”Ora 25”-”Sunt o baba comunista”, antiteza comunismului

Nu pot spune că ştiu ce este acela communism, nu am trăit în aceea vreme, însă conform spuselor
pe care apropiaţi mei au ţinut să le împărtăşească cu mine, aceea vreme nu a fost tocmai plăcută,
însă nu a fost nici în totalitate neplăcută. Ceea ce uită lumea să amintească este că aceea vreme
este prezentată de cei care azi încă trăiesc şi care o pot prezenţa.
Recunosc vremea de după cel de-al doilea război mondial nu a fost un”la vie en rose”, dar nici
o perioada menită eşecului. Conform oamenilor aflaţi încă în viaţă după această temeinică
perioada, vieţile lor erau parcă o lucrare la indigo a afirmaţiilor pe care o carte numită ” Sunt o
baba comunistă”, scrisă de Dan Lungu nu face decât da le confirme. Această carte părea că în mare
parte mi-a confirmat elementele lipsa ale imaginii mele pe care o aveam faţă de acest regim cu
totul absurd.
Am prezentat o atitudine naivă, spre acest aspect, am ezitat mult timp între ceea ce ştiam
despre fostul sistem şi cel pe care îl ştiu acum. Precum personjul principal al cărţi lui Dan Lungu,
am fost naivă, naivă să cred ce spun alţi şi să nu văd dincolo de aparenţe. Este greu să admiţi că ai
greşit, dar totodată este eliberator. Emilia Apostolache, personajul principal al cărţi ”Sunt o baba
comunistă”, prezintă în interiorul fiinţei ei aceeaşi problem, recunoaşterea, adevărului, care se află
de fapt în lăuntrul ei.
Emilia, este o femeie care a avut beneficii în urmă regimului, o femeie, care nu concepe
existenţa unor oameni care ar fi putut să fie abuzaţi de către sistem, ea trăieşte cu convingerea că
tot ceea ce ea a trăit şi tot ceea ce ea a experimentat, şi ceea ce ea a avut, de aceelasi lucrur au
beneficiat toţi. Ceea ce Emilia nu ştie este că se înşeală.
Cartea este scrisă într-o manieră amuzantă mentita să facă cititorii să radă, însă sub masca
metodei de scriere a autorului, se află lucruri mult mai importante. Precum foametea sau lipsa
drepturilor în aceel system, care trebuiea, era şi se cerea de la el şi de la cei care îl alcătuiau, să fie
perfect. Romanul luiDan Lungu începe într-o manieră pozitivă şi nu are încărcătură dramatic-
emoţională pe care Constantin Virgil Gheorghiu o prezintă în “Ora 25”.
Precum Dan Lungu, Emilia Avraam nu a cunoscut adevăratul regim communist sau, mai bine
zis nu a vrut să îl vadă. Deşi era eminamente peste tot, ea o faţă cu concepţii modeste venită de la
ţară a preluat lumea oraşului urbanizat communist cu tot oprimismul de care a dat dovadă. Fiind o
femeie de origine română şi mai ales una dintre cele care lucrau în câmpul muncitoresc Emilia
avea anumite avantaje cărora acum la bătrâneţe le duce dorul. Autorul cărţi nu a trăit nici el în
communism. S-a născut în 1969 la Botoşani, El reprezintă generaţia celor care au văzut
melancholia după communism. Devenind astfel prin cartea să un culegător de experinete a unor
oameni transpuse într-un singur personaj.
Romanul începe cu îngrijorarea eroinei noastre pentru fiica să “De o săptămâna…De o
săptămâna nu mai am linişte, fir-ar să fie!” Dialectul este unul al unei persoane comune, pe alocuri
amuzante care, precum cetăţeanul turmentat al lui Caragiale nu ştie cu cine să voteze, sau mai bine
zis dacă să meargă la vor sau nu.
Romanul lui Constantin Virgil Ghiorghiu începe însă cu o replică cu încărcătură emoţională
adevărată “Mie nu-mi vine să cred că pleci!a zis Suzana.” Deşi ambele române încep cu replică
unui personaj feminine eşi în cel de-al doilea este vorba espre un personaj secundar al romanului,
Nuanţă dintre cele două replici de început se vede atât în vocalularul folosit de cei doi autori
precum şi de modul în care cele două române sunt scrise. În timp ce primul este scris la persoană
întâi şi pare a fi o confesiune a personajului principal cu privire la mersul acesteia la vot, transpusă
că motiv de al melancholiei ei pentru communist, cel de al doilea este scris la persoană a treia,
arătând prin această incapacitate a personajului principal de a fi stăpân pe propriul lui destin,
puterea pe care regimul, sau oameni ce serrveau acestuia o aveau şi cum abuzau ei de aceeasta.
Johanns Moritz, este un om simplu care, devine victim a oamenilor sistemului. Spre deosebire
de ficţiunea totalitară a lui Dan Lungu, cartea lui Constantin Virgil Ghiorghiu, este un român
inspirit din vită autorului care a trecut prin lagăre şi care a fost un exilat al sistemului. Aşadar a
fost tratat că atare, atât el cât şi soţia acestuia, elemente de biografie se găsesc pe to parcursul
romanului, precum lagărele în care stă pe pesonajul şi cele în care ajunge însuşi autorul cu
finalitatea celui din Statele Unite ale Americi.
Deşi acest român prezintă dezumanizarea cetăţeanului, aşa cum amintea la început Traian că şi
personaj model pentru cartea să. Romanul este plin de orizontui de ordin : politic, istoric, filozofic
sau religios.
Putem spune că ambele române au un scop comun, răspund la întrebări nespuse. Romanul lui Dan
Lungu îşi lasă în final cititori să aleagă calea pe care va merge Emilia, dar mai mult şi mai mult să
găsească ei în sine acele bube ale sistemului, sau să le descopere acum pentru prima dată şi totodată
să reflecteze la decizia pe care au luat-o ei atunci când au fost în locul Emiliei. Cartea lui Constantin
Virgil Ghiorghiu, răspunde la întrebările grele ale acelei vremi. Ce era de fapt? Ce se ascundea
dedesuptul ideei de a face bine pentru comunitate şi pentru individ? Cartea prezintă, aşa cum a fot
numită “ cea mai clară imagine a comunismului în occident şi în europa de la aceea vreme.
Deşi nu putem vorbi foarte mult de diferenţa şi discriminarea la nivelu cărţi lui Dan Lungu, până
şi personajul nostru principal este îngrijorată că alesul fetei sale să nu aibă “ Buze mari de
trompetist”, cu referire ambiguă la persoanele de culoare închisă. Dacă Emilia prezintă partea
frumoasă a comunismului, seratele cu colegi şi “ajutoarele “din partea sindicatului din care făceai
parte. Atât Moritz, cât şi autorul , trec prin chinuri şi mai ales prin torturi de neimaginat, precum
interogarea din Germania, unde este bătut deoarece se crede a fi spion trimis de români.
În urmă experienţelor ambele personaje se schimbă. Astfel de manifestări la care ei au luat parte
nu se pot termină decât lăsând urme. Urmele lăsate de acest regim , fie el în spatele gratiilor sau
înafara lui rămân adânci.
În finalul romanului Emilia descoperă că viaţă ei fericită era doar un caz fericit, că nimeni nu a
plăcut sistemul “Ni-se impunea să fim fericiţi”, dezumanizarea era la nivelui societăţi ,
transformarea oamenilor în elemente de acţiune comunitară şi fără drept la răspuns. Maşinizarea
cetăţeanului din romanul “Ora 25” erau sfătuiţi să înveţe de la maşini, astfel devin acel stereotip
al distopiei pscrisa Adolf Huxley “Brave New World (oameni relizati la fel, scoşi pe bandă
rulantă).
Iohann Moritz, se schimbă, pe măsură ce îşi schimbă numele, etnia, cetăţenia. Ajunge în final, un
om. Nu mai este el. Este doar o carapace goală care setează doar fizic în acţiune omul de demult.
Din naivitatea pe care o prezenţa la început Emilia, spre sfârşit realizează că de fapt, singură care
vedea lucrurile în aura de bunăstare a regimului, era doar ea. Nici măcar colegii apropiaţi ei nu
vedeau aceelasi lucru. Se convinge în final că lucrurile nu sunt chiar ceea ce au părut a fi şi îşi
acceptă statutul de baba comunistă. Ambele personaje, încep prin a fi naivi, atât Emilia cât şi
Johann.
Complexitatea romanului “Ora 25” îl depăşeşte pe cel al lui Dan Lungu, ce are o linie epică
uniformă, cu foarte scurte episoade de aminitiri ale acelei perioade apuse, în romanul lui
Constantin Virgil Ghiorghiu linia epică este schimbată între cuplul central şi cuplul de reflecţie al
romanului reprezentat de Traian şi Eleonora.
În finalul romanelor ambele personaje acceptă noul statut pe care îl au şi transformările prin care
au trecut. Johann este tot într-un lagăr, deşi prezintă oarecum o atitudine mai amiabilă. Omul nou
nu mai speră la libertate şi pare că oarecum a înţeles că această este viaţă lui. Pe de altă parte
Eleonora îşi aceepta la rândul ei statutul de baba counista însă reuşeşte în finalul romanului să vadă
bubele sistemului în care trăia sis a accepte că noile vremuri au sosit deja iar melancholia ei pentru
vechiul regim va rămânea doar atât, o melancolie.
Se simte distanţă autotilor cu privire la regim. Avem omul care a trăit a văzut şi a simţit regimul
în adevăratul sens al cuvântului şi pe cel care a cules mărturii ale oamenilor ce au fost acolo. Deşi
în cazul lui Dan Lungu nu putem vorbi de o imagine a autorului în oarecare din personajele
alcătuite şi poate asta face că romanul să fie doar o istorisire amuzantă a acelor vremuri prin prisma
unei femei aflată la a treia vârstă a vieţii sale , dând cititorului sentimentul de demult. Pe când
cartea lui Constantin Virgil Ghiorghiu te face să trăieşti acele momente şi acele secvenţe de teroare
şi violenţă împreună cu personajul. Experienţă ce se află în spatele ambilor scriitori este ceea ce
da greutate operei pe care o scriu. Deşi adevărată povestea Emiliei că şi cea a lui Johann sunt
ambele inspirate de aceelasi regim şi sunt plasate pe planuri diferire. Interior şi exterior.
Analiză celor două române, mă trimite cu gândul la filmul “Băiatul în pijama”, în perioada celui
de-al doile război mondial, un gard de sârmă ghimpara prin care uni au norocul să nu treacă în
lagărul de concentrare. Ipostază celor două personaje aflate de cealaltă parte a gardului.