Relaţia transferenţială

Fenomenul de transfer

 A fost descris pentru prima dată de Freud în 1895 ca o piedică unilaterală a procesului analitic –
apariţia unor sentimente ce abat atenţia pacientului de la probleme în relaţia cu terapeutul.

 Confruntându-se în mod repetat cu dificultăţile ridicate de transfer (cum ar fi rezistenţa la

interpretare sau tentativele de manipulare din partea analizandului), Freud a descoperit
modalităţi de a-l gestiona în beneficiul analizandului.

 Astfel, în 1912, Freud recunoaşte ambivalenţa acestui fenomen:

1. pe de o parte este un factor ce creează o serie de dificultăţi în procesul terapeutic;

2. pe de altă parte poate fi unul dintre cele mai utile instrumente terapeutice.

 Definiţie (Freud)

 Transferul – ediţii noi sau faximile şi fantezii care sunt cauzate de progresul procesului analitic,
respectiv conştientizate în cadrul acestui proces.

 Se referă la trăirea de sentimente, impulsuri, atitudini, fantezii orientate în prezent asupra unei
persoane, dar care în mod real nu aparţin, nu sunt generate de această persoană, ci sunt
repetări ale unor reacţii ce-şi au originea în raportarea la persoane semnificative din copilăria
timpurie şi care, în mod inconştient, sunt transferate asupra unor persoane din situaţia curentă.

 Clientul porneşte de la proiecţiile pe care le face asupra psihanalistului şi în baza cărora, în

virtutea a ceea ce psihanaliştii numesc compulsie la repetiţie (tendinţa persoanei de a repeta,
relua situaţiile traumatice până ce le dă un sens), dezvoltă trăiri afective şi fantezii.

 Deşi porneşte de la proiecţie, înseamnă mult mai mult.

 Evoluţia şi înţelegerea transferului sunt considerate de Widlocher şi Braconnier (2006)

instrumente fundamentale în psihanaliză şi psihoterapiile psihanalitice:

 constituie maniera în care dificultăţile clientului prind viaţă în cadrul unei relaţii intersubiective,

 “ele permit examinarea în profunzime a modurilor de relaţionare pe care le stabileşte subiectul

în prezent, reproducând aspecte importante din trecutul său, îndeosebi aspecte infantile”
(ibidem, pag. 19). În acest proces sunt selectate acele amintiri care au semnificaţie şi care, ca
urmare, au rămas vii în memoria sa.

 oferă psihanalistului prilejul să formuleze interpretări referitoare la aspecte pe care acesta le-a
uitat, faţă de care a mobilizat mecanisme de apărare, menţinându-le astfel inconştiente.

 J. Lear – Metafora polisului atenian

 Fiecare om are un model intern al lumii exterioare, iar între acest model şi realitatea lumii
exterioare poate exista un grad mai mare sau mai mic de concordanţă (suprapunere).

 Asemeni acestor polisuri, fiecare individ construieşte o lume nouă, în care obiectele care îl
înconjoară îşi au semnificaţia lor.

 Ceea ce se întâmplă în cadrul transferului interpersonal este de fapt înglobarea unei persoane în
această lume – cauţi să-l faci pe celălalt să devină parte a lumii tale – acest lucru se realizează
printr-un proces de introiecţie (asimilare a celuilalt). Persoana se comportă faţă de celălalt în
funcţie de semnificaţia pe care o capătă în lumea sa interioară.

 Polis oraș independent împreună cu împrejurimile sale, în Grecia antică, aflat sub o formă
unificată de guvernare. (…) De obicei, asemenea orașe erau împrejmuite de ziduri și conțineau o
citadelă construită pe o formă de relief ridicată (acropolă) și o piață publică (agora). Guvernarea
era centralizată în oraș. La adunări participau toți cetățenii care discutau probleme legate de
cultură, securitate și economie. (Enciclopedia Universală Britanica, vol. 12, pag.208)

 Importanţa teoretică a transferului

 O astfel de lume, pentru a-şi putea menţine existenţa (din necesitatea de a oferi o coerenţă
identităţii personale, de a susţine înţelegerea lumii şi capacitatea de acţiune), trebuie să se arate
impenetrabilă la evenimentele ce vin din exterior – de aici rezultă rezistenţa opusă de pacient la
interpretările ce vin din afara transferului.

 Prin mecanismul transferenţial terapeutul îşi poate însuşi limbajul acestei lumi – astfel
interpretarea vine din interior: psihoterapeutul (acceptă că) este o componentă a acestei lumi, o
persoană care din interior neagă existenţa sau adecvarea acesteia. Mai departe, susţine
ajustările necesare ale modelului intern al subiectului pentru a corespunde mai bine realităţii
actuale şi a nu reproduce doar o realitate din copilărie, ca şi înţelegerea nevoilor (pulsiunilor)
care stau la baza reluării acesteia. În psihanaliză aceasta este o sarcină desfăşurată explicit sub
forma interpretărilor, în celelalte psihoterapii necesitatea ajustărilor poate fi abordată frontal,
prin crearea unor pretexte (dramatizări, jocuri de rol, creaţii artistice, experimente
comportamentale etc.) care să confrunte persoana cu necesitatea lor.

 Transferul ca reeditare a unui conflict timpuriu

 O analiză atentă a fenomenului transferului relevă situaţia conflictuală la diverse niveluri,

conform trecerii timpului.

 Tentativa psihoterapeutului sau a psihanalistului de a confrunta clientul cu transferul pe care-l

face (încercând să-i arate că trăirile şi fanteziile sale nu au de-a face cu realitatea relaţiei
profesionale dintre ei) se loveşte de rezistenţa acestuia, care foloseşte mecanismele de apărare.

 Triunghiul conflictului
(H. Davenloo)
 Orice conflict nevrotic are trei componente:

 I-F impulsuri, sentimente, emoţii, atitudini ce nu pot fi acceptate – rămân inconştiente;

 A anxietate – existenţa I-F generează anxietate, nelinişte; raportarea persoanei la

existenţa I-F este una anxioasă;

 D mecanisme defensive – pentru a diminua tensiunea anxioasă persoana îşi dezvoltă

mecanisme defensive (mecanisme de apărare a eului).

 Triunghiul insight-ului (Menningher)

 Cuprinde trei categorii de situaţii în care s-a manifestat sau se manifestă conflictul:

 P trecutul (părinţii, past) – relaţii care în biografia persoanei s-au manifestat în copilăria
timpurie şi mai ales în raporturile pe care le-a avut cu părinţii; aceste relaţii au un
anumit tipic al lor şi vor fi transpuse şi în alte situaţii cu care mai târziu individul va veni
în contact. Asociate cu problemele psihice sunt acele relaţii în cadrul cărora nevoile,
tendinţele, impulsurile persoanei au fost nesatisfăcute, blocate, sau împiedicate brutal
să se manifeste, să fie satisfăcute. Conflictul iniţial a fost trăit în exterior. Între timp, prin
introiecţia figurilor parentale şi a interdicţiilor lor, conflictul devine interior, apărând în
configuraţia ilustrată anterior.

 C situaţii curente din viaţa persoanei în care ea retrăieşte conflictul ca urmare a

proiecţiilor pe care le face, problemele interpersonale cu care se confruntă, dar şi cele
generate de conflictul interior;

 T aici şi acum – ceea ce se întâmplă actual, în cadrul şedinţei terapeutice.

 Triunghiul conflictului se manifestă de fapt în cadrul acestor trei situaţii:

1. Trecut

2. Situaţii curente

3. Şedinţa terapeutică (aici şi acum)

 Modelul sintetic
(A. Mohus)

 Trecut: Conflictul care apare ca manifestare transferenţială în viaţa individului - este teritorial
mai mic şi de intensitate foarte mare (se manifestă pe viu);

 Situaţii curente: Conflicte curente – în viaţa de familie, la locul de muncă etc. – de dată mult mai
recentă şi de intensitate mare;

 Şedinţa terapeutică (aici şi acum): Conflictul primordial – prezenţa unor modalităţi tipice de
reacţie ce se pot identifica pe parcursul existenţei individului – ponderea cea mai mare în
existenţa individului şi intensitatea cea mai mică.

În intervenţia psihoterapeutică sau psihanalitică sensul de parcurgere este cel invers:

  psihoterapeutul cunoaşte prin intermediul transferului făcut de client problematica sa
psihologică, tipul de conflicte interioare sau dificultăţi interpersonale cu care se
confruntă,

 se foloseşte de alte situaţii curente din viaţa persoanei pentru a o ajuta să conştientizeze
că este ceva ce ţine de ea şi pentru a susţine conştientizarea conflictelor

 şi apoi progresează către conflictul iniţial pentru a putea conştientiza impulsurile

nesatisfăcute şi a soluţiona conflictul interior.

 Persoana îndreaptă spre exterior vârful defensiv pentru că în afară se manifestă întotdeauna
mecanismele defensive.

 De unde apar manifestările transferenţiale?

 Situaţia terapeutică, prin particularităţile ei, îi evocă pacientului evenimente din copilărie, fapt
ce determină la pacient reacţii ce au apărut în situaţiile respective.

 Principalele particularităţi ale relaţiei transferenţiale

 R. Baker

 1. Este o reacţie neadecvată

 Se manifestă faţă de altcineva decât persoana faţă de care s-a dezvoltat atitudinea,
emoţia.
 Când analizăm transferul trebuie să luăm în consideraţie acele elemente din aici şi acum-ul
relaţiei terapeutice – justifică unele dintre componentele relaţiei transferenţiale.

 2. Intensitatea reacţiei

 În ambele sensuri:

 Reacţie emoţională foarte puternică ce nu se poate explica prin particularităţile concrete

ale situaţiei.

 Absenţa completă a reacţiei în situaţiile în care ar trebui să apară.

 3. Ambivalenţa

 Capacitate a transferului ca în anumite situaţii o raportare de o anumită coloratură emoţională

să fie conştientă iar opusul acesteia, care face parte din raportarea transferenţială, să rămână
inconştientă.

 Reprimarea foarte puternică a sentimentelor negative ce coexistă cu cele pozitive.

 4. Capriciozitatea

 Nu apare întotdeauna, pentru că la unii mecanismele defensive funcţionează foarte eficient şi

nu este permisă exprimarea unor atitudini de altă coloratură, iar la alţii atitudinile se schimbă pe
parcursul unei şedinţe.

 5. Tenacitatea

 Rezistenţa deosebită faţă de interpretare şi faţă de tentativa de rezolvare a transferului.

 La nivel de exprimare transferul este un element de rezistenţă.

 Forme de rezistenţă

1. Rezistenţa faţă de conştientizarea transferului ca atare

2. Rezistenţa faţă de schimbarea relaţiei – rezistenţa transferului

3. Transferul este abordat diferit în funcţie de orientarea terapeutică:

 în cea psihodinamică îşi are originea şi, ca urmare, este abordat în mod explicit,

 În orientările umaniste, accentul se pune mai ales pe lucrul aici şi acum şi pe situaţiile
curente de viaţă, pe conflictul experimentat intrapsihic şi cum se exteriorizează el acum,
în vederea descoperirii unor modalităţi de acţiune şi a asumării responsabilităţii pentru
propriul comportament.
  În terapiile de orientare cognitiv-comportamentală nu este abordat explicit, dar are
efect. Clienţii au manifestat niveluri mai scăzute de rezistenţă când terapeuţii au avut
reacţii de ataşament, că-i plac, independent de competenţa terapeutului, pe când
reacţiile negative ale terapeuţilor au dus la lupte pentru putere, trăiri de epuizare,
neajutorare, vinovăţie şi frustrare (Westra, H.A., Aviram,A, Connors, L., Kertes, A.,
Ahmed, M. 2012. Therapist emotional reactions and client resistance in cognitive
behavioral therapy. Psychotherapy, 49(2): 163-172. doi:10.1037/a0023200).

 În terapiile sugestive şi de relaxare utilizarea transferului este evidentă, fără a constitui

obiect de analiză neapărat.

4. contratransferul

 Se referă în mare la reacţia psihoterapeutului la transferul dezvoltat de client.

 Este considerat un impediment în calea soluţionării problematicii clientului, pentru că se

bazează pe propriile nevoi nesatisfăcute ale terapeutului (de putere, sexuale, agresive etc.).

 În sens restrâns se referă la reacţiile inconştiente ale psihoterapeutului şi tocmai pentru că sunt
inconştiente sabotează demersul în care se angajează.

 Situaţia de contratransfer poate fi identificată prin auto-analiză, conştiinţă de sine sau în relaţia
de supervizare (inter-vizare) şi gestionată în favoarea clientului.