Cuvântul „empatie” înseamnă capacitatea unei persoane de a se imagina pe sine în locul altei persoane,

de a-i înțelege și accepta intuitiv ideile, acțiunile, sentimentele, de a experimenta stări emoționale
asemănătoare.

Empatia este capacitatea de a înțelege punctul de vedere al altei persoane. Este abilitatea prin care poți
simți emoțiile altora. Este un instrument eficient de comunicare.

Ajută oamenii să se înțeleagă mai bine și să obțină succes în viață.

Este recomandată în cazul în care dorești să stabilești o legătură eficientă cu persoanele cu care
comunici, ori ai neînțelegeri, crize de comunicare.

Comunicarea empatică este benefică pentru relațiile apropiate

– în familie, cu prietenii, colegii și este o soluție pentru crizele de comunicare.

Ca orice instrument, este important să îl poți folosi corect.

Comunicarea empatică are câteva etape: oglindire, validare, empatie.

OGLINDIREA – înseamnă să repeți mesajul pe care l-ai auzit fără a adăuga nimic de la tine, adică fără a
distorsiona conținutul transmis.

De exemplu: – Ceea ce am auzit de la tine acum este că ai obosit să auzi aceleași reproșuri mereu?

VALIDAREA – înseamnă că te pui imaginar în locul persoanei cu care discuți, cu intenția sinceră de a-i
înțelege punctul de vedere. Validarea nu înseamnă că vei renunța la punctul tău de vedere și îl vei
adopta pe al său. Validarea înseamnă că vei face loc pentru două puncte de vedere diferite.

Chiar dacă vezi că persoana cu care discuți interpretează greșit situația sau nu o vede clar, este
important să validezi ceea ce gândește, așa îi oferi persoanei spațiu pentru exprimare. Apropo, validarea
nu implică neapărat necesitatea de a fi de acord, chiar dacă și acest lucru este posibil.

Exemplu: – Are sens ceea ce spui! Dacă aș vedea lucrurile prin ochii tăi, probabil că aș vedea situația la
fel.
EMPATIA – presupune să recunoști emoțiile pe care le trăiește persoana cu care discuți.

De exemplu: – Îmi pot imagina că asta te face să te simți trist/ă, singur/ă, speriat/ă.

Pentru a te asigura că folosești comunicarea empatică, abține-te de la comentarii și, în general, de la

orice reacție, ascultă și înțelege ceea ce a spus persoana. Astfel, riscurile apariției neînțelegerilor în
comunicare se va micșora considerabil.

Ce este comunicarea empatică?

Problema aparentă este într-adevăr marea soluție … dezvoltă-ți comunicarea empatică. Aceasta este
capacitatea de a comunica în așa fel încât să te conectezi cu modul de comunicare al celuilalt, care
generează empatie, încredere și îți permite să te exprimi, să înțelegi și să creezi legături personale mai
puternice și mai profunde în timpul sesiunii de videochat, dacă vei lua decizia să devii model de
videochat.

Pe de altă parte, este vorba de o abilitate cu mai multe caracteristici cheie:

1. Ascultare activă

Este vorba de a-l asculta pe celălalt în așa fel încât să nu-l judeci, să interpretezi sau să faci aprecieri.
Trebuie să-i înțelegi cu adevărat punctul său de vedere și să îl respectați ca fiind viziunea lui personală
(pe care nu intenționezi să o schimbi). Dimpotrivă trebuie să faci judecăți de valoare, iar aceasta este
una dintre problemele cele mai frecvente problemele de comunicare ale oamenilor. Acest lucru, care
poate fi atât de simplu, este cel mai dificil pentru noi.

2. Adaptează-te la sistemul celuilalt

Uneori, pentru a câștiga trebuie să cedezi. De fapt, dacă renunți, te învingi pe tine însăți și ego-ul care
nu-ți permite să te conectezi cu celălalt. Dacă îți adaptezi sistemul de comunicare la celălalt (în funcție
de punctul său de vedere), generezi mult mai multă empatie. Acest lucru se realizează prin respect,
folosind moduri similare de a vorbi, parafraza și cu alte tehnici pe care le poți dezvolta printr-un plan de
acțiune.

3. Deschidere

Cu alte cuvinte… este vorba să nu vrei să ai dreptate. A dori să ai dreptate (chiar și atunci când crezi că
ai) este doar ego, mândrie și nu îți permite să te conectezi.

S-ar putea să gândești: „Dacă cedez totul, el mă va domina”. Dar asta este și frică și mândrie.
Comunicând empatic în timpul sesiunii de videochat nu te va domină nimeni, ci vei înțelege, vei
interacționa și putea rezolva eventualele divergențe astfel încât sesiunea să decurgă cât mai bine posibil.
Avantaje

Avantajele comunicării empatice nu constau doar în rezolvarea conflictelor, există multe altele:

1. Îți permit să trăiești viața pe care ți-o dorești

Modul tău de a comunica este o reflectare a modului tău de a gândi și de a vedea viața. Dacă mesajele
pe care le oferi se schimbă, se schimbă și acea abordare, acțiunile tale. Vei avea parte de mai mulți
clienți, vei câștiga mai mult și viața ți se va schimba în bine.

2. Îți va îmbunătăți relațiile personale

Cu prietenii, partenerii, colegii, partenerii, clienții sau copiii.

3. Vei scăpa de mult stres

Marea majoritate a stresului pe care îl simțim în viața noastră de zi cu zi provine din faptul că nu putem
să ne înțelegem sau să ne facem înțeleși.

4. Te va ajuta în dezvoltarea personală sau profesională

Capitolul 2, Empatia şi comunicarea interpersonală, aduce în discuţie

metacomunicarea aşa cum este ea descrisă în pragmatica comunicării umane, pune în

legătură acceptarea metacomunicării cu verbalizarea înţelegerii empatice, respectiv

respingerea metacomunicării cu barierele de comunicare. Metacomunicarea „aşa mă văd

eu în relaţie cu tine în această situaţie”, exprimată fie verbal, fie cel mai frecvent

nonverbal, apare din nevoia de clarificare, definire sau redefinire a relaţiei cu alteritatea

şi în consecinţă a identităţii proprii. Abilitatea metacomunicării este oarecum similară cu

asertivitatea atât de importantă în asistenţa socială şi psihoterapeutică. Asertivitatea se

referă la abilitatea de a numi şi exprima onest sentimentele şi semnificaţiile experienţelor

trăite în relaţie cu partenerul de comunicare, fără nici-o urmă de violenţă sau seducţie.

Abilitatea de a comunica despre comunicare se dezvoltă în relaţiile în care este prezentă

înţelegerea empatică şi comunicarea sau verbalizarea acestei înţelegeri. Prin urmare,

verbalizarea înţelegerii empatice contribuie la dezvoltarea unei forme înalte a conştiinţei

de sine şi a altora. Atitudinea empatică este ilustrată şi discutată, cea de respingere a

alterităţii este în plus clarificată. Sursa acceptării oneste a alterităţii am găsit că este

confirmarea şi acceptarea persoanei în filosofia dialogului. În final am analizat relaţia

dintre mesajele de neacceptare a alterităţii, barierele de comunicare şi violenţa

emoţională, dintre escaladarea barierelor, amplificarea discrepanţelor în punctuaţia

secvenţelor interacţionale şi agravarea conflictelor între persoane, grupuri şi comunităţi

diferite. Cercurile vicioase ale comunicării pot fi rupte doar dacă însăşi comunicarea

devine subiectul comunicării, partenerii comunicării exersează decentrarea şi dezvoltă

abilitatea de a comunica despre propria lor comunicare.

Capitolul 3, Conceptul de empatie în filosofie şi psihoterapie, explorează

semnificaţiile conceptului de „empatie”, evoluţia acestora în diferite domenii de

10

cunoaştere şi contexte de comunicare, chiar dacă unele dintre semnificaţiile ei se

dezvăluie şi în alţii termeni decât cei consacraţi. Cele mai pregnante interpretări ce

gravitează în jurul conceptului de empatie, faţă de care îmi raportez înţelegerea în acest

demers hermeneutic, provin din psihoterapia rogersiană. Scopul empatiei în psihoterapia

rogersiană este unitatea interioară, autenticitatea fiinţei umane, congruenţa între mesajele

analoge şi cele digitale, între experienţa actuală şi percepţia sau imaginea de sine.

Congruenţa, acceptarea şi empatia sunt explicitate şi ilustrate, iar relaţia dintre aceste

condiţii este analizată în contextul relaţiei psihoterapeutice. Tot aici analizez diferenţele

şi relaţiile dintre empatie, simpatie, proiecţie şi identificare în filosofia antică,

fenomenologie şi programarea neurolingvistică. Proiecţia propriilor nevoi şi trăiri asupra

altuia, să te pui în pielea celuilalt ca să vezi cum te simţi tu acolo, subminează eforturile

de înţelegere empatică. Semnificaţia proiecţiei în psihoterapie se regăseşte şi în

fenomenologia empatiei, este aceeaşi doar că se regăseşte în alţi termeni: surogat,

atribuire prin asociere ideativă şi analogie. Nu întâmplător verbalizarea înţelegerii este

atât de importantă în psihoterapia rogersiană. Prin verbalizare permitem celuilalt să ne

semnalizeze imediat erorile de înţelegere pe care inevitabil le facem. Contrastul implicat

în ca şi cum este cheia înţelegerii conceptului de empatie atât în fenomenologie cât şi în

psihoterapia rogersiană. Din nefericire, acest contrast precum şi fenomenul proiecţiei au

trecut aproape neobservate şi insuficient clarificate atât în programarea neurolingvistică,

cât şi în cercetările contemporane de psihologie şi filosofie.

Ce este empatia?

Definițiile empatiei fac referire la o gamă largă de stări emoționale, însă specialiștii consideră că empatia
este capacitatea de a înțelege sau a simți ceea ce simte o altă persoană, din perspectiva acesteia. A te
pune în locul altcuiva poate fi dificil, mai ales când acesta suferă, dar este foarte util, căci permite
înțelegerea momentelor prin care persoana respectivă trece. Empatia este acea trăire care dă naștere
unei tendințe comportamentale de ajutorare naturală, spontană a celorlalți și exprimare a compasiunii.
La polul opus, ca trăire. se află indiferența.

empatie intre doi soti care se tin de mana

Tipuri de empatie

Empatie afectivă sau emoțională

Ea reprezintă capacitatea de a înțelege emoțiile altei persoane și de a răspunde în mod corespunzător la

acestea; persoana empatică devine îngrijiorată de bunăstarea celeilalte ființe și acest lucru poate duce la
sentimente de suferință personală.

Empatia somatică

Presupune o reacție fizică drept răspuns la situația cu care se confruntă celalalt – persoana empatică
experimentează fizic – în oglindă – trăirile persoanei din fața sa.

Empatia cognitivă

Este capacitatea de a înțelege starea mentală a altei persoane – a gândi așa cum gândesc alții.

Studiile arată că anumite zone ale creierului joacă un rol important în modul de a resimți sau nu
empatia. Acele persoane care au disfuncționalități în respectivele zone cerebrale pot experimenta,
adesea, dificultăți în recunoașterea emoțiilor celorlalti.

Beneficiile empatiei

Empatia permite construirea de relații cu ceilalți. Înțelegând ce gândesc și ce simt semenii noștri, suntem
capabili să răspundem corespunzător când situațiile o cer.

Empatia susține reglarea propriilor emoții. Ne permite să gestionăm sănătos ceea ce simțim, chiar și în
momentele foarte stresante, fără a fi copeșiți.
Empatia încurajează comportamentul de ajutorare a celorlalți, indiferent de situație. Empatia presupune
un ajutor dezinteresat.

Empatia este, într-o oarecare măsură, determinată genetic. Unii oameni sunt mai empatici decât alții, iar
capacitatea de a resimți empatie se moștenește. Studiile privind comportamentul empatic susțin că, în
general, femeile sunt mai empatice decât bărbații, cel puțin din punct de vedere cognitiv. În plus, un
aspect interesant este că nu doar de oamenii, ci și animalele resimt empatie. Cele mai empatice animale
sunt primatele, în special Bonobo, indiferent dacă sunt în sălbăticie sau în captivitate.

Trăsăturile oamenilor empatici

1. Sunt persoane foarte sensibile, emoțional deschise în mod natural și foarte buni ascultători.

Riscul implicat de această trăsătură este că sentimentele acestor persoane pot fi ușor rănite, iar o
persoana foarte sensibilă se pierde cu usurință în situații unde tăria de caracter este cerută.

2. Au capacitatea de a absorbi energia altor oameni.

Pentru că se pun cu ușurință în pielea celorlalți, empaticii resimt inclusiv sentimentele negative precum
mânia sau anxietatea, sentimente care, daca nu sunt „curățate”, devin obositoare și nocive pentru ei.

3. Sunt persoane ale grupurilor mici.

Empaticii nu se simt confortabil în mijlocul mulțimilor, ci copleșiti de acestea. Ei tind să fie mai degraba
retrași și preferă să se afle în preajma unei singure persoane sau în grupuri mai mici.

4. Sunt persoane intuitive.

Această trăsătură favorizează persoanele empatice, ajutându-le să descopere oameni pozitivi și să

construiască relații de substanță.

doua femei vorbesc pe canapea si se tin in brate

5. Au nevoie de momente de singurătate.

Pentru că tind să fie mereu disponibile pentru ceilalți, persoanele foarte empatice se pot simți epuizate
energetic, așa încât, din când în când, este foarte sănătos să aloce timp pentru ele însele, pentru a evita
supraîncărcarea emoțională.

6. Tind să fie copleșite într-o relație de cuplu.

O persoană foarte empatică ar putea ajunge să evite relațiile romantice, tocmai din cauza marii implicări
emoționale cerută de o asemenea relație. Poate apărea o frică de pierdere a propriei identități. Pentru a
evita acest lucru, trebuie bine și clar definit modul în care cuplul funcționează.

7. Sunt ținte pentru „vampirii energetici”.

Sensibilitatea excesivă a unei persoane empatice o face să devină o țintă ușoară pentru vampirii
energetici, al căror negativism îi seacă de energie și le poate da peste cap liniștea sufletească, făcându-i
să simtă că nu sunt demni de iubit și de prețuit.

8. Preferă să petreacă timp în natură pentru a se reîncărca.

Viața de zi cu zi se poate dovedi adesea copleșitoare pentru o persoană empatică, iar natura este locul
ideal pentru a se reîncărca emoțional și energetic și pentru a-și hrăni sufletul. Plajele sălbatice, pădurile
sau munții sunt locurile perfecte pentru regăsirea echilibrului.

9. Reacționează ușor la stimuli externi.

Persoanele empatice pot fi deranjate ușor de zgomote, mirosuri sau de persoane care vorbesc prea
mult.

10. Sunt generoase.

Pentru că persoanele empatice dau dovadă de o „inimă mare”, ele încearcă să îmbunătățească în orice
fel pot starea celorlalți, fie că vorbim despre un om al străzii, un copil care plânge sau un prieten
supărat.

Riscurile unei empatii puternice

Deși empatia este considerată o calitate valoroasă, ea poate ajunge o povară dăcă nu este bine
gestionată. Cum empaticul simte intens ceea ce simt ceilalți, el ajunge, într-un final, să fie copleșit de
suferință, anxietate sau de furie.

Empaticii au tendința de a prelua problemele celorlați ca fiind propriile probleme. Le este greu să
stabilească granițe și să spună „nu”, chiar și atunci când ceilalți cer prea mult de la ei. Se simt adesea
epuizați din punct de vedere energetic, după ce petrec mai mult timp în jurul oamenilor.

În plus, un nivel ridicat de empatie adesea interferează cu capacitatea de a lua decizii în mod rațional –
deciziile devin pur emoționale, cu ignorarea consecințelor pe termen lung ale comportamentului excesiv
de empatic. Anxietatea și stresul sunt și ele efecte ale unui comportament prea empatic.

Cum ne dăm seama dacă suntem empatici?

Ni se spune de către apropiați că suntem prea emotivi sau prea sensibili;

Dacă un prieten suferă, suferim și noi;

Sentimentele noastre sunt rănite prea ușor;

Grupurile mari ne seacă de energie și avem nevoie să petrecem o perioadă de timp singuri pentru a ne
reîncărca emoțional;
Ne deranjează zgomotele puternice, mirosurile sau persoanele care vorbesc prea mult;

Preferăm să mergem cu mașina proprie la un eveniment pentru a ne fi mai ușor să plecăm atunci când
vrem;

Măncăm în exces pentru a face față stresului emoțional;

Ne temem că o relație romantică ar putea să ne copleșească.

Dacă vă regăsiți în cel puțin trei situații dintre cele enumerate mai sus, înseamnă că sunteți, în mod clar,
o persoană empatică.

Pentru a putea prelua controlul asupra emoțiilor și a nu ne lăsa copleșiți de acestea, primul pas este să
recunoaștem că suntem o persoană empatică. Odată ce vă veți înțelege natura empatică, veți putea să
gestionați cu ușurință echilibrul emoțional.

batrana ajutata empati

Comunicarea empatică

Comunicarea empatică presupune a da celuilalt sentimentul că este ascultat și că gândurile și trăirile sale
sunt înțelese. Nu este deloc ușor să ne punem în locul celorlalți și sa înțelegem ceea ce simt ei, însă este
primul pas pe care îl putem face pentru a evita construirea de prejudecăți cu privire la ceilalți.

Cele mai multe dintre conflictele cotidiane, de orice natură, de la locul de muncă pânâ la relația de
cuplu, au loc loc din cauza comunicării defectuoase între interlocutori.

Acest lucru se întâmplă pentru că, atunci când suntem într-o conversație, se creează unul dintre
următoarele scenarii:

ne prefacem că ascultăm, dăm din cap din când în când, dar, de fapt, nu suntem atenți la ceea ce auzim;

ascultăm selectiv și alegem să răspundem doar la anumite fragmente din conversația respectivă.

În oricare dintre situațiile expuse mai sus, tindem să evaluăm ceea ce am auzit, punem întrebări, oferim
sfaturi din propria experiență și interpretăm cele auzite.

Situația ideală, dar și cea mai rar întâlnită, presupune să fim ancorați pe deplin în conversație și să ne
concentrăm atenția asupra tuturor celor spuse de interlocutor.

Pentru o comunicare empatică, este recomandat să fim în mod real receptivi la ceea ce are să ne spună
celălalt, să nu ne grăbim să facem presupuneri – adesea greșite – și nici să oferim sfaturi sau sugestii,
până când nu ascultăm tot.
Cel mai important este să ascultăm în mod activ, să încercăm să privim situația și din perspectiva
celeilalte persoane și să observăm chiar și ceea ce nu ne spune în mod direct – comunicarea non-verbală
(gesturi, mimică, postură, ticuri nervoase), dar si cea para-verbala (intonație, tonalitate afectivă,
cadență).

Comunicarea empatică ne ajută să ne creăm relații sănătoase cu ceilalți, să renunțăm la prejudecăți și să

devenim mai conștienți de acțiunile noastre.

Lipsa empatiei

Așa cum fiecare om este diferit, și reacțiile la situațiile sociale sunt cel mai adesea diferite. Există câteva
categorii de persoane care nu pot simți empatie:

Persoanele care suferă de autism: acestea dezvoltă alexitimie (în funcție de gravitatea tulburării
autistice), adică incapacitatea de a recunoaște și exprima emoții, atunci când vine vorba de sine și de
ceilalți;

Persoanele care suferă de psihopatii;

Persoanele care suferă de tulburare de personalitate borderline;

Persoanele care suferă de tulburare de personalitate narcisică;

Persoanele care suferă de tulburare de personalitate schizoidă;

Persoanele care suferă de schizofrenie;

Persoanele care suferă de tulburare bipolară;

Persoanele care trăiesc stari de depersonalizare.

În cazul agresorilor sexuali, studiile arată că aceștia au fost crescuți într-un mediu lipsit de empatie și au
suportat foarte probabil același tip de abuz, astfel că nici ei nu pot simți empatie pentru victimele lor.

Metode de gestionare a empatiei pentru a evita auto-vatamarea emotionala si nu numai

Setarea clară a limitelor

Acest lucru începe prin – dar nu se rezuma la – a controla atent timpul petrecut ascultând problemele
celorlalți. Este foarte importantă lecția lui „nu”: a învăța să limitez în mod sănătos afluxul de informație,
adesea negativă, ce vine înspre mine.

Petrecerea unui timp suficient de lung în natură

Timpul petrecut în natură are efecte vindecătoare pentru toți oamenii, cu atât mai mult pentru
persoanele empatice. Pentru că o persoana empatică este foarte sensibilă și reacționează intens și
prompt la mediul înconjurător, timpul petrecut în natură este modul ideal pentru relaxare și
reîncarcarea bateriilor. Fie că vorbim despre plimbări pe plajă, prin pădure, pe crestele munților sau prin
parc, este important să existe o alocare de timp pentru retragerea într-un cadru natural pentru o
anumită perioadă. Cu atât mai mult atunci când o persoană se simte copleșită sau epuizată din punct de
vedere emoțional.

empatie timp in natura

Practicarea tehnicilor de meditație

Diversele forme de meditație pot sprijini reconectarea cu sinele; concentrarea pe respirație calmează
mintea și corpul și aduce liniște.

Ignorarea gândurilor autocritice

Vocea interioară trăiește în mintea noastră, a tuturor, pândind orice ocazie spre a declanșa critica.
Persoana empatică, având o sensibilitate mai înaltă, este foarte vulnerabilă la gânduri autocritice
precum „De ce te simți epuizat tot timpul? Ești prea sensibil.”

Apelarea la un psihoterapeut

Dacă apare sentimentul de a fi coplesit de problemele celorlați și epuizarea se instalează, este indicat a
vorbi cu un psihoterapeut. Ședințele de psihoterapie individuală sprijină buna cunoaștere de sine și
gestionarea sănătoasă a calității numită empatie, așa încât ea să nu devină defectul numit empatie.

3.13. Empatia în comunicare ca empatie

Există mai multe condiții de bază pentru comunicarea empatică.

Abilitatea de a auzi un partener, observând ceea ce se spune și cum.

Prezența atitudinilor pozitive față de interlocutor.

Dezvoltarea atenției, memoriei și caracteristicilor imaginației.

Este bine să vorbim cu un interlocutor sensibil care împărtășește emoțiile și experiențele noastre.

Dezvoltarea abilităților empatice este determinată de:

condițiile în care o persoană este crescută;

numărul de legături de comunicare semnificative ale unei persoane din familie;

tradițiile culturale ale mediului în care o persoană a crescut.

Cum se dezvoltă empatia în procesul de creștere? În perioada de până la 6 luni, predomină comunicarea
emoțională cu mama. Copilul reacționează la manifestările emoționale ale părinților, le imită, le imită
expresiile faciale, sunetele de vorbire, fără să-și dea seama de semnificația lor.

În 5 - 7 ani, copilul în jocurile de poveste îmbogățește ideile despre viața adulților. Împreună cu colegii
lor, copiii prezintă situații din viața părinților, încercând să o înțeleagă.

Odată cu dezvoltarea gândirii și a vorbirii, descentralizarea propriului "eu" se desfășoară din ce în ce mai
mult "în interior", în tăcere. Copilul își pierde rolul în imaginația sa, dând eroilor experiențe
concomitente. Se preia materialul pentru stadializare:

Calitățile empatice se dezvoltă mai intens, mai bogate și mai diverse, cu cât adolescentul are mai multe
idei despre alte persoane, iar cunoașterea altora este legată de cunoașterea de sine.

Un mare ajutor în predarea înțelegerii empatice poate fi capacitatea de a "citi" expresii faciale, gesturi,
poziții, aspect, strângere de mână, mersul interlocutorului.

Reflectarea sentimentelor este cea mai utilă în situațiile de conflict. Dacă putem să arătăm unei
persoane că înțelegem sentimentele sale, "intensitatea acuzatorie" a discursului său va scădea, probabil,
în jos.

Reflecția sentimentelor ajută și vorbitorul: este mai bine și mai conștient de propria stare emoțională,
care este începutul depășirii crizei.

Reguli pentru reflectarea sentimentelor.

1. Când se reflectă sentimentele, accentul nu se pune pe conținutul mesajului, ci pe starea emoțională a

interlocutorului. Această diferență nu este întotdeauna ușor de înțeles, dar este de o importanță
fundamentală. Comparați cele două fraze: "mă simt ofensat" și "cred că sunt ofensat".

Puteți înțelege sentimentele interlocutorului în diferite moduri:

prin exprimarea unei persoane, gesturi, intonarea interlocutorului;

după el, reflectând sentimentele.

Uneori este mai valoros să înțelegi și să rămâi tăcut, decât să te urci în suflet cu "înțelegerea" ta.

Un mare ajutor în predarea înțelegerii empatice poate fi capacitatea de a "citi" expresii faciale, gesturi,
poziții, aspect, strângere de mână, mersul interlocutorului.

Situația. Mama, întâlnindu-și fiica, Seryozha (șapte ani) de la școală, a văzut că se tremura de necazurile
care s-au întâmplat. Mama a spus: "Voi închide fereastra, altfel te temi de vântul rece". De îndată ce
fereastra era închisă, tremurul se opri.

Ce sa întâmplat?

Soluția. Această situație arată un exemplu de expresie a empatiei de la mama mea. În plus, în acest caz,
un mecanism psihologic precum crearea unei "ancore" de tipul unui reflex conditionat a fost clar
manifestat. Cuvintele mamei i-au legat tremurul (cauzat de necazurile experimentate) cu aerul rece din
fereastră și au format așa-numita "ancoră". Și imediat ce fereastra a fost închisă, de îndată ce "cauza" a
fost eliminată - tremurul a dispărut imediat, deși nu s-au întâmplat în mod obiectiv, din cauza acestor
schimbări semnificative ale temperaturii aerului etc. Ancorarea, înlocuind adevărata cauză a tremurării
unui altul, a reușit să "înșele" trupul fiului său. După aceea, mama mea putea comunica calm cu fiul ei,
descoperind motivele necazului.

Situația. Copiii ne prind imediat starea de spirit proastă. Îngrijorați de părinții lor, adesea se învinuiesc
pentru starea de spirit a adulților.

Cum este preferabil să acționăm în această situație?

Soluția. Cuvintele sincere cu privire la sentimentele pe care le experimentăm îl vor ajuta pe copil să
înceteze să-și facă griji excesiv, să se simtă încrezători: "Dacă părinții tăi pot avea gânduri sumbre,
înseamnă că este normal să apară și ele din când în când". Dar copilul nu are nevoie de detalii, altfel
există riscul formării anxietății, fricii și tendinței de depresie.

Chiar și în cazul în care se confruntă cu un declin al spiritului, părinții sunt capabili să transmită
optimismul copiilor - nu atât de mult pe propria lor, ca pe viitorul lor. "Știu că poți să fii fericit și să
reușești în viață" - doar cuvinte atât de încurajatoare, combinate cu manifestări de sprijin, dragoste și
dorință de a asculta în viața de zi cu zi, dau copilului încredere în ei înșiși și în viitorul lor.

Situația. Dima în familie este singurul copil. Îi ascultă cu plăcere mamei sale, care îi spune adesea despre
dragostea mamei sale și despre cât de bun este. În astfel de momente el are gândul: "Ea este o mamă și
mă vrea bine." Dar când Dima se uită la mama ei, ea vede clar ochii deschiși și detașați, iar vocea ei îi
pare a fi severă și băiatul simte un fel de alarmă.

Cum influențează un astfel de comportament contradictoriu al mamei asupra personalității copilului?

Contradicțiile și discrepanța dintre cele spuse și demonstrat copilul simte și când urmăresc acțiunile și
acțiunile mamei. Inconsecvența comportamentul ei poate fi exprimat în faptul că, uneori, este calm și
iubitor, toată lumea înțelege și iartă totul, iar alteori - nervos, distant, nu a vrut să înțeleagă și să ierte.

Dima, acest comportament al mamei este înspăimântător. Nu înțeleg motivele, el se învinovățește: "Am
făcut ceva greșit, iar mama mea a încetat să mă iubească".

Atitudinea ambivalentă a mamei față de copil încetinește considerabil dezvoltarea sa personală. Acest
lucru afectează, de asemenea, formarea imaginii interioare a "I", precum și atitudinea față de sine.
Copilul nu știe cum să se evalueze: "Sunt bun sau rău?", "Inteligent sau prost?", "Puternic sau slab?".

Părinții ar trebui să dea copiilor o atitudine pozitivă, chiar dacă ei înșiși nu au întotdeauna suficiente
suflete.

Sarcină (pentru a distinge între intonația vorbirii). Pregătiți o fonogramă cu înregistrări ale acelorași
fraze cu diferite intonații care exprimă incertitudine, confuzie, agresivitate, indignare etc.

Sarcină (pentru a înțelege conținutul emoțional al textului tipărit). Pregătiți o foaie de hârtie, împărțită
în două părți.

În stânga trebuie să scrieți un text care să reflecte procesul de comunicare, pe dreapta - numele
sentimentelor exprimate în acesta.

Sarcina (în înțelegerea părții emoționale a discursului oral). Observați din exterior comunicarea și
încercați să definiți colorarea emoțională a declarațiilor participanților la dialog.

Situația. Evaluând acțiunile copilului, îi puteți spune: "Vă cunosc, am fost sigur că ați face bine" sau:
"Știind tu și abilitățile tale, cred că ai putea să o faci mai bine".
Care dintre aceste afirmații ar trebui să fie preferată? Care este diferența dintre semnificația lor
psihologică?

Soluția. Tratamentul primului tip oferă sprijin psihologic, în timp ce al doilea exprimă dezamăgirea.
Pentru dezvoltarea normală, un copil are adesea nevoie de sprijin psihologic. Pentru ao face, aveți
nevoie de:

să se bazeze pe punctele forte ale personajului, psihicul copilului;

Să-l ajute să împartă sarcinile mari în cele mici, cu care să poată face față;

să creeze situații de succes garantat;

exercită credința în copil;

să arate satisfacție față de copil;

Afișați optimismul. Din punct de vedere psihologic, puteți sprijini copilul:

în cuvinte, de exemplu: "frumos", "îngrijit", "continuă" etc .;

cu afirmații precum: "Îmi place cum lucrezi";

atingând umărul, brațul, îmbrățișarea ușoară etc .;

acțiuni comune;

o expresie a unei persoane, un zâmbet, un buzunar și altele asemenea.

Când comunicați cu un copil, respectați anumite reguli, aplicând ascultarea empatică.

Afișați interesul pentru problemele sale. Accentuați acest interes asupra expresiilor faciale, gesturilor,
exclamațiilor etc. Nu utilizați evaluări prejudiciabile date de un străin copilului.

Evidențiați locația lui cu un zâmbet.

Ascultați copilul, nu vă distrați. Concentrează-ți toată atenția asupra ei.

Lăsați copilul să vorbească. Nu vă grăbiți, dați-i timp să vorbească liber.

Nu stresați cu toată aparența că copilul este dificil de ascultat.

Nu acordați consultanță și evaluări fără solicitarea sa.

Căutați sensul adevărat al cuvintelor copilului. Amintiți-vă că cuvântul vorbit este completat cu nuanțe,
care se manifestă prin schimbarea tonalității și colorării vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor, a
mișcărilor, a înclinării capului și a corpului.

Arătați-i copilului că este auzit și că semnificația celor de mai sus este înțeleasă.

Exerciții pentru dezvoltarea empatiei.

Întrebați despre:
ceea ce este necesar pentru viața mărului (pământ, apă, albine, polenizați florile etc.);

care este necesar în viața unei persoane (prieteni care îl pot înțelege etc.).

Dă-i copilului că este un fel de animal, ca un câine. Cere-i să compună povestea în numele câinelui. În
acest caz, pentru a ajuta copilul să ofere astfel de întrebări.

Câinele are o casă?

Cine o hrănește?

Are întotdeauna mâncare?

De ce un câine are nevoie de o persoană de la care trăiește?

De ce oamenii au nevoie de un câine?

Lăsați copilul să se gândească la felul în care câinele comunică cu persoana care are grijă de el.

Cum te invită să joci?

Cum se simte singur?

Cum arată ea că este o prietenă bună?

Discutați cu copilul despre motivul pentru care oamenii au nevoie de animale de companie și cei - în noi.
Puneți următoarele întrebări.

Animalele experimentează sentimente?

De ce sunt oamenii responsabili de animale?

Ce dau animalelor oamenilor?

3. Discutați despre familia copilului, pe care fiecare membru are nevoie.

Ce nevoie are Papa (locul de muncă, mama, bunica, fiul etc.)?

Ce are nevoie mama ta (locul de muncă, tatăl, fiul, bunica etc.)?

Ce are nevoie fiul (în mâncare, în îngrijirea mamei, tatălui, bunicii, în școală etc.)?

4. Aruncând mingea, cereți-i copilului să spună bine

cuvinte care sporesc spiritele oamenilor și ajută în probleme.

Baza psihologică a relațiilor umane este empatia emoțională, care este o combinație de experiență,
simpatie și impuls la acțiune.
Tipuri de empatie

Empatia cognitivă

Aceasta este abilitatea de a înțelege ce gândește sau cum se simte o persoană, dar nu implică niciun
angajament emoțional. Managerii pot să o găsească utilă ca să înțeleagă cum se simt membrii echipei și
să aleagă apoi un stil de conducere adecvat situației.

Empatia cognitivă este o capacitate mai ales rațională, intelectuală și neutră din punct de vedere
emoțional. Acest lucru înseamnă că unii oameni pot să o folosească în scopuri negative, de exemplu
pentru a manipula persoanele vulnerabile din punct de vedere emoțional.

Citește și 4 abilități „soft” pe care orice manager trebuie să le aibă

Empatia emoțională

Aceasta este abilitatea de a împărtăși sentimentele unei persoane și de a o înțelege la un nivel mai
profund. Uneori ea se numește „empatie afectivă” deoarece afectează sau schimbă persoana care o
simte.

Pentru unele persoane, empatia emoțională poate să fie copleșitoare. În domeniul medical pot exista
mai multe cazuri de copleșire din cauza naturii vulnerabile a oamenilor. Persoanele cu tendințe
empatice puternice se pot scufunda în problemele sau durerea altor persoane, uneori afectându-și
propria bunăstare emoțională. Acest lucru este valabil mai ales dacă nu se simt în stare să rezolve
situația.

Empatia compasională

Empatia compasională este cea mai activă formă de empatie. Aceasta implică nu numai preocuparea
pentru o altă persoană și împărtășirea durerii emoționale, ci și luarea de măsuri practice pentru a o
reduce.

Citește și 5 strategii pentru a construi o echipă medicală puternică

Importanța empatiei la locul de muncă

La locul de muncă, empatia se traduce printr-un profund respect pentru colegi și o bună comunicare din
partea conducerii care arată că îi pasă de angajați și nu doar comunică reguli și proceduri. Atunci când
empatia dispare, organizația nu poate să funcționeze coerent.
Multe dintre companiile medicale și-au îndreptat privirea, în ultimii ani, către menținerea unui echilibru
între viața profesională și cea personală. De aceea, când încearcă să gestioneze diversele probleme,
managerii trebuie să aibă în vedere o implicare a empatiei.

În perioada pandemiei, empatia între colegi a fost cu atât mai importantă. Având în vedere toate
provocările pe care oamenii au trebuit să le îndure și nivelul de expunere din domeniul medical, spiritul
de înțelegere și de colegialitate a contat enorm pentru ca fiecare companie medicală să poată merge
mai departe. Unii dintre angajați s-au îmbolnăvit, așa că cei sănătoși au trebuit să le preia din
responsabilități și să înțeleagă situațiile prin care treceau colegii lor. La fel a fost și în cazul managerilor
care au trebuit să le explice colegilor lor situații dificile.

Cum să comunici empatic

Acordă atenție

Ascultă cu atenție ceea ce încearcă să îți spună cineva. Folosește-ți urechile, ochii și instinctele pentru a
descifra întregul mesaj pe care îl comunică. Începe cu ascultarea cuvintelor și frazelor cheie pe care le
folosește, mai ales dacă le repetă. Apoi, ce îți transmit tonul sau limbajul corpului? Este persoana
furioasă, rușinată sau speriată, de exemplu?

Ia în considerare și alte perspective

Când asculți, păstrează-ți mintea deschisă și nu pune prea mult accent pe propriile supoziții sau
convingeri. Chiar dacă ai o diferență de opinie, nu este momentul potrivit să începi o dezbatere. Asigură-
te că ești respectuos și asculți. Dacă ai îndoieli, pune mai multe întrebări. Dacă o situație nu este reală
sau nu este gravă, persoana va ceda și își vei da seama că nu spune adevărul.

Citește și Sfaturi eficiente pentru a actiona in situatii de criza

Acționează

Nu există aceeași metodă sau o cale de urmat ca să fii empatic cu angajații. Depinde de la situație la
situație. Totuși, empatia nu se referă la ceea ce dorești tu, ci la ceea ce cealaltă persoană dorește și are
nevoie, așa că orice acțiune pe care o întreprinzi sau o sugerezi trebuie să îi fie de folos.

Empatia nu este doar pentru momentele mai dificile ale echipei. Poți să o folosești pentru vedea lumea
dintr-o varietate de perspective. O poți folosi tot timpul, în orice situație și vei vedea că actele aleatorii
de bunătate luminează ziua oricui.
Concluzie

Empatia este capacitatea de a recunoaște emoțiile și de a împărtăși perspective cu alte persoane. Este
una dintre cele cinci componente cheie ale inteligenței emoționale și ajută la construirea încrederii și la
întărirea relațiilor, chiar și la locul de muncă, și mai ales dintr-o poziție mai mare.

Pentru a utiliza empatia în mod eficient, acordă-i colegului tău de muncă toată atenția, căutând indicii
verbale și nonverbale care să te ajute să înțelegeți pe deplin situația sa. Lasă deoparte propriile ipoteze,
recunoaște sentimentele colegului tău, permite o conexiune emoțională, apoi ia măsuri pozitive.

Angajezi specialiști medicali? Înregistrează-ți compania aici, spune-ne ce posturi libere ai, iar noi te
conectăm cu candidați calificați.

Comunicare | Harta Mentala,

Empatia si Ascultarea
Empatica
Ce este?

Este o structură congnitivă prin intermediul căreia persoana realizează

sortarea informațiilor, conectarea acestora cu alte informații din
categorii similare, etc.

Când folosim hărţile mentale ?

În orice proces de comunicare în care suntem implicați.

Exista un tipar al hărţilor mentale ?

Tipare sunt diferite de la persoana la persoana și de asemenea sunt

diferite pentru fiecare persoană în diferite momente ( se schimbă, se
adaptează în funcție de nevoi mentale actuale).

Ce legătură are harta mentală cu comunicarea?

Comunicarea eficientă presupune împărtășirea aceluiași sens al
mesajului, deci potrivirea celor două hărți mentale (ale emițătorului și
receptorului) astfel încât să rezulte același sens.

Empatia

Empatia este una din condițiile necesare și suficient care facilitează

comunicarea. Empatia presupune acceptarea necondiţionată a ideilor,
sentimentelor, credinţelor celuilalt, chiar dacă acestea sunt diferite de
propriile modele de referinţă, de modul subiectiv de a privile informaţii.

Empatia presupune a te pune în postura celuilalt, fără însă a pierde

contactul cu propria persoană.

Empatia presupune “rezonanta” cu celalalt

Răspunsuri non empatice Răspunsuri empatice

Te simți… Poate că…

Din punctul tău de vedere… Mă întreb dacă…
După tine… Nu știu dacă am înțeles bine dar…
Dacă aș fi în locul tău… Nu sunt sigur ca am înțeles bine dar…
Ție ți se pare că… Corectează-mă te rog dacă greșesc dar…
Gândeşti că… E posibil ca…
Crezi ca… Poate ca tu gândești că…
Îmi pui că… Am impresia că vrei să spui că…

Ascultarea activă (empatică)

 Receptorul este pregătit să asculte-acest lucru se transmite

atât verbal (am la dispoziție un sfer de oră numai pentru
dumneavoastră, vă ascult) sau nonverbal (adoptarea unei posturi,
deschise; centrarea atenției pe celalalt, etc).
 Receptorul menține contactul vizual cu interlocutorul, încuviințează,
manifestă interes, confirma prin mișcări ale capului faptului că a
 înțeles mesajul, menține o poziție deschisă, transmite
interlocutorului expresii ale empatiei (un zâmbet pentru a confirma
înțelegerea, un sunet aprobator)
 Receptorul pune întrebări pentru a-și confirma înțelegerea corectă a
mesajului dar nu întrerupe interlocutorul decât atunci când acest
lucru este posibil (nu îl face pe interlocutor să își piardă, nu întrerupe
brusc ideile); parafrazează ceea ce spune interlocutorul
 Receptorul luptă pentru a evita distragerile și rezuma mental din
timp în timp receptorul se centrează pe conținut; cântăreşte faptele
evidente; nu judecă nu evaluează până nu înțelege, în totalitate
ascultă modulațiile vorbitorului, tonalitatea vocii, este atent la ritmul
respirației acestuia și încearcă să se adapteze la ele.

Erori in ascultarea activa

A. Exagerarea Chiar îl urăşti pe seful tău

b. Redimensionarea Hai că nu e așa de rău precum pare

c. Adăugarea Uneori iţi vine sa ii spui cate una

d. Omisiunea te-ai sculat tu cu fata la cearceaf astazi

e. Anticiparea probabil că iți dorești că seful tău să fie dat afară

f. Ramanearea in urma ieri spuneai ca ”

g. Analizare a – ești stresat pentru că crezi că seful tău

h. Repetarea de tip “papagal ” repetarea cuvântului cu cuvântul a

informațiilor

Ce este empatia?

Termenul de „empatie” este unul foarte larg si se refera la reactiile emotionale si cognitive pe care o
persoana le are fata de experientele pe care le observa la o alta. Pe scurt, se refera la capacitatea de a te
pune in pielea sau papucii celuilalt.
Empatia joaca un rol important in interactiunile psihologice si sociale, de aceea este un subiect de studiu
de mare interes pentru psihologi si cercetatorii din neurostiinte.

Empatia nu se refera doar la a fi capabil de a simti suferinta cuiva (empatia afectiva), ci si la a vedea
situatia din punctul de vedere al persoanei in cauza si de a gandi ce actiuni ar putea-o face sa se simta
mai bine (empatia cognitiva).

Empatia nu este o trasatura innascuta, insa suntem programati genetic sa invatam sa fim empatici.
Foarte mult contribuie factorii de mediu si educatia in dezvoltarea empatiei, in special a empatiei
cognitive (cele doua tipuri de empatie sunt descrise mai jos). Primele semne de empatie apar in
copilarie, apoi se dezvolta pe durata copilariei mari si a adolescentei.

Empatia este o trasatura despre care se considera ca ar avea si un important rol in evolutia speciei
noastre. A putea sa te pui in pielea celuilalt, sa ii intelegi perspectiva si sa poti avea reactii emotionale
fata de ceea ce acesta iti spune sau experimenteaza ajuta la conectarea dintre oameni, la cresterea
probabilitatii de a-i ajuta pe ceilalti si de a le arata compasiune. Tot din perspectiva evolutionista, o alta
teorie este ca dezvoltarea empatiei ar avea la baza un motiv egoist, si anume folosirea celorlalti ca pe un
fel de „antena sociala” pentru detectarea pericolului; din acest punct de vedere, dezvoltarea
sensibilitatii la semnalele din partea celorlalti ar fi putut fi salvatoare de vieti.

empatia-tipuri

Empatie versus simpatie

Desi par similare, exista o diferenta intre cele doua concepte. Conform Encyclopedia of Social
Psychology, empatia se refera la a intelege experienta unei alte persoane ca si cum ai trai tu insuti ce
experimenteaza ea, insa fara sa se intample in realitate acest lucru. In empatie, persoana poate face clar
distinctie intre sine si celalalt.

Cand vorbim de simpatie, ne referim la afectiunea, atasamentul, sentimentele pozitive pe care le avem
fata de cineva. Spunem ca cineva ne este simpatic sau ca avem o simpatie fata de acea persoana.

In cazul simpatiei, persoana este atinsa/afectata emotional de ce traieste celalalt, iar reactia sa este de a
incerca sa-i diminueze sau sa-i previna suferinta. Simpatia implica o „impartire” a suferintei, persoana
care simpatizeaza cu cineva imparte durerea si sufera alaturi de celalalt, in timp ce in empatie apare o
„detasare implicata”.

Tipuri de empatie

Psihologii fac distinctia intre doua tipuri diferite de empatie: empatia afectiva (empatia emotionala) si
empatia cognitiva. Empatia nu se refera doar la a fi capabil de a simti suferinta cuiva (empatia afectiva),
ci si la a vedea situatia din punctul de vedere al persoanei in cauza si de a gandi ce actiuni ar putea-o
face sa se simta mai bine (empatia cognitiva).

Empatia afectiva

Empatia afectiva se refera la a avea o reactie emotionala fata de ce spune sau traieste cealalta persoana
(simtim la randul nostru anumite emotii sau senzatii legate de ceea ce spune sau traieste aceasta).

Empatia afectiva are trei componente:

trairea acelorasi emotii ca persoana fata de care aratam empatie;

suferinta personala, resimtita ca raspuns la perceperea dificultatilor celuilalt;

compasiunea fata de cealalta persoana.

Empatia cognitiva

Inseamna a intelege perspectiva celeilalte persoane, a putea sa te pui in pielea ei. Se refera la cat de
bine o persoana poate percepe si intelege starile emotionale pe care altcineva le are.

Cum functioneaza empatia?

Specialistii din domeniul neurostiintelor sociale au propus doua teorii pentru a explica modul in care
empatizam cu ceilalti. Acestea sunt teoria simularii si teoria mintii.

Teoria simularii

Conform acesteia, empatia este posibila pentru ca, atunci cand vedem o alta persoana exprimand o
emotie, „simulam” sau reproducem acea emotie, pentru a ne da seama cum se simte. La nivel neuronal
se considera ca asa numitii „neuroni in oglinda” sunt implicati in capacitatea noastra de a putea simti
ceea ce simte si celalalt. Acesti neuroni se activeaza atunci cand observam si experimentam emotii.

Teoria mintii

Conform acestei teorii, procesele noastre cognitive ne ajuta sa ne explicam starile mentale ale celorlalti
si sa dezvoltam teorii despre comportamentul lor, astfel incat sa putem sa prezicem sau sa explicam
actiunile si reactiile lor.

Intre cele doua teorii nu exista un consens, insa se presupune ca empatia si mecanismele empatiei sunt
foarte complexe si implica atat reactii emotionale, automate, cat si procese mentale complexe.

Empatia este o abilitate care continua sa fie studiata, de aceea probabil ca viitoare studii vor aduce mai
multe informatii privind modul in care functioneaza aceasta.
empatia-dezvoltare

Trasaturile persoanei empatice

A fi empatic cu cineva inseamna a avea capacitatea de a intelege ce simte o alta persoana, de ce simte
astfel si ce anume poti face care sa o ajute, sa o aline.

O persoana empatica incearca sa vada si sa inteleaga lucrurile prin ochii celuilalt, mai exact prin filtrele
lui si prin modul lui propriu de a privi lumea. Este atenta la nevoile celorlalti si tine cont in actiunile sale
de efectele pe care acestea le-ar putea avea asupra lor.

Beneficiile empatiei

Asa cum mentionam mai sus, empatia ajuta la conectarea dintre oameni, la cresterea probabilitatii de a-
i ajuta pe ceilalti si de a le arata compasiune. Persoanele cu un nivel ridicat de empatie, conform
studiilor de specialitate, este mult mai probabil sa ii ajute pe cei in nevoie, chiar si pe cei care sunt in
categorii stigmatizate.

Empatia ne ajuta sa ne intelegem unii pe altii, sa rezonam cu emotiile si perspectivele celorlalti. Empatia
este o abilitate care sustine sanatatea mintala si starea de bine; de asemenea, este un element
important in relatii, pentru ca ne ajuta sa intelegem nevoile, perspectivele si intentiile celorlalti.

Empatia este foarte importanta si la locul de munca. Studiile arata ca angajatii ai caror manageri arata
empatie au mai putine probleme de sanatate si un nivel mai ridicat al starii de bine. Liderii empatici
stimuleaza o performanta mai mare a angajatilor lor, pentru ca angajatii au o mai mare incredere in ei si
in faptul ca interesele lor vor fi luate in considerare.

Cum putem dezvolta empatia?

Empatia afectiva se dezvolta inca din primele luni de viata; bebelusii percep emotiile parintilor si ale
adultilor care ii ingrijesc si cu ajutorul neuronilor in oglinda, exprima si ei aceste emotii.

Empatia cognitiva incepe sa se dezvolte mai tarziu pe parcursul copilariei, in jurul varstei de 3-4 ani; in
aceasta perioada se dezvolta si „teoria mintii”, adica intelegerea de catre cei mici a faptului ca ceilalti
traiesc si exprimenteaza lucrurile diferit de cum o fac ei. Empatia isi continua dezvoltarea si in perioada
copilariei mari, varstei scolaritatii si adolescentei. Iar studiile arata ca factorii sociali si culturali isi pun
puternic amprenta asupra empatiei. S-a observat ca avem tendinta de a arata empatie in special catre
cei pe care ii percepem ca fiind similari noua si suntem mai putin empatici fata de cei din afara familiei,
comunitatii, etniei sau rasei din care facem parte.

Specialistii considera ca ne putem cultiva empatia si putem deveni mai empatici.

lipsa-empatie

Cum putem sa ne dezvoltam empatia:

Practicarea ascultarii active ne ajuta sa devenim mai empatici. Ascultarea activa inseamna ascultarea cu
interes si fara intrerupere a celeilalte persoane; a acorda atentie la mesajul verbal si la ce transmite non-
verbal (prin mimica, gesturi, pozitia corpului), cu incercarea de a o intelege, chiar daca nu suntem de
acord cu ideile sau convingerile ei.

De asemenea, sa avem rabdare sa ascultam pana la capat; sa punem intrebarile necesare pentru a ne
lamuri si pentru a intelege cat mai bine situatia sau problema celuilalt, pentru a nu trage concluzii
pripite. Suntem mai putin empatici atunci cand consideram ca daca e persoana sufera e pentru ca
merita ceea ce traieste.

Sa ne imaginam activ ce ar putea sa experimenteze oamenii in anumite situatii sau confruntati cu

anumite probleme s-a observat ca ne poate creste nivelul de empatie.

Implicarea in actiuni de voluntariat ajuta de asemenea la dezvoltarea empatiei. Cei care petrec mai mult
timp cu persoane diferite de ei tind sa fie mai empatici fata de acestea. Implicarea in astfel de actiuni
umanitare ofera contextul potrivit pentru a afla diferite povesti de viata

Studiile din neurostiinte au aratat faptul ca meditatia ne ajuta sa cultivam anumite stari cerebrale care
cresc nivelul de empatie. Este vorba in special de meditatia care pune accentul pe exprimarea iubirii si
bunatatii fata de ceilalti.

Cititul cartilor de fictiune este o alta activitate care poate creste nivelul de empatie, prin faptul ca
expunerea la povestile, emotiile si intentiile personajelor ne antreneaza in a vedea noi perspective fata
de ale noastre.

Lipsa empatiei

Pana la varsta adulta, sub influenta factorilor genetici, sociali si culturali, majoritatea persoanelor invata
sa fie empatice, intr-o anumita masura. Lipsa empatiei este de obicei un indicator al unei tulburari, cum
ar fi tulburarea de personalitate antisociala sau tulburarea de personalitate narcisica.

Referinte:

(1) Empathy – https://greatergood.berkeley.edu/topic/empathy/definition

(2) The Psychology of Emotional and Cognitive Empathy – https://lesley.edu/article/the-psychology-of-

emotional-and-cognitive-empathy

(3) An Overview of Empathy – https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5571783/

(4) Empathy – https://www.psychologytoday.com/intl/basics/empathy

(5) The Science of Empathy – https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/2374373517699267

Empatia este un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândit prin
transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea
modului în care celălalt interpretează lumea. S.Mărcuș

Empatia este capacitatea ce se clădeşte pe baza conştientizării de sine emoţionale, este fundamentul
„capacităţii de înţelegere a celorlalţi”, cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile emoţii, cu atât
suntem mai capabili să interpretăm sentimentele altora

Empatia după Goleman:

Să cunoști sentimentele altei persoane;

Să simți ce simte acea persoană;

Să reacționezi cu compasiune la durerea ei.

Rolul Empatiei

cunoaşterea psihologică a altuia;

înţelegerea şi predicţia comportamentului altuia;

facilitarea comunicării interpersonale;

facilitarea adaptării sociale prin elaborarea unei strategii proprii de comportament a individului prin
adaptarea propriilor aspiraţii şi aşteptări la aşteptările şi comportamentul celorlalţi;

atingerea performanţei în profesie şi a eficienţei sociale;

Ca să înțelegem mai bine empatia să ne gândim cum ar fi o persoană fără empatie:

Nu ar lua în considerare sentimentele și trăirile celorlalți

În mare parte acțiunile ar fi bazate doar pe scopurile personale

Contactul cu ceilalți ar fi superficial

Contactul cu sine ar fi precar

Vocabularul emoțional ar fi foarte sărac

Multe din acțiunile sale ar aduce suferință celorlalți

În mare parte ar folosi celelalte persoane ca unelte în ași îndeplini scopurile

Va fi doar concentrat pe sine și propria grandoare

Diferențele dintre empatie și simpatie

Empatia se referă, la capacitatea noastră de a simți emoțiile unei persoane însă simpatia se referă la
dorința noastră de a diminua suferința cuiva, de a încerca să găsim partea pozitivă a unei experiențe.

Imaginează-ți pe cineva care vine la tine și spune:

„Nu știu ce să fac. Eu nu pot face față la acest lucru. Mă dărâmă”.

Dacă ai fi părintele sau managerul său, care dintre următoarele două răspunsuri l-ai prefera?

A: Oh, sărmanul de tine. Este evident prea mult pentru tine. Lasă-mă să te ajut. O să văd dacă pot găsi o
modalitate de a te elibera de această problemă.

B: Pari foarte îngrijorat. Să ne uităm împreună unde apare mai exact dificultatea. Poate te pot ajuta să
descoperi cum poți finaliza asta.

Ambele răspunsuri arată compasiune și dorința de a ajuta, dar există o mare diferență.

Răspunsul A este o părere de rău față de acea persoană și încearcă să o salveze. Aceasta este ceea ce noi
numim SIMPATIE.

Răspunsul B este ceea ce noi numim EMPATIE. Vede ceea ce este mai bun în oameni – potențialul lor – și
vrea să îi ajute să-l vadă și ei înșiși. Acest răspuns îi ajută să se confrunte cu dificultățile lor. Acest
răspuns își propune să dezvolte încrederea în sine, determinare și simțul responsabilității.

Empatia nu înseamnă neapărat a lua măsuri pentru a schimba situația nenorocită a cuiva ci pur şi simplu
înseamnă a trăi profund ceea ce trăieşte altă persoană. Atunci când se stabilesc legăturile profunde la
nivel mental, pot apărea şi multe schimbări pozitive.

Empatia într-o carieră de succes înseamnă:

Un bun contact cu subalternii

Un bun contact cu superiorii

Un bun contact cu semenii și egali

Empatia sau atribuirea ?

Atribuirea este definită de F. Heider (1958) ca

” un proces prin care subiectul proiectează asupra obiectului percepţiei sale sociale-persoane, acţiuni,
situaţii psihosociale, anumite caracteristici şi stări proprii care-i permit în acest fel o structurare mai
bună şi o organizare subiectivă a obiectelor sociale percepute.”

În atribuire, mecanismul de producere este proiecția care va duce la clasificarea conduitelor celuilalt
potrivit unghiului nostru propriu de vedere.

Din analiza definițiilor celor doua concepte se observa că acestea au la baza mecanisme psihice diferite.
În empatie accentul cade asupra identificării care trimite către o retrăire prin transpunere cu scopul
interpretării realității, clasificării conduitelor celuilalt prin optica acestuia.

În atribuire avem de a face cu proiecții care au ca rezultat preluarea propriei perspective cu privire la
celălalt, ceea ce înseamnă că subiectul nu părăsește propriul cadru de referință, el proiectându-și
propriile stări asupra celuilalt.

În cazul empatiei este vorba despre o transpunere care facilitează preluarea perspectivei celuilalt, ceea
ce înseamnă plasarea în cadrul intern de referință al acestuia. Este vorba despre faptul că Eul se simte în
celălalt în timpul momentelor empatice pentru a-i retrăi sentimentele, gândurile, stările psihologice dar
fără pierderea identității de sine.

Ce ne oprește empatia?

Unele emoții ce nu le tolerăm la noi nu ne permite să rămânem empatici

Obosim de prea multă empatie

Ne este frică de contactul intim cu cineva

Explicații verbale despre unele emoții ce le evităm la propria persoană și întrerup empatia

Pentru a te cunoaște mai bine privește-te prin ochii celuilalt, chiar dacă nu-ți place ce vezi, încearcă să te
descoperi.

Ceea ce se obține de obicei prin transpunerea în pielea celuilalt.

Pavelcu afirma: “cheia înţelegerii altora se află în propriile noastre vibraţii afective. Adâncimea unui
suflet străin o măsurăm cu propriile noastre sentimente”

Cum dezvoltăm empatia ?

Dezvoltarea vocabularului emoțional, limbajul emoțional

Descrie o zi din punctul de vedere a unui coleg, frate, mama, tata sau alt personaj din viața ta

Schimbați-vă cu rolurile

Lectura

Limbajul non-verbal

Ascultarea activă

Reflectarea celor auzite

Excluderea judecăților

Renunțarea la propriile convingeri

Cunoașterea celuilalt

Termenul empatie s-a impus în domeniul psihologiei clinice, unde în anul 1905 S.Freud îl menţionează în

lucrarea Cuvintele de duh şi în 1921 în Psihologia mulţimii şi analiza Eului (Constantinescu, 2004).

Conceptul „empatie” a fost tratat de cele mai multe ori în lucrările de specialitate „ca o trăsătura
comună

de personalitate”, mai mult sau mai puţin stabilă. Considerată un „fenomen psihic indispensabil al
conduitei

umane” (R.Gherginescu, 2001), empatia debutează ca structură în dinamica ereditara a omului, ce

ulterior

poate fi supusă educaţiei şi organizată în baza unei consistente experienţe.

Grupul de studenţi este supus unei practici sociale însoţite de o experienţă dobândită, ceea ce
construieşte

ulterior şi definitivează un comportament empatic, iniţial predispozant.

Prezentă în cadrul „oricărui comportament relaţional al individului”, empatia poate deveni o abilitate, o

competenţă distinctă, specială, absolut necesară exercitării unor roluri profesionale.

Prin intermediul empatiei putem anticipa anumite comportamente, putem dezvolta un control asupra
relaţiilor pe care le avem.
Prin transpunerea în situaţia celuilalt putem construi un filtru de înţelegere, dar mai ales de cunoaştere
a

interlocutorilor cu preconizarea unui anumit comportament. Acest lucru facilitează construirea de

„strategii

de colaborare” autentice.

„Prin punerea în practică a abilitaţilor empatice se realizează un act de înţelegere prin intermediul
transpunerii în psihologia partenerului” (R.Gherginescu, 2001).

Empatia devine astfel un element extrem de important în cunoaşterea interumană, un liant de explorare
a

psihologiei partenerilor cu aplicabilitate în grupul didactic de lucru.

Interacţiunea dintre membrii aceluiaşi grup (în cazul nostru) studenţi, scoate în evidenţă necesitatea ca

fiecare să exploreze, să filtreze părerea celuilalt, dar şi o identificare cu acesta. Conduita empatică
implică

înţelegere, afectivitate, autenticitate, armonie etc.

Empatia este un răspuns la emoţia celuilalt, implicând altruism şi generozitate, fiind o trăsătura
pregnantă

de personalitate

Prin acest studiu ne-am propus să abordăm empatia ca un construct multidimensional, confirmând
influenţa

acesteia asupra creativităţii individului. Analiza abordărilor conceptuale ale empatiei permite a defini
empatia

ca fenomen psihic, proces psihic, produs psihic şi însuşire psihică. Relaţia empatiei cu creativitatea se
prezintă

în felul următor: cele două fenomene psihice au fiecare un potenţial de predispoziţii care se constituie
ca un

fundament necesar (cu program ereditar), peste care se clădeşte viitorul comportament empatic sau
creativ.

În manifestarea celor două însuşiri psihice, raportul afectiv–cognitiv este diferit; şi creativitatea, şi
empatia

sunt considerate însuşiri, trăsături ale personalităţii; ambele fenomene se manifestă ca proces; ambele
procese

finalizează cu un produs diferit; sunt în relaţie cu inteligenţa; în relaţie cu motivaţia; în relaţie cu

afectivitatea

şi ambele pot fi antrenate.

Această paralelă confirmă ideea că cele două însuşiri interacţionează, empatia contribuind la
performanţa

creativă în multe domenii de activitate, iar creativitatea susţinând manifestarea abilităţii empatice la
nivel de

aptitudine.

În relaţiile umane, prin empatie se înţelege substituirea persoanei cu cea a interlocutorului său sau altfel

spus starea când trebuie să ne transpunem în situaţia altcuiva. Empatia este o însuşire comună tuturor
oamenilor,

având la bază predispoziţii ereditare. Ea constituie nevoia personală de a stabili contacte cu ceilalţi cu
profunde

efecte benefice.

Termenul de empatie a fost introdus în psihologie de către Theodor Lipps şi este utilizat de către
psihologi

în explicarea şi interpretarea comportamentelor personalităţii. N. Sillamy consideră empatia un

fenomen de

rezonanţă, de comunicare afectivă cu altul, ea aflându-se la baza identificării şi înţelegerii psihologiei

altuia.

R. Dymond relevă faptul că empatia este transpunerea psihologică, imaginativă a unui individ în
gândirea,

trăirea, modul de a acţiona al altuia şi prin aceasta structurarea lumii conform celuilalt. G. Mead înţelege

empatia ca asumare de rol şi ca un constituent al esenţei inteligenţei sociale. J. Lemaine oferă definiţia

conform căreia abilitatea empatică este capacitatea variabilă a unui individ de a-şi asuma rolul altuia.
Carl

Rogers consideră că a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul intern de referinţă al altuia, cu
toate

semnificaţiile care-i aparţin „ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de „ca şi cum”.

Creatorul Şcolii de Empatie din România S.Marcus consideră empatia acel fenomen psihic de retrăire a

stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model
obiectiv

de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea.

Punctul central al conceptului de empatie îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor
celuilalt

de către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia
partenerului.

Empatia este, deci, un fenomen psihic ce implică la fel ca oricare fenomen psihic o transformare
continuă,

se manifestă în anumite condiţii, suferă evoluţii cantitative şi calitative pe parcursul edificării sale,
antrenând
planuri cognitive, afective, motivaţionale cât şi planurile bazal-fiziologico-vegetative, putând fi
considerat

din acest punct de vedere un „construct multidimensional”.

Seria “{tiin\e ale educa\iei”

Psihologie ISSN 1857-2103

181

Aşa se face că în perioada de debut a psihologiei ştiinţifice, aflându-se încă sub influenţa metodei
introspecţioniste, dar şi a explicaţiilor filosofice şi estetice, apare la Th. Lipps şi la E. Titchener o
explicaţie

animist-solipsistă a fenomenului empatic, bazată, în viziunea lor, pe proiecţie. Potrivit acestuia, prin
empatie

persoana îşi proiectează iniţial propriile trăiri în „obiectul” de empatizat, pentru ca ulterior să retrăiască

aceste trăiri, iniţial împrumutate modelului din afara sa [10, p.87].

Evoluţia în timp a explicaţiilor furnizate mecanismului de producere a conduitei empatice a evidenţiat

recurgerea la perspectiva „asumării rolului celuilalt”, apoi la o viziune preponderent cognitivă bazată pe
un

proces de anticipare, de pătrundere imaginativă în cadrul intern de referinţă al partenerului, sau la o

viziune

preponderent afectivă de activare a unei experienţe substitutive în stările emoţionale ale altuia pentru
ca mai

recent să se recurgă la o explicaţie complexă a fenomenului empatic de factură bimodală, ce implică o

combinare între viziunea cognitivă şi cea afectivă.

În ceea ce priveşte direcţiile de cercetare asupra empatiei proprii psihologiei moderne, acestea se
polarizează

în două categorii: una mizând pe transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţa al altuia şi

preluarea

modului lui de a gândi, de a realiza rolul social al altuia şi cealaltă vizând acţiunea de activare a unei
experienţe

de substituire în stările emoţionale ale partenerului, prin identificare afectivă cu acesta şi astfel preluând

starea de spirit a celuilalt.

În sfârşit, apare şi un punct de vedere sintetic aparţinând lui M.H. Davis (1983) care oferă o interpretare

multidimensională a fenomenului empatic prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale

folosind

ca subscale interpretative preluarea perspectivei celuilalt, fantezia, relaţia empatică şi stresul.

Toate aceste interpretări teoretice ale empatiei au condus la elaborarea şi validarea unor probe
specifice

cum ar fi: Scala de empatie a lui R. Hogan, Testul de intuiţie şi empatie al lui R. Dymond, Chestionarul de
măsurare a empatiei emoţionale al lui A. Mehrabian şi N. Epstein, cât şi Indexul de reactivitate
interpersonală

al lui M.H. Davis, fiind cele mai utilizate scale de empatie în cercetările curente.

Fenomene psihice înrudite cu empatia sunt: simpatia, identificarea, proiecţia. Aspectele care le
delimitează

sunt următoarele: atunci când e vorba de empatie, Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările,
gândurile,

acţiunile fără pierderea identităţii proprii; în cazul simpatiei, Eul se simte alături de „celălalt” căruia îi
acordă

sprijin moral sau factic; în cazul identificării, Eul se contopeşte în celălalt, devine celălalt, pierzându-şi
propria

identitate, fiind considerat un model de alinare empatică; şi în cazul proiecţiei, Eul impune propriile stări

„celuilalt” absolutizând propria identitate, reprezentând, într-un anume sens, opusul empatiei.

Empatia, ca însuşire proprie oricărei fiinţe umane (în grade diferite de manifestare) de factură internă şi

comportamentală, se exprimă ca o nevoie specific umană de comunicare implicită, întocmai ca şi

limbajul,

încât nu există persoană normală care să nu dispună de valenţe empatice, ca premisă a interacţiunii Eu–
celălalt

[5, p.50). Astfel, empatia, se plasează mai curând între polii: foarte empatic şi slab empatic, decât între
polii:

identificare totală şi detaşare (neempatic).

Considerând empatia ca pe o însuşire comună tuturor oamenilor, dar cu forme şi niveluri diferite de

manifestare de la caz la caz şi în funcţie de unele împrejurări de viaţă, s-ar putea face o nouă delimitare
şi

anume cea dintre capacitatea empatică apreciată ca potenţial psihofiziologic de transpunere în

psihologia

altora, pe de o parte, şi comportamentul empatic evaluat ca mijloc de manifestare a unei atare

capacităţi, pe

de altă parte.

Cercetările psihologice scot în evidenţă situaţii în care o dezvoltată capacitate empatică poate fi dublată

de un comportament corespunzător, o situaţie în care între capacitate şi comportament apar unele

decalaje,

care de cele mai multe ori sunt influenţate de obiectul empatizării, o situaţie în care o capacitate
empatică

slabă corelează cu un comportament empatic precar [4, p.25]. Referitor la cazurile când o capacitate
empatică

evidentă nu atrage după sine şi un comportament empatic manifest, sau mai rar, când o capacitate
empatică
relativ modestă este însoţită de un comportament empatic relativ bun, apare necesitatea explicării
acestor

incongruenţe. În aceste cazuri, o anume explicaţie se găseşte în funcţionalitatea modelului de empatizat

al

partenerului, al gradului de deschidere empatică a celuilalt pe care Eul îl percepe implicit. Cu alte
cuvinte, un

partener empatic, pe care subiectul îl „simte” ca atare, induce şi la acesta din urmă un comportament
empatic,

tot aşa cum un partener neempatic poate influenţa negativ comportamentul empatic al interlocutorului
său.

Este în fond rodul unei intuiţii repetate, unei aşteptări verificate, unei comunicări implicite - condiţie
absolut

necesară în declanşarea comportamentului empatic în consens sau nu cu propria capacitate empatică,

dar

direct dependent de comportamentul empatic al partenerului. Aceste observaţii conduc la ideea că

empatia ca

trăsătură a personalităţii se raportează la un plan de interioritate cu valoare potenţială exprimat prin

capacitatea

STUDIA UNIVERSITATIS

Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2009, nr.9(29)

182

empatică şi la un plan de exteriorizare cu valoare acţională exprimat prin comportament empatic. De

asemenea,

în menţiunile de mai sus se constatată că empatia ca însuşire psihică exprimă atât un proces activ
autoreglator,

cât şi unul interactiv-reglator.

Pentru declanşarea empatiei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) o condiţie externă - existenţa unor împrejurări externe, adică raportarea celui ce empatizează la un

mod extern de comportament pe care fie că îl percepe nemijlocit, fie că îl evocă, fie şi-l imaginează; fără

această condiţie empatia nu are „obiect”;

b) o condiţie internă - reprezentată de predispoziţii psihice ale individului cum ar fi: o mare sensibilitate

pentru trăiri emoţionale, o viaţă afectivă bogată, experienţa emoţională, posibilităţi evocatoare şi
imaginative

care asigură o mare posibilitate de integrare a stărilor altora, dorinţa de a stabili un contact emoţional şi
de

a comunica, un contact viu cu propria viaţă emoţională, care înseamnă un proces intensiv de
autocunoaştere;
c) o condiţie numită credinţa în convenţia transpunerii. Aceasta se explică prin faptul că în
comportamentul

empatic persoana se transpune în „pielea” altuia fără a-şi pierde propria identitate de sine [8, p.22-26;
9].

Procesul empatic se încheie cu dobândirea stării de empatie, acea stare prin care Eul se simte relativ
identificat cu „celălalt” putând retrăi emoţiile, gândurile şi acţiunile partenerului, efect (sau produs
psihic) care se

poate realiza în activitate.

Capacitatea empatică prin manifestare la nivel individual contribuie la următoarele:

• cunoaşterea psihologică a altuia;

• înţelegerea şi predicţia comportamentului altuia;

• facilitarea comunicării interpersonale;

• facilitarea adaptării sociale prin elaborarea unei strategii proprii de comportament al individului, prin

adaptarea propriilor aspiraţii şi aşteptări la aşteptările şi comportamentul celorlalţi;

• atingerea performanţei în profesie şi a eficienţei sociale.

Una dintre orientările actuale în studierea fenomenului empatic este abordarea empatiei ca factor al
manifestării comportamentului altruist autentic (genuine altruism) şi a comportamentului de ajutorare
(helping

behavior), (Feldman R., 1985, p.250; D.G. Myes, 1987, p.446). Din studiile cu privire la empatie ca
însuşire

de personalitate implicată în comportamentul prosocial se desprinde ideea că oamenii care au un nivel

înalt

al empatiei sunt mai apţi să dea ajutor decât cei cu nivel scăzut (Feldman R., 1985, p.250-251; Brehm S.,

Kassin S., 1990, p.302-306).

A.Manstead, M. Milles (1995) consideră că problema relaţiei dintre empatie, simpatie şi

comportamentul

prosocial (comportamentul prin care se intenţionează a se aduce beneficii unei alte persoane) rămâne
un

subiect de studiu intens. Ei subliniază ideea că investigaţiile denotă faptul că empatia şi simpatia sunt
asociate

pozitiv cu comportamentul prosocial, în timp ce relaţiile de disconfort personal tind să nu fie asociate
sau să

coreleze negativ cu comportamentul prosocial.

Empatia ca fenomen psihic extrem de complex a fost studiată în relaţie cu alţi factori de personalitate.

Relaţia dintre empatie şi agresivitate, empatie şi motivaţie, empatie şi temperament, empatie şi

aptitudini sunt

teme din domeniul psihologiei personalităţii investigate de psihologi şi în prezent.

În literatura de specialitate, relaţia dintre creativitate şi empatie a fost mai puţin reliefată prin studii
interdisciplinare [6, 7], considerându-se o reorientare a interesului specialiştilor către empatie–creaţie
plastică,

empatie–creativitate litarară. Chiar dacă în unele lucrări de creativitate şi inventică (P.Veran, 1983) [1,
p.271] a

început să se acorde atenţie studiului fenomenului empatic fie din perspectiva însuşirilor ce
caracterizează

persoana înalt creatoare, fie din perspectiva strategiilor şi metodelor de stimulare a creativităţii, care cer

identificare şi transpunere, înţelegerea din interior a problemei abordate asociindu-se cu condiţia

păstrării

convenţiei de „ca şi cum”. Alex Osborn [11, p.29-31], deşi nu utilizează termenul de empatie, subliniază

rolul imaginaţiei substitutive în creativitate.

Pentru a putea surprinde unele similitudini dintre aceste două fenomene psihice, vom prezenta în cele
ce

urmează câteva modele psihologice de conceptualizare a creativităţii. Ţinem să amintim că în cea mai
mare

parte, cercetările privind psihologia creativităţii s-au concentrat asupra identificării trăsăturilor
personalităţii

înalt creative, mecanismelor prezente într-un proces de rezolvare de probleme şi criteriilor de

identificare a

produsului creativ. În unele studii (M. Stein, 1984, P. Lebel, 1990, M. Dincă, 1995) privind trăsăturile de

personalitate ale creatologilor se întâlnesc caracteristici cum ar fi: sensibil la problemele altora, empatic,

dotat cu inteligenţă socială.

Seria “{tiin\e ale educa\iei”

Psihologie ISSN 1857-2103

183

Fiind o realitate hipercomplexă, creativitatea este privită din multiple unghiuri de vedere. Astfel, în plan

orizontal (longitudinal) se face referinţă la următoarele aspecte: personalitatea creatoare, procesul

creativ,

produsul creativ, climatul şi, respectiv, comportamentul creativ. E. Landau susţine că pentru ştiinţă, artă,

industrie contează îndeosebi creativitatea ca produs; pentru psihoterapie importantă este creativitatea
ca

proces; pentru psihologie şi pedagogie esenţială este personalitatea creatoare (E. Landau, 1979).

Pentru prima dată teoria celor patru factori ai creativităţii a fost propusă de M. Rhodes în 1961. Această

teorie cuprinde o matrice de definire a domeniului, iar cei patru factori - Persoana, Procesul, Mediul
(Press),
Produsul - constituind baza unei paradigme în creativitate. În cadrul acestei paradigme, creativitatea
este

definită accentuându-se unul sau mai mulţi factori de bază, în funcţie de orientarea teoretică, concretă a

autorului.

Există şi abordări sintetice ca cea a lui Torrance: „... optez pentru o definiţie procesuală a creativităţii.

Cred că dacă aleg ca punct de plecare procesul, mă pot ulterior întreba care este persoana ce se poate
angaja

cu succes în proces, care sunt factorii externi favorabili procesului şi care este produsul final ca rezultat
al

operării reuşite în proces” (apud. Davis, 1992).

Indiferent de definiţiile creativităţii şi evidenţierea unei relaţii strânse între cei patru factori, nucleul
acestei

paradigme îl constituie factorul Persoana, de la care sunt definiţi ceilalţi factori. Procesul - ca ceea ce
face

persoana (subiectul creativ); Produsul - ca rezultat al activităţii acesteia; Mediul - ca suma factorilor
externi

ce o influenţează.

Analiza acestor factori ce influenţează creativitatea conduce la ideea extrapolării teoriei celor 4 „P” la

definirea empatiei. Analog în studierea empatiei ne putem axa pe personalitatea empatică, procesul
empatic,

produsul empatic şi mediul (press) empatic.

Sintetizând o parte din informaţiile cu privire la empatie şi creativitate, M. Caluschi [2] a făcut o paralelă

între aceste două capacităţi psihice, luând în considerare câteva aspecte teoretico-practice care le
apropie.

Aceste elemente care explică intercondiţionarea creativităţii şi empatiei atât la nivelul personalităţii, cât
şi în

plan comportamental sunt:

1.Cele două fenomene psihice au fiecare un potenţial de predispoziţii care se constituie ca un

fundament

necesar (cu program ereditar), peste care se clădeşte viitorul comportament empatic sau creativ. În
manifestarea

celor două însuşiri psihice raportul afectiv-cognitiv este diferit.

2.Şi creativitatea, şi empatia sunt considerate însuşiri, trăsături ale personalităţii.

3.Ambele fenomene se manifestă ca proces.

4.Ambele procese finalizează cu un produs diferit.

5.Sunt în relaţie cu inteligenţa.

6.Corelează cu motivaţia.

7.Se află într-o anumită relaţie cu afectivitatea.

8.Este invers proporţională cu agresivitatea.

9.Ambele pot fi antrenate.

Paralela dintre empatie şi creativitate evidenţiată de M. Caluschi [2] argumentează că cele două însuşiri

interacţionează, empatia contribuind la performanţa creativă în multe domenii de activitate, iar

creativitatea

susţinând manifestarea abilităţii empatice la nivel de aptitudine.

Implicată în obţinerea performanţei individuale, în anumite profesii (profesor, actor, vânzător, agent

publicitar, politician, consilier etc.) sau în obţinerea performanţei de grup mai ales ca manager, leader
sau

terapeut în grupurile terapeutice şi de formare, M. Caluschi [3, p.112] consideră că empatia nu poate fi

ignorată atunci când se studiază activitatea unui grup creativ din cel puţin trei raţiuni:

a) grupul conduce la întâlnirea cu altul, iar grupul creativ îţi cere să accepţi ideile şi pe ceilalţi fără să-i

critici, deci indirect este o solicitare la înţelegerea perspectivei celuilalt;

b) metodele de creativitate cer imaginaţie substitutivă, transpunere sau identificare pentru generarea

unor soluţii cât mai originale;

c) funcţiile empatiei, în special funcţia performanţială, necesită creativitate în manifestarea ei.

Deşi în literatura de specialitate cercetările cu privire la grupurile de creaţie sau la grupurile creative, în

general, sunt destul de frecvente, ele nu abordează problema empatiei decât în trecere, ca însuşire a
personalităţii creatoare.

STUDIA UNIVERSITATIS

Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2009, nr.9(29)

184

În cercetările sale M. Caluschi (1998) demonstrează că grupul creativ de formare poate fi un cadru
pentru

dezvoltarea corelată a empatiei şi creativităţii. Studiind impactul grupului creativ asupra a două
componente

ale capacităţii empirice, autoarea observă că într-un grup creativ se produc schimbări în sensul creşterii

componentei afective (empatiei emoţionale) şi dezvoltării componentei predictive, în sensul reducerii

scorului

de eroare (de deviaţie) în predicţie.

Modificările apărute la participanţi la nivelul capacităţii empirice semnalează efecte şi schimbări apărute

în plan afectiv. Rezultatele obţinute prin studii de caz pun în lumină consolidarea unui stil apreciativ
empatic
la participanţi, manifestat atât în comportamentul lor în grup, cât şi în afara acestuia. Stilul apreciativ-
empatic

interacţionează cu stilul cognitiv-creativ (M. Caluschi, 1998, p.272), producându-se o simbioză între
logica

gândirii şi logica afectivităţii ceea ce, probabil, este o condiţie a intuiţiei soluţiilor noi şi originale.

Cercetările cu privire la empatie în relaţie cu creativitatea au reliefat interacţiunea acestor două

fenomene

psihice complexe la nivelul personalităţii. Dezvoltarea lor corelată încă de la vârstele tinere oferă
posibilitatea

creşterii realizării de sine, precum şi a capacităţii de performanţă a individului.

Referinţe:

1. Belous V. Inventica. - Iaşi: Editura „Gh. Asachi”, 1992, p.271.

2. Caluschi Mariana. Grupul creativ de formare. Experimente–programe–proiecte. - Iaşi: Cantes, 2001.

3. Caluschi Mariana. Grupul mic şi creativitatea. - Iaşi: Cantes, 2001.

4. Gherghinescu R. Empatie şi categorizare socială. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 1999, p.25.

5. Gherghinescu R. Implicaţii ale empatiei în monitorizarea divergenţelor de opinie în viaţa cotidiană. -

Bucureşti:

Editura Academiei Române, 2002, p.50.

6. Marcus S. Empatia - cercetări experimentale. - Bucureşti: Editura Academiei, 1971.

7. Marcus S., Săucan. D. Ş. Empatie şi literatură. - Bucureşti: Editura Academiei, 1994.

8. Marcus S. Empatie şi personalitate. - Bucureşti: ATOS, 1997.

9. Marcus S., Neacşu Gh., Gherghinescu R., Săucan D.Ş. Relaţia dintre empatie şi orientarea „helping” în
structura

competenţei didactice. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994.

10. Pavelcu V. Drama psihologiei. - Bucureşti: Editura Ştiinţific

2. Definiţii ale empatiei O mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferite

de literatura de specialitate cu privire la empatie, incluzând:
preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); „ascultarea cu cea de-
a treia ureche" (Reik, 1948); introspecţie indirectă
(Kohut, 1959), cunoaştere emoţională (Greenson, 1960);
intrare imaginativă în viaţa interioară a celuilalt (Kadushin,
1972); efort de a vedea şi de a experimenta lucrurile din
perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979);
intrarea în interiorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt
(Compton şi Gallaway, 1999); preluarea perspectivei celuilalt (Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994).
In prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamă
o punere de acord a punctelor de vedere, relativ diversificate,
care se întind pe o perioadă de aproape un secol, începând cu
lucările lui Th. Lipps, E. Titchener, M. Scheller şi până la
cercetările actuale, în care empatia este privită ca o dimensiune a inteligenţei emoţionale (D. Goleman,
2001). La baza
diverselor definiţii acordate conceptului de empatie se manifestă în mod vădit nevoia autorilor de a-şi pl
asa propriile teorii cu privire la declanşarea conduitei empatice.
De pildă. Fenichel (1945, apud J. A. Johnson, J. M. Cheek,
R. Smither, 1983) consideră că empatia implică o identificare
cu o altă persoană, precum şi conştientizarea sentimentelor care acompaniază această identificare.
în dicţionarul de psihologie a lui H. Piéron (1957),
intropatia (cuvânt francez propus de Flournoy ca echivalent al Einfuhlung-\
u\ german introdus de Th. Lipps sau al empatiei, de la grecescul „empathea", folosit pentru prima
oară de Titchener în 1909), este definită ca o specie de comuniune afectivă, prin care cineva s-
ar indentifica cu o altă persoană, măsurându-se în acest fel sentimentele.
C. Rogers (1959. p. 210), considerat cel mai influent
teoretician al empatiei în domeniul psihoterapiei, consideră
că ..a fi empatie înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul
intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-
i aparţin ,,ca şi cum" ai fi cealaltă persona, dar fără a pierde condiţia de .,ca şi cum".
Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia
presupune un amplu proces cognitiv, emoţional, motivational, ca şi profunde reacţii vegetative.
C. Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică şi anume:
1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale,
cu atât modificarea personalităţii clientului va avea şanse să se producă;
2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă
necondiţionată faţă de client, cu atât terapia are şanse mai
mari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are sentimente
pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără rezerve, nu emite judecăţi de valoare; 10
3. Dacă terapeutul ..ghiceşte" sentimentele şi reacţiile
personale încercate de client în flecare clipă, dacă ştie să le
perceapă „din interior', aşa cum îi apar clientului şi dacă
reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia va fi îndeplinită.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că
„empatia este mecansimul care face posibil ca un individ să
preia unele atitudini în toate direcţiile, cu privire la viaţa
mintală a altuia'". Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia
ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-
ar contopi pe
sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească sentimentele şi atitudinile altuia.
Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia
este o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilalt
şi activarea preluării experienţei de substituire emoţională în
stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare multidimensională a fenomenului emp
atic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.
In contextul actual, există numeroase programe de
training cu privire la acest fenomen psihic, fiind considerat
drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale.
Cu alte cuvinte, empatia apare drept un fenomen perfectibil
care poate fi supus unor antrenamente dirijate. 3. Direcţii de cercetare a empatiei
Plătind un tribut subiectivismului şi animismului,
clasicii empatiei au elaborat o teorie marcată de interpretări
folosofice şi estetice. Potrivit concepţiei lui Theodor Lipps (1906), Einftihlung-
u\ este un proces de cunoaştere şi autocunoaştere psihologică, de proiecţie a propriilor stări
afective asupra altora. Pornind de la mecanismul psihic al
imitaţiei interne în raport cu mişcările modelului de 11 empatizat, actualmente s-
a ajuns la perfecţionarea unor tehnici de investigaţie psihofiziologică. Aceste cercetări sunt
apte să surprindă caracteristicile reactivităţii fiziologice, ca latură a comportamentului empatic.
O altă direcţie a studiilor clasice care vizează analiza
psihologică a empatiei este reprezentată de Max Scheler
(1912). Pentru acest autor, empatia este o fuziune afectivă,
un act vital şi instinctiv. Din acest punct de vedere, cunoaşterea perceptivă trece dincolo de limitele eulu
i individual
(V. Pavelcu, 1999, p. 237). Teoretician al „empatiei transcendentale", Max Scheler gradează stările de înţ
elegere afectivă în următorul mod: 1. împărtăşirea imediată, directă a suferinţei cuiva -
respectiv încercarea în comun a unei suferinţe psihice;
2. Faptul de a lua parte la bucuria sau suferinţa cuiva;
3. Simpla contagiune afectivă care se realizează pe baza expresiei şi imitaţiei;
4. Veritabila fuziune afectivă. Teoria lui Scheler este denumită de el însuşi „teoria
perceperii eului altora". Făcând abstracţie de latura metafizică a acestei teorii, notăm faptul că din punct
ul de vedere al lui Scheler, noi percepem stările altora absolut la fel ca şi
propriile noastre stări sufleteşti. Extrospecţia este de aceeaşi natură cu introspecţia. Proiecţie propriu-
zisă nu există şi nici simpatie proiectivă, ci există numai cunoaştere şi fuziune.
Din acest punct de vedere, cunoaşterea altora nu este o iluzie,
nici proiectare a propriului eu, ci cunoaştere obiectivă şi cu
substrat ontologic. Numai datorită acestei obiectivităţi avem conştiinţa evidenţei unui alt eu.
Psihologii moderni au pus un accent deosebit pe
descoperirea unor căi obiective de depistare şi evaluare a
fenomenului empatic, pornind de la o viziune teoretică
bine conturată şi realizând cercetări experimentale în următoarele direcţii majore: l) psihofiziologică; 2)
psihologică; 12 3) de elaborare a unor scale adecvate de măsurare a empatiei;
4) perspectiva multiculturalismului. Cercetările experimentale moderne au abordat „sub lupă"
acest fenomen deosebit de complex. Divergenţa între cercetători apare atunci când se pune accent, în
mod unilateral, fie pe latura afectivă, fie pe latura raţională a empatiei, de cele
mai multe ori fiind studiate separat şi în detrimentul
celeilalte. De pildă, dacă în lucrările de psihologie socială
accentul se pune pe imaginaţie şi pe capacitatea de predicţie,
în studiile din psihologia artei, ponderea explicaţiilor cade numai pe latura afectivă a empatiei.
3.1. Direcţia de cercetarepsihofiziologică O primă categorie de investigaţii vizează caracteristicile
reactivităţii fiziologice ca latură a comportamentului
empatic. E. Stotland şi L. Walsh (1963) au folosit în studiul
empatiei transpiraţia palmară ca variabilă dependentă.
K. Jerome şi Ph. William (1964) au înregistrat comportamentul, respiraţia şi ritmul cardiac la copiii care u
rmăresc o competiţie între propriul părinte şi un străin. O analiză
complexă a reactivităţii fiziologice, în timpul transpunerii în
rol, în condiţiile reprezentării mintale a unui scenariu
aparţine lui I. Ciofu şi S. Marcus (1969). Analiza indicatorilor fiziologici obţinuţi prin electrooculogramă, e
lectrodermogramă, respiraţie bucală şi reacţii motorii au demonstrat
corelaţii între activitatea fiziologică la aceşti indicatori şi transpunerea imaginativ-
afectivă în rol. Conform autorilor mai sus menţionaţi, datorită faptului că scenariul propus
incită la imaginarea unor activităţi predominant manuale sau
a unor momente dramatice cu caracter de anxietate, activarea
cea mai vizibilă apare la indicatorii motor şi cutanogalvanic,
iar mişcările oculare orizontale făcute cu ochii închişi, într-o
sarcină cu caracter imaginativ, sunt considerate un indicator specific al reprezentărilor. 13
O altă direcţie a cercetării s-a axat pe analiza relaţiei
dintre indicatorii fiziologici cu factorii de imaginaţie şi afectivitate de-a lungul transpunerii scenice. S-
a constatat faptul că reacţiile fiziologice sunt direct condiţionate de
conţinutul proceselor imaginative şi afective, indicatori ce
constituie fundamentul psihologic al conduitei empatice. 3.2. Direcţia de cercetare psihologică
Ca şi în cazul primei direcţii menţionate, metodologia de
cercetare tinde să satisfacă dezideratul teoretic al surprinderii
unor componente specifice conduitei empatice. G. Mead
(1967) consideră ca însuşire principală inteligenţa socială,
respectiv abilitatea individului de a se pune pe sine în situaţia
altora. B. Chlopan şi colab. (1985) includ testul de inteligenţă socială G. Washington în prezentarea pe ca
re o fac cu privire la măsurătorile empatiei, dar fără a trage concluzii
evidente. De asemenea, se ia în considerare intuiţia socială,
surprinsa de R. Dymond în 1949 în cadrul testului de intuiţie şi empatie.
Imaginaţia şi afectivitatea au fost alte două fenomene
psihice implicate în conduita empatică. în cercetările lui
R. Dymond (1950) cu privire la relaţia dintre personalitatea
umană şi empatie se folosesc probele Rorschach şi T.A.T. La
Rorschach apar diferenţe nete între subiecţii cu empatie
scăzută (manifestă exces de control, tendinţe de rigiditate şi
introversiune) şi subiecţii cu empatie crescută (manifestă
sensibilitate, tendinţă de contacte sociale legate). La T.A.T.
apar diferenţe individuale referitoare la starea personală a
subiecţilor: pentru cei cu empatie scăzută apar relaţii
familiare nesatisfăcătoare, dificultăţi în relaţiile cu alţii,
scopuri egocentrice, sentimente de inferioritate, iar cei cu empatie crescută manifestă trăsături inverse.
14 3.3. Direcţia de elaborare şi validare a testelor şi scalelor de empatie
După S. Marcus (1997, p. 58), ..adevăratul salt calitativ
în studierea fenomenului empatie se produce odată cu
elaborarea şi validarea testelor şi scalelor de empatie", în
sensul că relaţia dintre teorie şi metodă tinde să devină comprehensivă.
în lucrarea de faţă, ne vom referi la Testul Dymond de
intuiţie şi empatie (1949), precum şi la Chestionarul de măsurare a empatiei emoţionale a lu
i Mehrabian şi Epstein (1972) care. de altfel, vor fi utilizate în cercetarea cu privire
la empatia psihoterapeutului (şi pacientului) în psihoterapiile
de orientare comportamentală. Cele două instrumente de
măsurare a empatiei vor fi descrise şi analizate în partea a
doua a lucrării. Reţinem faptul că dacă Chestionarul de
măsurare a empatiei emoţionale (Q.M.E.E.) surprinde capacitatea empatică, Testul Dymond de intuiţi
e şi empatie surprinde mai ales comportamentul empatie (S. Marcus,
1997, p. 82). Capacitatea empatică este apreciată drept ..potenţial psihofiziologic de transpunere în psih
ologia altora'', în timp ce comportamentul empatie este evaluat drept un
„mijloc de manifestare a unei atare capacităţi". Cercetările
româneşti au pus în evidenţă următoarele trei situaţii:
1. o capacitate empatică dezvoltată poate fi dublată de un comportament corespunzător;
2. între capacitate şi comportament pot să apară unele
decalaje care sunt de cele mai multe ori influenţate de obiectul empatizării;
3. o capacitate empatică slabă corelează cu un comportament empatie precar.
In legătură cu a doua situaţie, explicaţia poate fî găsită în
faptul că un partener empatie, pe care subiectul îl ..simte" ca
atare, induce şi la acesta din urmă un comportament empatie. 15
tot aşa cum un partener neempatic poate influenţa negativ
comportamentul empatic al subiectului, şi aceasta relativ
independent de nivelul capacităţii constatat la subiect. Prin
urmare, empatia exprimă atât un proces activator, autoreglator, cât şi unul interactiv-reglator.
3.4. Empatia din perspectiva multiculturalismului Din această perspectivă, se consideră că abordările
tradiţionale ale empatiei ignoră dimensiunea contextuală şi
culturală a experienţei umane. Cultura este înţeleasă drept
cadru de referinţă (Pedersen, 1997, apud J. Clark, 2001) şi include, într-
un sens larg, variabile etnografice (etnicitate, naţionalitate, limbă religie), variabile demografice (vârstă,
sex, loc de rezidenţă), variabile de statut (social, educaţional,
economic) şi afilieri (formale şi informale). Accentul este
pus pe „experienţa trăită", perspectivă care oferă un mod de
cunoaştere inductiv, reflexiv, concentrat pe semnificaţii şi
contextualizat. Epistemologia etnografică vine să lărgească
înţelegerea empatiei şi oferă o modalitate de explorare a
complexităţii experienţei trăite din punctul de vedere al celor care o trăiesc.
Din perspectiva multiculturalismului, cercetătorul canadian J. Clark (2001) formulează unele întrebări cu
privire la funcţia empatiei în contextul activităţii sociale actuale:
• Mai putem considera în continuare empatia un concept folositor în înţelegerea cadrului de referinţă
al celuilalt? • Ce alte instrumente conceptuale ne sunt necesare
în vederea facilitării înţelegerii mutuale a partenerilor de relaţie?
• Cum poate fi empatia reconceptualizată în aşa mod
încât să poată surprindă multipla diversitate a participanţilor în activitatea socială? 16
în cadrul acestei mari diversităţi socio-culturale specifice
contextului actual al practicii terapeutice, se impune o
„competenţa culturala' de care trebuie să dea dovadă
practicianul. Acesta se confruntă adeseori cu persoane care
aparţin unor populaţii diferite. O temă comună în aproape
toate conceptualizările competenţei culturale este nevoia
practicianului de a câştiga o profundă şi adâncă înţelegere a
„viziunii asupra lumii" şi a „cadrului cultural de referinţă
al clientului'. Numeroşi autori au formulat ghiduri practice
de lucru cu clienţi/ pacienţi ce aparţin unor populaţii diverse
(Cross, Bazron, Dennis şi Isaacs, 1989; Dévore şi
Schlesinger, 1996; LaFromboise şi Foster, 1992; McGoldrick
Giordano şi Pearce, 1996; Sue, Ivey şi Pedersen, 1996).
Din această perspectivă, întrebarea de bază a celor
implicaţi în munca socială ar trebui formulată în următorii
termeni: Cum îi putem înţelege mai bine pe cei care sunt atât de diferiţi de noi înşine?
Fireşte, empatia a fost şi este considerată drept mijlocul
primordial de facilitare a înţelegerii interpersonale, un efort
de a vedea şi de a experimenta lucruri din punctul de vedere
al celuilalt. Deşi empatia este identificată în majoritatea
textelor clasice şi contemporane drept o condiţie sine qua
non a relaţiei de ajutor (Biesteck, 1957; Compton şi
Gallaway, 1994; Fisher, 1978; Goldstein, 1973; Hepworth şi
Larson, 1993; Strode şi Strode, 1942; Towle, 1935), punerea
practicianului în pielea celuilalt este privită de unii autori ca
fiind o idee oarecum îndrăzneaţă şi arogantă. De pildă,
Dévore şi Schlesinger (1996) se întreabă cu privire la gradul
în care practicianul poate să empatizeze cu acei clienţi ale
căror experienţe de viaţă sunt absolut diferite de ale lor. Alţi
autori manifestă unele îndoieli cu privire la mijloacele
tradiţionale de stabilire şi comunicare a empatiei şi dacă
acestea sunt adecvate tuturor grupurilor culturale. Prin
urmare, teoriile actuale referitoare la empatie ar trebui să 17
deplaseze accentul de la „sentimente" la „semnificaţii
culturale", respectiv la contextul sociopolitic şi cultural al
experienţei umane (Green, 1995; Keefe, 1980; Pinderhuges.
1979). De pe terenul unor dezbateri epistemologice au fost şi
sunt formulate întrebări cu privire la faptul dacă este totuşi
posibil să înţelegem din punct de vedere cultural pe „Celălalt" (Gellner, 1992). într-
un mod paradoxal, deşi empatia se confruntă cu
numeroase dezbateri pe tărâm conceptual, importanţa clinică
a empatiei este bine ilustrată de datele experimentale.
Numeroşi autori confirmă faptul că factorii de relaţie sunt
predictor! mai buni ai succesului în psihoterapie decât
tehnica terapeutică utilizată sau metoda de tratament (Duncan şi Moynihan; Hubble, Duncan-
şi Miller. 1998; Lambert, Shapiro şi Bergin, 1986; Patterson, 1984). în
literatura de specialitate cu privire la alianţa de lucru
^helping alliance") se subliniază că empatia reprezintă o
componentă centrală în stabilirea acestei alianţe (Beres şi
Arlow, 1974; Bordin, 1979, Horvath şi Greenberg. 1986; Meissner, 1996; Patton şi Meara, 1992).
Cu toate acestea, în ciuda faptului că semnificaţia clinică
a empatiei este larg acceptată de specialişti, există totuşi
puţine dezvoltări teoretice recente şi cercetări îndreptate în
direcţia reexaminării empatiei în contextul diversităţii.
Mai recent, E. Butler şi J. Strayer (2001) accentuează
ideea că empatia deţine un rol important în procesele de
afiliere, în general, afilierea este influenţată pozitiv de numeroase comportamente verbale, cum ar fi aut
odezvăhiirea (N. L. Collins şi L. C. Miller, 1994), preluarea perspectivei
celuilalt (D. R. Falk şi P. N. Wagner, 1985). expresiile
acceptării (D. W. Johnson şi M. P. Noonan, 1972), responsivitatea (D. Davis şi W. T. Perkowitz, 1979), sim
patia (J. H. Berg şi R. L. Archer, 1980). compasiunea (D. Boxer,
1993). După opinia autorilor mai sus menţionaţi, toate aceste 18
variabile, cu excepţia autodezvăluirii, pot fi conceptualizate ca expresii verbale ale empatiei.
Problema relaţiei dintre empatie şi afiliere ridică însă
numeroase întrebări, în primul rând, trebuie făcută o distincţie între empatia dispoziţională şi empatia c
omportamentală. Empatia dispoziţională se referă la o stare internă
comună acelor indivizi care tind să manifeste o anumită
responsivitate afectivă şi cognitivă faţă de alţii (M. H. Davis,
1983). In acest caz, este posibil ca empatia să producă
sentimente de afiliere cu ceilalţi în mod intrapersonal, fără a
implica şi comportamente interpersonale externe. De
asemenea, empatia poate fi comunicată prin intermediul
comportamentelor verbale prezentate mai sus. In aceste
situaţii, empatia exprimată verbal operează într-o manieră
interpersonală, prin demonstrarea faptului că interlocutorul
este interesat şi preocupat de ceea ce i se comunică. Această
situaţie îl va determina pe receptorul empatiei verbale să
dezvolte sentimente de afiliere cu persoana care manifestă empatie în raport cu el.
în această perspectivă, empatia dispoziţională este un construct multidimensiona
l prin implicarea a două componente: afectivă şi cognitivă. Aspectul cognitiv include
tendinţa de a adopta perspectiva psihologică a celuilalt, iar
componenta afectivă aceea de a răspunde unei situaţii sau
unei stări emoţionale a celuilalt, prin exprimarea unor emoţii
congruente. Rămâne neclar faptul dacă ambele componente
joacă un rol important în dezvoltarea sentimentelor de
afiliere. Mai mult, rămâne o întrebare deschisă cu privire la
faptul dacă ambele componente sau doar una dintre cele două
determină apariţia expresiilor verbale ale empatiei.
Considerăm că studiile ulterioare trebuie să ţină seama
de marea complexitate a definiţiilor, precum şi a instrumentelor de măsurare a empatiei în situaţii de int
eracţiune cât mai variate. De asemenea, trebuie să ne decidem cu privire la
faptul dacă multiplele voci cu privire la empatie sunt la
unison sau dacă nu cumva intră la un moment dat în conflict. 4. Empatia - trăsătură înnăscută
sau dobândită? în mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsătură
înnăscută sau poate fi dobândită pe parcursul vieţii. In opinia
reputatului cercetător S. Marcus (1997, p. 78), ,.în cadrul
empatiei sunt implicate o serie de predispoziţii care se
constituie ca un fundament necesar, cu program ereditar
peste care se clădeşte viitorul comportament empatie".
Acesta se organizează pe măsura dobândirii unei experienţe,
în practica socială, ca şi pe măsura instituirii unui
antrenament dirijat. Argumentele aduse în favoarea ambelor
alternative (ca trăsătură înnăscută sau dobândită) sunt următoarele:
- Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recent
dezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontal
anterior. După o lobotomie anterior frontală, pacientul va
pierde, în afară de unele competenţe proprii gândirii
abstracte, abilitatea de a empatiza cu alţii (K. Clark, 1980);
- Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestările
conduitei empatice (indicatori de tip electrodermografic,
electromiografic, electrooculografic, vasoconstrictiv sau
vasodilatator) pledează în favoarea invocării unei structuri bâzâie a fenomenului empatie;
- Unele premise psihologice conduc la ideea recunoaşterii unor predispoziţii proprii conduitei empatice.
Avem în vedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea şi jucărea de roluri (jocurile copiilor „de-
a grădiniţa" sau ,,de-a doctorul", stabilirea unor relaţii autentice de comunicare cu
păpuşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969), 20
empatia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată,
ci este un fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prin
socializare şi evoluţie este organizarea fenomenului empatic; - Dintr-
o viziune predominant formativă, empatia ne apare ca un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi
L. M. Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L. Haynes şi A. Avery,
1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979). De pildă, în
vederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi pentru a
deveni mai empatici, D. S. Săucan (1999, apud R. Adler şi
N. Towne, 1993) prezintă o interesantă metodă denumită
„pillow". Astfel, în abordarea unei probleme, autorii propun
să adoptăm următoarele patru perspective diferite: Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti! "
Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când ne
confruntăm cu o problemă, în general, rămânem fixaţi pe propria noastră poziţie şi avem tendinţa să nu-
1 apreciem pe cel care nu este de acord cu noi. Conform lui P. Watzlawick,
„credinţa că punctul nostru de vedere asupra realităţii este
singura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnică dintre deziluzii".
Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!" Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriului
punct de vedere şi la încercarea de a sprijini poziţia
partenerului de comunicare. Este vorba despre o preluare a
perspectivei celuilalt în vederea înţelegerii comportamentului acestuia.
Poziţia 3: Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!"
Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şi
a slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie. Această
perspectivă ne ajută să găsim elementele comune între atitudinea noastră şi a celorlalţi. 21
Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cum pare a fi!"
Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şi
controversele între cei care comunică şi vor fi valorizate elementele pozitive ale relaţiei.
Abordarea unei probleme din perspectivele descrise
(cele patru, plus „mijlocul pernei", ca o concluzie) va
determina creşterea toleranţei noastre faţă de poziţia adoptată de o altă persoană.
5. Empatia ca trăsătură de personalitate După G. Allport (1981), presupunerea existenţei unei
trăsături comune de personalitate, precum şi măsurarea
acesteia pe o scală dimensională în raport cu ceilalţi, se poate
realiza atunci când „oamenii normali dintr-o arie culturală
dată tind în mod necesar să dezvolte unele moduri de
adaptare comparabile în general". Din punctul de vedere al
personologului american, există trei criterii definitorii pentru
evidenţierea unei trăsături comune de personalitate:
1. frecvenţa cu care o persoană adoptă un anumit stil de adaptare^"~\
2./evantaiul^situaţiilor în care adoptă acelaşi mod de acţiune;
3. intensitatea reacţiilor sale în conformitate cu modelul preferat de comportament.
în opinia lui S. Marcus (1997, p. 71), ,.empatia reprezintă un atare mod de adaptare, propriu oricărui indi
vi d în relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o persoană la alta, putând
tinde spre valenţe înalt performanţiale". Ar fi greu de
presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să
evite un comportament empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de neadaptare socială care fri
zează patologicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente 22
empatice şi nu de tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe
autorul mai sus menţionat să considere empatia drept trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modelele
tipologice ale empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de
personalitate, se constată următoarele aspecte: • persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa
unei atitudini optimiste, căldură, emoţionalitate, »• altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,
tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonală,
" manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiunii medicale;
• persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide,
retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, n
u acordă atenţie sentimentelor altora. în privinţa raportului empatie-
extraversiune / introversiune, S. Marcus (1997, p. 73) consideră că această problemă
rămâne încă deschisă, deoarece „dacă este posibilă o relaţie
dintre empatie şi extraversiune, relaţie avându-şi explicaţia în
tendinţa de afiliere, în trăirea modelelor empatice percepute,
totuşi, nu ni se pare lipsită de logică şi o posibilă relaţie între
empatie şi introversiune având la bază o anume transpunere
psihologică (subi, ns.) a unui model imaginat şi astfel,
reuşind o anume adaptare socială a unei persoane închise".
In psihologia românească se acordă o atenţie deosebită
valenţelor aptitudinale ale fenomenului empatie. Cercetările
au drept obiectiv surprinderea unui nivel supramediu de
manifestare empatică, fără de care nu apare posibilă
realizarea performanţelor în anumite profesii. A fost subliniat
rolul empatiei în creaţia scenică (S. Marcus, 1971; Gh. Neacşu, 1971), în creaţia literară (S. Marcus şi
D. S. Săucan, 1994), în activitatea didactică (S. Marcus. 23 T. David, A. Predescu, 1987), în relaţia medic-
pacient (A. Marcus-Bolohan, 1990). Actualmente, cadrul analizei se
lărgeşte de la condiţia strict aptitudinală a empatiei la
integrarea acesteia în contextul personalităţii. „Punctul nodal
al conceptului de empatie îl reprezintă conduita retrăirii
stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria
persoană, prin intermediul unui proces de transpunere substitutivăîn psihologia partenerului" (S. Marcu
s, 1997, p. 17). Contribuţii valoroase aduce Gh. Neacşu în lucrarea
„Transpunere şi expresivitate scenică" (1971) în care este
analizată conduita empatică prin creaţia scenică, punându-se
în evidenţă specificitatea transpunerii actoriceşti. Autorul
mai sus menţionat introduce în structura transpunerii scenice,
alături de imaginaţie şi afectivitate, o a treia-trăsătură specific actoricească -
proiectivilatea. Datele experimentale relevă latura cognitivă a transpunerii care se caracterizează prin
originalitatea imaginaţiei şi prin capacitatea de prefigurare a
modelului expresiv. „Prefigurarea se relevă prin trei trăsături
specifice: prezenţa elementelor de mişcare în cursul
introiecţiei datelor rolului şi al elaborării modelului mintal al
personajului, prin autoproiecţia actorului, ca instrument al
interpretării dramatice, în modelul imaginat şi prin funcţia
selectiv anticipativă a acestei autoproiecţii în procesul întruchipării scenice" (Gh. Neacşu, 1971, p. 144).
Aşadar, transpunerea scenică se prezintă, în calitate de aptitudine creatoare, ca o unitate a trei paramet
ri: originalitatea imaginaţiei, prefigurarea scenică şi trăirea afectivă, între cei trei parametri
existând corelaţii înalte, cu semnificaţii foarte puternice.
Cercetarea experimentală a pus în evidenţă trei moduri de
relaţionare a parametrilor transpunerii şi anume: a) unul
superior, la care originalitatea, prefigurarea şi trăirea afectivă
sunt puternic dezvoltate, în proporţii foarte apropiate (caracteristic studenţilor actori talentaţi şi actorilo
r consacraţi); b) unul inferior, la care cei trei parametri sunt relativ 24
proporţionali şi slab dezvoltaţi (caracteristic subiecţilor netalentaţi); c) unul mijlociu, caracterizat prin pr
edominarea relativă a unuia sau altuia dintre cei trei parametri (specific subiecţilor mijlocii).
Studiul invocat pune în evidenţă valenţele operaţionalinstrumentale ale empatiei scenice, ca însuşire per
formanţială specifică procesului de creaţie actoricească. 6. Empatia în relaţie cu alte variabile de
personalitate 6.1. Relaţia empatie-simpatie Intr-
un studiu privind relaţia dintre empatie şi preferinţele simpatetice ale partenerilor de comunicare (S. Ma
rcus, D. Stratilescu, R. Gherghinescu, 1992) au fost reliefate următoarele aspecte:
• Subiecţii cu parteneri simpatici sunt semnificativ mai empatiei decât subiecţii cu parteneri consideraţi
antipatici. Prin urmare, nivelul empatie depinde de atitudinea simpatetică faţă de parteneri.
• Subiecţii consideraţi simpatici de către parteneri sunt
semnificativ mai empatiei decât subiecţii consideraţi
antipatici de către parteneri. Aşadar, partenerii care îi
consideră pe subiecţi simpatici tind să arate faţă de aceştia o anume transparenţă comportamentală,
favorizându-le un nivel ridicat al empatiei predictive. • Comportamentul empatie al subiecţilor din diada
subiect simpatic-partener simpatic este semnificativ
mai evoluat decât comportamentul empatie al subiecţilor din diada subiect antipatic-partener antipatic.
• Empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri simpatici este mai mare decât empatia subiecţilor
simpatici faţă de parteneri antipatici. De asemenea, 25
empatia subiecţilor antipatici creşte faţă de parteneri
simpatici decât faţă de parteneri antipatici, dar fără a atinge valorile medii ale subiecţilor simpatici.
6.2. Relaţia empatie - orientare ,,helping" S. Marcus, G. Neacşu, R. Gherghinescu, D. Săucan
(1994) accentuează ideea că empatia la cadrele didactice
reprezintă o condiţie a declanşării orientării „helping'', în
studiul respectiv, nivelul orientării „helping" este compus din
sumarea performanţelor la indicatorul altruism şi la
indicatorul receptiv cuprinse în Chestionarul de orientare
helping (D. Romer, C. Gruder, T. Lizzandro). Potrivit
concepţiei autorilor chestionarului, altruiştii sunt motivaţi să
ajute pe alţii fără nici un fel de recompensă, iar receptivii sunt cu atât mai motivaţi să-
i ajute pe alţii cu cât posibilitatea de a primi o recompensă în schimb este mai evidentă. Relaţia
dintre empatie şi orientarea „helping" semnifică o anumită
condiţionare empatică a orientării spre ajutorare, independent
de motivaţia (intrinsecă sau extrinsecă) care stă la baza acestei orientări.
6.3. Relaţia empatie - cunoaştere interpersonală Cercetările româneşti invocate au surprins funcţia
instrumentală a empatiei în înţelegerea şi evaluarea
partenerului, precum şi rolul pe care îl ocupă transpunerea de
tip empatie în realizarea unor evaluări acurate şi a unor
predicţii corecte cu privire la ceilalţi şi la propria persoană.
Prin utilizarea probei Dymond, se constată faptul că subiecţii
bun empatiei dezvoltă o mai fină acurateţe evahiativă în
raport cu subiecţii slab empatiei. Un nivel slab de empatie
micşorează şansele unei evaluări acurate a partenerului, intrând într-
un relativ conflict cu opiniile celorlalţi despre aceeaşi persoană. In privinţa relaţiei dintre empatie şi 26
imaginea despre ceilalţi, subiecţii bun empatici dezvoltă o
evaluare cu privire la partener coincidentă cu autoevaluarea
partenerului. Referitor la empatie şi imaginea despre sine,
subiectul bun empatie îşi poate regla mai bine autoevaluarea,
ajungând la un consens atribuţional între cum se vede pe sine
şi cum îl vede partenerul. Empatia se interpune eficient în
procesul de înţelegere a celuilalt, permiţând predicţii şi
atribuiri acurate cu privire la parteneri şi la sine, în vreme ce
slaba empatie îl privează pe individ de informaţii suplimentare şi implicit de predicţ