-1885 se remarcă seriile şcolilor
de fete, 13 la număr. În total, până la 1890 au fost înfiinţate 120 de şcoli de-a
lungul Dunării şi litoralului, tocmai unde se retrăseseră românii înainte de
Războiul pentru Independenţă.
Şcolile se doreau a fi spaţioase şi igienice, iar prefecţii au impus ca nici o
şcoală rurală să nu mai funcţioneze dacă nu îşi desfăşoară activitatea într-un loc
adecvat.
Învăţătorii români s-au confruntat cu greutăţi peste închipuirea omenească
de mari în satele dominate de elementul musulman, fiind nevoiţi să se îndrepte
spre satele româneşti. Astfel şcolile nu au avut aderenţă în rândul acestei
comunităţi.
Primii învăţători titulari sosiţi aici proveneau din toate colţurile
comunităţii româneşti, printre ei numărându-se şi basarabeni.
Exceptând pe dascălii, care practicaseră înainte de rataşarea oficială
învăţământul românesc în Dobrogea, în momentul de după acest eveniment,
personalul didactic a fost sporit cu normalişti, oameni care studiaseră la Galaţi,
Tg. Jiu, Turnu Severin, Iaşi, Ismail, Bârlad , Braşov, Brăila, Sibiu, Arad, etc.

2
Majoritatea sunt veniţi în timp, odată cu înfiinţarea de posturi şi la îndemnul
revizorului şcolar, Ioan Bănescu, un aprig şi de temut al Dobrogei inspector.
Cauzele care îi îndemnau pe aceşti învăţători să se îndrepte spre acest
ţinut sunt dintre cele mai variate: stăruinţa revizorului mai sus menţionat, zidirea
localurilor prin cheltuielile dobrogenilor, bogatul material didactic adus de Ion
Bănescu (hărţi, ceasornice, tablouri), o bogăţie cum nu se mai afla în alte părţi.
După 1884, pentru a-i stimula să se stabilizeze aici, Statul Român îi va
împroprietări.
De asemenea, salariul oferit era atrăgător, lui adăugându-i-se subvenţii din
partea localităţii în care practicau învăţământul. Dar mai ales în Dobrogea acelor
vremuri era timpul împroprietăririi, iar învăţătorii veniţi din toate colţurile
româneşti, în marea lor majoritate fiind din mediul rural, solicitau acest drept
oferit în Dobrogea.
Cu toate acestea, impulsul lor era dictat de cea dintâi legătură, de
însufleţirea şi de înţelegerea rolului pe care cineva ştie să-l onoreze, aşa cum
bine sublinia V. Helgiu.

În privinţa învăţământului şcolar, limba de predare obligatorie era cea

română, deşi minorităţile puteau studia în limba etniilor lor. Acesta avea două
trepte: învăţământul primar şi cel secundar: gimnazii, şcoli reale, licee, şcoli de
belle-arte, profesionale şi şcoli secundare de fete.
Pentru învăţământul particular, a fost înfiinţată, în 1900, o şcoală
superioară de comerţ la Constanţa, de către Andronescu P. Virgil. O altă
şcoală, de data aceasta profesională, a fost Şcoala Sf. Ana, de la Mânăstirea
Celic-Dere, cu trei secţii: secţia pictură bisericească, secţia de ţesătorie naţională
şi cea de confecţionare de veşminte sacre.
Dintre revizorii şcolari din Dobrogea, care erau oameni ataşaţi locului s-
au remarcat Gheorghe Sion, primul revizor şcolar de aici; de asemenea, Ioan
Bănescu, care timp de 15 ani s-a angajat în această muncă; cerinţele sale erau

3
clare: învăţătorii erau continuu supraveghiaţi, monitorizaţi şi îndrumaţi în
activitatea lor de către acesta. Dascălii se aşezau în localităţi datorită posibilităţii
de împropietărire.
Lui i-a urmat Scarlat Vârnav, prefect între 1900-1904, care s-a îngrijit ca
în fiecare localitate să existe comitete şcolare, a căror sarcină era de a strânge
fonduri pentru şcoli; în timpul revizoratului său, au mai fost construite 94 de
şcoli.
Învăţătorul V. Helgiu, cercetător al învăţământului românesc dobrogean,
analizând acest aspect, concluziona: dragostea de progres, ambiţia şi îndemnul
de o parte, nevoia de învăţătură şi dragostea de carte, de altă parte, dădeau
imboldul să ridice, an după an, şcoală nouă.
El prezenta un document, o dare de seama a plasei Kiustenge, în care se
specifica că la sfârşitul anului 1896 existau două gimnazii, la Tulcea şi la
Constanţa.
De asemenea el mai găsea treisprezece şcoli primare deţinute de
comunităţile greceşti, bulgăreşti şi armeneşti, şcoli turceşti neexistând, deoarece
se preda numai în azilele confesionale aflate pe lângă giamii.
Începând cu 1893-1898/ 1899, în Dobrogea sosesc colonişti din Ţară, care
au înflorit viaţa satelor româneşti.
Cu acesta ocazie, sunt înfiinţate şcoli care până acum încetaseră orice
activitate şcolară din diferite cauze, cum este cazul şcolii din Mangalia. Iar la
Constanţa se înfiinţează în aceasta perioadă două şcoli primare de fete şi de
băieţi.
Cu timpul, viitorul învăţământului dobrogean a depins de provenienţa
dascălilor, considerând că aceştia trebuiau să vină din mediul dobrogean, gând
materializat în 1893, atunci când a fost creată prima Şcoală Normală de băieţi
din Constanţa cu elemente locale, sub propria sa direcţie. Prima generaţie a avut
dreptul de a fi calificată cu diplomă de institutor, următoarele primind diplomă
de învăţător.

4
 Astfel, învăţământul românesc din Dobrogea se organiza prin propriile
sale surse. S-a creat un examen pentru învăţătorii care doreau să acceadă ca
institutori. Cu toate aceste măsuri, ea a fost desfiinţată, însă elevii pregătiţi aici
au devenit funcţionari ori şi-au continuat studiile în Ţară, de unde s-au întors
învăţătorii de glorie a şcoalei dobrogene.
Între 1889-1899, personalul didactic se înmulţeşte, odată cu venirea
normaliştilor din şcolile de la stânga Dunării, astfel încât în Dobrogea ”se
muncea pe capete de rămâneau minunaţi chiar cei căzuţi aici aşa ca din senin”.
În asemenea condiţii, se constituie şcoli în toate satele unde era lipsă de
asemenea instituţii, îndeosebi în judeţul Tulcea, unde prefectul Neniţescu
desfăşura pe acest sector o activitate mai dură chiar decât I. Bănescu.
La începutul secolului al XX-lea, ministrul Spiru Haret a sosit în
Dobrogrea, într-o vizită, prin care dorea să stimuleze şi mai mult elementele
locale, în vederea asigurării învăţământului şi pentru populaţia săracă. Un
ministru să vie prin locurile acelea, prin înfundăturile neumblate, a fost straşnic
lucru pentru popor. Astfel, s-au înfiinţat şcolile fröbeliene, grădinile de copiii în
satele cu populaţie amestecată, unde copiii primeau şi hrană. De asemenea, a
reorganizat Seminarul musulmann de la Babadag, în cadrul unei întâlniri, ce îi
reunea şi pe muftii din Constanţa şi Tulcea. S-a dorit ca acest seminar să fie
primul tip de învăţământ superior din Dobrogea. După terminarea studiilor,
absolvenţii puteau să continue studiile la Constantinopol sau la Bucureşti, în
baza unei burse de la Statul Român.
Acest ministru nu şi-a publicat opera sa, Aetimologicum Magnum, până
nu a stabilit legături durabile cu învăţătorii, printre care şi cei din Dobrogea.
Cea mai deosebită şi mai democratică realizare a Statului Român, în
privinţa condiţiei minorităţilor, a fost să acorde dreptul acestora să se instruiască
în propriile lor şcoli.Toate comunităţile deţineau şcoli proprii, după un raport
întocmit în 1904.

5
 Prin coagularea acestor numeroase dovezi, am dorit să subliniem încă o
dată că Învăţământul era, şi trebuie să fie şi acum, considerat, drept unica poarta
de deschidere spre noi orizonturi, respectiv spre o nouă înţelegere a legăturilor
româneşti, aflate într-un stadiu avansat după reintegrarea Dobrogei.
Numai aşa putem înţelege cum în sânul unei singure Ţări, învăţătorii
româneşti vor progresa enorm, atacând domenii care până atunci nu avuseseră
posibilitatea să le cunoască.

Bibliografie:

 Vitanos C-tin, Contribuţia şcolii la înălţarea României de la Mare

(1878-2003), în „Studii Istorice Dobrogene”, coord: V. Ciorbea, Editura
„Ovidiu” University Press, Constanţa, 2003.
 Nuredim Ibram, Şcoli confesionale şi ale comunităţilor în Dobrogea
până la 1878, în „Colegiul pedagogic „Constantin Brătescu”.Valori ale
civilizaţiei româneşti în Dobrogea„ , coord : St. Lascu, C. Vitanos,
Constanţa, 1993.