Şerban Rădulescu-Zoner, „Romînia şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea:

1900-1914”, Editura Litera, Bucureşti, 1977

În condiţiile în care literatura de specialitate a momentului abordase în numeroase

rânduri şi sub diferite aspecte relaţia ce s-a desfăşurat pe mai bine de trei decenii între
partenerii Triplei Alianţă, autorul lucrării supuse atenţiei în cele ce urmează a încercat
realizarea unei monografii cât mai complete şi cu o documentare pe măsură pe această temă,
prin intermediul căreia dorea să redea în modul cel mai fidel şi nepărtinitor cu putinţă
evoluţia relaţiilor diplomatice ale României independente cu Germania, Italia şi Austro-
Ungaria de-a lungul timpului în contextul unei scene internaţionale în continuă emergenţă.
Întrebarea ce se află la baza cercetării întreprinse de autor şi la care acesta va încerca
să raspundă pe parcursul celor patru capitole care alcătuiesc din punct de vedere structural
această lucrare, este dacă în diferite momente ale istoriei primilor paisprezece ani ai secolului
al XX-lea politica externă românească a suferit mutaţii radicale, sau dacă, pre a cotrario, s-a
concretizat într-o abordare consecventă faţă de principalii parteneri din cadrul Triplicei, a
cărei unitate s-a dovedit nu de puţine ori fragilă din cauza antagonismului intereselor statelor
semnatare.
O altă ipoteză de lucru importantă aduce în prim plan modalitatea în care această
conduită a României pe plan extern pe perioada deja amintită a contribuit în mod optim la
realizarea intereselor strategice, economice şi soci-politice imediate ale ţării şi ce efecte a
avut pe termen mai lung.
Principlalii factori determinanţi ai politicii externe româneşti pe care autorul îi
identifică sunt cei economici, dintre care subliniază depedendenţa în continuă creştere faţă de
capitalul german, necesitatea dobândirii anumitor garanţii de securitate şi intregritate
teritorială, menţinerea echilibrului politic în sud-estul Europei, realizarea dezideratului
naţional al unirii cu românii de dincolo de lanţul carpatic şi nu în ultimul rând presiunea
opiniei publice din ţară care nu percepea întotdeauna interesul naţional în acelaşi mod şi cu
aceeaşi intensitate ca şi factorii decizionali aflaţi la conducerea ţării.

Relaţiile internaţionale la începutul secolului al XX-lea au fost puternic influenţate,

mai ales pe teritoriul european de politica dusă de marile puteri ale vremii în directă

1
concordanţă cu interesele acestora de a descoperi sau crea „surse ietine de materii prime şi
noi pieţe de desfacere a mărfurilor sau pentru plasamanet de capital”, cu alte cuvinte în
contextul expansiunii tot mai accentuate a imperialismului capitalist. Citândul pe istoricul rus
A.S. Ierusalimski, autorul descrie scena internaţională a debutului anilor 1900 drept o luptă a
tuturor împotriva tuturor(p8), caracterizată de o serie de contradicţii, în majoritatea cazurilor
ireconciliabile, apărute la nivelul politicilor externe ale statelor imperialiste, dar şi de
înlăturarea din cercul select al acestora a statelor considerate mai slabe.
Evoluţia pe care domeniul industrial o cunoaşte în ţări precum Germania, Stalele
Unite, Japonia sau Italia, le plasează în poziţia de concurenţi din ce în ce mai ameninţători
pentru puterile economice tradiţionale- Marea Britanie, Franţa şi Rusia. Un alt factor
determinant al conturării scenei internaţionale în epocă este constitutit de conflictul ruso-
nipon (190-1905), ale cărui consecinţe pe termen scurt şi mediu s-au concretizat în
temperarea activismului pronunţat al ţarului în Orientul Extrem, apropierea Rusiei de Marea
Britanie în scopul contracarării influneţei germane din ce în ce mai mare în Orientul
Mijlociu. În condiţiile ieşirii Marii Britanii din „splendida izolare” si a apropierii strategice
de Franţa prin „Antanta Cordială”, se realizează o nouă coaliţie în contextul european în
1907 prin închierea unei alianţe anglo-ruse1, opusă „Triplicei” formate în anul 1882 din
Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la care a aderat un an mai târziu şi România printr-un
tratat bilateral cu Austro-Ungaria2.
Pentru a completa tabloul relaţional dintre marile puteri continentale şi în scopul de a
evidenţia importanţa României pe scena politică europeană, autorul aminteşte antagonismul
dintre interesele Italiei şi ale Austro-Ungariei bazat pe de o parte pe temerea celei din urmă
de o eventuală ocupare a Albaniei de către Italia, ceea ce ar fi reprezentat afectarea
comerţului habsburgic în şi prin Marea Adriatică şi pe de altă parte pe nemulţumirea Italiei
faţă de ocuparea austriacă a regiunilor Trieste şi Trentino; dar şi chestiunea delimitării
zonelor de influenţă la sud de Dunăre(p11), idee pe care autorul o va relua ulterior, fiind una
dintre principalele idei pe care acesta îşi construiesţe demersul de analiză a politicii externe
duse de aparatul de conducere al României în primii paisprezece ani ai secolului al XX-lea.

1
ISTORIA ROMÂNILOR- Academia Română, vol II, tom II, De la Independeţă la Marea Unire(1878-1914)
coordonator acad. Platon Gheorghe, ed Enciclopedică, Bucureşi, 2003, p 234
2
Bărbulescu Mihai & all, ISTORIA ROMÂNIEI, ed Corint, Bucureşti, 2002, pp 333-334

2
 În vederea a întregii descrierea scenei europene trebuie luată în considerare, pe lângă
criza din interiorul Triplei Alianţe şi cea a dualismului austro-ungar, care a fost dublată într-
un mod nefericit pentru habsburgi şi de lupta din ce în ce mai acerbă de emancipare a
naţiunilor aflate sub conducereea acestora. Conform autorului, Peninsula Balcanică
dobândise statutul de „Hinterland” din punct de vedere al investiţiilor şi capitalului german,
drept pentru care, această zonă necesita atât o consolidare, cât şi o asigurare a stailităţii la
care va contribui într-o mare măsură şi România(pp 12-14).
Un factor important care a influenţat poziţionarea României pe scena internaţională a
fost constituit de dependenţa economică a ţării faţă de capitalul german, depdendenţă creată
în special prin împrumuturile periodice ale ţării de pe piaţa partenerelui strategic în scopul
realizării unei stabilităţi durabile a bugetului, dar şi prin încercările reptate ale miniştrilor de
finanţe de a vinde sau concesiona anumite proprietăţi ale statului, precum flota comercială,
pădurile de stejar sau terenurile petroliere(pp23-24).
O politică pe care factorii decizionali români au adoptat-o în primii ani ai secolului al
XX-lea a fost ce a compensaţiilor, politică al cărui principal ţel era acela al menţinerii
„balanţei de forţă” prin intermediul căreia se urmărea evitarea unor eventuale conflicte şi a
modificării statu quo-ului în sudul Dunării. Alianţa româno-austro-ungară e reînnoită in
aprilie 1902, pe baza unui text similar cu cel al vechiului tratat, iar cu Germania şi Italia în
lunile iulie, respectiv noiembrie(pp30-33).
Înţelegerea ruso-austro-ungară reprezenta pentru politica românească externă o
garanţie a menţinerii statu quo-ului în Balcani(p 35) în condiţiile în care Rusia s-a angajat să
întreprindă demersuri diplomatice oficiale în vederea determinării Bulgariei de a evita orice
tip de acţiune care ar putea avea drept urmări imediate izbucnirea unui posibil conflict militar
în Peninsula Balcanică(p36). Totuşi informaţia conform căreia Ohrana continua să
supravegheze simultan activitatea aparatelor conducătoare ale Bulgariei, Serbiei şi României
a contribuit la sporirea neîncrederii României vis-a-vis de politica oficială rusească şi de
realele intenţii ale Petersburgului.
În aceeaşi perioadă politica externă habsburgică oscilează între a sprijini Bucureştiul
în ceea ce priveşte abordarea acestuia faţă de situaţia din Balcani, domolind astfel aspiraţiile
româneşti faţă de teritoriul de dincolo de Carpaţi sau să acorde sprijin Bulgariei în demersul

3
acesteia de a deveni un stat puternic, câştigînd astfel un „remediu împotriva iredentismului
românesc”(p38), soluţie care în cele din urmă a fost şi aleasă.
În condiţiile în care încercările diplomaţiei româneşti de a obţine susţinerea
membrilor Triplicei în aplicarea viziunii proprii asupra politicii care trebuia dusă în Balcani
nu au fost încununate de succes şi în urma crizei relaţiilor roâno-turce din 1905, şi a ruperii
relaţiilor diplomatice cu Grecia, guvernul lui A.D. Sturdza îşi face cunoscută, doi ani mai
târziu, dorinţa de a nu se angaja în nici o alianţă la nivel balcanic, politică menţinută pe
parcursul următorilor ani în plan extern(p 41).
Autorul subliniază un al doilea factor de o importanţă covârşitoare în privinţa
stabilirii agendei externe- năzuinţa românilor, caracterizaţi ca „naţionalişti notorii”(p42) de a
soluţiona problema Transilvaniei şi de a infăptui unirea cu teritoriul aflat sub conducerea
austro-ungarilor. În încercarea de a tempera avantul pe care ideea unităţii statale îl luase şi de
a descuraja acţiunile întreprinse pe plan cultural şi mediatic atât în România, cât şi în
Transilvania, autorităţile de la Budapesta au aprobat în 1904 o nouă lege a educaţiei(p44)
care impunea folosirea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti, cenzurând în
acelaşi timp şi programele de învaţământ şi manualele.
Anii 1908-1909 aduc în peisajul european noi diferende diplomatice care se
soldează cu o reală demonstraţie de forţe din partea puterilor centrale, văzută de unii istorici
drept o încercare de consolidare a poziţiei Triplei Alianţe. Ministrul de externe al dulei
monarhii încearcă o reorganizare a imperiului prin anexarea provinciilor otomane aflate sub
administrarea sa înca de la finele secolului al XIX-lea- Bosnia şi Herţegovina, în scopul de a
întăriri grupul de provincii slave din cadrul regatului ungar(Croaţia, Slovenia, Dalmaţia) şi de
a reduce nemulţumirile economice ale guvernului de la Budapesta. Pe de altă parte Rusia era
din ce în ce mai îngrijorată faţă de o eventuală blocare a accesului flotei sale comerciale prin
strâmtorile Bosfor şi Dardanele prin politica dusă de habsburgi.
În acest context problema orientală este redeschisă prin încercarea diplomaţiei ruse de
a ajunge la un compromis cu austro-ungarii, acceptând în mod tacit anexarea celor două
provincii şi a sangiacului Novibazar şi pretinzând în schimb modificarea regimului
strâmtorilor astfel încât interesele Rusiei să fie reprezentate în mod optim(pp48-49). Pe
fondul crizei bosniace generate de cele două mari imperii, considerată ulterior drept
„preludiul” primei conflagraţii mondiale(p53) Bulgaria profită de această oportunitate şi işi

4
declară in mod unilateral independenţa îb octombrie 1908, iar România se confruntă cu
situaţia pe care a încercat de-a lungul ultimilor ani să o evite, si anume schimbarea de status
quo in sudul Dunării, care a fost percepută ca o ameninţare la adresa securităţii României.
Analizând politica diplomaţiei româneşti pe parcursul crizei balcanice, autorul
subliniază faptul că aceasta a avut o direcţie proprie, reuşind cu succes să nu cedeze în faţa
presiunilor venite din capitala habsburgică şi opunându-se cu toate forţele de are dispunea în
acel moment destrămarii statului sârb, având în vedere importanţa acestuia în economia
echilibrului în sud-estul continentului european(pp55-56).
Pe cale de consecinţă relaţiile diplomatice, dintre România şi Austro-Ungaria tind să
fie din ce în ce mai tensionate, atât din cauza poziţiei politice a conducerii de la Bucureşti,
dar şi a disensiunilor comerciale dintre cele două ţări şi a preocupării tot mai intense faţă de
situaţia românilor din Transilvania.
În perioada imediat următoare crizei încheiate in 1909 România şi-a menţinut aceeaşi
politică externă, orientată spre puterile centrale, fără însă a se alinia la politica Austro-
Ungariei din Peninsula Balcanică şi bazată pe dezideratul întrebuinţării tratatului secret
semnat cu Tripla Alianţă ca instrument de garantare a menţinerii echilibrului in zona sud-
dunăreană. Cu toate acestea opinia publică românească avea să militeze în contextul
războaielor balcanice împotriva vechii linii de politică externă dusă de rege şi guvernul său,
solicitând acestora să-şi reconsidere priorităţile şi să se concentreze asupra eliberării
românilor din Transilvania şi asupra reîntregirii statului(p73).
Una dintre cele mai relevante consecinţe ale crizei din 1908-1909 pentru modul în
care întreaga Europa va evolua ulterior o constituie apropierea survenită între statele
Peninsulei Balcanice, la care a contribuit într-o mare măsură şi diplomaţia rusească şi pe cale
de consecinţă frământările apărute în interiorul acestora din dorinţa din ce în ce mai
pregnantă a realizării unităţii statale.
Anul 1912 a marcat „un nou capitol în istoria universală”(p81) prin debutul
proceselor de emancipare a statelor din sudul Dunării, iar în condiţiile în care pe scena
politică europeană au loc modificări şi se formează noi alianţe cu caracter preponderent
antiotoman şi impotriva voinţei şi implicit a intereselor Rusiei, Carol I alege să colaboreze la
nivel diplomatic îndeaproape cu Germania, contracarând pe această cale politica pe care
Viena continua să o ducă in sud-estul Europei, în defavoarea României.

5
 În aceeaşi perioadă, două mari puteri - Franţa pe de o parte şi Rusia pe de alta, depun
eforturi considerabile prin numeroase misiuni diplomatice în vederea atragerii României de
partea blocului politic din care făceau parte, lăsând să se înţeleagă că o ieşire a acesteia din
Tripla Alianţă ar fi avut ca urmare susţinerea necondiţionată din partea celor două în vederea
reîntregirii statale prin unirea cu Transilvania şi Bucovina(p 88).
Rolul important asumat de România în contextul primului război balcanic a fost acela
al „solului păcii”, de mediator, încercând pe canale diplomatice să atenueze diferendul dintre
partenerul său italian şi Imperiul Otoman şi pe cât posibil să contribuie la finalizarea
acestuia, regele Carol I fiind chiar cel care inspiră guvernul turc în ceea ce priveşte
propunerile de pace pe care le înaintează adversarului acestuia în 1911(pp96-97).
Dincolo de această atitudine demnă de toata lauda, diplomaţia românească avea un
interes imdiat în soluţionarea cât mai rapidă a cestui conflict, cu atât mai mult cu cât o
eventuală extindere a războiului în Marea Egee ar fi afectat în mod cu totul nedorit comerţul
extern şi ar fi redeschis o chestiune de o mare sensibilitate la nivelul continentului european,
aceea a strâmtorilor.
În timpul primului comflict balcanic armat, România şi-a declarat prin glasul primului
ministru Maiorescu neutralitatea şi consecvenţa în ceea ce priveşte identificarea politicii
externe proprii cu cea a puterilor centrale, însă cu menţiunea că in eventualitatea unor
schimbari teritoriale majore, aceasta şi-ar urmări interesele strategice. Această atitudine a fost
determinată în principal de convingerea că puterile centrale vor sprijini România în ceea ce
priveşte stabilirea unor noi graniţe cu vecinul din sud; însă pe parcursul încordării relaţiilor
dintre Austro-Ungaria şi Rusia, fiecare dintre cele două puteri au încercat să convingă
România, fie să se alature cauzei habsburgice, fie să rămână neutră- ceea ce ar fi înclinat
balanţa în favoarea marii puteri estice.
În vara anului 1913, ca urmare a atacului bulgar asupra trupelor Serbiei şi Greciei,
România a declarat Bulgariei război, fapt ce a determinat apariţia unei crize îngrijorătoare în
cadrul relaţiilor diplomatice româno-habsburgice, fără însă ca atitudinea guvernului român să
fie considerat o reorientare a politicii acestuia faţă de Tripla Alianţă, al cărei unic partener
viabil în asigurarea echilibrului în „haosul balcanic”(p119) continua să fie România.
Ca şi în cazul primului conflict balcanic, diplomaţia românească a depus întreaga
diligenţă de care era capabilă în scopul încheierii grabnice a acestuia, iar în luna august, după

6
o serie de negocieri dure din partea atât a participanţilor direcţi, cât şi a susţinătorilor aestora,
s-a închieat la Bucureşti celebrul tratat de pace care diviza Macedonia între Serbia, Grecia şi
Bulgaria, atribuia sangiacul Novibazar Serbiei şi Muntenegrului şi linia Turtucaia-Ekrene
României(pp125-126).
Cele două războaie de la inceputul secolului al XX-lea retrasează graniţele sud-estului
european: Imperiul Otoman dispare ca mare putere de pe harta acestuia, Serbia, Muntenegru
şi Grecia şi-au extins teritoriul în mod considerabil; au luat naştere două tabere cu interese
antagonice- pe de o parte Grecia, Serbia şi România care doreau menţinerea echilibrului
realizat prin pacea de la Bucureşti şi pe de altă parte Turcia şi Bulgaria, în mod vădit
nemulţumite şi urmărind revizuirea acestuia.
Autorul reliefează ponderea opoziţiei pe care opinia publică din România o manifestă
faţă de Austro-Ungaria şi preocuparea crescândă pentru problema naţională în construirea
politicii externe de către rege şi guvernele alături de care conduce ţara, aceştia din urmă
aducând în discuţie pe plan internaţional imposibilitatea unei colaborări militare alături de
habsburgi în eventualitatea unui nou conflict(p137). Această luare de poziţie a determinat
legaţia austro-ungară de la Bucureşti să declare faptul ca România era deja un „bastion”
pierdut pentru Tripla Alianţă(p147), însă nu a împiedicat o apropiere a diplomaţiei româneşti
de cea italiană.
Izbucnirea conflictului sârbo-austriac din vara anului 1914, încetarea tratatului de
asistenţă mutuală dintre România şi puterile centrale şi poziţionarea diferită a partenerilor
Triplicei au dus în cele din urmă la destrămarea Alianţei; iar atitudinea României faţă de
forma incipientă a conflictului a fost determinată pe de o parte de lobbyul facut de
diplomaţiile franceză si rusă, iar pe de altă parte de „voinţa poporului” al cărui interes
principal era infăptuirea unirii şi desprinderea politcii externe de cea austro-ungară(pp179-
181).

În încercarea de a identifica parcursul pe care politica externă a României l-a avut pe

parcursul primilor paisprezece ani ai secolului al XX-lea, autorul nu reuşeşte să ajungă la o
concluzie foarte bine definită, pe de o parte specificând în repetate rânduri faptul că
diplomaţia română a avut în principal o evoluţie liniară, uniformă până în momentul
izbucnirii primei mari conflagraţii mondiale -de unde reiese consecvenţa politicii pe plan

7
european şi în special în relatia cu Triplica; iar pe de altă parte afirmă, în conformitate de
altfel cu realitatea atestată documetar, că România a avut o atitudine total neconformistă în
relaţia cu Austro-Ungaria, subliniind pe parcursul întregii lucrări astfel de momente din
istoria relaţiei celor două.
Un alt aspect criticabil al modului în care autorul îşi construieşte discursul constă în
faptul că întreaga politică externă a României pare mai degrabă realizată exclusiv de marile
puteri europene care nu fac altceva decât să-şi urmărească în modul cel mai natural cu putinţă
realizarea obiectivelor. Astfel întreaga diplomaţie pare asumată de forţe decizionale
exterioare, rolul regelui Carol I, a guvernelor sale şi a diplomaţilor români din capitalele
europene fiind minimizate într-un mod absolut.
De asemenea pe parcursul întregii lucrări este acordat un spaţiu şi o atenţie vizibil mai
mari evenimentelor care au loc pe scena internaţională, fiind prezentate în detaliu interesele,
jocurile „de culise”, parteneriatele şi înţelegerile dintre principalii actori europeni, pe când
acţiunilor, misiunilor diplomatice şi eforturilor depuse de personalităţile române în vederea
realizării optime a intereselor strategice, economice, sociale şi politice ale ţării li se acordă o
atenţie redusă, toate acestea fiind amintite în treacăt, in doar câteva paragrafe. Evident nu
trebuie uitat contextul politic intern în care autorul îşi elaborează cercetarea şi care ar fi putu
să impună anumite limite şi condiţionări ale discursului în vederea publicării acestuia.