 STRESS, MECANISME DE APĂRARE

ȘI MECANISME DE COPING
 Conform Oxford English Dictionary cuvântul „stres”
provine din abrevierea cuvântului „distress” din limba
engleză.
 Distress înseamnă dificultate, necaz, durere provocată de
factori exteriori organismului.
 În secolul al XIX-lea, sfera noţiunii s-a lărgit, cuprinzând
presiuni şi influenţe ce se exercită din exterior asupra
organismului.
 Selye, considerat de mulţi autorul teoriei stresului, a avut
dificultăţi în găsirea celui mai adecvat termen şi, pentru a
fi mai bine înţeles, a făcut distincţia între eustres şi
distres.
Eustresul

 Reprezintă nivelul unei stimulări

neuroendocrine moderate, optime, care
menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al
persoanei, starea de sănătate şi induce o
adaptare pozitivă la mediu.
 Numit şi stresul stimulant, este indispensabil
pentru viaţă, pentru menţinerea funcţiilor
mentale şi fizice, şi necesar desfăşurării
activităţii umane.
Distresul

 reprezintă stresul care depăşeşte o intensitate

critică, ale cărei valori variază în limite largi de
la individ la individ.
 Este provocat de supraîncărcări, suprastimulări
intense şi prelungite, care depăşesc resursele
fiziologice şi psihologice personale, rezultând:
 scăderea performanţei,
 insatisfacţie,
 dereglări psihosomatice şi fizice.
 Hans Selye (din Montreal), în urma
experimentelor pe animale a descris Sindromul
General de Adaptare (SGA).
 El a definit stresul ca fiind suma răspunsurilor
nespecifice la orice solicitare a organismului.
 Reacţiile se traduc prin în SGA.
 Acesta are o evoluţie în trei stadii:
1. reacţia de alarmă

 în care rezistenţa organismului scade,

 are loc o mobilizare generală a forţelor de
apărare ale organismului,
 caracteristică fiind eliminarea hormonilor
suprarenalieni în sânge,
 dacă organismul nu rezistă în această fază,
atunci moare, dacă nu trece în faza
următoare.
2. stadiul de rezistenţă

 cu caracter adaptativ,
 când apărarea este mai corespunzătoare
situaţiei date,
 are loc concentrarea şi circumscrierea în
spaţiu a stării de stres, iar capacitatea de
rezistenţă creşte peste medie,
 hormonii corticosuprarenalieni se menţin la
nivel ridicat în sânge,
3. starea de epuizare

 dacă factorul stresant continuă să

acţioneze, adaptarea nu mai poate fi
menţinută şi simptomele seamănă cu
cele caracteristice reacţiei de alarmă.
 rezistenţa scade din nou sub medie, iar
îndată ce resursele se epuizează viaţa
încetează.
 Acest model a fost ulterior îmbogăţit sau combătut dând naştere mai
multor teorii ale stresului.
 Modelul interacţionist (Lazarus, McGrath, Kaplan, Kasl) consideră
stresul un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre cerinţele
impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns.
 Accentul este pus pe rolul organismului de mediator între stimul şi
reacţiile pe care le provoacă. Se iau în considerare procesele
perceptive, cognitive, motivaţional-afective şi fiziologice în evaluarea
situaţiilor stresante. În acest context s-a lansat termenul de „ajustare”
(engl. „coping”) arătându-se necesitatea de a se preciza modalităţile
prin care individul face faţă vieţii.
 Criteriile după care se clasifică agenţii stresanţi
sunt:
 durata de acţiune:
 stres acut,
 stres cronic;
 continuitatea,
 natura agentului:
 fizic,
 psihologic,
 social.
 efectele pe care le are:
 eustres,
 distres.
Influenţele şi manifestările generale ale
stresului după Cox (1978):

1. Influenţa asupra personalităţii: agitaţie agresivitate,

apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment de
culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare
negativă, nervozitate, alienare;
2. Influenţa asupra comportamentului: vulnerabilitate
la accidente, dependenţă de alcool şi narcotice, crize
emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv,
comportament impulsiv, tremor;
3. Efecte cognitive:
1. incapacitate de a lua decizii,
2. lipsă de concentrare,
3. amnezii,
4. hipersensibilitate la critici,
5. inhibiţie / blocaj mintal;
4. Efecte fiziologice:
1. niveluri crescute de catecolamine în sânge şi
urină,
2. hiperglicemie,
3. tahicardie, tensiune arterială mărită,
4. uscăciunea gurii,
5. hipertranspiraţie,
6. midriază,
7. dispnee şi hiperventilaţie,
8. valuri de căldură sau friguri, furnicături în
extremităţi;
5. Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale,
diaree,vertij şi leşin, micţiuni, cefalee şi migrenă
frecvente, insomnii, coşmaruri nocturne, impotenţa,
amenoree, boli psihosomatice propriu-zise;
6. Influenţe asupra capacităţii de muncă: lipsa de
concentrare, conflicte la locul de muncă, productivitate
scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacţie,
instabilitate / fluctuaţie.
 Simptomatologia pacientului din clinică este
adesea un amestec eterogen de aspecte
subiectiv-afective (emoţionale), cognitive,
comportamentale şi bilogic/fiziologic, unele
dintre ele îndeplinind funcţia de cauze ale
stărilor subiective, iar altele de mecanisme de
coping.
 Ele se situează la niveluri diferite.
 Nivelul cognitiv se referă la procesările
informaţionale şi la conţinutul acestora. El
determină calitatea nivelului sbiectiv-afectiv.
 Nivelul comportamental se referă la
comportamentele motorii învăţate, aflate sub control
voluntar.
 Nivelul biologic/fiziologic se referă la toate
modificările ce au loc în organism la nivel fiziologic
şi anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos
vegetativ generează intensitatea stării subiective.
 Nivelul subiectiv-afectiv se referă la trăirile
subiectului şi la descrierea pe care o face propriei
stări afective: pozitivă, negativă sau neutră.
 Scala severităţii factorilor de
stres la adulţi
cod concept Ex. de factori stresanţi Circumstanţe de viaţă mai
Evenimente acute durabile
1 Nici un Nu există evenimente acute care se află în Nu există
factor relaţie cu tulburarea
stresant
2 uşor Ruperea relaţiilor cu un prieten sau Aglomeraţie în cond. de
prietenă; începerea sau sfârşitul şcolii, locuit, certuri familiale
copilul părăseşte casa păinţilor
3 mediu Casătorie, separare de partener(ă), pierderea Probl. maritale, dificult.
locului de muncă, pensionare, avort spontan financiare, certuri cu
superiorii, părinte unic
4 sever Divorţ, naşterea primului copil Şomaj, sărăcie

5 Foarte sever Moartea partenerului(ei), Maltratare corporală

(extrem) diagnosticarea unei maladii somatice durabilă sau abuz sexual
grave, starea de victimă a unei violenţe,
propria maladie cronică severă sau a
unui copil

6 catastrofal Moartea unui copil, sinuciderea Luarea ca ostatic,

partenerului(ei), dezastru natural prizonieratul într-un lagăr
de concentrare
Mecanisme de apărare
 Eul și mecanismele de apărare, scrisă de Anna Freud în
1936, a constituit un pas remarcabil în domeniu şi a fost
considerată o lucrare foarte îndrăzneaţă la momentul respectiv.
Înaintea sa, Freud făcuse referire la câteva mecanisme de
apărare, atunci când s-a referit la destinul pulsiunilor, unele
dintre ele detaliindu-le mai mult, cum ar fi sublimarea, în alte
lucrări dedicate artei şi religiei. Reprimarea şi refularea, pe
lângă cele deja amintite, erau dintre cele mai importante.
 Termenul de „mecanisme de apărare” a devenit de atunci din ce
în ce mai utilizat, statistici interesante arătând că între 1991 şi
1995 (Ionescu, Jacquet şi Lhote, 2002) cel puţin două articole
de specialitate menţionau noţiunea la fiecare trei zile.
 Termenul şi-a ocupat locul şi în DSM, care l-a introdus în
a treia ediţie şi i-a acordat importanţa cuvenită în cea imediat
următoare, recunoscând că înţelegerea manifestărilor
patologice este facilitată, însă uneori sunt puse laolaltă
mecanismele de apărare cu cele de coping.
 La fel de interesante ca şi clasificarea mecanismelor
de apărare realizată de Anna Freud, sunt
consideraţiile ei referitoare la dinamica lor generală:

 Este greu să se stabilească vârsta la care apar

diversele mecanisme de apărare.
 Un mecanism de apărare apare doar atunci când
sunt îndeplinite anumite condiţii (de exemplu,
întâi trebuie să se facă distincţia între Eu şi Sine
pentru a se putea realiza refularea, sau
sublimarea poate să fie utilizată numai atunci
când s-a format deja supraeul şi nu înainte).
 Cu toate acestea, se poate spune despre anumite
mecanisme de apărare că este normal să fie folosite la
anumite vârste şi periculos înainte sau după (chiar se
asociază cu patologia). De exemplu, fantezia, care
poate lua forma reveriei, este normală la copil, dar
ulterior presupune o anumită detaşare de realitate, iar
în formele mai grave poate lua forma delirului, simptom
psihotic; alta fiind situaţia în cazul intelectualizării des
întâlnite în adolescenţă, dar care trezeşte suspiciuni la
vârste mai timpurii.
 Mecanismele de apărare pot evolua de-a lungul vieţii
(refuzul realităţii, apoi al afectului şi apoi cel în
fantezie).
 Activismul: gestiunea conflictelor psihice sau a situaţiilor
traumatice externe recurgând la acţiune în locul
reflecţiei sau trăirii emoţionale,
 Afilierea: căutarea ajutorului sau susţinerii altcuiva când
trăim o situaţie care generează angoasă,
 Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor (self-
assertion DSM-IV): în apropierea conflictului emoţional
sau a unui eveniment exterior stresant, persona care
utilizează acest mecanism de apărare comunică fără
cenzură sentimente şi gânduri într-un mod care nu este
nici agresiv, nici manipulativ.
 altruismul: a se devota altcuiva ceea ce-i permite
subiectului să scape de conflict.
 anularea retroactivă: iluzia conform căreia ar fi
posibil să se anihileze un eveniment, o acţiune, o
dorinţă purtătoare de conflict, mulţumită puterii unei
acţiuni sau dorinţe ulterioare, crezute a avea un efect
de distrugere retroactivă.
 anticiparea: constă în a-şi imagina viitorul într-o
situaţie conflictuală, a experimenta în avans propriile
reacţii emoţionale, prevăzând consecinţele care pot
apărea, proiectând diferite răspunsuri sau soluţii
posibile.
 ascetismul adolescentului: refuzul din partea
adolescentului a oricăror plăceri corporale. Aceste
mecanisme de apărare sunt destinate protejării eului
de cerinţe pulsionale noi care sunt sursa angoasei.
 clivajul (de sine, de obiect): acţiune de separare,
de divizare de sine (clivajul de sine) sau de obiect
(clivajul de obiect) sub influenţa angoasantă a
unei ameninţări de o manieră care face cele două
părţi să coexiste separate, pentru care nu se
cunoaşte o posibilitate de compromis.
 contrainvestirea: energia psihică este transferată
eului, care se opune tendinţei la descărcare a
pulsiunii. Forţa inconştientă contrară şi cel puţin
egală a acesteia, provenind din aceasta, caută să
apară în conştiinţă.
 (de)negarea: în opera lui Freud, tema denegării are
următoarele două sensuri: refuzul de a recunoaşte
ca fiind proprii, imediat după ce le-a formulat, a unui
gând, a unei dorinţe, a unui sentiment care este
sursa conflictului; refuzul din partea unui subiect a
unei interpretări exacte care îl priveşte, formulată
de un interlocutor (de obicei psihanalist).
 negarea: acţiunea de a refuza realitatea unei
percepţii trăite ca periculoasă sau dureroasă pentru
Eu.
 formaţiunea reacţională: transformarea caracterului
permiţând o economie a refulării, din moment ce
tendinţele inacceptabile sunt substituite de tendinţe
opuse, care devin permanente.
 umorul: în sensul reţinut de Freud, umorul constă în
a prezenta o situaţie trăită ca traumatizantă de o
manieră în care se disting aspectele plăcute, ironice,
insolite. Doar în acest caz (umorul aplicat sieşi) poate
fi considerat un mecanism de apărare.
 identificarea: asimilarea inconştientă, sub efectul
plăcerii libidinale şi/sau angoasei a unui aspect, a
unei proprietăţi, a unui atribut al altuia care conduce
subiectul, prin asemănare reală sau imaginară, la o
transformare totală sau parţială după modelul celui cu
care se identifică. Identificarea este un mod de
relaţionare cu lumea prin care se constituie
identitatea.
 identificarea cu agresorul: acest mecanism
desemnează faptul că subiectul, confruntat cu un
pericol exterior, se identifică cu agresorul său în
modalităţi diferite relevate de Laplanche şi Pontalis
(1967): fie reluând asupra sieşi agresiunea aşa
cum a fost ea, fie imitând fizic sau moral persoana
agresorului, fie adoptând anumite simboluri de
putere care o caracterizează.
 identificarea proiectivă. Mecanismul constă într-o
fantasmă în care subiectul se imaginează că trece
parţial sau în totalitate în interiorul altuia, tinzând,
de asemenea să se debaraseze de propriile
sentimente, de pulsiunile resimţite ca indezirabile şi
căutând ca în acest mod să posede şi să
controleze această persoană.
 intelectualizarea: recursul la abstractizare şi la
generalizare în faţa unei situaţii conflictuale care
angoasează prea mult subiectul dacă ar
recunoaşte că este implicat personal.
 introiecţia: includerea fantasmatică – a unui obiect, a unei
părţi a acestuia sau de legătură cu acesta din urmă – care să
servească de reper eului pentru aprehensiunea obiectului
exterior de care este astfel posibilă detaşarea.
 izolarea: termenul de izolare are două sensuri; el poate
desemna: o eliminare a afectului legat de o reprezentare
(amintire, idee, gând) conflictuală, atâta timp cât reprezentarea
respectivă rămâne conştientă; o separare artificială între două
gânduri sau două comportamente care în realitate sunt legate,
relaţia lor nu poate fi recunoscută fără angoasă de persoană.
 suprimarea (DSM-IV): tentativă de respingere voluntară,
departe de câmpul conştiinţei, a problemelor, dorinţelor,
sentimentelor sau experienţelor care tulbură sau îngrijorează o
persoană.
 proiecţie: operaţie prin care subiectul expulzează în lumea
exterioară gânduri, afecte, dorinţe pe care nu le cunoaşte bine
sau pe care le refuză şi pe care le atribuie altora, persoanelor
sau lucrurilor din jurul său.
 raţionalizarea: justificare logică, dar artificială,
care camuflează, în măsura în care este utilizată,
adevăratele motive iraţionale sau inconştiente ale
unora dintre aceste judecăţi, conduite, sentimente,
pentru ca aceste adevărate motive să poată fi
recunoscute fără anxietate.
 refularea: respingerea în inconştient a
reprezentărilor conflictuale care sunt active, fiind
inaccesibile conştientizării. Întoarcerea refulatului,
ale cărui consecinţe pot fi anodine sau patologice,
intervine în caz de refulare eşuată sau insuficientă.
 refugiul în reverie, fantezia autistică DSM-IV:
mecanism care constă în recurgerea, într-o situaţie
de conflict psihologic sau în momentul în care
subiectul se confruntă cu factori stresanţi, la o
reverie diurnă excesivă, substituindu-se urmăririi
de relaţii interpersonale, unei acţiuni în principiu
mai eficace sau rezolvării acestor probleme.
 regresia: constituie întoarcerea mai mult sau mai puţin
organizată şi tranzitorie – la moduri de exprimare
anterioare gândirii, conduite sau relaţii obiectuale, în faţa
unui pericol intern sau exterior susceptibil să provoace
un exces de angoasă sau de frustrare.
 transformarea în contrar: mecanismul în care o
pulsiune conflictuală este nu doar refulată, dar şi
înlocuită de o pulsiune opusă.
 întoarcerea împotriva sieşi: refuzul inconştient al unui
subiect a propriei agresivităţi pe care o deturnează de la
altul pentru a o descărca asupra sieşi. Acest mecanism
de apărare poate fi la originea sentimentelor de
culpabilitate, al nevoii de pedeapsă, al nevrozei de eşec,
al tentativelor de autodistrugere.
 retragerea apatică: detaşarea protectoare, indiferenţă
apatică, atitudinea de restrângere a relaţiilor sociale şi a
activităţilor exterioare şi de supunere pasivă la evenimente,
care permite unei persoane să suporte o situaţie foarte
dificilă.
 sublimarea: termenul de sublimare are două sensuri în
opera lui Freud: desexualizarea unei pulsiuni care se
adresează unei persoane care ar putea (sau care a putut) fi
dorită sexual. Pulsiunea, transformată în tandreţe sau în
prietenie, schimbă scopul, dar obiectul rămâne acelaşi.
Derivarea energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive către
activităţi valorizate social artistice, intelectuale, morale.
Pulsiunea se deturnează de la obiectul şi scopul său erotic
sau agresiv primitiv, dar fără a fi refulată. Este sensul cel
mai obişnuit.
  Vaillanta descoperit corelaţii semnificative între
maturitatea apărărilor şi semnele de reuşită
caracteristice stadiilor de dezvoltare descrise de
Erickson, dar mai important, între maturitatea apărărilor
şi sănătatea mintală, independente de gen, clasă
socială, sau nivelul de instruire (cit. în Ionescu, Jacquet
şi Lhote, 2002).
 Pentru a clarifica acele criterii pe baza cărora pot fi făcute
predicţii pornindu-se de la ultima corelaţie, între maturitatea
apărărilor şi sănătatea psihică, s-a realizat şi un studiu
longitudinal pe studenţi la Harvard pornind de la vârsta de 20
de ani şi urmărindu-i până la 47 de ani. S-a constat că
maturitatea apărărilor este aceea care prezice sănătatea
psihică. Nu acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte
sănătatea fizică, mai ales în jurul vârstei de 65 de ani. Până
atunci, însă, apărările adaptative conferă celor care le deţin
un fel de imunitate în faţa problemelor de sănătate fizică.
 O serie de lucrări au fost dedicate evidenţierii asocierii
dintre folosirea predominantă a unor mecanisme de
apărare şi un anumit tip de patologie:
 cei cu personalitate narcisică folosesc mai ales
idealizarea şi deprecierea (complementar) (McWilliams în
op. cit.) sau crearea unui „sine grandios” („self
grandiose”) atribuit propriei persoane sau proiectat
(Kohut, 1971 în op.cit.)
 cei care prezintă depresie utilizează mecanisme
considerate mai primitive sau imature ca regresia şi
proiecţia (Bond et al., 1983, Plutchik et al., 1979, Vaillant
et al., 1986; Wong, 1989), sau de nivel intermediar, ca
formaţiunea reacţională şi refularea.
 Cei cu schizofrenie alternează în funcţie de prezenţa episoadelor
psihotice: în timpul episodului psihotic folosesc proiecţia, refuzul şi
distorsiunea, apărări considerate narcisice ce au ca scop menţinerea
integrităţii eului în faţa ameninţării de a-şi pierde integritatea sau tristeţii
de a o fi pierdut deja, iar între episoade mecanisme intermediare ce
vizează atragerea susţinerii şi încurajării celor din jur, ce le permit trăirea
atât a tristeţii, cât şi a anxietăţii la niveluri relativ stabile.
 Singurul mecanism de apărare care corelează cu violenţa este
deplasarea agresivităţii dinspre obiectele primare către reprezentările
sau substitutele lor la alcoolicii violenţi, iar cu sinuciderea regresia,
compensarea, intelectualizarea şi formaţiunea reacţională (Greenwald,
1991, teză de doctorat, în op.cit.)
 Se pare că trecerea de la apărările mai imature (ce vizează Eul) la cele
orientate către obţinerea suportului social constituie un semn al
îmbunătăţirii stării clinice (Semrad, în op. cit.)
Adaptarea la stres: Copingul

 Coping: efortul de a face faţă şi de a

depăşi cerinţele şi evenimentele critice
care presupun o provocare, ameninţare,
rănire, pierdere sau un beneficiu pentru
o persoană (Lazarus, 1991).
 A face faţă cerinţelor de ordin fizic şi
psihologic care-i sunt adresate omului.
 Termenul larg: răspuns cerut
organismului pentru a se adapta
condiţiilor adverse.
Tipologii:

 Schwarzer şi Schwarzer, 1996:

 coping instrumental, atent, vigilent sau confruntativ
 coping emoţional

 Lazarus, 1991:
 coping focalizat pe problemă (problem-focused)
 coping focalizat pe emoţie (emotion-focused)

 Brandtstadter, 1992:
 asimilativ: modificarea mediului prin acţiuni tenace
orientate spre scop
 acomodativ: auto-modificarea prin adaptare
flexibilă a scopului.
Tipologii:

 Rothbaum, Weisz, Snyder, 1982:

 primar
 secundar
 Taylor, 1983:
 mastery (stăpânire) prin exercitarea
controlului asupra mediului
 meaning (înţeles) prin încercarea de a da
un sens experienţelor stressante
 Se pot produce în acelaşi timp sau în
succesiune.
Coping din perspectiva certitudinii şi a
timpului (Schwarzer, Knoll, 2003)

cert

Coping reactiv Coping anticipatoriu

Coping proactiv

Răniri sau pierderi trecute Provocări şi ameninţări viitoare

Coping preventinv

incert
Copingul reactiv

 reprezintă efortul de a face faţă unei

solicitări stresante trecute sau prezente
pentru a compensa sau accepta rănirea
sau pierderea: compensarea pierderii,
alinarea rănilor, sau reajustarea
scopurilor, identificarea beneficiilor,
căutarea sensului (semnificaţiei).
 E nevoie de rezilienţă, credinţe optimiste
sau capacitatea de a depăşi impasurile.
Copingul anticipatoriu
 constă în efortul de a face faţă ameninţărilor care
urmează să se petreacă, evenimente care este probabil
să se întâmple şi care se pot solda cu pierderi sau rănire,
eşec.
 Strategii: soluţionarea problemei actuale prin
intensificarea efortului, stabilirea posibilităţilor de ajutor
sau investirea altor resurse; a te simţi bine în ciuda
riscului prin redefinirea situaţiei ca fiind mai puţin
ameninţătoare sau prin primirea de reasigurări de la
ceilalţi.
 Se reflectă în credinţa optimistă în sine a persoanei că
poate face faţă situaţiei stresante.
 Este valabil pentru evenimentele pe termen scurt.
(discurs în public, interviu pentru slujbă)
Copingul preventiv

 se referă la efortul de a face faţă

evenimentelor incerte pe termen lung
(pierderea slujbei, pensionare forţată,
crimă, boală, sărăcie etc.).
 Strategii: accentuarea resurselor
psihologice şi acumularea bogăţiei,
legăturilor sociale şi a abilităţilor.
 Are sursa mai degrabă în anxietatea ca
trăsătură.
Copingul proactiv:

 efortul de a construi resurse care facilitează

avansarea în sensul scopurilor provocative şi
creşterii personale, transformarea
managementului riscului în managementul
scopurilor.
 Se referă la acele demersuri de dezvoltare şi
optimizare personală menite să asigure
progresul individual, confruntarea cu succes cu
obstacolele ce apar în calea îndeplinirii
scopurilor personale.
Resurse:
 optimismul învăţat şi stilul  stima de sine
de atribuire  dragostea romantică
 optimismul  empatia
 speranţa  ataşamentul securizant
 self-eficacitatea în  capacitatea de a ierta
carieră:  simţul umorului
 încredere şi fericire  gratitudinea
 rezolvarea problemelor  religiozitatea
de viaţă
 creativitatea  judecata morală matură
 înţelepciunea  bună-starea subiectivă
 curajul  calitatea vieţii
 emoţiile pozitive