Empatia

De-a lungul timpului empatia a fost

definită de mai multi autori:
 G.H. Mead concepe empatia ca pe o capacitate de a
“prelua rolul celuilalt” şi este de părere că această
abilitate constituie esenţa inteligenţei umane.
 R. Dymond, în 1950, definea empatia ca pe un proces
care presupune un „transport” prin intermediul
imaginaţiei în gândirea, sentimentele sau acţiunile
altora.
 W.A. Kerr şi B.J. Speroff – empatia este abilitatea de
a se pune pe sine în poziţia altei persoane, stabilind
raporturi şi anticipând alte reacţii, stări şi
comportamente.
 Carl Rogers, 1959
 “a fi empatic înseamnă a percepe cadrul intern de
referinţă al altuia, cu acurateţe, cu toate componentele
sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin <<ca şi
cum>> ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde
condiţia de <<ca şi cum>>“.
 Perceperea cadrului intern de referinţă al altuia
presupune ample procese cognitive, emoţionale,
motivaţionale, cât şi reacţii vegetative profunde.
 Caracteristici generale ale empatiei
 Scopul empatiei devine câştigarea posibilităţii de a
formula anticipări.
 Prin intermediul empatiei, actorii sociali cunosc şi
prezic comportamentul altora.
 Prin transpunerea cuiva în situaţia partenerului,
persoana dobândeşte un mod de cunoaştere şi
înţelegere a celuilalt faţă de care se va comporta într-
un anume fel.
 Empatia e un mijloc de cunoaştere cu valoare
obiectivă, presupunând şi o mare doză de
subiectivitate, de experienţă individuală care este
verificată social.
 Prin procesul de transpunere empatică se realizează
strategii de colaborare, de reacţie de orice tip printr-o
modalitate inconştientă sau conştientă.
 Abilităţile empatice facilitează înţelegerea celuilalt
prin intermediul transpunerii în psihologia
partenerului.
 Interacţiunea dintre oameni scoate în evidenţă
necesitatea ca fiecare să traducă punctul de vedere al
celuilalt.
 Funcţiile empatiei

 funcţia cognitivă;
 funcţia anticipativă;
 funcţia de comunicare;
 funcţia de contagiune afectivă;
 funcţia performanţială.
 FUNCŢIA COGNITIVĂ
 Prin transpunerea psihologică în sistemul de referinţă
al altuia, în psihologia “altuia” se realizează actul de
cunoaştere empirică a partenerului.
 Acest act este utilizat cu sau fără intenţie de orice
persoană în relaţiile interpersonale.
 Prin intermediul empatiei aflăm cât de prietenoşi sau
ostili, relaxaţi sau tensionaţi, interesaţi sau plictisiţi,
optimişti sau pesimişti sunt cei cu care zilnic iniţiem
relaţii interpersonale.
 FUNCŢIA ANTICIPATIVĂ

 Constă în efectuarea unei predicţii corecte

asupra posibilului comportament al
partenerului şi anticiparea strategiilor
comportamentale ale celui care empatizează.
FUNCŢIA DE COMUNICARE
 Această funcţie rezultă din nevoia de empatie
însoţită de nevoia de dialog, de înţelegere şi
cooperare.
 În unele dicţionare empatia este definită ca o
modalitate de comunicare implicită care, fără
să înlocuiască comunicarea explicită, o
completează.
 FUNCŢIA DE CONTAGIUNE
AFECTIVĂ
 De contaminare de starea celuilalt.
 Această funcţie rezultă din identificarea propriului eu
cu partenerul.
 Procesul de punere în situaţia celuilalt atrage un
proces de contaminare a stării celuilalt.
 Cineva este mai empatic cu un partener simpatic
decât cu unul antipatic; simpatia faţă de altul poate
potenţa nivelul empatiei, apropiindu-l de polul
identificării ca premisă al unei contagiuni de tip
afectiv.
 FUNCŢIA PERFORMANŢIALĂ
 În anumite profesiuni sau în împrejurările
obişnuite din viaţă, empatia devine abilitatatea
de a favoriza realizarea cu succes a
activităţilor ce implică relaţii in terpersonale.
 Ea dezvoltă un nivel superior de manifestare
asigurând retrăirea stărilor, gândurilor şi
acţiunilor altora şi mijlocind atingerea de
performanţe ridicate în relaţiile interpersonale.
 În terapie

 Pentru a realiza o schimbare este necesar ca

terapeutul să simtă în toată profunzimea lui
lumea lăuntrică a pacientului, cu toate
semnificaţiile ei (Rogers).
 Empatia ca mod de a fi
 Dacă o persoană este înţeleasă, atunci ea va simţi că
aparţine de cineva.
 A “umbla în pantofii celuilalt”.
 Capacitatea de decentrare, de a renunţa la proprii
ochelari prin care percepem lumea, pentru a intra în
lumea clientului şi a o înţelege, a-i accepta experiența
undeva în interiorul său indiferent de cât de terifiantă
ar fi aceasta.
 Rolul terapeutului este de a fi o oglindă pentru client,
în care să se poată oglindi, care să rezoneze cu el,
astfel încât are un feed-back imediat referitor la
propriul mod de a fi.
 Nu este vorba de a te pune în locul celuilalt şi
de a vedea cum te-ai simţi tu în locul lui.

 Empatia ≠ Proiecţie ca mecanism de apărare

 Funcțiile empatiei în psihoterapie
 Interpersonală: persoana se simte ascultată, sprijinită şi înţeleasă
ceea ce poate fi o experienţă corectivă în sine şi bază a stabilirii unei
puternice alianţe terapeutice (se uşurează inclusiv negocierea
obiectivelor, dar şi alegerea tehnicilor adecvate);
 Exploratorie şi deconstructivă: după ce a pătruns în lumea
clientului, psihoterapeutul poate constata că anumite elemente sunt
neclare şi poate, astfel, facilita explorarea acelor zone neclare ale
experienţei (conştientizează acele elemente de care erau conştienţi
numai implicit, a doua componentă a unui mesaj dublu de exemplu).
Mai mult, după aceea poate să ajute la destructurarea unor experienţe
care generau distres, ajutându-l în acest fel să devină şi mai flexibil şi
activând capacitatea de auto-schimbare.
 De reglare emoţională: privindu-se în oglinda terapeutului, clientul
poate să conştientizeze mai bine nevoia sa de reglare a unor stări
emoţionale, de a găsi modalităţi de a-şi crea o stare de confort
(simplul fapt de a fi înţeles oferă uşurare, dar se adaugă posibilitatea
de a simboliza experienţa şi apoi posibilitatea de a se comporta cu
sine cu mai multă grijă, afecţiune, protecţie).
Experienţa internă a psihoterapeutlui (Elliott,
Watson, Goldman, Greenberg, 2007)
 A lăsa deoparte propriul sistem de valori pentru a deveni
disponibil pentru celălalt,
 A pătrunde în experienţa celuilalt prin ascultare atentă şi a începe
să-i urmărească experienţa internă pas cu pas, cum se desfăşoară,
se dezvoltă în cursul şedinţei terapeutice cognitiv şi emoţional,
 A rezona: psihoterapeutul pur şi simplu trăieşte experienţa
clientului său şi reflectă acest lucru (cu curaj, pentru că nu ştie
exact de dinainte unde ar putea duce aceasta),
 A căuta şi a selecta elementele care sunt cele mai puternice, mai
importante pentru client din experienţa sa, de obicei trăiri
afective, limite ale experienţei de până atunci sau sensuri
idiosincratice. Prin feed-back-ul pe care îl oferă, psihoterapeutul,
după ce a identificat aceste elemente, va ajuta persoana să se
focalizeze pe ele.
Experienţa internă a psihoterapeutlui (Elliott,
Watson, Goldman, Greenberg, 2007)
 Surprinderea esenţei şi exprimarea :
Experienţele problematice sunt uneori dificil
de înţeles, pentru că sunt cel mai adesea
complexe, multinivelare şi au elemente subtile,
astfel că psihoterapeutul sprijină empatic
clientul până ajunge la surprinderea sensului, a
noii semnificaţii, care îl va ajuta să aibă o
atitudine mai favorabilă faţă de sine.
 Verbalizarea
 Această înţelegere empatică trebuie comunicată
pacientului.
 Mesajul de conţinut – două componente:
1. Al sentimentului, emoţiei + reflectarea intensităţii cu
care apare acest sentiment
 Te doare până în adâncul fiinţei
2. Elementul “pentru că”
 Te simţi disperat pentru că ai putea să pierzi tot ce ai
acumulat.
 Verbalizarea cuprinde:

 Reflectarea trăirii, emoţiei resimţite de pacient

 Reflectarea contextului, relaţiei cauzale
 Conţinutul de nucleu al empatiei
(G. Egan)
1. Experienţa cheie
2. Comportamentul manifestat în situaţia
respectivă
3. Emoţiile şi sentimentele cheie faţă de situaţia
respectivă
 1. Experienţa cheie
 Semnificaţia pe care o atribuie unui
eveniment;
 Trăirile care îl leagă de acest eveniment în
momentul respectiv.
 Ex: trăieşte situaţia ca eşec
 2. Comportamentul manifestat în
situaţia respectivă

 cum a reacţionat în situaţia respectivă

 Ex: a devenit violent, temător, i-a pierit graiul
etc.
 3. Emoţiile şi sentimentele cheie faţă
de situaţia respectivă
 Cum îşi trăieşte acum situaţia
 Dacă reacţia pe care a avut-o l-a speriat, i-a
creat un sentiment de culpabilitate, este
mâhnit, îl înfurie neputinţa din situaţia
respectivă etc.
 Empatia înseamnă capacitate de comunicare,
iar instrumentul este verbalizarea.
 Rogers afirmă că terapeutul are funcţia de
oglindă.
 Terapeutul poate reacţiona în 4
moduri la ceea ce-i spune pacientul:

1. Prin tăcere – metacomunicare – îi comunică

receptarea mesajului
2. Prin încurajări ocazionale
3. Prin întrebări
4. Prin verbalizare
 Verbalizarea

 Este o reflectare a înţelegerii terapeutului.

 În mesajele pe care le conţine verbalizarea se

poate urmări o schemă care include două
componente:
 Se referă la emoţii şi sentimente – încearcă să
comunice o înţelegere atât a calităţii acestora, cât şi a
intensităţii lor.
 Ex: te sperie puţin, te-ai simţit profund emoţionat etc.
 Acele aspecte care pot fi comportamentale, de ordinul
trăirilor sau se pot referi la evenimente externe ce stau
la baza emoţiilor şi sentimentelor.
 Ex: te-ai simţit profund emoţionat pentru că nu ai fost
înţeles
 Se utilizează tiparul: te simţi ..... pentru că .....

 Verbalizarea empatiei se face aici şi acum

 Scala de empatie
(Truax / Tausch)
 2 puncte: Terapeutul nu reacţionează la conţinutul spus de
pacient şi critică, moralizează sau dă sfaturi.
 4 puncte: Sunt atinse aspecte de suprafaţă (reflectă
comportamentul persoanei, dar nu şi emoţiile şi sentimentele
care se ascund în spatele lui):
 6 puncte: Verbalizarea atinge unele aspecte ale trăirilor,
emoţiilor, sentimentelor, dar care prezintă o importanţă
secundară.
 8 puncte: Atingerea unora dintre aspectele de importanţă
majoră.
 10 puncte: Majoritatea aspectelor importante.
 12 puncte: Toate aspectele importante ce au fost conţinute în
mesajul pacientului.
 Exemplu

P: Bărbatul cu care trăiesc acuma este, cum să vă

spun, este chiar mai sensibil decât mine, şi eu
trebuie să-l susţin şi pe el. Nu ştiu dacă spun
bine, dar acum simt că parcă m-am săturat de
tot şi de toate.
T1: Acum ai nevoie de puţină linişte - 8 p

T2: Nu te simţi destul de matură pentru

rezolvarea situaţiei - 2 p

T2: Acum totul a devenit atât de greu pentru tine

şi simţi că nu mai poţi face faţă situaţiei - 10-
11p
T4: Ar trebui să vă adunaţi mai bine pentru a
putea rezolva situaţia. - 2p

T5: De fapt, tu eşti sprijinul moral al partenerului

– 4p

T6: Dacă toate se adună aşa la un loc, asta ţi se

pare pur şi simplu prea mult – 8p
T7: În ce situaţie aţi mai întâmpinat o astfel de
problemă? – 2p

T8: Simţi că asta nu mai poate continua, că nu

mai eşti capabilă pentru treaba asta. – 9p

T9: Omul acesta este foarte labil şi asta

reprezintă o povară pentru tine. – 10p
 12 p

 Dacă răspunsul cuprindea cele 2 elemente

(sentimente majore) din replica pacientului:
 Simţi că este o povară
 Nu mai poţi
Dificultăţi în stabilirea şi menţinerea
alianţei terapeutice
 Stadiul schimbării în care se află clientul: dacă
el doar contemplă posibilitatea de a se
schimba,
 Concepţia despre sănătate şi boală,
 Aşteptări nerealiste, discrepante ale clientului,
 Solicitarea ca psihoterapeutul să fie directiv în
ce priveşte conţinutul (mesajul verbal),
 Probleme ce ţin reuşita în a se focaliza pe
experienţa internă.
 Markeri ai dificultăţilor în alianţa
terapeutică
 Refuzul sarcinii sau al conştientizării de sine,
 Probleme legate putere şi control,
 Probleme legate de ataşament şi legătura cu o altă
persoană,
 Dificultăţi ce ţin de retragerea mascată, ascunsă (deşi
în interior recunosc că nu au încredere, clienţii se
angajează formal, de dragul experimentului în
sarcină).
 Dezangajarea anticipatorie (când anticipează că
relaţia se va încheia)
 Dificultăţi ce ţin de psihoterapeut.
 Abordarea empatică ajută semnificativ la
detectarea acestor dificultăţi şi la rezolvarea
lor în favoarea clientului.
Ce trebuie făcut pentru a asigura un
nivel cât mai ridicat al empatiei:

 Empatia nu este numai un rol profesional şi o

deprindere utilizată în procesul comunicării, ci
un mod de a fi.
 Psihoterapeutul se concentrează atât asupra
aspectelor psihologice, cât şi a celor
fiziologice şi ascultă cu atenţie punctul de
vedere al clientului (a lua poziţia clientului, a
imita gesturi etc.).
 El încearcă pentru moment să-şi suspende
înclinaţia spre judecată, spre evaluare şi
încearcă să păşească în pantoful clientului.
 Se concentrează cu precădere asupra
aspectelor profunde ale mesajului.
 Răspunde (interveniţi) cu o frecvenţă
rezonabilă, care întotdeauna trebuie
determinată situaţional – psihoterapeutul căută
să nu rămână în tăcere ½ - 1 oră, dar nici nu
întrerupe clientul când a început să comunice
ceva.
 Încercearcp să fie suficient de flexibil, pentru
ca persoana să nu aibă impresia că este forţată
într-o direcţie sau alta.
 Psihoterapeutul utilizează empatia pentru a permite
clientului să se confrunte cu aspectele importante ale
problemei sale şi pentru a-l ajuta să poată privi în faţă
acest aspect.
 Progresează cu discuţia treptat, în direcţia aspectelor
mai importante ale problemei.
 După formularea răspunsurilor (verbalizare) căută un
răspuns din partea clientului care să confirme/infirme
(reacţia pe care clientul o are faţă de verbalizare)
 Psihoterapeutul va căuta să determine dacă
răspunsul empatic pe care îl formulează îl
ajută pe client să se concentreze în timp ce
sunt abordate problemele profunde şi
importante (dacă îl ajută să rămână focalizat
asupra acestor aspecte sau dacă se agaţă de ele
pentru a le evita).
 Capcana: acei clienţi care se simt ameninţaţi de
alunecarea discuţiei spre probleme mai dureroase
pentru ei se agaţă de inflexiuni mărunte ale
verbalizării; este o strategie subtilă de a evita
problema.
 Rezolvarea: se răresc intervenţiile terapeutului.
 Psihoterapeutul caută să sesizeze semnalele
care indică stresul sau rezistenţa terapeutului.
 Reţine că empatia este un instrument menit să
ajute clientul să vadă mai clar, să perceapă mai
corect şi astfel să poată ajunge la o soluţionare
mai eficientă a acestei probleme.
 Ce trebuie evitat:
 Să nu răspunzi deloc – dă impresia de
nepăsare, dezinteres, ostilitate.
 Clişeele – impresia de neînţelegere a
individualităţii.
 Interpretarea – mai ales cele ce fac apel la
trăsături caracteriale sau la o presupusă
imaturitate a pacientului.
 Nu pretindeţi că aţi înţeles ceea ce nu aţi
înţeles în mod real.
 Papagalizarea – nu repetaţi cuvânt cu cuvânt
ceea ce spune pacientul.
 Evitarea exprimării acordului sau dezacordului
cu ceea ce spune pacientul.
 Sfaturile.