Bacăul de la 1850-1900

Ediţia 2008

Ediţia 2005

Memoria timpului gravează destinul oricărui oraş prin cadrul de viaţă specific fiecărei
epoci. Oraşul moldovenesc, marcat de vicisitudinile unei istorii contradictorii, îşi
dezvăluie rareori trecutul, atât de rare sunt mărturiile directe ale celor care s-au implicat
în devenirea lor citadină. Este şi cazul Bacăului, descris cu patos în monografia de faţă,
sub lupa atentă a unui contemporan cu timpurile grandioasei mutaţii survenită în urma
declanşării procesului de modernizare a acestui colţ de ţară: trecerea de la târgul prăfuit,
anonim, la oraşul cu o funcţionalitate tot mai complexă, pe măsura poziţiei pe care o
ocupă în lungul axului vital al Siretului. Cu toată desuetudinea discursului sau a
subiectivismului unor aprecieri, această lucrare este o foarte utilă introducere în evoluţia
unui oraş care îşi revendică astăzi dreptul la un destin mai presus de clişeele bacoviane,
interbelice. Pentru un urbanist, geograf sau istoric dar şi pentru un simplu cetăţean al
Bacăului, acest material se poate dovedi o necesară aducere aminte a unui trecut obscur
şi luminos totodată, prin contradictoriul său.

Prof. univ. dr. Ionel Muntele

Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Temenea la înaintaşi

Nu e o noutate: la vremea lui, Eminescu s-a aşezat între epigoni în raport cu toţi cei care
au trudit la înălţarea spiritului românesc; mai aproape de noi, Nichita Stănescu, într-o
„Carte de recitire“, ca „Omagiu târziu <> a lui Ion Creangă“, se întoarce către aceiaşi
întemeietori de limbă românească: Ion Neculce, Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann şi alţi
câţiva, culminând cu o temenea la „Eminescu cel mare“; şi mai aproape de noi, Adrian
Păunescu, orgoliosul, se îndreaptă către cei ce l-au premers şi le înalţă, deloc
demagogic, osanale.
Când a fost lansat „Dicţionarul geografic al judeţului Bacău“ (2006), am ţinut să
subliniez gestul cu valoare de simbol - sau, de ce nu, ca model - al lui Lucian Şerban de
a ieşi în viaţa editorială cu o închinăciune către înaintaşi. În 2005, precedând centenarul
apariţiei cărţii, a retipărit monografia lui Costache Radu, „Bacăul de la 1850 - 1900“, cu
actualizări şi comentarii necesare înţelegerii de către cititorul secolului XXI. Abia după
un an a dat la iveală „Dicţionarul geografic al judeţului Bacău“, iar acum, când Bacăul
este în sărbătoare, a reluat tipăritura din 1906, considerând că este necesară o oglindă a
vechii urbe şi, totodată, este nevoie de un gest comemorativ pentru Costache Radu, într-
un an când marcăm centenarul trecerii sale în eternitate.
Scrierea „primului cronicar modern al Bacăului“ (Eugen Budău, „Bacăul literar“)
împlineşte prima şi cea mai importantă condiţie a unei lucrări cu caracter istoric:
apropierea până la simultaneitate a autorului, de materialul investigat. Costache Radu a
fost martor ocular la o bună parte dintre evenimentele narate documentaristic, iar unele
dintre acestea au beneficiat de prelucrarea oficial-administrativă, câtă vreme autorul a
fost, în două rânduri, primul edil al oraşului. Tocmai de aceea istoriile urbei din anii '30
până în 2008 - aproape toate - îi consemnează numele şi titlul lucrării, ca suport
informativ de primă mână. (Între atâtea dimensiuni ale personalităţii lui C. Radu -
gazetar, avocat, om politic, dramaturg -, cea de monograf al Bacăului este
atotstăpânitoare.)
O observaţie se impune cu privire la titlu: prepoziţia compusă „de la“ şi înşiruirea
anilor, despărţiţi cu cratimă, obligă la corelativul - tot prepoziţional - „la“, pe care l-am
aşezat între croşete, pentru a ne raporta la grafia originală, dar şi pentru a-l scuti pe
cititor de un obstacol în lectură. (Am recitit conţinutul cărţii şi am constatat că nu e
vorba de întinderea „1850 către 1900“, ci de intervalul de o jumătate de secol, marcată
prin corelativele de la... la.)
Propunem, aşadar, cititorului de azi o lucrare cu parfum de secol XIX, asezonată cu
frăgezimi din secolul nostru, asigurate de tânărul cercetător Lucian Şerban. Cu toţii -
autor, in absentia, editor şi prefaţator - ne închinăm în faţa istoriei multiseculare a urbei,
pe care ne-o dorim păstrătoare a puţinelor urme lăsate în arhitectură şi spirit de
generaţiile trecute.
Ioan Dănilă

Costache Radu şi recuperarea trecutului solidificat

Un cititor atent al studiilor consacrate oraşului Bacău va observa că, invariabil, toate
lucrările monografice, începând cu G. Grigorovici şi terminând cu cele de dată recentă
fac referire la un nume: Costache Radu. Personalitate complexă a vieţii băcăuane, a
rămas în atenţia istoriografiei în primul rând prin „Bacăul de la 1850-1900”, lucrare de
referinţă pentru cunoaşterea vieţii culturale, sociale şi politice a Bacăului din
frământatul secol XIX, deschizând (alături de Grigore Grigorovici şi Grigore Tabacaru)
triada cronicarilor Bacăului de altădată, oferind pagini de o excepţională valoare
documentară.
Lucrarea apare iniţial sub forma unei suite de însemnări publicate în revista „În ore
libere (Litere, ştiinţe, arte. Cronica Bacăului)” pe parcursul celor opt numere de
existenţă (noiembrie 1904 - mai 1905 şi ianuarie 1906). Aceste articole vor fi
înmănuncheate sub numele „Bacăul de la 1850 - 1900”, apărând la Tipografia
“Margulius” în anul 1906. Lucrarea prezintă un real interes documentar din câteva
motive: este prima lucrare ce are un caracter monografic , paginile sale scot la iveală
unei largi palete de cercetători informaţii valoroase, prezentând evoluţia Bacăului de la
stadiul de aşezare cvasiurbană, „întunecată şi glodoasă”, până la cel de oraş prosper, cu
„străzi lungi şi drepte, cu trotuare de bazalt şi plantate, curat şi luminat cu electricitate,
cu case mari, bune şi grădini frumoase”. O jumătate de secol ancorată puternic în etapa
istorică a integrării moldo-valahe al cărei specific băcăuan este evocat de Costache
Radu în pagini memorabile, cu puterea magică a martorului care, la momentul aplecării
asupra paginii albe, avea deja simţul critic al sedimentării şi decantării obiective a
evenimentelor prin tangajul dintre uitare şi amintire. Chiar dacă nu toţi anii amintiţi de
Costache Radu corespund realităţilor evocate, existând şi câteva erori , rămâne totuşi o
certitudine faptul că „fericitul martor al unei epoci încheiate” -aşa cum avea să-l
caracterizeze Petre Budu, ziarist şi patron al revistei „În ore libere”, în editorialul
primului număr - reconstituie cu destulă fidelitate frământările comunităţii circumscrise
unei noi identităţi modernizatoare.
Deopotrivă o sinteză monografică şi operă de cronicar, lucrarea este concepută în cinci
capitole, fără a avea o structurare şi cursivitate strictă din punct de vedere cronologic.
Sunt tratate aspecte edilitar-urbanistice, limitele teritoriului administrativ, primele
instituţii publice, organizarea sistemului sanitar (capitolele I-II), comerţul şi începuturile
dezvoltării industriei (cap. III), viaţa culturală (cap. IV). Cel mai vast, un ultim capitol
ne poartă prin hăţişurile vieţii sociale şi politice valorizate de participarea băcăuană la
marile momente ale istoriei naţionale (Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă,
domnia lui Carol I), care se succed cu repeziciune.
Devenit în scurt timp un adevărat opus al apariţiilor editoriale de la începutul secolului
XX, „Bacăul de la 1850-1900” va pune în umbra posterităţii prodigioasa activitate a
avocatului, ziaristului, dramaturgului şi omului politic Costache Radu, care pe parcursul
celor 76 de ani (1832-1908), alături de grupul intelectualilor de frunte ai vremii
(Constantin Platon, Ştefan Constandachi, Ion Chiru, Gh. P. Ianoli, Radu Porumbaru, P.
Topliceanu, Dimitrie Rosetti-Tescanu, dr. V. Mancaş, Iancu Gheorghiu - Budu, Grigore
Haralamb Grandea), va avea o contribuţie importantă în cristalizarea agorei culturale
băcăuane, iar ca primar va rămâne în anale ca unul din modernizatorii oraşului, care la
acea dată încă mai păstra aerul vechiului Civitas Bachoviae. În acest sens trebuie
amintit rolul jucat în dezvoltarea jurnalismului, fiind unul dintre primii gazetari ai
Bacăului, pe care-l întâlnim în calitate de colaborator, redactor sau editor la publicaţiile
„Zorile” (primul ziar băcăuan, apărut la 21 septembrie 1867), „Rusaliile” (foaie
umoristică, sub propria editare, 1868-1869), „Gazetta de Bacău” (1870-1890, cu
intermitenţe), „Curierul de Bacău” (1878), „Mica revistă” (1886) ş.a., articolele sale
remarcându-se prin incisivitate şi fină cunoaştere a detaliilor sociale şi politice locale.
Ca dramaturg, Costache Radu va scrie trei piese de teatru: „Băile de la Slănic” (comedie
în 5 acte, 1876), „Doctoria soacrelor” (comedie într-un act, 1882, publicată patru ani
mai târziu în “Foaea Societăţii oamenilor care ştiu citi”) şi „Senatorul somnoros”,
despre care autorul va nota cu modestia ce-l va caracteriza toată viaţa: „Nu voi arăta
cum au fost primite de public aceste piese, ca să nu se zică că mă laud”. Până la sfârşitul
vieţii va fi un animator al mişcării teatrale, asigurând un veritabil impresariat artistic. În
1875, alături de C. Ghenadiu va prelua direcţiunea teatrului din incinta Hotelului
„Drăgoianu”, reuşind să aducă pe scenă actori valoroşi ai teatrelor din Bucureşti şi
Craiova.
În calitate de primar (în perioadele 1889-1890 şi 1894-1895), va contribui alături de
Gheorghe Negel, Leon Sachelarie ş.a. la schimbarea fizionomiei oraşului prin moderne
lucrări edilitar-urbanistice. Construirea a 10 km de trotuare cu bazalt, finalizarea
Bulevardului Carol (actualul Bulevard al Unirii), punerea bazelor serviciului de
salubritate, modernizarea reţelei de canalizare, începerea lucrărilor pentru alimentarea
cu apă potabilă, ridicarea celei de-a doua şcoli de fete, începerea lucrărilor la Palatul
Ateneului sunt câteva din realizările sale în administrarea oraşului.
Ca deputat (1879), dar mai ales ca avocat, va pleda pentru recunoaşterea drepturilor
categoriilor sociale periferizate, cazurile reprezentative punându-le spre studiu opiniei
publice prin articole care, nu de puţine ori, făceau o opoziţie amarnică guvernului.
Dovadă a recunoaşterii contribuţiei sale la dezvoltarea presei româneşti şi a
pionieratului concretizat în lăudabile iniţiative culturale, administrative şi politice, în
fotomontajul publiciştilor băcăuani din „Anuarul presei şi al lumei politice” (1908),
imaginea lui Costache Radu apare aşezată în centru, înconjurat fiind de personalităţile
vremii.
Sunt doar câteva repere ale unui spirit modernizator care va marca viaţa băcăuană în
traiectoria ei către un nou secol. Prin paginile care urmează, am încercat, într-o
investiţie de suflet, ca martor al unei perioade în care fizionomia locului natal şi-a
pierdut din parfumul unei epoci prea uşor trecute cu vederea, de multe ori închisă într-o
vitrină prăfuită, să readuc în atenţia cititorului necesitatea apelării la memoria timpului
şi spaţiului. Prin intermediul lui Costache Radu aceasta se revelează în momente şi
locuri depuse într-un Genius loci a cărui substanţă va fi, sperăm, recuperată măcar prin
scormonirea vechilor amintiri octogenare ori din curiozitatea sufletelor tinere.
Mai mult decât alte oraşe poate, Bacăul nu trebuie să piardă firul subţire ce racordează
valorile trecutului său de perspectivele metropolei de mâine.
Lucian Şerban

Post-scriptum

Spaţiul şi amintirea se condensează idiosincratic pentru a ne spune că anumite locuri

sunt deosebite, consfinţite ca atare de însuşirile lor extraordinare şi de consensul social.
Putem numi aceste locuri moşteniri culturale şi adesea considerăm că sunt ceva de la
sine înţeles. Modeste sau impunătoare, ignorate sau mediatizate, în reabilitare sau
deconstrucţie, centrale sau periferice, periferizate, locurile moştenirii noastre cultural-
istorice introduc în viaţa de zi cu zi verticalitatea, configurând spaţiile sociale şi
structurându-le, cel puţin teoretic, pe cele mentale.
La data finalizării proiectului de a reedita prima monografie a oraşului Bacău (martie
2005), patrimoniul cultural-istoric local se zbătea în acuitatea unei deconstrucţii lente,
dar sistematice. Cu bucurie, constatăm că în cei trei ani care s-au scurs, au apărut şi
semne ale normalităţii. Direcţia Judeţeană Bacău pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu
Cultural Naţional a organizat mai multe colocvii pe tema „S.O.S. - patrimoniul cultural
băcăuan”, acţiuni reuşite de sensibilizare a opiniei publice. Asociaţia „Veniţi cu noi”, în
cadrul proiectului „Adept Eco”, a elaborat a doua hartă verde a unui oraş românesc
(după capitală) în care, alături de verdele parcurilor, a cartat şi perenitatea geografică a
monumentelor băcăuane. Noua programă şcolară pentru educaţie artistică, la clasa a XI-
a, prezintă prin intermediul unor profesori sufletişti modalităţile de valorificare a
elementelor de patrimoniu cultural, inclusiv organizarea unor cercuri şcolare.
Majoritatea clădirilor istorice au astăzi plăcuţe de identificare, repere vizibile ale
monumentalului. Biblioteca băcăuanilor s-a îmbogăţit cu titluri valoroase, în care
patrimoniul cultural ocupă un loc important. Presa locală informează cu destulă
promptitudine despre agresiunea sistematică asupra acestor valori. Au fost făcute
demersuri pentru a completa lista celor 368 de monumente de patrimoniu băcăuane
aflate pe lista oficială a Ministerului Culturii. Au apărut chiar şi câteva străzi botezate
cu numele unor primari din galeria primilor modernizatori ai Bacăului, inclusiv
Costache Radu.
Ca revers tragic al acestor încercări lăudabile, rămâne din păcate persistent gustul amar
al reţetei cu ingrediente balcanice ale nepăsării, ignoranţei, lăcomiei, laşităţii, inculturii
sau iresponsabilităţii, care au pervertit numeroase lăcaşuri identitare. Casa
„Alecsandri”, hanul de la Gura Orbicului, Moara „Calmanovici”, Şcoala de Băieţi Nr. 1,
Conacul „Costinescu” din Răcătău, bisericile - monument din Negri şi Călineşti sunt
doar câteva exemple ale agresiunii zilnice tipice pentru o realitate a îngrămădirilor de
blocuri sub formă de uliţă verticalizată şi nu de oraş al mileniului III.
La început de septembrie 2008, Bacăul a fost desemnat drept unul dintre cei 13 poli de
dezvoltare urbană la nivel naţional, beneficiar implicit al unor generoase finanţări
europene în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013, axa „Sprijinirea
dezvoltării durabile a oraşelor”, lăudabilă şi veridică recunoaştere a unui dinamism
urban. Dar, făcând apel la conceptul mult utilizat, să nu uităm că această dezvoltare
durabilă circumscrie trei componente indisolubil legate: natură, CULTURĂ, economie.
Să nu uităm că avem 600 de ani de cultură a naturii locurilor de la mijlocul Moldovei.
Să nu uităm că identitatea locurilor noastre, de la parcul central până la mahalaua
periferiilor, poartă amprenta veşnicelor noastre obsesii seculare. Obsesiile umane nu
sunt întotdeauna plăcute. Dar acestă moştenire culturală pe care încă o mai avem, ar
putea arăta tot ce avem mai bun în noi.
Citându-l pe Jean-Luc Nancy dintr-un studiu consacrat devenirii oraşului contemporan,
ar trebui să-i dăm dreptate: „l'home habite en passant”. În chip trecător locuieşte omul,
la un început de mileniu tot mai grăbit... Grăbit, dar care nu poate exclude recursul la
memorie. Recurs la dez-depărtările noastre, modalităţi de inserare a infinitului în finit.
Sau măcar de evadare, descoperire, trăire, retrăire, nostalgie, contemplare, rememorare,
escaladare, facere sau prefacere.
Lucian Şerban
Bacău,octombrie 2008

**********************************************************************
********

Notă asupra ediţiei

Ediţia de faţă a lucrării “Bacăul de la 1850-1900” reproduce prima ediţie apărută în anul
1906 la Tipografia “H. Margulius” din Bacău.
Textul a fost transcris în conformitate cu normele ortografice în vigoare, păstrându-se
anumite forme şi cuvinte rar folosite astăzi. Au fost corectate tacit unele erori
tipografice şi au fost înlăturate unele inconsecvenţe ale autorului în transcrierea
aceluiaşi cuvânt. A fost păstrată sintaxa frazei, cu câteva rare excepţii unde s-a
considerat necesară intervenţia pentru fluidizarea lecturii, fără a afecta sensul iniţial.
Caracterele italice aparţin autorului iar notele sunt evidenţiate prin cifre arabe.

Lucian Şerban

**********************************************************************
*******

Memoriei
Scumpului şi neuitatului meu
prieten
Mihail Climescu

Voi face, pe cât memoria mă ajută, o descriere a acestui oraş de acum 56 ani de când îl
cunosc, şi de când - din fericire pentru mine - am luat şi eu de mai multe ori parte la
actele lui de propăşire. Voiesc mai cu seamă pentru mulţimea noilor concetăţeni şi a
tinerimii ce se ridică, să pun în cunoştinţa lor un tablou al trecutului, al bătrânilor, spre a
se putea face o comparaţie mai exactă cu ceea ce este astăzi.

Presupun că oraşul Bacău nu numără multe sute de ani de la înfiinţarea1 lui, căci după
cum am auzit din gura părinţilor, a bunicilor şi a bătrânilor, pe la 1820 chiar, de la locul
unde se află astăzi piaţa veche, pe toată partea stângă în jos spre Bistriţa, era pustiu; un
fel de hugiag2 şi biserica Precista era în câmp, astfel că oamenii riscau a merge în ierni
grele la biserică, de teama lupilor.
În partea de nord erau aşezate pe câmpul zis “al Poştei” mahalalele calicimei şi puţine
case mai erau înainte de la podul numit al Giuncului. În partea dinspre sud, oraşul se
întindea pe partea dreaptă a şoselei de astăzi până la hanul cu cerdac, acum fabrica de
bere. Înspre apus, de la casele unde se află acum Şcoala de Fete nr. 13, era câmp şi unde
şi unde câte o locuinţă.
Cât trebuie să fi fost populaţia4 oraşului, dacă între anii 1848-1850 nu erau decât şase
sau şapte mii de suflete?

*
La 1850 nu erau decât vreo două străzi principale: Şoseaua Domnească făcută de Vodă
Mihai Sturdza şi uliţa mare; apoi vreo 3-4 mahalale zise boiereşti şi negustoreşti. Şi în
ce hal erau aceste drumuri! Când ploua mai cu seamă primăvara şi toamna, nu puteai
merge pe ele din cauza noroiului decât cu trăsura mai mult la pas, iar cei care umblau pe
jos aveau cizme cu turetci5 lungi. Cuvântul “botfor6” (botte forte) mai pe urmă s-a
popularizat.
Eram în clasa a III-a primară pe la 1853 şi voiam să trec şoseaua pe la locul unde se află
astăzi librăria domnului Mihai Vasiliu şi am rămas în noroi nemaiputând merge, până
ce un om călare ce trecea pe acolo m-a luat pe cal, dar ciubotele mi-au rămas în glod.
La unii însă era folositor glodul. Am cunoscut doi proprietari care aveau mania de a
construi case. Ei începeau lucrul în primăvară. Şi fiindcă pe acolo pe unde ei începeau
să lucreze se făcea pe drum din cauza ploilor un fel de bruftuială pe care oamenii o
numeau ciorbă, apoi acei proprietari se slujeau la zidire în loc de mortarul de nisip cu
var, cu ciorba din drum, şi astfel ridicau case din roş7. Sunt şi astăzi vreo cinci case
zidite aşa.
Casele din oraş erau de asemenea în proastă stare. Pe atunci nu se puteau numi clădiri
decât casa lui Morţun unde e acum primăria, casa Milicescu în locul căreia s-a zidit
liceul, casa Mavromati-Sion în locul căreia s-a construit palatul municipal, Şcoala
Domnească care se află şi astăzi alăturea cu Şcoala de Băieţi nr.1 şi alte vreo cinci sau
şase case boiereşti sau negustoreşti. Restul, şi mai cu seamă uliţa mare, erau compuse
din barăci mici, în pământ, cu podeţuri înaintea uşilor şi cu muşchi verde pe
acoperăminte.
*
Iluminatul oraşului se făcea astfel: la 100 de stânjeni8, iar prin mahalale la o depărtare
şi mai mare, câte un par înfipt în pământ avea în vârf un fânar9 mic şi în fânar o
lumânărică de seu. Şi aceste fânare se aprindeau de nişte oameni care se numeau
“fanaragii” care făceau apoi şi paza de noapte, strigând din când în când cât îi ţineau
gura: ”Te văd !...te văd!...”. Iată siguranţa şi îndemânarea orăşenilor ce aveau nevoie să
umble şi noaptea.
Cu toate acestea circulaţia nu înceta până după miezul nopţii. Boierii care se adunau la
sindrofii pentru a juca ”şfichiu” şi “stos”, iar cucoanele “gajuri10”; teapa negustorilor
care se adunau să joace “calul alb” şi “de-a împăratul”, mahalagii care se adunau la
cislă11 şi clăci; toţi umblau cu felinare mici aprinse, în mâini. Boierii care aveau trăsuri,
cu trăsuri, iar ceilalţi pe jos având câte o slugă înainte cu felinarul aprins ca să le arate
drumul şi să se ferească de băltoace.
Această stare de lucruri, cu mici îmbunătăţiri, a ţinut până la 1864, când ocârmuitorii
oraşului au dat la iveală o îndrumare spre progres şi binele obştesc. Şi care au putut fi
cauzele unei aşa de lungi lâncezeli? Cauzele sunt multe, şi mai toate potrivite timpului,
obiceiurilor şi culturii de atunci. Mai întâi Eforia12, faţă cu venitul ce avea oraşul - şi pe
la 1850 nu ştiu dacă se suia la 3600 galbeni - nu putea începe nici o îmbunătăţire. Şi
apoi viaţa patriarhală a majorităţii cetăţenilor de atunci, obiceiurile lor păstrate din neam
în neam, mulţumindu-se cu ce au şi cu ce câştigă, fiind banul scump şi viaţa ieftină;
mulţumiţi cu cunoştinţele lor din cele ce au auzit de la părinţi, neavând nici un îndemn
din altă parte, starea de lucruri le convenea căci le mergea bine cu ea.
Pe lângă acestea, evenimentele în ţară veneau unul după altul. De la 1848 la 1857 şi
apoi la 1859, nu mai dădeau răgaz bărbaţilor ce luau parte la acele evenimente să se
gândească şi în direcţiunea propăşirii oraşului. Tocmai la 1864, tocmai când se stabilise
o situaţie în ţară, începu lucrarea şi în astă direcţie. Regretaţii Dimitrie Cracte13 şi G.
Negel14(Faraoneanul), cel întâi prefect şi cel al doilea primar al comunei, puse de se
dădu la pământ multe barăci şi case din uliţa mare; se făcură trotuare cu borduri pe
unele străzi şi plantară grădina publică; căci astăzi unde tronează chipul bronzat al
iubitului bard al romanilor, Vasile Alecsandri, până la acea dată era ocolul de vite!

*
De la 1850-1857 era aşa-zisa „grădină publică”, fiindcă publicul putea să intre in ea.
Era situată între gârla moarei paharnicului15 Iordache Popovici şi Bistriţa. Nu era mai
mare ca de 50 prăjini16 şi avea cam la 50 de copaci. Fiind proprietate particulară, era
închiriată lui Năstasă Cofetarul, cel dintâi şi cel din urmă cofetar din oraş. Acesta o
regulase cu cărări şi drumuri ca să poată umbla lumea, cu bănci şi câteva ronduri pentru
flori. Mai la o parte construise un pavilion mai mult lung decât larg şi ridicat pe
şarampoi17 înalţi, ca să nu-l poată lua apa când venea Bistriţa mare; te suiai pe scări în
el. În acest pavilion avea tot ce putea da meşteşugul lui de cofetar: covrigei de zahăr
împletiţi, acadele, cofeturi în forma fasolei, rahaturi, baclavale, dulceţuri de tot felul,
vin bun şi ieftin. Cofeturile de Paris se vindeau la spiţerie18 şi galanterie19.
În zilele de sărbătoare se umplea grădina. Se plimba, se răcorea lumea şi asculta cu
plăcere cântecele tarafului lui Angheluţă, alteori ale lui Gândac şi Săuceanu. Lăutarii
totdeauna începeau cu marşul lui Bem şi sfârşeau cu marşul lui Napoleon. Cântau şi din
gură cântece de pe atunci, în care Angheluţă era meşter şi cânta dulce. Cântecul gustat
mai mult era:
Sună, sună
Şi răsună
Sună petricica-n vale
Puica mă plânge cu jale!
…şi Angheluţă îl cânta cu inimă, şi multe bacşişuri căpăta.
În 1853 şi 1854 grădinuţa asta era în toată fudulia ei. Cu trecerea muscalilor20 şi apoi
cu venirea nemţilor, multe veselii au fost în grădină şi mulţi bani s-au cheltuit. Cât
stăteau ruşii cântau acolo muzicile lor; cât au stat nemţii cânta muzica lor. Mult haz
făceau oamenii şi mai cu seama băieţii, când vedeau că vine muzica nemţilor, care avea
înaintea ei un cărucior cu toba cea mare în el şi tras de un câine mare.
Acuma... totul e ras pe acel loc. Nu se mai cunoaşte nici urmă de copac.
Plimbările s-au mutat apoi la dumbrava de lângă Călugara, o dumbravă de stejari,
frumoasă şi măreaţă. Dar aici se duceau mai mult cei ce aveau trăsuri. De birje nici nu
se pomenea. Cea dintâi a ieşit la 1867. În sărbătorile Paştilor însă, petrecerile şi
chefurile erau în toiul lor. Oraşul era împănat cu scrânciobe, dar cele de mâna întâi erau
cele de la Sandu Bacalu şi de la Cotu-Bumbacului. La cel întâi, se duceau negustoraşii
şi chiaburii21 mahalalelor, cu cozonac şi pască în basma, se aşezau pe iarbă în livadă,
întindeau mese şi petreceau. Cel de-al doilea era aşezat în ograda grecului Alexe
Conţescu şi avea perdele în faţă. Aici veneau boierii, boiernaşii cu cucoanele şi
duducele lor. Se dădeau mai toată ziua în scrânciob, căci holteii şi însurăţeii aterdisau la
câte un scaun din scrânciob pentru a da jos pe un altul care se dădea cu o cuconiţă sau
duducă frumoasă. Ajungea scaunul 10 irmilici22.
Iar în ziua de Unu Mai întreg oraşul vuia de cântece şi chefuri. Prin grădini şi grădinuţe
erau aşezate pe iarbă mese încărcate cu mâncăruri şi înconjurate de cofe de vin, după
cum le dădea mâna. În jurul mesei şedea gazda cu toate neamurile, mâncând, cântând şi
chefuind până seara. Lăutarii nu mai ajungeau, veneau pentru acea zi şi din satele
apropiate. Erau mulţi care se duceau şi afară din oraş la Lunca lui Rugină23. Pe iarba
din luncă şi printre copaci erau presărate sute de mese, împrejurul cărora şedeau jos sute
de târgoveţi. Fiecare avea pe masa lor miel fript şi pâine frumoasă. Ulcioare, ploşte,
cofe cu vin aveau toţi la îndemână. Câte un scripcar şi un cobzar erau la multe mese.
Toţi mâncau, râdeau, beau, cântau şi jucau. Armendelu24 era în strălucirea lui.
Azi?...S-au pierdut multe din aceste obiceiuri. Numai Lunca lui Rugină n-a ruginit. Tot
se mai petrece în ea…dar nu ca atunci.25

*
În partea dinspre apus, oraşul are cam 300 fălci26 pământ de arătură, care se numeşte
ţarnă. Această ţarnă are de hotare moşia Letea, Mărgineni şi Călugăra până la movilă.
Se spune din bătrâni în bătrâni că la movilă a fost oarecând „Beciurile Domneşti” unde
se adunau angarelele27 ce se strângeau din Ţara-de-Jos pentru domnii greci.
Acest pământ s-a dăruit târgoveţilor de Grigore Ghica Voievod, cu hrisovul din 1741.
Apoi un hrisov al lui Ioniţa Sturza Voievod din 1825, care întăreşte „că acest pământ să
fie pentru folosirea târgoveţilor români şi unguri din oraşul Bacău, şi este oprit a se face
case pe el”. Aceasta poprire s-a ţinut în toată regula până astăzi. Deşi în anii din urmă s-
au făcut pe o parte din ţarnă căzărmi şi loc de ţintă, totuşi s-a dat în schimb oraşului alt
pământ de pe moşia statului, Letea.
La 1846, orăşenii adunându-se în sfat mare, au făcut un protocol, o regularisire -
regulament cum am zice noi - de cum să se împartă orăşenilor acel pământ din ţarnă,
căci până atunci tot cel mai cu putere avea parte mai mare. S-au hotărât mai multe
puncte, dar voi arătă pe cele mai de căpetenie: 1) Tot târgoveţul (român sau ungur) va
avea dreptul de folosinţă la o parte din ţarnă, dacă va fi proprietar de casă în oraş de cel
puţin 10 ani; 2) va pierde acest drept, dacă şi-a vândut casa, dacă a închiriat-o pentru
vreo dregătorie28, ori s-a strămutat din oraş; 3) murind, copiii lui se vor folosi înainte
de acea parte. Această regularisire se păstrează şi până astăzi; însă - faţă cu cei nevoiaşi
- tot cei mai cu vază au părţi mai mari. Obiceiul pământului!
Deci oraşul, în partea dinspre apus, n-a avut şi nici nu are putinţă a se mai întinde. Poate
dacă se va întâmpla ceva în viitor.
În partea dinspre miazănoapte şi apus, oraşul se mărginea cu Mărginenii şi cu moşia
mănăstirească Leitenii. Cu stăpânul moşiei Mărgineni, boierul Iancu Greceanu,
târgoveţii erau în judecată pentru partea de pământ cuprinsă între malul Hociung,
Şoseaua Domnească şi apa Bârnatului. S-au judecat mult şi de-abia la anul 1846
hotărârea Divanului29 a fost supusă cu anafora30 Domnului ţării, Mihai Sturza.
Hotărârea boierilor din Divan nu era tocmai prielnică cetăţenilor, şi ei au dat jalbă31 la
Vodă arătând cum sunt năpăstuiţi. Atunci Vodă, cercetând documentele, a luat planul
pământului cu pricina şi a tras cu condeiul o linie roşie pe el, poruncind ca până la acea
linie să stăpânească orăşenii Bacăului. Şi sfântă şi bună a rămas linia. Ea se vede astăzi,
căci pe acea linie s-a făcut un dig de apărare dinspre apa Bârnatului.
Chiar pe la anul 1825, boierii, negustorii, mahalagii, cu toţii la un loc au ales trei
persoane din sânul lor, cărora le-au dat numele de „ocrotitori”. Aceştia aveau dreptul şi
însărcinarea de a împărţi şi a da locuri în ţarnă, de a priveghea şi de a îndeplini
regularisirile obştei, de a vinde locurile sterpe şi fără stăpân din oraş, şi apoi de a vinde
şi din pământul câştigat de la boierul Greceanu. Cu banii ce strângeau din vânzări
plăteau împrumuturile făcute cu cheltuiala judecăţii, îşi luau leafa lor, şi dacă mai
rămânea ceva, vărsau în casa obştei. Sunt şi azi acte de vânzări de ale ocrotitorilor, din
1825, 1830, 1840, 1850 care slujesc ca document locuitorilor.
Cumpărătorii locurilor începură rând pe rând a-şi face case. Tot pe atunci şi grecii
dădură locuri din moşia Leitenii, cu bezmăn32 întinzându-se oraşul şi peste ”podul de
piatră” de pe apa Bârnatului, pe amândouă laturi ale şoselei, până la capătul drumului ce
ducea la podul Beizadelii de pe Bistriţa. Deci şi în această parte oraşul nu se mai
întinde.
În partea dinspre miazăzi şi răsărit, oraşul se mărginea cu moşia mănăstirească Letea.
Călugării greci începură pe la 1820 să dea târgoveţilor şi acelor ce li se cereau, locuri de
case cu bezmăn; astfel că în timp de vreo 28 ani, de unde era pustiu şi huci33 cum am
zis, de la locul unde e piaţa veche la vale, astăzi avem populată toată partea până în
Bistriţa, mahalalele ce se duc pe toată partea malului unde se află biserica Precista, până
la rohatca34 Focşani. Ţiganii fură cei dintâi care luară locuri, numindu-se până mai
deunăzi „strada ţigănimii” şi apoi jidovii. Aceea ce numim acum: strada Lecca, a
Fabricilor, Florilor, Precista, Petru Rareş, Mircea-Vodă ş.a., fac parte din moşia Letea,
plătind orăşenii şi acum bezmăn statului. Deci şi în această parte oraşul nu se mai poate
întinde.
În partea dinspre răsărit şi miazănoapte, oraşul a avut şi are Bistriţa. Dincolo, pe malul
stâng, sunt moşiile Săucesti, Arămeşti şi Letea35. Pe apa Bistriţei erau două poduri:
unul al lui Beizadea36 Costache de la Săuceşti, aşezat în partea de sus, şi altul al
călugărilor, aşezat în partea de jos. Pe la anul 1874 se mai făcu şi un al treilea la mijloc,
al lui Dimitrie Cracte. Ele se desfiinţară pe rând. Astăzi este numai unul de fier37 făcut
de stat.
Nu numai că oraşul nu poate trece dincolo de apă, dar Bistriţa a mai înghiţit din el.
Năbădăioasă, când vine mare ea luă în valurile ei multe case şi pământuri ce întâlnea în
cale.38 Astfel, până la 1871 ea şterse de pe faţa pământului vreo 50 de case; căci
dincolo de abator, pe unde se afla digul, era o grădină frumoasă („grădina cu plopi”)
unde acei ce se temeau de gura lumii veneau pe furiş în acea grădină, în cuibul
tainicelor iubiri...
*
La 1864 şi 1865, ţara căpătând o nouă întocmire cu legi noi, s-a cerut şi oameni noi.
Nevoile şi cerinţele timpului înmulţindu-se, sporind şi populaţia, iar comerţul39
întinzându-se tot mai mult, s-a început şi în Bacău să se înlăture trecutul.
Legea comunală de la 186440 dădea oraşului Bacău 9 consilieri la primărie. Era cum s-
ar zice un singur colegiu şi votul era pe faţă. Din cei aleşi şi din cei trei cu voturi mai
multe, guvernul numea pe primar. Adeseori se chibzuia de alegători ca din cei trei, pe
oricare l-ar numi stăpânirea, să fie tot după dorinţa lor. La 1872, sub oblăduirea albilor
(conservatori) s-a schimbat legea. S-au format trei colegii şi primarul era numit de
guvern din cei aleşi. Era aşa de strâns dreptul orăşenilor, încât în Bacău, colegiul întâi
se compunea din cinci alegători şi alegeau trei consilieri. Colegiul al doilea, din vreo 60
alegători şi al treilea trecea peste sută. Numărul consilierilor era de 11. Această lege n-a
trăit însă decăt până la 1876, când oblăduirea roşilor (liberali) o înlătură şi puse în loc
tot pe cea din 1864.
La 1882, liberalii întocmiră altă lege cu două colegii şi votarea cu liste închise într-un
buletin în odaie secretă. După noua lege numărul consilierilor la Bacău era de 15. La
1894 conservatorii o mai ciopliră şi o mai neteziră, scăzând numărul la 11 şi dând
primarului şi consilierului mai largi îndatoriri. Aceasta trăi până la 1904, când se făcu
noua lege de alegeri, cu buletine roşii, albastre, verzi şi cu lista tipărită în ele, având şi
un semn şi alte tehnefesuri.41
*
Deşi s-au cerut oameni noi la legi noi, mai toţi cei vechi se strecurară în fruntea
comunei. Aşa de la 1864-1876 au fost primari: Gh. Negel, C. Murguleţ, Iacovache
Constantiniu, C. Tulbure, Iordache Aristide, Ionel Stanciu, Dr. C. Prodan, Iordache
Iuraşcu, Gh.Sturza şi alţii care-mi scapă42. Unii mai deştepţi, alţii mai puţin. Unii dintre
ei înţelegeau gospodăria oraşului ca să ţină banii în ladă şi să nu facă nimic cu ei. Alţii,
deşi voiau să facă ceva, nu se cam pricepeau.
Populaţia înmulţindu-se, căci pe la 1866 oraşul avea peste 10000 de suflete, au sporit şi
veniturile eraturilor, se adunau mai mulţi bani în casa comunei. Îmboldiţi de orăşeni,
înfiinţară muzica comunei pe la 1865. Trebuia muzică dacă era grădină publică.
Apoi, pe lângă trotuarele făcute de Gh. Negel se mai făcură şi altele pe vreo două străzi.
Şi când au văzut că guvernul aşterne prund pe şoseaua domnească, au început şi părinţii
comunei să aştearnă prund pe unele străzi; căci doar prundul nu se aducea cine ştie de
unde, ci din Bistriţa care curge pe lângă oraş.
Cele dintâi lămpi cu gaz au fost aşezate pe străzi la 1867. În mijlocul oraşului s-au pus
vreo 100 de lămpi, iar celelalte străzi şi mahalale au rămas tot cu lumânări de seu. Şi
aceste 100 de lămpi erau aşa departe una de alta, că puteai să tragi cu puşca de la o
lampă la alta.

*
De la 1876-1883, comuna43 a trecut printr-o grea cumpănă. Gh. Hociung stând în capul
comunei aproape şapte ani şi având eraturile date în antrepriză, precum şi iluminatul
oraşului, căci pe la 1878 erau 400 de lămpi, fu uşor de înşelat de antreprenori. Şiretlicul
lor merse până acolo încât cu ajutorul unui de-aproape slujbaş din primărie, se plăsmui
un mandat de plată care se vânduse în piaţă.
Gh. Hociung aflând, începu să se îngrijească. El - de frică sau de ruşine - nu arătă faptul
unde se cuvenea, căci era iscălit şi el în mandat, şi nu fugi din primărie. Dar vorba ceea:
“când vrei să te dregi mai rău te rupi”. Ca să poată plăti acel mandat făcu altele şi altele,
care se vindeau pe piaţa de vreo trei persoane cunoscătoare şi amestecate în pricină. Şi
din una în alta ajunse cam pe la 1883 cu mandate false vândute de 100000 de lei. Unele
au trecut şi la bancherii din Iaşi. S-au dat apoi faptele în vileag şi procurorul s-a coborât
la primărie, apoi Hociung cu alţii s-au dus la instrucţie, la închisoare, apoi la Curtea cu
juraţi din Roman, unde au fost iertaţi.
Un noroc a avut însă comuna. Acei ce s-au lăcomit şi au cumpărat mandatele de 1000
de lei cu 200, de 3000 lei cu 400 şi aşa mai departe erau şi din oamenii cu vază şi jidovi
cămătari. Cei dintâi de ruşine şi de frică au aruncat mandatele în foc şi cei de al doilea
le-au nimicit. La toţi le era frică să nu fie chemaţi pe la icoane, mulţumindu-se a
rămânea păgubaşi. Numai bancherii din Iaşi au pornit judecată contra comunei.
Gh. Hociung era un om deştept, prietenos, nu avea nici o patimă; nu era bogat, ba
uneori nici nu avea hrana zilnică, căci pe când alţii vindeau mandate cu mii de lei, el se
împrumuta de la prieteni cu 10 şi 20 lei. Aşa a fost de chinuit în el însuşi atâta amar de
timp, încât a doua zi după întâia noapte dormită în puşcărie zicea unui prieten al său:
„Cea întâi noapte în care am dormit liniştit de patru ani a fost aici în închisoare.” Pe
lângă el, din nepriceperea de a se dezvinovăţi, a suferit pe nedrept şi casierul comunal
de atunci.
De la 1883-1900 au fost în capul comunei, pot să zic, oameni noi. Au fost primari: Gh.
Manoliu, Ilie Racoviţă, Leon Sachelarie, C. Vlaicu, Gh. Sturza, Gh. Răileanu, Gh.
Levezanu şi eu. Unii au fost de câte două şi trei ori primari42.
În cei doi ani de la început, comuna abia a scăpat prin judecată de banii ce se cereau pe
mandatele false. Trebuie să mărturisesc că un fiu al Bacăului, N. Bârzu, care a învăţat
carte în străinătate, ajutat de comună, era pe atunci preşedinte la Curtea din Iaşi, şi şi-a
dat multă trudă şi multă muncă de minte a pus până la judecata cea din urmă,
respingând cu totul pe jidovii zarafi44 ce plătiseră te miri ce şi mai nimic pe acele
mandate, dar care cereau banii întregi.
Punându-se dar în bună rânduială casa comunei cu veniturile şi cheltuielile, treburile
obşteşti mergeau mai bine şi nici o zdrunciunare nu mai veni. Din contra, primăria lui
Ilie Racoviţă lăsă la sfârşitul anului un spor de vreo 4000 lei în casă.
La 1888 eu am găsit veniturile comunei la 250000 lei şi la 1889 am şi început a face
trotuare cu bazalt artificial din Bucureşti şi cu lucrători din Bucureşti. S-a făcut oleacă
de burzuluială atunci de o parte din orăşeni, zicând că se cheltuiesc degeaba banii
comunei, dar aceasta a fost mai mult o ciudă la acei care voiau să înceapă ei lucrarea; şi
dovadă că a fost numai o ciudă, este că toţi care au venit după mine la primărie, chiar şi
din acei ce făcuseră zurbavă,45 se întrecură a face cât mai multe trotuare cu bazalt. Şi
mulţumită acestei întreceri, astăzi avem din 26 kilometri de străzi ce are Bacăul aproape
10 km cu trotuare de bazalt.
S-a făcut şi o stradă mare, dreaptă (bulevard) de la podul de pe Bistriţa până în şoseaua
naţională. A fost începută de L. Sachelarie46 şi sfârşită de mine. Acestui bulevard i s-a
dat denumirea de „Bulevardul Carol”. Apoi în anul 1892, sub Gh. Răileanu s-a început
un alt bulevard, din şoseaua naţională mergând toată strada “Armenească”47 până la
marginea oraşului dinspre Călugăra, şi s-a sfârşit tot de mine în 1895. Acestui bulevard
i s-a dat denumirea de „Ioniţa Sturza”.
Întreg mijlocul oraşului a scăpat de glod prin trotuare şi prin punere de prund pe străzi
în fiecare an, astfel că ciorbă nu se mai face când plouă şi nici glod închegat nu mai e,
ca să-ţi scoată cizma din picioare.
Dacă mai sunt cârcotaşi în oraş - după cum sunt - ar zice: de ce aceste bunătăţi să nu se
întindă şi pe străzile mărginaşe ale oraşului? De ce Petru Rareş, Neagoe Vodă,
Alexandru cel Bun şi Mircea Vodă să nu se bucure şi ei de trotuare ca acele de pe
bulevardul Ioniţă Sturdza, că doar şi ei sunt domni vechi ai ţării?
*
La 1888, după cum am arătat, erau 400 lămpi cu gaz pe străzi. La 1889 numărul a fost
ridicat la 600 şi la 1894 la 800 lămpi. Astfel pe întindere de 120 metri erau 30 lămpi;
dar tot mai dese pe străzile din mijlocul oraşului unde la 12 metri era o lampă. S-a
încercat a se arde benzină dar nu s-a reuşit. S-au făcut şi alte încercări până când L.
Sachelarie înfiinţă electricitatea. Iată-ne dar la 1902 purceşi cu lumânărelele de seu,
ajunşi la electricitate. Ce s-ar putea dori mai mult decât electricitate? Să nu apună
soarele!
Este de dorit însă altceva: dacă din cauza cheltuielii nu se mai poate întinde lumină
electrică şi pe alte străzi din câte au astăzi, atunci să fie aşezate cât mai multe lămpi.
Acele ce s-au scos din lucrare să nu se vândă, că doar nu se va pricopsi comuna cu vreo
câteva sute de lei, ci să se aşeze pe străzile lăturalnice şi prin mahalalele mărginaşe, că
dacă acei orăşeni nu au mângâierea electricităţii, cel puţin să aibă mai multă lumină de
la lămpi, să nu dea în gropi.
*
În 1886 s-a început zidirea localurilor publice şi de interes obştesc48. Pe locul cumpărat
de la doamna Docan de primarul Ilie Racoviţă, primarul L. Sachelarie făcu hala. A ţinut
aproape 100 000 lei şi s-a plătit cu bani împrumutaţi. Cel întâi împrumut ce l-a făcut
comuna. La 1889-1890, fiind eu primar, s-a zidit şcoala de fete nr. 2, după planul trimis
de minister şi care a ţinut 61 000 lei, în care intră şi cumpărarea locului, plătindu-se
şcoala cu banii comunei. Între 1891-1893 s-au zidit şi şcolile nr.1 şi nr. 2 de băieţi sub
primăriile lui G. Levezanu şi G. Sturdza. Cea întâi a ţinut 77000 lei, având comuna
locul şi a doua 84000 lei în care intra şi cumpărarea locului. Ele s-au plătit cu bani
împrumutaţi. Al doilea împrumut făcut de comună.
La 1892 punându-se în lucrare legea maximului,49 acea lege gălăgioasă pe care ţăranii
o numeau legea lui Maxim şi care a făcut atâta zurbavă în ţară, bătăi şi ucideri pe unele
locuri. Comuna Bacău la 1894 avea la 400 000 lei venituri. Nu numai înmulţirea
veniturilor a făcut această sporire, ci şi sporirea populaţiei; căci la catagrafia50 din 1895
oraşul avea 15000 de suflete.51
În anul 1890 am dat o altă formă, mai cu vază, localului primăriei şi am înfiinţat partea
de grădină alăturea cu palatul. Partea cealaltă a grădinii a fost făcută pe la 1880. Până
atunci locul nefiind îngrădit, primăria îl închiria adesea bulgarilor zarzavagii. În locul
unde stă astăzi chipul bronzat al celui mai mare bărbat al ţării, Mihail Kogălniceanu,
stăteau grămezi de ceapă şi usturoi. Cucoanele purtând pe atunci rochii cu coadă lungă,
când se plimbau, duceau cu cozile rochiilor frunze de ceapă şi de sfeclă hăt cine ştie
unde.
La 1896 primarul L. Sachelarie mai adăugă la localul vechi alte încăperi noi şi schimbă
intrarea la bulevardul Ioniţă Sturza, închizând amândouă grădinile cu îngrăditură de
fier.
În iarna anului 1890 a ars casa Mavromati Sion care a fost cumpărată de comună şi în
care aveau cazarmă pompierii. Primarul G. Răileanu a dat de făcut un plan d-lui G
Sterian pentru a se zidi pe acel loc o casă mare cu două rânduri care să slujească pentru
cazarmă de pompieri, poliţie, iar rândul de sus să aibă o sală mare pe care au numit-o
“sală de expoziţie”. Scopul zidirii însă al acestui palat52 nu era atât pentru cazarmă şi
poliţie, ci ca să fie o sală de teatru, de întruniri ş.a. Pentru plata lui se făcu la început un
împrumut de 100000 lei. Al treilea împrumut al comunei.
În primăvara anului 1895 se începu zidirea sub primăria mea, şi se sfârşi sub primăria
lui L. Sachelarie. Zidirea a fost plătită cu împrumutul şi cu 100000 lei ce am lăsat ca
prisos peste venituri la sfârşitul anului 1895 şi vărsaţi în casa de depuneri.
La 1897 primarul C. Vlaicu făcu scenă cu decoruri şi cu scaune bune şi frumoase în
sală. În iarna aceluiaşi an se făcu şi deschiderea teatrului de o trupă românească, venită
nu ştiu din care parte.
În anul 1886 fiind prefect Iorgu Radu, de loc din Fălticeni, a început şi judeţul să
zidească pe locul lui Verghi palatul administrativ. Pe acest loc era o casă mică,
ponosită, şi când ploua se strângea apa care nu avea loc de scurgere şi stătea până ce
înverzea. Pe acest loc spun bătrânii din bătrâni, trecea pârâul Negel care venea dinspre
Călugăra şi se vărsa în Bistriţa pe locul canalului ce a rămas în urma mutării Negelului
pe partea unde trece astăzi, şi care canal a stat deschis până în anul 1894. Spusele
bătrânilor se adeveresc, căci făcându-se săpăturile pentru temelia palatului, în partea de
jos s-a săpat până la 10 metri ca să dea de pământ bun şi s-au găsit stâlpi şi grinzi de
moară.
Palatul a fost gata la 1889 şi mobilat, fiind prefect Ernest Sturza. Se zice că cu toate
socotelile şi ghibăciile53 întrebuinţate, a ţinut peste un milion de lei. Plata s-a făcut din
banii strânşi din “o zecime a treia“54 puse la birurile judeţenilor.
În palat după cum se vede astăzi sunt multe autorităţi, funcţionari mari şi mici, jeluitori
şi împricinaţi nenumăraţi, şi e lipsit de sârme pentru telegraf, telefon şi lumină electrică.
Focul a ajutat mult la schimbarea feţei oraşului. În vara anului 1853 s-a aprins o şcoală
jidovească ce era unde se numeşte astăzi “Strada Tavernelor”. A ars toată partea din sus
până la răspântia bisericii Sf. Neculai şi la vale în linie dreaptă spre răsărit până la
Bistriţa. Mai bine de 350 case, dugheni şi barăci au fost jertfa pojarului.
Cei arşi au început în anii următori a-şi face case din nou, asemenea şi din boieri şi
negustori începură a-şi face şi reface casele şi dughenile; astfel că până la 1866 se zidi
mai toată partea pe unde a fost focul, pe unde s-au dărâmat barăcile şi pe unde cei cu
dare de mână cumpărau din locurile sterpe şi îşi clădeau locuinţe. Mai toate însă aceste
case erau fără gust, fără măsură şi netrainice. De ce? Fiindcă în oraş pe acele timpuri nu
erau arhitecţi şi ingineri; era Ioja Unguru cu tovarăşii lui care zideau şi alcătuiau casele
după cum îi ducea capul. Nefiind reglemente55 de cum trebuia să se zidească, mai toate
casele erau joase, umede şi aşezate cum voia proprietarul.
De la 1866 şi mai cu seamă de la 1870, răzbătând şi pe la noi arhitecţi şi ingineri,
comuna întocmindu-şi reglemente pentru alinierea străzilor, condiţiuni de clădire pentru
orice casă după despărţiri; mai venind şi câte un foc din când în când - şi parcă venea la
vreme - au început să construiască case mai în regulă, mai frumoase, mai sănătoase, mai
bune. Azi, după cum se vede, pe lângă casele obşteşti avem şi multe construcţii
particulare bune. Nu e vorbă, mai sunt pe ici pe colo, chiar şi pe la mijloc edicuri56
vechi cu iarbă pe acoperământ, şi pe unele străzi barăci şi case cărora li se pun proptele
să nu cadă. Să nădăjduim însă că cei ce se strecoară pe la primărie vor tăia firul
îngăduinţei şi le vor dărâma.
Aşadar de unde la 1850 Bacăul era un oraşel plin de barăci şi presărat cu câte o casă
mai bunişoară pentru acele timpuri, cu locuri sterpe, care strânse la un loc ar fi alcătuit
vreo câteva fălci, întunecat şi glodos, azi e un oraş cu străzi lungi şi drepte, cu trotuare
de bazalt şi plantate, curat şi luminat cu electricitate, cu case mari, bune şi grădini
frumoase.
II

Oraşul, în privinţa curăţeniei şi a sănătăţii orăşenilor, era lăsat în voia lui Dumnezeu.
Nici orăşenii nu-şi băteau capul să înţeleagă ce rău le poate face necurăţenia ogrăzilor şi
nici cei din fruntea oraşului nu se pricepeau ce să facă pentru curăţenia străzilor, ba nici
n-aveau mijloace ca să facă ceva. Apoi nici legi, nici regulamente nu erau ca să
îndemne pe unii şi pe alţii, cu voie fără voie, a se îngriji de sănătate.
Astfel la 1850-1865 cea mai mare parte a oraşului şi mai cu seamă pe partea din stânga
şoselei, era o statornică murdarie; căci acolo locuiau cei mai mulţi jidovi şi ţigani.
Ogrăzile caselor nu erau curăţate niciodată. Gunoiul se punea pături peste pături şi
acolo putrezea. Locurile unde oamenii îşi fac nevoia de toate zilele erau - cu puţină
deosebire - pe faţa pământului şi acoperite şi îngrădite cu scânduri în trei părţi, ca să nu
fie vazuţi de alţii. Erau la unii şi poloboace57 puse în pământ, pe care unii le duceau
după un timp afară din oraş, iar alţii le astupau şi puneau altele. Mulţi având dugheniţele
lor la uliţă, gunoiul ce-l scoteau din dugheană şi din casă îl puneau în stradă dinaintea
uşii, căci peste o zi sau două bătea un vânt mai tărişor şi-l împrăştia în stradă şi pe capul
trecătorilor. Când ploua şi se facea glod mare aruncau gunoiul şi cel din casă şi cel din
ogradă mai proaspăt în ciorba glodului care, uscându-se la vremi cu soare, îl ducea apoi
vântul pe aripile lui, mai lăsând câte ceva prin nasurile şi gurile oamenilor ce erau pe
stradă.
Vara, pe când sunt călduri mari, toţi acei ce aveau dugheni sau case la stradă, ca să
astâmpere colbul şi să facă răcoreală, stropeau pe dinaintea prăvăliilor până la jumătatea
străzii cu un fel de ibrice cu care ucenicii făceau colăcei de apă. Cei din apropiere de
căzile unde se păstra apă la întâmplare de foc, luau cu cofele pe furiş şi udau înaintea
casei lor; dar apa din acele căzi era mai mult verde, căci nu se punea alta decât dacă se
deşartă la un foc şi aceasta se întânpla uneori după 4 şi 5 luni.
Vânturile la Bacău fiind dese şi tărişoare şi aceasta - după cum se zice - din pricina
apelor Bistriţei şi Siretului ce sunt lângă oraş şi în apropiere, ridicau nouri de colb de
care nu te puteai feri. Orăşenii ieşeau din case cu haine negre şi când se întorceau erau
cenuşii, bez58 strânsoarea de colb prin nări şi de prin gură.
Partea oraşului din dreapta şoselei fiind locuită numai de boieri, negustori şi gospodari,
locurile fiind mai largi şi grădini multe, necurăţenia prin ogrăzile lor nu era mare; la
unii chiar deloc. Ei puneau să se care măcar o dată pe lună gunoaiele la malul Bistriţei
şi îngrijeau mai cu pricepere de locurile fireşti. Dar şi prin ogrăzile unora stăteau bălţile
până le usca soarele şi unii aruncau şi ei gunoiul în bruftuiala59 glodului de pe străzi.

*
Unele străzi şi mai cu seama şoseaua domnească şi uliţa mare, aveau şanţuri pentru
scurgerea apelor de ploi, dar apa nu se scurgea. Negustorii şi acei ce aveau case la acele
străzi îşi făceau mici podeţe pe deasupra şanţului, în dreptul uşii la dugheană.
Nescurgându-se apa toată, câtă rămânea stătea în şanţ până ce începea a da un miros
greu. Atunci puneau oameni de o aruncau cu lopeţile din şanţ în stradă, ca adică să mai
îndepărteze mirosul cu un stânjen. Canalul de care am vorbit în partea întâi, făcut
odinioară de pârâul Negel, era de asemenea deschis. El trecea printre sute de case până
la Bistriţa, toţi de pe lângă malurile lui aruncau totul în el, astfel că era întotdeauna ticsit
de murdării, când un miros de-ţi cârnea nasul.

*
La 1864 începându-se a se face trotuare pe unele străzi, s-a dat şi o scurgere mai bună
apelor. Astfel că apele din ploi venind din partea oraşului dinspre Călugăra aveau ca şi
azi scurgerea în partea de jos, în canalul deschis pe atunci, şi în partea de sus pe lângă
feredeul jidovesc, tot la Bistriţa.
La 1890, sub primăria mea, am întocmit planul de facere a canalului cimentat şi
acoperit. La 1893 s-a început lucrarea lui de primarul G. Răileanu şi s-a finit tot sub
primăria mea la 1894, plătindu-l cu 80000 lei, din care 75000 lei erau prisosul ce lăsase
in casa comunei primarul Gh. Sturza.
La acest canal, pe întinderea de un kilometru s-a mai adăugat tot atunci şi o ramură de
la hală, pe lângă cazărmi, unindu-se cu cel dintâi pe o întindere de 500 metri.
Apoi primarul L. Sachelarie a mai adăugat la cel principal încă o ramura de vreo 200
metri.
În aceste canale se mai aruncă pe la gurile lor şi zoile şi rămăşiţele gunoaielor de prin
case; aceasta face un rău în ce priveşte întreţinerea lor, dar face şi bine.
Astăzi apele din ploi nu mai şed decât prin mahalalele mărginaşe şi pe unele străzi mai
depărtate de centru, pe unde locurile sunt joase şi pe unde n-a ajuns încă bunăvoinţa
părinţilor comunei.
Să nădăjduim însă că scăparea întregului oraş de miasme rele provenite din bălţi
stătătoare şi care sunt dăunătoare sănătăţii vor dispărea cu încetul de tot.
*

Colbul care se punea mai mult de un lat de mână pe străzi când erau călduri mari, dacă
nu era ostoit cu vreo ploaie, era împrăştiat de vânturi şi aceasta făcea mult rău sănătăţii
oamenilor. Cei de la eforie, cihăiţi60 de orăşeni, nu aveau alte mijloace la îndemână
decât tulumbele pojarnicilor61, care o dată sau de două ori pe săptămână împroşcau pe
şoseaua mare pe o întindere de cel mult 500 stânjeni. Dar şi această udătură nu era cum
se cade, căci apa din tulumbă ieşind cu iuţeală, făcea mai mult poiene prin colb şi vai
de-acei care se aflau prin apropiere, că tot colbul li se azvârlea în ochi venind ca din
puşcă.
Pe la 1867, primarului de-atunci îi veni în minte un alt mijloc de stropire a străzilor:
două poloboace mari, încăpătoare de vreo 60 vedre62 de apă fiecare erau puse în două
căruţe şi trase de doi cai de la pojărnicie. Poloboacele aveau la fundul de jos un fel de
furtun de pânză vârât înăuntru şi la capătul furtunului o tinichea mare cu borticele
multe, în forma stropitoarei. Capătul furtunului unde era stropitoarea era legat cu o
frânghiuţă care se purta de un om al primăriei în dreapta şi în stânga. Caii mergeau, se
dădea drumul apei şi omul vântura furtunul udând până unde putea azvârli, şi nu
azvârlea apa departe, cea mai multă cădea pe iţarii şi opincile lui; astfel că bietul om
când se ducea acasă trebuia să se usuce multă vreme; iar când se necăjea sau se sfădea
cu cineva îl blestema să ajungă bălălău63 la primărie.
Nici acest mijloc nu era de vreo treabă; căci pe lângă că nu uda toată deschizătura
străzii, dar mântuindu-se apa din poloboace, se duceau la Bistriţa să le umple din nou.
Cât se duceau, cât umpleau, cât se înturnau64, treceau ceasuri şi colbul era la loc.
Atunci, pe la 1870, se schimbă felul de udare. În loc de furtun se puse o ţeavă de fier
aplecată spre pământ şi care avea la capăt o altă ţeavă lungă cât mijlocul căruţei, faţă cu
pământul şi plină cu borte prin care se azvârlea apa când mergea căruţa. Nici aşa nu era
vreo scofală, căci toată udată nu era nici măcar şoseaua din centru.
Pe la 1887, primarul de atunci cumpără o saca65 de fier cu căruţa ei de la Bucureşti,
încăpătoare de 2000 de litri de apă şi cu turbină jos la fund. Purtată de doi boi mari,
stropirea se făcea bine, colbul era astâmpărat. Dar tot nu se putea face pe mai mare
întindere, căci mântuindu-se apa, se duceau iar la Bistriţa s-o umple. Primarii ce urmară
cumpărară la rândul lor iar câte o saca, astfel că pe la 1898 erau şase sacale. Măcar că se
umpleau tot la Bistriţa, totuşi udarea străzilor era mai bună şi pe o întindere mai mare.
La 1899, sub primăria lui Gh. Răileanu, s-a săpat o fântână mare în ograda primăriei,
având deasupra un cazan mare în care se suie cu pompa apă multă şi din care prin ţevi
aşezate pe sub pământ se duce apă la o depărtare de 500 de metri de la primărie în mai
multe părţi. De la gurile de apă aşezate pe străzi, sacalele se umpleau îndată şi astfel
mai toată ziua stropesc necontenit. Străzile care sunt udate sunt multe şi unele sunt
udate până la marginea oraşului.
Astfel după vreo 40 de ani de încercare şi străduinţă putem zice acum că veşnicul colb
care era în oraş s-a alungat şi cetăţenii respiră mai uşor şi au şi hainele curate.

*
Oraşul Bacău are cam la 1000 de fântâni din care beau apă oamenii. Cele de pe deal
sunt mai adânci, cele de pe vale sunt mai la faţă; toate se zice că au apa Bistriţei. Până la
1890 nimănui nu i-a plesnit prin minte că apa din fântâni şi mai cu seamă cea de pe deal
e vătămătoare sănătăţii, căci are var. Toţi acei care se plângeau doctorilor că-i doare
stomacul li se spunea şi li se spune că cea dintâi cauză e apa. Apoi chimia a descoperit
că apa din fântânile Bacăului nu e potabilă, cum se zice, şi că are mult var ce face rău
stomacului.
Dacă ştiinţa zice aşa, aşa să fie; şi deci părinţii comunei au început a se îngriji şi de
partea asta, să facă a se aduce apă bună şi sănătoasă. La 1893, primarul Gh. Răileanu
începu să lucreze pentru aducerea apei de la dealul Baraţii, aproape de oraş, unde se
presupunea că e apă de ajuns pentru îndestularea oraşului, şi astfel bine sau rău, făcu
exproprierea terenurilor în care se afla apa. Se vede însă că a făcut rău, căci proprietarii
acelor terenuri până la Înalta Curte de Casaţie au stricat acele exproprieri.
La 1894, sub primăria mea au început să vină propunerile unor proprietari, cu condiţiuni
multe şi mărunte şi se înţelege şi cu preţuri bune pentru ei. Faţă cu aceste propuneri,
consiliul a hotărât a se tocmi un inginer cu cunoştinţe temeinice, care să facă cercetările
în mai multe părţi din jurul oraşului pentru găsirea unei ape bună, sănătoasă şi
îndestulătoare. S-a contractat cu domnul inginer din Bucureşti, Cucu Starostescu.
Cercetările au fost făcute după ştiinţă şi regulă, întâi la dealul Baraţii, apoi la podul de
la Lespezi şi mai apoi pe albia gârlei din dreapta Bârnatului aproape de fosta moară a
lui Costache Lupaşc de pe moşia Leiteni.
În prundul acestei gârle inginerul îşi aşează tuburile şi pompele spre a constata
adâncimea de unde vine apa prin stratul de prund şi ce cantitate ar da pe ceas. Apa
scoasă de acolo, apă care analizându-se la Bucureşti s-a găsit foarte bună şi sănătoasă.
Inginerul apoi după cercetările făcute şi-a făcut întru totul lucrarea pe care prezentând-o
Consiliului tehnic superior, s-a aprobat. După acea lucrare, aducerea apei cu toate cele
necesare, cu împărţirea prin oraş, cu maşini şi întreţinere trebuia să ţină pe comună
aproape un milion de lei.
Primarul Sachelarie văzând cât costă, i s-a părut scump şi însărcină pe un alt inginer, pe
domnul Ilie Radu din Bucureşti ca să facă un nou studiu. Nu ştiu dacă s-a mai făcut,
ceea ce ştiu însă că cei 18000 lei daţi domnului inginer Cucu au rămas în apă, ca să nu
zic în baltă.

*
În 1865-1866 era holeră în ţară. În Bacău bântuia mai cu furie. Se găseau pe stradă
oameni morţi. S-a văzut însă că cei mai mulţi care mureau erau oameni nevoiaşi şi acei
care locuiau în străzi murdare şi aveau murdării prin ogrăzi şi case şi din aceştia cel mai
mare număr îl dădeau jidovii.
Pe lângă acestea, şi ajutorul doctorilor lipsea. Ei nu aveau la îndemână şi nici nu se
povestea pe atunci de mijloacele ce sunt astăzi pentru a se întâmpina o boală
molipsitoare, pentru a se opri o epidemie. Tot ce sfătuiau doctorii de atunci pe oameni
era să mănânce usturoi, să bea rachiu şi vin roşu, iar apa s-o bea îndoită cu rom.
Orăşenii, mai cu seamă acelor ce le dădea mâna, se ţineau în tenchiu de sfaturile
doctorilor. Pe unde erau cafenele, cofetării, hoteluri, vedeai şezând pe bănci şi pe
scaune afară cete de oameni având fiecare sau o sticlă de rachiu, de vin roşu, de apă
romuită şi mai toţi cu chef.

*
Ridicarea cadavrelor de pe străzi se făcea anevoie şi de multe ori se întâmpla ca să stea
un cadavru şi cinci sau şase ore neridicat. Din această cauză s-a întâmplat un fapt de
care orăşenii au făcut haz multă vreme.
Pe atunci, ca în toată Moldova, era şi în Bacău o pornire în contra jidovilor, pe care voia
să-i împământenească constituţia de la 1866. În Bacău această pornire era mai întinsă şi
mai aprigă. Poliţai al oraşului era Zaharachi Moldovanu, viţă de boier cum spuneau
unii, dar fost bontuşnic66 de la 1848. Era în vârstă cam de 55 de ani şi avea şi un petic
de moşioară. El vârâse groaza în jidovi, mai cu seamă că întotdeauna îl însoţea un
sergent de poliţie, Lupu Huhu, şi care şi el era bătrân dar era aşa de slut şi de posomorât
că-ţi era frică de el.
Poliţaiul venind şi el ca în toate zilele să-şi ia vinul la cafeneaua lui Mafiş din uliţa
mare, dă în strada numită astăzi a „tavernelor” peste o adunătură mare de oameni, din
care cea mai mare parte erau jidovi. În stradă picase mort un jidov, şi acea mulţime
striga că nu se ridică morţii. Ajungând în dreptul lor, deodată iese din grămadă un
fruntaş al jidovilor, Altăr Chitaru, care începu a se răţoi şi striga la poliţai. Zaharachi
fără a rosti o vorbă făcu semn lui Lupu Huhu şi acesta ridică iute pe Altăr din acea
mulţime şi-l duse în arestul poliţiei iar poliţaiul plecă liniştit cu mâinile la spate spre
cafenea.
Vreo zece fruntaşi evrei se duseră să se plângă procurorului de arestare şi ei mai
adăugau şi bătaia lui Altăr Chitaru. Un domn Căpitănescu era pe atunci procuror care a
făgăduit că îndată îi va da drumul arestatului şi trimise pe un funcţionar să spună
poliţaiului că arestarea e ilegală şi să-i dea drumul din ordinul său. Funcţionarul găsi pe
poliţai pe o bancă dinaintea magazinului lui Vasile Galantaru înconjurat de prieteni şi
orăşeni şi-i spuse cele ce a zis procurorul. Zaharachi Moldovanu zâmbind îi răspunse să
se ducă să-i spună procurorului să nu se amestece în administraţia lui, c-apoi… încheie
cu vreo câteva cuvinte cam de mahala.
Nu trecu o jumătate de ceas şi se aduce vestea că procurorul vine cu dorobanţi67
(călăraşi astăzi) să aresteze pe poliţai. O mişcare se făcu între toţi acei ce înconjurau pe
poliţai şi în scurt timp se adunară peste 200 de orăşeni. Iată că soseşte procurorul urmat
de patru dorobanţi şi în urma lor altă lume curioasă. Dând de acea mulţime îşi făcu loc
până la poliţai iar dorobanţii rămân mai departe în urmă. Zaharachi stătea liniştit.
Procurorul îi strigă că în numele legii e arestat. Şi când se întoarce să poruncescă
dorobanţilor ca să-l ridice, de-odată pălăria lui înaltă din cap a fost pe acoperişul unei
dughene, iar lumea l-a luat la brânci şi ghionturi încât abia a scăpat şi a luat-o la fugă
spre tribunal cu capul gol. Dorobanţii nu se pricepeau ce este, dar lumea a început să
strige la ei să prindă pe acel ce fuge cu capul gol, că acela e hoţul. Şi dorobanţii au rupt-
o de fugă după acela, mai dându-i şi ei vreo câteva lovituri de sabie. Bietul procuror a
ajuns la tribunal fără suflet şi nu după multă vreme a ieşit din slujbă, iar poliţaiul
Zaharachi Moldovanu a ieşit din poliţie mai târziu, căci avea spate pe prefectul Gh
Lecca.68

*
Frica holerei şi introducerea legilor de la 1865 a pus în sperieţi pe acei ce nu-şi curăţau
ogrăzile şi casele de murdării. Darea lor în judecată şi ştrafurile69 la care erau osândiţi
i-a îndrumat să fie mai curaţi, să îngrijească mai mult de locuinţele lor. De altfel, nici
comuna nu se îngrijea de curăţenia străzilor. Până la 1886 era o căruţă sau două la
primărie care ridica gunoiul de pe stradă. Şi ce puteau să facă două căruţe? Atunci, sub
primăria lui Sachelarie se înfiinţă un serviciu mai întins şi din ce în ce s-a mai sporit
numărul căruţelor şi al oamenilor. Apoi la 1894, sub primăria mea s-a făcut
regulamentul în care comuna se îndatora cu oamenii ei a ridica gunoaiele şi zoile din
locuinţele orăşenilor în schimbul unei plăţi lunare. Această regulă a fost bine primită de
orăşeni, aşa că astăzi cu serviciul ce-l are comuna, cu acel regulament şi cu amenzile
judecătoreşti oraşul pe trei sferturi e curat. Au mai rămas, cum am mai zis, mahalalele
mărginaşe care tot sunt murdare, dar va străbate şi acolo nevoia de curăţenie, cu greu,
dar tot va străbate.

*
Până pe la 1873 oraşul nu a avut un serviciu sanitar al comunei care să dea ajutor
oamenilor săraci la caz de boală, care să le hultuiască70 copii şi să le ajute femeilor la
facere. De la 1850-1860 eforia avea numai un om tocmit cu te miri ce, avea slujbă ca
măcar o dată pe lună să intre în fiecare casă şi să întrebe: „sănătoşi?”. De-i răspundeau
cei ai casei că sunt bolnavi, tot una era, ca şi cum i-ar fi spus că sunt sănătoşi.
De la 1860-1867 comuna a tocmit pe doctorul Torceanu ca doctor al comunei să dea
ajutor oamenilor. Dar cum nu i se spunea ce să facă, şi cum nu i se dădea bani ca să dea
doctorii gratis, şi această slujbă ca şi cum n-ar fi fost, căci nimeni nu se folosea de ea,
decât doctorul care-şi primea leafa regulat.
Oamenii săraci, când erau bolnavi, se căutau cu babe care mişuneau prin mahalale.
Acestea căutau pentru orice boală şi de multe ori căutau şi pe alţii cu dare de mână,
dându-le salcie 40 de zile şi fumuri. Se întâmplau multe morţi, dar se trecea cu vederea.
Moaşe erau iar multe, între care moaşa Creţoaia, care era chemată şi pe la negustori şi
pe la boieri. Aceste femei n-aveau nici o grijă dacă se înbolnăvea lehuza, căci ele n-
aveau carte, nici ştiinţa de a moşi; n-aveau nici o răspundere căci nimănui nu-i venea în
minte dacă lehuza se-nbolnăvea din cauza facerii sau a necurăţeniei să dea vina pe
moaşă; zicea că aşa a voit Dumnezeu. Mai erau şi geambaşi71 şi mai cu seamă dascăli
de pe la biserici care spuneau că tămăduiesc frigurile, scriindu-le. La cei bolnavi de
friguri le scriau o bucăţică de hârtie în legea lor şi o dădeau bolnavului s-o poarte la gât
legată nouă zile şi apoi s-o azvârle pe o apă curgătoare când vor fi lecuiţi.
Comuna trecea în buget câte o sumă mică pentru doctoriile ce dădea la cei nevoiaşi, dar
trebuia ca bolnavul să aducă ţidula doctorului ce-l caută, şi adeseori nu o aducea căci nu
se ducea la doftor cum ziceau ei.
Această stare a dăinuit până pe la 1873, când fu numit medic al oraşului dr. V. Mancaş.
De atunci se începu înjghebarea serviciului sanitar, punându-se în buget sume mai
mărişoare pentru doctorii gratuite, au început a veni oamenii săraci şi bolnavi la
primărie spre a-i vedea doctorul şi a le da cele de nevoie, a se duce doctorul pe la casele
celor ce aveau vreo boală mai grea şi mai cu seamă molipsitoare. Apoi s-a numit moaşă
publică cu ştiinţă, s-au numit agenţi ce ştiau a vaccina. Comuna din an în an avea grijă
să mărească mai mult acest serviciu şi să aibă toate cele necesare. Astfel la 1889
cumpără instrumente pentru suma de 800 de lei. Astăzi comuna are un serviciu sanitar
mai bun, care face mult bine şi uşurează multe necazuri. Nu e cum ar trebui să fie,
lipsindu-i încă agenţi sanitari, ba chiar un al doilea medic. În 1900 acest serviciu se afla
sub conducerea medicului Adam.

*
De la 1850-1860 în oraş erau doctorii: C. Prodan, Şendelca, Cetare, Fr. Muller,
Torceaner, Maizels şi Barder. În mâna şi la ştiinţa acestora stătea viaţa orăşenilor la
cazuri de boală. Boli, mai cu seamă molipsitoare, erau puţine pe atunci, dar câştigul
doctorilor era mare. Nu pot să-mi dau seama cum era ştiinţa doctorilor de pe atunci, dar
ţin minte că mai la toate bolile şi chiar la cei sănătoşi şi graşi se lua sânge. Şi acel ce
făcea această treabă după porunca doctorului era singurul Tănasă bărbierul, care lua
sânge cu lipitori şi cu lanţeta.72 Singurul bărbier în târg care tundea oamenii şi care
scotea măsele, punându-le piciorul în piept şi cleştele în gură.
Pe timpul acela nu se ştia în oraş ce e boala de piept, ftizia73. Îmi aduc aminte că într-o
zi era o înmormântare frumoasă, adică frumoasă că erau popi mulţi, lume multă şi
muzică. În urma pataşcăi (car funebru) ducea un cal îmbrăcat în negru. Era căpitanul
Munteanu, un jucător de cărţi care murise de oftigă. Oftigă! Cuvântul acesta era purtat
cu mirare din gură în gură, încât mai tot oraşul se-ntreba cu grijă: Ce fel de boală aşa rea
e oftiga? Şi azi…
De la 1860-1870 s-au mai aşezat în oraş doctorii: Zigura, Luis Collin, N. Dumbrăveanu.
Apoi de la 1870-1900, doctorii: V. Mancaş, Edvin Baroni, Fişler, Hilariu, Marcovici,
Gh. Ţonciu, Adam, Telemac Iamandi, Bril, Bădescu. Mai toţi aveau titluri de pe la
şcolile din străinătate, afară de Bădescu care o avea din ţară. Din toţi doctorii, mai erau
în viaţa nouă la 1900.
În anul 1850 era o singură spiţerie în oraş, a lui Teodoru. În anul 1854 venind nemţii în
ţară, spiţerul unui regim nemţesc, Rudolf Poek, cumpără această spiţerie şi rămâne în
ţară. Pe la 1872 ea trecu d-lui Ilie Racoviţă care avea spiţeria a doua înfinţată pe la 1865
şi pe care o trecu lui Cristian Ellenbergher. La1894 se înfinţă o drogherie74 proprietate
a lui Gh. Florescu. Astăzi sunt trei spiţerii, a domnilor Ilie Racoviţă, A. Enescu şi M.
Malhasovici.

*
La 1850 se afla un singur feredeu (baie) numit „federeul jidovesc” şi era aşezat lângă
şcoala domnească, azi strada „Pavel şi Ana Cristea”. Era un soi de feredeu sălbatic: o
boltă de piatră în pământ, cu un cuptor mare la dreapta şi vreo trei rânduri de laviţe, una
mai înaltă decât alta, pe care se aşezau oamenii pentru aburi şi pe care mişunau gândaci
roşii, „gândaci ruseşti” după cum le ziceau unii. În faţă erau două odăi, mai sus ridicate
decât bolta, unde erau aşezate căzi pentru acei ce făceau baie de cadă. O murdărie
statornică era întotdeauna, căci pe la 1868-1869 adeseori era închis din cauza murdăriei.
Feredeul era proprietatea comunităţii evreieşti.
Baie nu se făcea în toate zilele. Când se făcea, se aducea la cunoştinţa orăşenilor printr-
un om care avea în mână un par legat la vârf cu un şumuiog de paie şi câteva cârpe, şi
care mergând pe stradă striga cât îl ţinea gura: “Budaran!”. În întâiul loc făceau baie
aici evreii; apoi şi parte din români care simţeau nevoia; iar o parte îşi făceau băi pe la
casele lor. Vara se făcea din când în când baie de aburi, în schimb însă de la jumătatea
lui mai până la jumătatea lui august, malurile Bistriţei cât curge pe lângă oraş erau
ticsite de grămezi de haine, iar în apă şerpuia lumea goală cu sutele. Cam pe la 1890 îi
veni în gând ţăranului Gh. Coşarcă să facă pe o gârlă vreo zece cabine de scânduri
închise, unde venea lumea şi mai cu seamă femeile care nu puteau să se dea în vileag în
aer liber, la privirile unor ochi căutători şi lacomi. Acest gând a lui Coşarcă n-a venit
nici până azi şi celor de la comună, ca să se facă de ei cabine sistematice şi bune aşa
cum sunt la Piatra.
Pe la 1874, evreul Ştrul zis Juvaergiu făcu un alt feredeu în strada ţigănimii, azi strada
Lecca. Casa era cu două rânduri, mai bine alcătuită pentru baie şi la început mai curată.
Apoi după vreo câţiva ani şi-a dat şi aici în petec. În sfârşit, la anul 1894, marele
comerciant Faiviş Klain75 zidi o baie după cerinţele timpului pe locul caselor unde s-a
născut marele poet V. Alecsandri, în strada numită mai înainte strada teatrului iar azi
strada V. Alecsandri. Această baie are tot ce se cere: cabine cu căzi bune şi de marmură,
aburi şi de piatră şi de apă, duşuri sistematice şi bazin cu apă rece. El zidi în acelaşi
timp o altă baie pe malul Negelului pentru oamenii mai de jos şi nevoiaşi, cu preţuri
mai mici. Numai dacă şi acestea nu-şi vor da în petec. De la înfinţarea acestor două
localuri de băi s-au desfinţat celelalte două vechi.

*
În anul 1857, murind boierul Căminar Pavalachi Cristea - soţia sa Ana murise mai
înainte - au lăsat ambii un testament prin care dau casele lor din oraş - case mari -
pentru facerea unui spital. Şi pentru întreţinerea spitalului a lăsat moşia Chetrişu, moşie
bună cu un venit bunişor; iar spitalul să poarte numele „Pavel şi Ana Cristea”. A numit
prin testament epitropi76 pe: protopopul Enache Petrovici, C. Platon77 şi I. Costişanu.
S-a înfinţat spitalul la început cu vreo 15 paturi. Apoi serdarul78 Grigore Busuioc a mai
lăsat spitalului casele sale din oraş la şoseaua naţională, o moşioară numită Râpa Epei şi
o bucăţică de pământ de vreo 50 fălci la Ardeoani.
Prin testamentul lui Pavalache Cristea s-a mai lăsat judeţului după moartea unei fiice
adoptive, Catinca, dacă aceasta nu va avea copii, moşia Izvoarele la 3 Km depărtare de
oraş. Doamna Catinca Cristea a fost căsătorită, nu are nici un copil, trăieşte, dar moşia a
vândut-o. Ce va fi după moartea d-sale, cu glăsuirea testamentului, nu se ştie.
Epitropii spitalului au trecut a trecut apoi eforiei spitalul cu averile lui, ca eforia să
poarte grijă de el şi să îndeplinească mai bine dorinţele întemeietorilor lui. Neamurile
Anei Cristea, ramura Coroiu, s-a ridicat să sfărâme testamentul făcând proces la
judecătorie (tribunal), având ca sprijinitor pe avocatul A. Avram. Eforia, după îndemnul
şi apelul orăşenilor, a rugat pe M. Kogălniceanu care veni fără nici o plată şi apără
cauza şi judecătoria a dat câştig eforiei, considerând testamentul de bun.
Spitalul s-a administrat de comună până la 1867 când sub prefectura lui Gh. Lecca s-a
luat - dar după care drept nu ştiu - în administrarea judeţului. Până la această dată se
mai înmulţiră paturile. La 1899 judeţul l-a înapoiat iar comunei, şi azi administrează ea,
având spitalul peste 40 de paturi. S-a mai dat spitalului 1000 de lei pentru adăugarea
unui pat de maiorul Gh. Costin.
Spitalul a avut la început pe doctorul Sendelca, apoi pe Fr. Muller pâna la 1900, şi azi
are pe doctorii Ţonciu şi Iamandi.
De 48 de ani se află spitalul în acele case, încât nu mai poate merge înainte, fiind
molipsite şi infectate chiar şi cărămizile. Comuna s-a gândit că este bine să se clădească
un alt spital, după cerinţele ştiinţelor de azi, şi astfel la 1900 se hotări locul unde să se
clădească, se făcură exproprieri de case, se întocmi planul şi devizul, se votă şi
împrumutul. Dar până azi nimic, nici o mişcare pentru clădirea spitalului.
Să nădăjduim că lucrarea se va începe79; să nădăjduim asemenea că se vor găsi şi din
bogătaşii de astăzi care să urmeze pilda boierilor vechi, şi să dea ceva din avutul lor
pentru înmulţirea paturilor, pentru alinarea suferinţelor.

III

La 1850 întreaga uliţa mare, începând din piaţa veche şi până la biserica Sf. Neculai, era
a negustorilor80 români: Constantin Călin, Neculai Dumitraşc, Mihai Grigoraş,
Costache Pavăl, Ion Rădovici, Stanciu, Goguleţ, Ioniţă Abageru, Gh. Galaţanu, Iancu
Abagiu, Toader Blănaru, Matei Vasiliu şi o parte a armenilor pământeni: Iacob Ţâţu,
Andrei Zimbatu, fraţii Bogdan, Ovanes Cristea, fraţii Acsenţi, Magardici Capril. Apoi
crăşmari mai însemnaţi pe la mahalale: Sohodoleanu, Sandu Bacalu, Mălinici, Mititica
şi alţii. Cei dintâi erau bacali81, având unii şi crâşme pe lângă dughenile lor, unii
blănari; iar armenii aduceau marfă de Braşov. Unii aveau şi manufactură iar alţii
vindeau şi tutun. O singură dugheană avea marfă bună de lux şi scumpă, a lui Vasile
Şandru, căruia i se mai zicea şi Vasile Galantaru, căci aducea marfă de galanterie, mai
toată de la Paris. Băuturile cele mai bune erau toate aduse de la Paris, şi numai de la el
se putea cumpăra de către boieri şi de acei ce le dădea mâna, şampanie şi orice fel de
lichioruri, precum şi cofeturile (bomboane) cele mai bune.
Comerţul de vite tot românii îl făceau, tot ei fabricau rachiul cu căldările lor, şi căsăpiile
(măcelăriile) tot a lor erau. Printre dănşii, pe ici pe colo, mai mult ca mostre erau vreo
zece evrei: căciulari, tinichigii, croitori, căci pe atunci nu erau mai mult de 600 suflete
de evrei în oraş.
Portul negustorilor români era aşa zis, moldovenesc: anteriu82, scurteică, giubea83 cu
taclit84 încins şi şapcă pe cap. Pe la 1859, unii au lăsat acel port şi s-au îmbrăcat cum se
zicea, nemţeşte, dar alţii nu l-a lăsat până la moarte.
Negustorii români şi armeni, toţi aveau stare după cum erau timpurile de atunci; erau
bogaţi. Ei trăiau bine între dânşii. Pe lângă că erau legături de rudenie între ei, dar
negustorii români formau o singură familie în care dragostea şi sprijinul îi ţinea uniţi.
Nevestele lor erau toate gospodine în înţelesul larg al cuvântului. Nu se îmbrăcau în
mătăsuri, şi puteau să se îmbrace, ci în rochii de halastincă şi fulare de lână. Aveau câte
o rochie mai scumpă, pe care o îmbrăcau la nunţi sau când bărbatul avea hiritismosul85
numelui său. Nu se duceau pe la baluri publice, că nu se făceau; mergeau la teatru dacă
era. Toată ziua în casă, cu cheile la brâu, îngrijind de casă, de trai şi de copii. La
Crăciun şi la Paşti se duceau cu bărbaţii pe la neamuri, pe la prieteni, făceau mese unde
se chemau mai mulţi şi de unde lăutarii nu lipseau. Ei erau şi buni creştini. Mai fiecare
negustor avea câte o strană a lui la biserica unde era şi poporan86, şi nu lipsea nici la o
sărbătoare el, nevasta şi copii lui de la biserică. Cinstea pe preoţi şi dădea liturghii
regulat. Ei, cu toţii ai casei posteau întreg postul cel mare şi unii posteau şi postul
Crăciunului. Le mergea bine, nu se înbolnăveau de post, trăiau viaţă lungă, căci mai toţi
au murit în vărstă de 70, 80, 90 ani şi unul din ei (Matei Vasiliu) trăieşte şi acum având
peste 100 ani.
Când un negustor îşi însura băiatul sau îşi mărita fata, era treabă mare, chef mare. Ţinea
nunta câte 3 şi 4 zile: cununia, vedrele, uncropul.87 A doua zi de nuntă se lega mireasa
de faţă mai cu toţi nuntaşii. În mijlocul casei mireasa şedea pe un scaun şi nuna cea
mare o lega la cap cu o batistă albă, iar lăutarii cântau:
Taci mireasă nu mai plânge
Că la maică-ta te-oi duce,
Când o face plopu pere
Şi răchita vişinele.
Mireasa plângea, părinţii plângeau, ceilalţi râdeau, ş-apoi iar la chef care mai ţinea o zi.
Traiul însurăţeilor era trai bun, şi ori şi ce li se putea întâmpla, ei nu se despărţeau decât
prin moartea unuia din ei.
Negustorii nu erau priviţi de sus de boieri, erau în legături de afaceri, se duceau unii la
alţii. O parte din ei au şi fost aleşi de obştea oraşului prezedenţi de Eforie, măcar că
această dregătorie boierii o ţineau că e numai pentru dânşii.
Negustorii români îşi aduceau marfa de băcănie de la Galaţi, iar negustorii armeni de la
Braşov, şi unii care aveau dugheni de manufactură şi fierărie tot de la Galaţi.
Săptămâni întregi, şi uneori când drumul era rău şi câte o lună, treceau până se
întorceau cu marfa. Care cu boi şi căruţe mocăneşti cu câte 9 şi 12 cai duceau marfă.
Unii aduceau mai des, dar alţii cumpărau şi de la iarmaroace, unde se vindea cu
toptanul88. Cu toate aceste greutăţi, marfa le era bună şi vânzarea cinstită. Aveau de
toate ca şi astăzi, le lipsea Camenber-ul, Roquelort-ul, Brie şi altele din gustul rafinat.
Ei vindeau rachiu bun, neotrăvit şi în loc de cognac şi lichioruri vindeau votci făcute pe
lămâie, pe portocală, pe mentă şi altele. De ţuică nici se pomenea. Lumânările de ceară
galbenă de albine le făceau ei şi de ceară albă adusă din Rusia.
Cu toate cheltuielile ce făceau cu aducerea mărfurilor, totuşi nu vindeau scump: oca89
de icre negre tescuite ½ galben (18 lei şi 20 parale, cele moi se suiau la un galben). Oca
de cafea bună 1 sorocovăţ90 (2 lei şi 20 parale), oca de zahăr 60 parale. Oca de unt-de–
lemn adevărat, de măsline, 1 leu şi 20 parale. Oca de caş, 24 parale, oca de făină de
păpuşoi 5 parale şi toate celelalte articole aveau preţuri tot aşa de mici. Aceste preţuri,
de pe la 1860 înainte, începură tot a se mai spori şi când s-au şters ocile şi a venit
kilogramul, preţurile au ajuns îndoite şi marfă mai puţină în kilogram. Iar azi preţurile
încincite. Dacă vreunul din bătrâni s-ar scula din morţi şi ar vedea că pe un kilogram de
brânză făcută din oile din ţară i se cere 2 lei noi, adică 6 lei vechi pe 3 litri, desigur că ar
lua parul în mână.
Dughenile negustorilor deşărtau multă marfă prin cămările boiereşti şi a târgoveţilor
mai cu dare de mână. În ziua întâi a postului mare, uliţa era ticsită de trăsuri din oraş şi
de la ţară, care încarcă băcălii pentru post; astfel că mai fiecare negustor făcea vânzare
în fiecare zi de 300 şi 400 galbeni. Când le sosea marfa proaspătă trimiteau gură din
casă în casă, iar crâşmarii trimiteau pe străzi câte un om care striga că la crâşma cutare
atâtea parale e ocaua de vin. Asta le era publicitatea, nu erau tipografii. Şi oca de vin
nou se vindea cu 12 parale, vechi de un an cu 24 parale, şi de 2 şi 3 ani cu o nisfia91 (64
parale). Pe atunci nu se zicea nici de cumpărător, nici de vânzător cuvântul curat, adică
dă-mi marfă curată, rachiu curat, vin curat, căci nu se pricepeau şi nici le venea în minte
să se gândească la falsificare.
Banii ţării pe atunci erau de aramă: lescăi (2 lescăi o para), mici şi subţiri, de 2 parale,
de 5, de 10 şi 12 parale. Aceşti bani erau turceşti şi ruseşti. De argint: puişorul (15
parale) mic şi subţire, dupca de 24 parale, 1 leu şi opt, leul avea 40 parale. Nisfeaua de
64 parale, sorocovăţul rusesc, de 2 lei şi 16 parale, sorocovăţul nemţesc de 2 lei şi 20
parale. Sorocovăţului i se mai zicea şi sfanţ. Carboava de 12 lei, ¼ de carboavă 3 lei, ½
de carboavă 6 lei. Bişlicul de 4 lei. Irmilicul sau icosarul 14 lei, ¼ irmilic, 3 lei 20
parale, ½ irmilic 7 lei. Şi aceşti bani erau ruseşti, nemţeşti şi turceşti. De aur: irmilici de
aur 14 lei, galbănul austriac de 37 lei, galbenul olandez tot 37 lei, lire turceşti, lefţe şi
mahmudele. Când veneau ruşii în ţară lăsau şi poli imperiali. La visteria statului însă nu
se primeau banii de argint, decât carboavele şi irmilicii, iar din bani de aur, galbenii,
polii şi lirele, şi cu valoarea mai scăzută. Apoi şi la Galaţi era cu totul alta valoarea la
bani. Aceşti bani au dispărut la 1867, când statul bătu bani româneşti de aramă, argint şi
aur.
Pe atunci cu 3 galbeni te îmbrăcai bine, cu stofă bună şi curată. Nu erau materii
franţuzeşti şi englezeşti, ci nemţeşti. Ţăranii îşi cumpărau sapa şi coasa cu câte un leu şi
cu câte 50 parale. Sumanul şi-l cumpăra ieftin, lada de braşov pentru el sau pentru
zestrea fetei lui o plătea cu 4 sau 5 lei. Bumbacul îl cumpăra ieftin cu doi lei ocaua şi
femeile lor toate puneau pânză că le dădea mâna. Perechea de opinci o plătea 24 parale
şi căciula de un miel întreg 64 parale sau 2 lei. Şi ţăranii cu nevestele lor veneau în zi de
târg şi la sărbătorile la oraş cu câte ceva de vânzare. Ei vindeau pe mai multe pieţe, căci
pe atunci erau mai multe, nu una ca astăzi: ouă, smântână, lapte dulce, pui, găini, gâşte
şi unii aduceau şi porci. Oul era două parale, laptele era 14 parale ocaua, puii 24 sau 30
parale perechea, găina 1 leu, gâsca 2 lei, iar porcii graşi un irmilic sau jumătate de
galben. În iarmarocul cel mare de la Sf. Petru (29 iunie), iarmaroc de vite, se vindeau
mii de vite şi nu erau scumpe: o pereche de boi buni 3 sau 4 galbeni, o vacă 4 irmilici, o
pereche de cai, nu ruseşti nici ungureşti, ci moldoveneşti, câte 200 şi 300 de lei; cei mai
buni şi frumoşi câte 500 şi 800 de lei.
Comerţ umblător (ambulant) se făcea şi pe atunci, dar mai mult de străini. De mai multe
ori pe an veneau slovacii, nişte oameni înalţi care purtau pe spatele lor un fel de ladă
lungă de vreo cinci coţi92 şi largă de trei. În această ladă aveau o dugheană întreagă de
marfă şi mai cu seamă pentru femei. Cu lada pe spete şi o muzică cu foi în mâini, din
care cântau, cutreierau străzile. Făceau vânzare, căci aveau marfă bună şi ieftină ca pe
atunci. Apoi la zile de târg veneau coropcarii93 (lipovenii), cu o mică lădiţă pe spete, se
aşezau în pieţe şi marfa lor era mai mult mărgele, cercei, inele şi flori pentru fetele şi
femeile de ţară. Iar la iarmaroace inundau oraşul buccengii (evreii) ce veneau din Iaşi cu
marfă de mofluz94 şi brăcuită95. Aceştia mai vin şi azi, iar slovacii au dispărut de pe la
1864 şi coropcarii de pe la 1890.

*
Pe la 1850 erau 6 hanuri în oraş în care poposeau călătorii. Hotelul ţinut de Jorj Cristici,
în casele unde se află azi şcoala profesională, case foste proprietăţi ale boierului
Sandulache Sturza, apoi ale căpitanului Botezatu şi la urmă ale lui Alecu Vasiliu. Acest
hotel a fost renumit pe timpul când se lucra pentru unire. Construcţia caselor e şi azi
mai tot aşa cum era şi atunci. Hanul lui Busuioc, o hardughie lungă şi veche cu prispă
lungă la stradă. S-a dărâmat la anul 1875 şi pe locul lui s-a zidit de diferiţi cumpărători
ai locului case cu două rânduri, situate pe lângă cofetăria Sfetcovici. Hanul lui Iosup
Grosu, o altă hardughie şi mai proastă, cu bureţi pe acoperământ şi cu pereţii mai jos cu
un cot decât strada. Şi aceasta s-a dărâmat, clădindu-se în locul ei la 1882 un hotel
mare, frumos, de Alecu Vasiliu, care poartă numele de „hotel central”. Hanul Belăroaei,
mai apoi a lui C. Genadiu, vechi şi zdrenţuit, cumpărat la 1872 de primărie, care l-a
desfiinţat mărind grădina publică. Apoi hanul lui Neculai Vasiliu, din strada Soarelui,
care este şi azi, ca şi atunci, cu deosebire că acum are cam vreo 30 centimetri de muşchi
şi bureţi pe acoperământ. Şi hanul lui Ioniţă Abageriu, tot vechi este şi astăzi, situat în
faţa palatului municipal. Aceste două hanuri, primăria le păstrează, se vede, ca amintire
a trecutului, măcar că ameninţă a cădea peste oameni.
De pe la anul 1870, cuvântul han a rămas numai pentru localurile de crâşme, unde se
găzduiesc mai mult ţăranii ce vin cu căruţele la oraş şi se mai zidiră alte hoteluri,
precum: hotel „Europa” al lui N. Teodorescu, hotel „Naţional” şi hotel „Drăgoianu” ale
lui N. Drăgoianu.

*
După cum am arătat, cofetar pe la 1850 era numai Năstasă, căruia urmă fiul lui, Ghiţă.
Şi pe la 1862 şi 1866 se mai deschiseră ale lui Cristea Cafegiu şi Mafiş. Aceste erau mai
mult cafenele, aveau însă şi de ale cofetăriei, însă lucruri mai simple şi mai proaste. Pe
la 1870 veni Ivanciu Ştefănescu, care deschise o cofetărie mai bunicică, la care începu a
se duce cucoanele să guste ceva mai bunişor. Apoi, la 1880, veni din Iaşi Madam
Alexandru (cum i se zice) Sfetcovici, care deschise o cofetărie bună, elegantă şi la care
venea toată lumea. Cu deschiderea acestei cofetării încetase a mai aduce spiţerii şi
galantarii cofeturi de la Paris. Apoi în locul acesteia veni de la Roman cofetarul I.
Gheorghiu şi mai apoi de la Botoşani Victor Voitonovici; astfel că azi avem două
cofetării bune, bez de bragagii96, bulgari şi macedoneni, care mişună pe străzi cu
cornuri de-ale lor şi halviţă. Cafenelele, fiind una pe la 1850, două pe la 1866, la 1900
erau 6 mai principale, pe străzile principale şi pe străzile lăturalnice încă vreo 20.

*
Meşteşugari (meseriaşi) erau pe la 1850 aproape numai români şi unguri. Ei erau zidari,
stoleri97, cizmari, bărbieri, cărătaşi, blănari, fierari. Fierarii erau numai ţigani, aşezaţi
toţi pe o stradă ce se numea atunci „strada ţigănimei”. Cei mai însemnaţi din
meşteşugari, pe cât îmi aduc aminte, erau: Ianuş Iojă, Pavăl Poltzer, N. Sascău, Toader
Blănaru, Oţoiu, Gh. Tabacariu, Ioniţă Stoleriu, Ioan Lăcătuşu, Măgărdici Cărătaşu,
Dănilă Ţarălungă, C. Parămoale ş.a. Ei erau întocmiţi pe bresle, dar care se desfăcură
cam pe la 1860. În cursul timpului până la 1900, mulţi muriră, alţii ieşiră în loc cu
meşteşuguri mai bune, aşa că la 1900 se aflau încă meşteşugari români, între care
Ploescu, Florescu, Goanţă, cizmari, apoi zidari, stoleri, fierari, bărbieri sunt mai mulţi,
revenind după 30 ani iar la formarea breslelor. Şi din ce în ce eu cred că numărul
meseriaşilor va creşte, căci sunt mulţi băieţi pe la şcoli de meserii, multe fete pe la şcoli
profesionale. Numai croitorii pentru bărbaţi şi pentru femei nu pot trăi. A fost din timp
câte unul, dar din cauza concurenţei croitorilor evrei, nu pot exista. Sunt şi azi două
croitorese pentru dame, care vor putea să existe numai dacă vor fi ajutate.

*
Pe la 1850, era o fabrică de dubălărie (tăbăcărie) a lui David Iuftaru. Ceva cu totul
primitiv, pielea ce-o tăbăcea nu se întrebuinţa decât pentru ciubotele sătenilor. Mai după
câţiva ani se mai înfiinţă una, a lui Silaghi. Era şi o fabrică de bere a leahului98 Jejacic,
dar care nu a ţinut mult din cauză că oamenii nu s-au putut deprinde cu băutul berei; se
vede că era proastă. Mai era o fabrică de rachiu lângă podul de la Letea, cu o singură
căldare, fară alte meşteşuguri şi o fabrică de cărămidă pe Leiteni. Până la 1867 mai erau
şi alte aşa poreclite fabrici99, de lumânări de ceară galbenă, de lumânări de său, de
făcut ulei din sămânţă de cânepă.
La 1867 doi prusieni, Carol şi Franţ Ainţ, înfiinţară o fabrică de bere pe locul cumpărat
de la N. Dragoianu, unde a fost hanul cu cerdac la marginea târgului. Bere făcea multă,
dar nu era bună, n-o prea beau oamenii. În schimb însă făcea bune drojdii pentru
plămădit cozonacii. La 1890 fabrica a trecut în proprietatea elveţianului Felix Grivel, pe
care o refăcu şi o înzestră cu toate maşinile de fabricat bere bună. Şi făcea şi face şi azi
bere pe care o bea multă lume, având şi o grădină frumoasă, în care vara adesea nu mai
găseşti scaun. S-a deprins lumea cu bere.
Pe la 1890 Moga înfiinţă o fabrică pentru ţesut materie de sumane şi postavuri mai
simple. La 1881 V. Ţenov şi compania construi şi înfiinţă pe câmpul poştei o fabrică de
cherestea. Pe la 1886, Filderman construi o fabrică de tăbăcărie sistematică, lucrând
pielea foarte bine, vânzându-se mult în toate oraşele. Apoi Gros înfiinţă o fabrică de
ţesătorie şi de postavuri. S-a mai înfiinţat şi o fabrică de turnătorie. Cam tot pe la 1870,
Venţel Zingher înfiinţă o fabrică de cărămidă bună, făcând acum şi bazalt. Şi o altă
fabrică tot de cărămidă a lui A. Marcovici, pe Leiteni. Apoi la 1894 se mai înfiinţă o
mică fabrică de teracotă pentru sobe de oale, pentru sobe şi ornamente pentru case. Pe la
1892 s-a construit de Paul Cristin pe locul morii lui Meleca, o moară cu patru rânduri,
cu turbină şi toate maşinile moderne pentru măcinat făină de grâu. Tot cam pe atunci se
deschise şi o fabrică de cârnăţărie a lui Ioan Stratulativ, cu salamuri, şunci, slănină şi tot
felul de uscături (mezeluri). Aceste fabrici lucrează şi astăzi. Pe lângă oraş se înfiinţă la
Letea fabrica de hârtie100 în 1881 şi la Mărgineni o fabrică de spirt101.

*
După cum am spus, de la 1850 pănă la 1860 căsăpiile şi casapii102 erau mai toţi români
şi unguri. Aveau şi evreii scaunul lor, a căror vite le tăia hahamul.103 Oca de carne se
vindea cu 15 şi 20 parale. Chiar la 1867, ocaua de carne se vindea cu un leu şi opt, ceea
ce ar face azi un kilogram şi jumătate 40 bani. Preţul cărnii însă nu s-a suit decât până la
70 bani. Cu încetul, casapii români au dispărut şi la 1900 nu se afla decât unul singur,
ceilalţi evrei. Bine-nţeles că negustorii şi vânzătorii de porci au fost şi sunt numai
români şi unguri.
Tăierea vitelor, cam pănă la 1867, se făcea sub o şandrama aşezată lângă Bistriţa, numit
sahana. Acolo se tăiau vitele cornute şi mieii. Se tăiau de boieri şi pe la curţile lor, iar
porci tăiau fiecare pe la casele lor, chiar şi acei ce puneau carne de porc în vânzare. Nu
era nici o supraveghere, nici o reglementare. Medic veterinar nu era, vitele şi porcii, oi
de erau, ori de nu erau bolnave, să tăiau pentru vânzare. De la 1866-1886 începură a se
aduce vitele ce trebuiau să se taie la primărie. Acolo un om al primăriei sau un altul
tocmit pentru aceasta, înroşea în foc un fier în formă de literă şi-l punea pe coapsa vitei.
Aceasta se cheamă danga şi vita dănguită era învoită a se tăia. Dar de era bolnavă vita,
sau de era slabă, nu era treaba dangagiului, era chestia de potriveală între el şi casap.
La 1886 sahanaua se prefăcu în abator, tot de lemn, dar cu mai multe despărţituri şi cu
scursuri pentru murdării şi ţinut mai curat iar vitele se tăiau numai de haham. Şi el
proclama care carne e cuşer104, bună pentru evrei, şi care treif, bună pentru celelalte
neamuri. Tăierea să făcea însă sub privegherea unui medic veterinar, care cerceta apoi
carnea. Asemenea şi porcii începură cam pe la 1891 a se tăia tot la abator, cercetându-se
carnea de veterinar. Se azvârlea pe Bistriţa câteodată carnea de vită şi de multe ori cea
de porc, găsindu-se boală în ele. Deschizându-se hala la 1889, vânzarea cărnii de vită nu
se face decât acolo, iar pentru cea de porc s-a învoit a se vinde la marginile oraşului.
Pitării (brutării) pe la 1850 erau numai două în tot oraşul, din care una a unui evreu.
Boierii şi o parte din negustori îşi făceau pâinea în casă, astfel că cele două pitării erau
de ajuns pentru obşte. Pâinea albă (jimna) se vindea cu 14-15 parale, şi pâinea de rând
cu 8-10 parale, iar lipia cu 4 parale. Făina de grâu se măcina tot unde se măcina şi cea
de păpuşoi, în moara lui Rugină şi Goguleţ. Mai era o moară în sus pe gârla Bârnatului
a lui C. Lupaşc şi alta peste pod la Arămeşti.
Până la 1867 pităriile se mai înmulţiră, erau patru; dar se înmulţiră şi năravurile
pitarilor, care erau acum toţi evrei. Pânea albă o vindeau scump, 25 parale şi cea neagră
20 parale. Era de proastă calitate şi lipsă la cântar. Cetăţenii începură a striga, şi
primarul de atunci, îngrijit şi nemaiputând ce le face, se hotărî a face monopol. Astfel,
cu contract dădu unui evreu de la Roman dreptul de a face el singur pâine pentru
îndestularea publică şi cu condiţia vârâtă în contract că: dacă nu va face pâine de ajuns
pentru obşte, să plătească primăriei 400 galbeni, şi dacă primăria va lăsa ca să facă şi
alţii pâine, să plătească pitarului 400 galbeni.
Evreul de la Roman deschise pităria în nişte case mici unde se află astăzi casa cu două
rânduri a fotografului din faţă palatului. Primăria, prin poliţie şi cu pompierii închise
celelate pitării. A lucrat o lună în linişte, pâinea era bună şi dreaptă, vânzându-se cu 20
parale ocaua pâinea albă şi 15 parale cea neagră. Pitarii care erau opriţi a mai face pâine
aveau şi ei sfinţii lor. Cu plângeri la prefectură, la minister, cu stăruinţi puternice şi cu
strigătul că timpul monopolurilor a trecut se dădu voie a face şi aici pâine. Primăria s-a
trezit în încurcătură. Pitarul cu contract cerea să se ţie condiţia ori de nu să i se dea acei
400 galbeni, ori face proces pentru mai multe pagube.
Pricina ajungând la cunoştinţa obştească, unii dând dreptate evreului, alţii primăriei,
intervine garda naţională şi discută pricina. Sublocotenentul Gh.Movileanu (institutor)
şi sergentul N.Teodorescu (boltaşul105), find de serviciu la garda pieţei cu 24 gardişti
într-o sâmbătă, dădu poruncă sergentului care cunoştea pe evreul pitar, ca mergând cu
patrula să-l găsească şi să-l aducă la gardă. Sergentul Teodorescu cu patru soldaţi
gardişti îl pândi când ieşi de la feredeu (baie), şi găsindu-l îl aduc cu nepusă-masă la
garda pieţii. Fiind primit frumos şi prieteneşte, sublocotenentul Movileanu invită pe
gardişti să facă distracţie domnului pitar, ca să nu-i fie urât pănă ce-i va lua îndreptările.
Un gardist scoase îndată un fluier şi începu a cînta de brâu (sârbă) şi alţi patru gardişti
se prinseră la joc. L-a jucat pe evreu vreo trei sferturi de ceas. Apoi după vreo cinci
minute, alţi patru gardişti începură din nou jocul, luând şi pe evreu; şi tot aşa
schimbându-se l-au jucat pe pitar până dimineaţă încât bietul evreu era mai mult mort
de oboseală. A doua zi dimineaţa dându-i drumul, s-a dus la pitărie, a adus căruţe, a
încărcat toate tarhaturile106, uneltele, făina şi pe aici îi fu drumul la Roman, lăsând şi
contract şi tot, nemaidând pe la Bacău. Multă vreme s-a râs cu hohot de acest lucru dar
primăria a scăpat şi contractul s-a desfiinţat cu fluierul şi cu sârba.
La 1900 erau şase pitării în oraş şi toate ale evreilor. Numai acei ce făceau colaci,
covrigi, pomeni erau români.

*
Pe la 1864, unii din negustorii români (bacali) se lăsară de negoţ şi trecură dughenile la
calfe, alţii se retraseră cu totul şi alţii muriră. De la 1864-1879 se mai deschiseră şi alte
dugheni de băcănie şi de bazaruri de către Iordache Aristide, Gh. Polcovnicu, Gh.
Putină, V. Gherasim, N.Zisu, Gh. Fronea, Ghiţă Radovici, N.Paladi, d. Radu C.
Porumbaru107 ş.a, astfel că la 1879 erau încă 23 negustori bacali români şi numai unul
evreu. Erau: I. Băcu, I. Gheorghiu, Iancu Andriescu şi C. Răileanu, Al.Gheorghiu, fraţii
Neculau, fraţii Glod, Gh. Rotescu, C. Donici, D. Vasiliu, C. Paloşanu, Gh. P. Ionescu,
Gh. Ionescu, I. Vasiliu, Gh. Stavri şi alţii care-mi scapă. La 1900 însă au rămas vreo 6
negustori bacali, ca mostre, aşezaţi pe la capăt de străzi şi la marginea oraşului, şi vreo
36 negustori evrei bacali. Din 100 de crâşme ce erau în oraş la 1900, numai vreo şase
erau ale românilor. Acum şi negoţul celalalt a trecut la evrei şi la alţi străini, aşa că
astăzi uliţa mare e toată a negustorilor evrei cu marfă de tot felul şi unde şi unde câte un
negustor armean, mai rămânând vreo patru.
Pierderea negoţului de băcălie din mâna românilor se datoreşte multor cauze. Mai întâi,
negustorii de pe la 1850 care erau oameni cuprinşi şi cu vază, nu voiră a învăţa şi pe
copii lor a face negustoria, să-i lase în locul lor. Ei îi dădură să înveţe carte multă, să se
procopsească. Calfele, cărora le treceau dughenile, nu aveau capital de ajuns, nu puteau
aduce marfă pe socoteala lor de la Galaţi. Acei ce deschideau noi dugheni, repede le
închideau iar şi unii care puteau să se ţină în negoţ se aruncau a fi consilieri comunali,
ajutori de primari, primari şi dughenile fără ochiul stăpânului se sfârşeau. Apoi
îmmulţindu-se evreii în oraş, căci de unde – după cum am arătat - la 1850 erau cam la
600 de evrei, la 1895 populaţia oraşului fiind de 15000 suflete, 7000 erau evrei108 şi
8000 români şi alte neamuri, a început şi concurenţa curată şi necurată.
Evreii şi alţi străini la început nu puteau înfrunta negoţul ce se făcea de români, nu le
dădea mâna, dar apoi înmulţindu-se prin voia ce aveau de a intra în ţară şi a se aşeza
prin oraşe, profitând de multe neajunsuri şi slăbiciuni ale târgoveţilor, s-au introdus pe
nesimţite în treburile tuturor ca meseriaşi, negustoraşi, împrumutători de bani, azi
deschizând o dugheană, mâine o crâşmă, până ce astăzi - după cum am arătat - puţin e
în mâna românilor. De unde acum 25 ani evreii şi străinii nu locuiau decât partea
oraşului dinspre Bistriţa, acum sunt întinşi în tot oraşul ca negustori, ba chiar şi
proprietari.

*
Înmulţindu-se populaţia, înmulţindu-se fabricile în oraş şi mai multe în judeţ,
proprietarii făcând agricultură mai întinsă, afacerile s-a înmulţit şi ele, comerţul a luat
vânt şi oraşul un loc mare şi prielnic negoţului.
Pentru înlesnirea comercianţilor şi proprietarilor, pentru uşurarea afacerilor, Banca
Naţională din Bucureşti a deschis aici o sucursală în anul 1894, sub conducerea d-lui N.
Vişineanu. Azi se află sub conducerea d-lui Victor Nasta.
La 1900 mai mulţi cetăţeni întrunindu-se şi prin acţiuni, deschiseră o nouă casă de
bancă, numită „Banca comerţului”, pentru ca micii negustoraşi şi acei ce au nevoie de
sume mai mici să le găsească la îndemână. S-a deschis cu un capital de 35000 lei şi s-a
dat sub conducerea d-lui V. Gorănescu. Astăzi această mică bancă are un capital de
80000 lei, făcând şi operaţiuni în anul 1895, de 2000000 lei.

IV

Înainte de 1839 nu era nici o şcoală publică în oraş. Odraslele boiereşti şi acei cu dare
de mână învăţau carte în străinătate, mai cu seamă la Paris. Negustorii şi toţi ceilalţi
care voiau ca copiii lor să ştie carte îi dădeau de învăţau pe la preoţi, dascăli de biserică
şi pe la dascăli greci. Pe atunci era alfabetul slavonesc, care începea cu az, buche, vede
şi se sfârşea cu cervi, zalu, zâmne. Scrierea era cu două şi trei rânduri. Cuvinte
slavoneşti ca otnoşenie, delă, zapis, doclad, presusveie, zdelcă şi multe altele erau în
toate lucrările dregătorilor şi în jalbele împricinaţilor. Scrisoarea veche precum şi
cuvinte ca cele arătate le găsim întrebuinţate chiar şi pe la 1864, căci încă tot se mai
aflau prin slujbe oameni vechi.
La 1839 se înfiinţă „Shoala Domnească” (aşa se scria şcoala) cu profesorul Constantin
Platon, şi în patru ani se completă cu patru profesori. Între aceşti profesori era şi unul
Iacobencu, băiat tânar, frumos, bun, care stătu un an la şcoală şi apoi se duse la
Mănăstirea Neamţului, unde se călugări. A murit bătrân acum câţiva ani şi nimeni n-a
putut afla secretul călugăriei sale. Costache Platon, om deştept şi destoinic pentru
datoria lui, introduse în clasa întâia un sistem care era aşa: banca întâia avea înainte o
bancă de nisip, unul din copii după porunca şadatorului (monitor cum se zice azi) care
striga „îndreptează primare”, copilul trecea cu un netezător de lemn peste nisipul de pe
bancă, şi apoi şadatorul iar striga „luaţi seama bine şi scrieţi litera a”, arătându-le de pe
o tablă mare ce era înaintea lor, litera.
Copii începeau să scrie cu degetul pe nisip litera a, îndreptând şadatorul pe la unii care
n-o făceau bine. Apoi clasa avea opt cercuri de fier pe lângă pereţi, cercuri bătute în
perete. La o anumită oră ieşeau copii din bănci şi treceau la cercuri. Fiecare cerc avea
câte zece copii şi un şadator. Şadatorul intra înăuntrul cercului iar copii se înşirau în
afară pe lângă cerc. Acolo o oră şi mai bine şadatorul asculta lecţiile, le dădea alte lecţii.
Acest sistem a urmat până în 1858 când s-a desfiinţat. Programul era mare şi larg: la
gramatică se dădea etimologia, sintaxa, ortografia. La aritmetică: numerele complexe,
regula de trei simplă şi compusă, regula de dobânzi simplă şi compusă. În clasa a IV-a
se traduceau mici bucăţi şi din limba latină.
Costache Platon învăţa pe elevi a cânta şi din gură. El avea mai cu seamă un cântec care
îi plăcea:
Vale albă,
Dalbă vale
De la munte râurel
şi mai departe nu-mi amintesc. Elevii cîntau şi el ţinea acompaniament cu ghitara, căci
bine şi frumos cânta din ghitară.
Cum s-a înfiinţat şcoala, ea a fost populată. Veneau băieţi şi de la ţară. Orăşenii şi-au
trimis copiii la şcoală, nu însă şi boierii. Şi negustorii aveau alt tâlc pentru copiii lor. Ca
să nu le fie greu la şcoala domnească, cum ziceau ei, îi dădeau mai întîi de mici pe la
şcolile dascălilor şi preoţilor. Aşa în 1850 ne-am găsit vreo 10 copii de negustori la
dascălul Gheoghe de la Sf. Ion care ne învăţa carte bisericească. Îmi aduc aminte că eu
am ţinut jumătate de an tabla „vistierul bunătăţilor”, căci nu puteam zice cuvântul
„sălăşluieşte”, şi mai toate neamurile mele îmi ziceau în râs vistieru.
Examenul cel mare de sfârşit de an se făcea cu mare pompă. Venea un delegat de la
Academia din Iaşi şi toată sala era ticsită de părinţii copiilor, de preoţi şi de boierii ce
voiau să ştie cum merge învăţătura. În examen chiar, copiii care răspundeau bine şi cu
curaj erau chemaţi şi li se dădea sau un irmilic, sau doi sorocoveţi de către acei care
asistau.
La şcoala domnească, azi şcoala nr. 1 de băieţi109, au fost înscrişi, de la 1839 la 1904,
10688 elevi, din care au absolvit şcoala 1600. Şcoala a avut trei directori: pe Costache
Platon, Neculai Romano şi Neculai Bibiri. Costache Platon a ieşit la pensie în 1869.
Sub el, ca profesor au trecut două sau trei generaţii, din care au ieşit mulţi oameni la
dregătorii înalte, la demnităţi înalte, şi oameni de omenie. C. Platon ieşind la pensie, a
rămas omul cel mai mult stimat de elevii şi de orăşenii lui. În orice ocazie a fost trimis
în consiliul comunal, în consiliul judeţean, ales şi deputat. Şi când era profesor, era
adesea chemat la sfaturile boierilor şi a obştei, căci cuvântul lui era cugetat, sfatul lui
înţelept. El a murit în vârstă de 85 de ani.
La 1854, fiind numit prezident la judecătoria ţinutului (tribunal) Costache Eraclide, el
deschise şi o şcoală particulară, unde pe lângă unele obiecte din şcoala domnească se
mai învăţa şi limba franceză. Boierii, mai cu seamă cei de starea a doua îşi dădeau
copiii la şcoala aceasta. Nu ţinu însă mult timp căci C. Eraclide fiind strămutat, trecu
şcoala lui Franţ Edinachevici, un profesor adus de boierul Grigore Morţun pentru copiii
lui. În şcoala lui Franţ, pe lângă copiii rămaşi de la C. Eraclide mai veniră şi alţii, căci
se mai învăţa şi clavirul. Cu toate acestea, treceau de la această şcoală la şcoala
domnească şi de la aceasta la şcoala lui Franţ. Nu mult după aceea, o doamnă căreia i se
zicea madam Mayer deschise o şcoală particulară pentru fete. Aici se învăţa mai mult
franţuzeşte şi clavirul, puţin şi româneşte. Şcoala s-a populat îndată cu fete numai de-ale
boierilor, boiernaşilor şi ale celor mai înstăriţi.

*
La 1859, octombrie 8, s-a înfiinţat întâia şcoală de fete în oraş. Cât de mult era aşteptată
deschiderea unei şcoli de fete, găsesc că e bine să fac cunoscut graba şi frica care o
aveau unii din părinţi că fetele lor nu vor fi primite la şcoală. Iată o jalbă dată
consiliului municipalităţii de Costache Damian, la 6 octombrie 1859:
„Am luat încredinţare că urmează a se deschide şcoală de fete în acest oraş, apoi şi
subscrisul având o copilă pe nume Maria în vârstă de 12 ani, şi lipsit de mijloace de a o
da în osebite pensionaturi cu plată, vin a ruga pe onorabilul consiliu a o prenumera în
lista elevelor ce vor fi, binevoind a avea în consideraţie că şi eu am jărtfit servicii către
patrie mai mult de 19 ani precum îndeobşte e cunoscut, şi adevărul că sunt lipsit de
mijloace.”
Altă dată tot la municipalitate de văduva Catinca Melinte:
„Sunt acum de 12 ani de zâle de când mă găsesc văduvă; şi rămâind împovărată de mai
mulţi copii şi o copilă mai mică numită Ileana; aşadar fiindcă acu s-a rânduit pansion de
ocărmuire, apoi cu supunere mă rog ca să fie şi copila mea trecută la listă, spre
învăţătură căci ca văduvă ce sunt nu-mi dă mâna a-i da o creştere deosebită”.
Şcoala s-a deschis cu 64 copile, sub direcţia doamnei Ana Dobrea. S-ar fi putut primi
150 de fete însă localul nu avea încăpere, după cum s-a raportat şi ministerului. După
patru ani şcoala s-a completat cu patru clase. La această şcoală (nr. 1 de fete) au fost
patru directoare: Ana Dobrea, Maria Morţun, Otilia Tăbuş, Felicia Radu. De la 1859–
1904 au fost înscrise la această şcoală 6323 eleve şi au absolvit 837 eleve.
La 1860 s-a înfiinţat a doua şcoală de băieţi. Directori au fost: C. Dobrea, Ştefan
Constandachi, Iancu Broşteanu şi Sava Ariton. De la 1860–1904 au fost înscrişi 6904
elevi şi au absolvit 950 elevi.
La 1867, fiind prefect Gh. Lecca, a înfiinţat dinpreună cu comuna, gimnaziul. La 1
decembrie s-a deschis cu doi profesori, Ioan Chiru şi N. Corivan, unul de ştiinţe şi altul
de partea literară. Ca director a fost numit Ştefan Constandachi, care s-a oferit a preda
gratis şi istoria. O lună de zile profesorii au fost plătiţi de comună, şi tot anul 1868 au
fost plătiţi de judeţ şi comună, iar la 1869 au trecut la stat. Ştefan Constandachi precum
şi diaconul Dimitrie Andriescu erau institutori, trecând şi acesta după vreo câţiva ani ca
profesor de religie la gimnaziu. La 1891 statul clădi localul pentru gimnaziu, dar aşa fel
ca să poată servi şi pentru liceu. I se dădu numele de Gimnaziul Principele Ferdinand.
La 1898 se înfiinţă liceul,110 începând cu clasa a V-a, astfel că la 1901 a fost completat
cu opt clase, şi a fost populat. Directori la liceu au fost: Ştefan Constandachi, Ioan
Chiru, Neculai Corivan, Gh. Jovianu, P. Topliceanu şi Lascăr Veniamin.
La 1870 s-a înfiinţat a doua şcoală de fete. Directoare au fost doamnele: Elena
Ficşinescu, Felicia Radu şi Olimpia Grigoriu. De la 1870-1904 au fost înscrise 5431
eleve şi au absolvit 699 eleve.
La 1871 s-a înfiinţat a treia şcoală pentru băieţi. Directori au fost: Gh. Movileanu,
Arbore, Ştefan Botez, Emil Manoliu, Sava Ariton, Dimitrie Broşteanu şi Ioan Lambrior.
Această şcoală a stat mulţi ani numai cu trei clase, înfiinţându-se mai târziu clasa a IV-
a. De la 1871-1904 au fost înscrişi 3985 elevi şi au absolvit 430 elevi.
La 1875 s-a deschis un institut privat de fete, sub conducerea doamnei Alina Corivan, în
care se învăţau patru clase primare, limba franceză şi germană, clavirul şi lucrul de
mână. În 1879 institutul a trecut sub conducerea doamnei De la Chaise, o franţuzoaică.
La 1894 trecu sub conducerea doamnei Cecilia Lang, când pe lângă clasele primare se
mai înfiinţară şi patru clase gimnaziale cu programul statului, dând elevele examen la
liceu. Acest institut este şi astăzi sub conducerea doamnei Lang.
La 1876 judeţul infiinţă o şcoală de meserii cu patru ateliere şi internat. Şcoala a avut ca
directori pe: I. Chiru şi major Murguleţ. N-a avut însă multă viaţă, s-a desfiinţat pe la
1880 din cauză că erau mai mulţi profesori decât maiştri şi elevi. Se învăţa pe copii mai
multă aritmetică, istorie şi gramatică decât li se dădea fier şi lemn pentru lucru.
La 1890, octombrie, fiind eu primar, am înfiinţat cu autorizarea ministerului, Externatul
secundar de fete. Până la 1891 localul şi profesoarele s-au plătit de comună, când trecu
apoi la stat. La 1903 însă se prefăcu externatul în şcoală profesională. Directoare au
fost: domnişoara Resu şi domnişoara Ortansa Morţun. Şcoala este populată şi atelierele
ei lucrează cu prisosinţă.
La 1899 fiind ministrul Lucrărilor Publice, domnul doctor C. Istrati111 înfiinţă la
atelierul circumscripţiei a VII-a din oraş o şcoală practică de meserii, ţinând şi băieţi în
internat. În această şcoală112 unde se învaţă numai meşteşugul, elevii fac lucrări bune,
trainice şi lucrări chiar de mare valoare. Deschiderea şcolii s-a făcut în prezenţa
ministrului şi a unui numeros public, iar agheasma a fost oficiată de Vlădica Conon, azi
episcop de Huşi.
Tot la 1899 s-a înfiinţat a treia şcoală de fete, însă numai cu o singură clasă, pusă sub
direcţiunea doamnei Eugenia Dimitriu.
Până la 1865, evreii şi străinii nu şi-au dat copiii la şcolile publice. Nu se găsea puişor
de străin prin aceste şcoli. Evreii îşi aveau aşa-zişii belferii113 lor, care învăţau copiii
nu evreeşte ci jidoveşte şi purtau câte unul în cârcă când ieşea la plimbare cu elevii lui
care nu treceau de vârsta de 8 ani. De la 1865–1893 au început a veni la şcolile publice
şi cu încetul contingentul114 lor era aproape în jumătate cu românii. Orăşenii, mai cu
seamă acei cărora li se părea scump a cumpăra câte o carte pentru copiii lor, şi alţii din
nepăsare şi din obişnuinţa de a se sluji în treburile lor cu copiii, nu-i dădeau la şcoală.
La 1893 însă, făcându-se noua lege a învăţământului unde în întâiul loc se prevede
obligativitatea ca fiecare părinte să fie chemat a-şi aduce copilul la şcoală şi dacă nu se
supune să fie amendat, mai înfiinţându-se şi taxe pentru străini, contingentul românilor
a crescut cu mult, iar a străinilor a rămas la 20%.
Până la înfiinţarea gimnaziului şi apoi liceul, cu greu se învăţa carte multă. În Moldova,
până la 1862 era o singură şcoală superioară, Academia Mihăileană din Iaşi. Acolo se
îngrămădeau mulţi din acei ce sfârşeau clasele primare. De la noi din oraş puţini
rămâneau acasă, cei mai mulţi şi din acei ce aveau şi din acei ce n-aveau, luau drumul
Iaşilor, unii pentru Academie şi alţii pentru şcoala preparandală ce se înfiinţase pe la
1856. Şi Doamne, anevoioasă mai era ducerea la Iaşi, mai ales când părinţii nu prea
erau cuprinşi. Câte opt şi zece băieţi ne vâră în harabaua115 lui Nahman Ţudic, i se
plătea un irmilic de cap, şi a treia zi, uneori şi a patra zi eram la Iaşi. Şi cu toate astea
Bacăul de la 1856-1866 avea un bun contingent de tineri cu carte, căci la 1862 se
înfiinţă în Iaşi şi Universitatea; alţii au trecut apoi şi în străinătate.
Azi, când ai în localitate atâtea şcoli primare, o şcoală superioară completă, când
drumul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti e atât de îndemânatic şi de ieftin, când traiul
acolo îl găseşti după mijloacele ce le ai, e o tiranie ca părinţii să nu îndrumeze pe copii
lor a-şi sfârşi învăţătura în ţară, spre a fi buni şi folositori cetăţeni.

*
Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, a făcut biserica Precista116 (Adormirea
Maicii Domnului). La 1800, Ioan Mocanu a făcut biserica Sf. Ioan Botezătorul, în zilele
P.S.S. Gherasim, episcop al Romanului. N-am putut a mă informa cine era acel creştin
Ioan Mocanu. Presupun însă că trebuie să fi fost un răzeş bogat sau un negustor înstărit.
S-a făcut apoi zestre bisericii, mai multe case din oraş lăsate prin testament de negustori
şi altele date ca danie. Testamentul lui Iamandi sîn Mihalache Margărint din anul 1831
august, glăsuieşte că venitul acelor dugheni ce le lasă bisericii să fie pentru slujbaşii
bisericii şi pentru pomenirea lui măcar de patru ori pe an prin parastase; şi că dughenile
să nu se înstrăineze. S-a ţinut până astăzi orânduirea testatorului, dar astăzi locul acelor
dugheni - căci casele nu mai sunt - s-a vândut cu 8000 de lei.
La 1830 cucoana văduvă Soltana Ureche a făcut biserica Buna-Vestire. O bisericuţă
mică, unde de abia încăpeau vreo 50 de închinători. Comuna o mai refăcu cam pe la
1885. O făcu mai mare, unde pot încăpea cam la 150 de închinători. Şi bisericuţei i s-a
dat ca zestre vreo două dugheni cu a căror venit să se întreţină.
La 1842 boierul Enache Crupenschi făcu biserica Sfinţii Împăraţi. El dădea bani şi
boiernaşul Antohi Bârzu, un bun prieten şi bun creştin, a priveghiat zidirea de la început
şi până la sfârşit. Oamenii văzând pe Antohi Bârzu în fiecare zi între lucrători şi plătind,
credeau că el face biserica, şi de aceea chiar şi până azi unii zic „biserica Bârzului”.
Boierul Cruprenschi înzestră biserica şi cu o mică moşioară de la Brătila.
La 1847 căminarul117 Pavalache Cristea şi protopopul Enache Petrovici făcură biserica
Sf. Nicolai. După ce s-a făcut temelia şi trebuia să înceapă zidirea, cele dintâi cărămizi
duse pe schele au fost duse în poala anteriului de către boier şi protopop. Asemenea şi
mulţi din negustori au ajutat cu ce au putut la facerea bisericii. Clopotul cel mare care e
si azi s-a vărsat în curtea bisericii şi cu material (aur, argint, aramă, fier) strâns tot de la
negustori, boieri şi de la toţi care erau creştini. Biserica s-a zidit în timpul P.S.S. Iustin
al Romanului. Biserica Sf. Neculai e Catedrala oraşului.
Din timpuri îndepărtate, catolicii (ungurii) aveau biserica lor, era chiar episcopie. Fiind
aşezată pe locul care azi e a lui Bucă, pe culmea dealului ce începe de la capătul
oraşului dinspre Mărgineni şi merge pe sub casele Hociung şi se sfârşeşte la aşa-zisele
case ale protopopului, şi Bistriţa avându-şi matca ei pe atunci pe la poalele acestei
culmi, ungurii s-au temut a nu o lua apa Bistriţei, şi dărâmând-o, au luat toate odoarele
şi documentele ce erau în ea, ducându-le la Episcopia din Iaşi. Multe zeci de ani ungurii
au stat fără biserică până când la 1841 zidiră biserica ce este azi. Tocmai când se
sfârşise şi era numai de văruit, s-a prăbuşit turnul cel mare din faţă în ziua de 16 iunie
1841 peste lucrătorii ce se odihneau la amiază pe lângă zidurile bisericii. Vreo patru
lucrători au fost omorâţi şi vreo şase răniţi şi zdrobiţi la câte un picior şi mâini. Biserica
catolică are moşia Baraţii de lângă oraş şi mai multe prăvălii. Toată averea se
administrează de episcopul din Iaşi.
La 1858 armenii îşi zidiră şi ei biserică. O biserică mare, încăpătoare. Morţii se
îngropau pe lângă biserici, numai evreii aveau ţintirim118 afară din oraş. Armenii
neavând biserică, pe morţii lor îi duceau la biserica din Roman. Cei ce puteau îşi duceau
morţii vârâţi în sicrie, cu trăsuri bune şi cu oarecare pompă; dar pe cei mai mulţi îi
duceau ungurii carăuşi din Cleja, care puneau sicriul într-o căruţă cu doi cai şi pe aici îi
drumul. De multe ori, dacă vreunul din acei cărăuşi târguia în vreo dugheană de-a
armenilor câte ceva, şi li se părea că le cere scump pe suman sau pălarie, ziceau: „Las
mai ieftin jupâne, c-apoi te-oi duce şi eu mai ieftin la Roman”.
La 1876 se înfiinţă de comună cimitirul la vale, cam la 300 de metri de marginea
oraşului în cătunul „Domniţa Maria”119. Se zidi şi o biserică, cu hramul Sf. Treime.
Pe la 1850 preoţi la biserici erau mai mulţi decât acum. Erau: preotul Sava
Nichiforescu, Ambrosie Bălăşescu, Ioan Climescu, Vasile Ţirţescu, Costache Suţescu,
Ştefănescu Catihet (care avea şi o şcoală pentru pregătirea dascălilor şi a preoţilor), Gh.
Albu, Gh. Cristea, Gh. Popovici, Costache Bocescu şi alţii de care nu-mi amintesc. Deşi
poporanii creştini erau mult mai puţini decât acum, totuşi aceşti preoţi aveau casele lor
şi aveau şi bani. Venitul Epetrahirului era mult, căci mai fiecare boier şi cei mai mulţi
din negustori aveau tocmit câte un preot cu anul, să li se facă măcar o dată pe lună,
paraclis şi agheasmă în case. Şi bisericile erau pline duminicile şi de sărbători; botezuri
multe şi cununii multe. Aceşti preoţi aveau unii vreo câteva clase de seminar, alţii nu,
dar toţi erau preoţi încuviinţati, iubiţi şi respectaţi de poporani. În fruntea lor stătea
protopopul Enache Petrovici, care-şi ţinea demnitatea lui, deşi era aspru cu preoţii, mai
cu seamă cu cei de la ţară. De dânsul aveau mai multă frică preoţii decât de Vlădică. Şi
protopopul era surprins. Era om deştept şi cu multă energie în el. Era chemat mai
întotdeauna la sfaturile boierilor şi al dregătorilor. El dădea peciul120, învoirea de
cununie şi el era la cununiile boierilor mari şi la morţii bogătaşilor. Şi azi se mai
pomeneşte încă de protopopul Enache.

*
La 1852 se înfiinţă pentru întâia dată teatrul.121 Alecu Vilner, Iancu Gheorghiu
Budu,122 fraţii Gheorghe şi Simion Hociung, Gh. Levezanu, fraţii Costache şi Dimitrie
Bârzu, Dimitrie Talianu, Ştefanache Busuioc, d-ra Maria Vilner (acum d-na Morţun), d-
ra Tarsiţa Dimitriu (acum d-na Benea); o mână de tineri, unii trecuţi de 24 de ani, alţii
mai mici, feciori de oameni din buna societate, cu carte şi deştepţi, unii funcţionari cu
vază la isprăvnicie123, alţii la judecătorie, se hotărâră a deschide aceasta biserică, căci
închinători erau mulţi. Şi într-adevăr, de la întâile reprezentaţii, de la boier până la
gospodarul tăcut de prin mahalale, năvăliră la teatru. După un an au fost nevoiţi
conducătorii teatrului să aducă şi actori străini. Aşa au adus pe Sterian Calcăntraur, Gh.
Neculau, doamna Bogdanovici, domnişoara Maria Moruzan şi domnişoara Ema
(numele i l-am uitat). Aceasta din urmă, aproape de închiderea teatrului, deveni soţia
căpitanului Botezatu. Domnişoara Moruzan mult mai târziu deveni soţia lui Gh.
Hociung, care ajunse director de prefectură.
La începutul reprezentaţiilor, cum am zis, nu lipseau boierii. Unii mai văzuseră teatru la
Iaşi, căci acolo teatrul a început la 1844, alţii prin străinătate, dar alţii nu văzuseră de
loc. Într-o piesă ce se reprezenta – nu-mi aduc aminte titlul -, Ştefanache Busuioc juca
un rol de giubeliu, şi trebuindu-i anteriu şi giubea mai curată, le ceruse de la moşul său,
serdarul Grigore Busuioc. În seara de reprezentaţie, când era pe scenă Ştefanache şi
cuconul Grigore în lojă, era în piesă ca să ningă. Chip ninsoarea se făcea cu hârtiuţe
mici şi lăsate de deasupra scenei. Când a început ninsoarea, Ştefanache de pe scenă îşi
zicea rolul: „Vai de mine, a început să ningă!...” iar serdarul Busuioc din lojă îi strigă:
„Dă-te într-o parte Ştefanache că mi se udă anteriul!”. Un hohot de râs izbucni în sală şi
hazul însoţit de aplauze asurzitoare fu şi mai mare când Ştefanache ascultă ce-i zise
moşu, şi se dădu de o parte.
Teatrul ţinu cam până la jumătatea anului 1858, când se mută în localul lui, isprăvnicia
ţinutului. Până la 1866 se mai făcea teatru prin case particulare, unde repede se-njgheba
câte o scenă, şi mai cu seamă elevii de la Academie când veneau în vacanţe, plăcerea
lor era să facă teatru. Pe la 1866 începu să vină trupa de sub direcţia doamnei Fani
Tardini, o trupă cu renume, având între actori şi pe fraţii Iancu şi Alecu Vlădicesu.
Trupa venea vara şi repede ridica o baracă de scânduri, o hardughie mare în care se
faceau loji, staluri, scenă şi toate cele necesare. Încăpeau în ea peste 700 de oameni.
Mai totdeauna acest teatru de scânduri se făcea în curtea primăriei. În toate serile când
se juca era plin, ticsit de lume. Gustul de teatru se lăţea cât mai mult la orăşeni. După
Fani Tardini a venit nemuritorul Matei Milu în mai multe rânduri, apoi alte trupe, şi
toate înveseleau lumea şi ele se duceau cu bănişori.
Gustul de teatru îndemnă pe concetăţeanul nostru Neculai Drăgoianu să facă la rândul al
doilea al hotelului ce-l construia în anul 1873, o sală proprie pentru teatru. În această
sala încăpătoare şi frumos alcătuită şi mobilată se deschise teatrul în anul 1874 sub
direcţia lui Mihail Climescu, care aduse actori buni de la Iaşi şi Botoşani. În anul
următor, sub direcţia lui Costache Genadiu (tânărul), Iosef Şavloschi şi a mea, se aduse
o trupă mult mai mare cu actorii din Craiova şi Bucureşti. În serile când se juca,
îmbulzeala lumii era atât de mare încât adeseori se făcea apel la poliţie de a opri lumea
că nu mai era loc.
În această stagiune s-a jucat o piesă originală de-a mea: „Băile de la Slănic”,124
comedie în 5 acte. Când s-a afişat, au început şoaptele. Mulţi credeau şi mai cu seamă
mai-marii ocârmuirii că se ocărăşte guvernul în piesă. În seara de repetiţie spre
reprezentaţie ne-am trezit în sală cu procurorul, care şi-a arătat dorinţa - foarte politicos
de altminteri - că voieşte să stea la repetiţie. I-am înţeles gândul şi tâlcul venirii. Fiind
rudenie cu mine, l-am chemat deoparte, în patru ochi şi l-am întrebat. Mi-a spus că
prefectul l-a trimis. Am început repetiţia şi după vreo trei ceasuri s-a sfârşit. Doar în
„Băile de la Slănic” nu era să se vorbească bunăoara ca în „Apele de la Văcăreşti”.
Erau aluzii la guvern, dar nu din cele ce sar în ochi. Procurorul mulţumit de piesă s-a
dus, şi piesa s-a jucat apoi în faţa unei săli pline, cu mult succes. Tot în acea stagiune s-
a jucat o localizare a mea: „Senatorul somnoros”, apoi mai târziu o altă localizare,
„Doctoria soacrelor”. Nu voi arăta cum au fost primite de public aceste piese ca să nu se
zică că mă laud.
Dragostea orăşenilor pentru teatru trecuse hotarele oraşului, şi adeseori o trupă bună din
Iaşi sau din Bucureşti precum şi trupe străine veneau întâi la Bacău. Când Teodor Aslan
a format pentru întâia dată opereta românească la Iaşi, a venit apoi la Bacău, jucând
întâi „Fata mamei Angot”. De vreo patru ori s-a jucat această operetă, aşa de mult a
plăcut publicului. Muzica din operetă a trecut de multe luni şi încă se cânta de fiecare
prin case, pe străzi de copii. Până şi servitoarele care scoteau apă din fântână, scoţând
apă cântau: „din mama Ango eu am ieşit… etc.” Cât a jucat trupa, nici într-o seară nu s-
au mai găsit locuri.
Dupa aceasta a venit trupa de operete franceze a d-nei Keller. A fost întâi la Iaşi, apoi la
Bacău şi d-aici la Bucureşti. În timpul războiului (1877), din buna societate a oraşului,
doamne şi domni suiau scena pentru reprezentaţii date în ajutorul răniţilor şi însuşi
iubitul poet Vasile Alecsandri de pe această scenă şi-a recitat poemul său, „Dan căpitan
de plai”. Pentru nimenea nu era o pacoste teatrul. Comuna chiar a dat subvenţie 2000
lei.
La 1889 a ars întreaga clădire125 a lui N. Drăgoianu, a ars şi teatrul. Până la 1895 n-am
mai avut trupe mari, ci diferite adunături care jucau în grădini de vară. La 1895
deschizându-se sala din palatul municipal, au început iar să vină trupe, însă nici una n-a
făcut stagiune de iarnă în regulă. Jucau câte două sau trei reprezentaţii, alta venea în loc.
Uneori veneau câte doi sau trei actori cu afişe mari, alteori concerte, de mai multe ori
răpezeli din Bucureşti şi Iaşi pentru o singură reprezentaţie. S-a văzut cu destulă
amărăciune că nu mai e acum publicul de altădată pentru teatru. D-abia şi abia se umple
sala când e o trupă cu actori buni. De cele mai multe ori sala nici pe un sfert nu e plină.
Nu mai e acea tragere de inimă, nici acea îmbulzeală ca să dea om peste om. Când faci
apel la vreo persoană din societate a încuraja teatrul, îţi răspunde cuconiţa: „Un
boston126 înfiebântat e mai plăcut decât orice piesă drăgălaşă de-a lui V. Alecsandri”.
De multe ori, trupişoarele care năzuiesc a sta mai mult cu nădejdea de a veni lumea la
teatru, alergau apoi la poliţie de le vinde biletele să poată plăti cheltuiala şi drumul.
Poate că dacă ar fi o sală de teatru şi cu loji, dacă unele trupişoare ce mişună tot anul de
colo pâna colo numai ca să ia bani fără a juca bine, ar dispărea, dacă o trupă cu actori
buni, cu roluri învăţate, cu toate îngrijirile cerute pentru teatru, s-ar stabili pentru o
stagiune de iarnă, făcând şi abonamente, poate zic c-ar reveni iar dragostea de teatru şi
ar fi ca şi înainte.

*
Până la 1868 nu era librărie în oraş. Cărţile trebuitoare pentru elevii din şcoli se aduceau
de la librăriile din Iaşi sau Bucureşti de către directorii de şcoli sau de vreunul din
profesori, şi aceştia le vindeau elevilor. Legatul cărţilor se făcea de vreun preot sau
dascăl cu tartaji. Mai cu seamă preotul Gh. Albu făcea aşa legătură, el mai făcea şi
potcapuri127 pentru preoţi.
La 1868 H. Margulius înfiinţă cea dintâi librărie, pe care o înzestră cu toate cărţile de
şcoală şi cu toate cele necesare şcolarului. El înfiinţă tot atunci şi o legătorie de cărţi,
însă tot cam primitivă. După vreo câţiva ani încercară şi institutorii să deschidă o
librărie. Au deschis-o, dar nu a avut viaţă lungă.
Pe la 1875 negustorul Ioan Bâcu deschise o mică librărioară în colţul străzii ce duce la
biserica catolică şi o puse sub conducerea unui ucenic de-al lui, Pascal Anghelescu.
Mergea binişor. Venind trupa română de operete, şi după ce s-a jucat „Fata mamei
Angot” care a plăcut publicului foarte mult, Pascal Anghelescu a crezut că e bine să
facă negustorie şi pe seama sa. Având un exemplar din libretul operetei, l-a dat la o
tipografie şi a tipărit 1000 de exemplare pe care le vindea cu un leu. Aflând despre
aceasta căpitanul Bengescu, traducătorul libretului, veni în Bacău şi voi a face proces de
daune stăpânului Ioan Bâcu. Punându-se la mijloc alte persoane, se-nvoiră şi Bâcu plăti
căpitanului 1000 de lei, dar închise şi librăria.
La 1876 se deschise o a doua librărie de M. Haber în tovărăşie şi cu H. Margulius. La
1889 deschise librărie Costache Gavrilescu şi Mihai Vasiliu zis şi Gogălniceanu. Aşa că
la 1900 şi astăzi se găsesc în oraş trei mari librării complete: a lui H. Margulius, C.
Gavrilescu şi Mihai Vasiliu. Mai sunt şi altele mai mici, însă nu complete ca cele
arătate mai sus. Legătoria de cărţi s-a îmbunătăţit de H. Margulius, făcând lucrări bune
şi frumoase.

*
Pe la sfârşitul anului 1866 fraţii Toader şi Iancu Tăutu aduseră pentru întâia data
tipografie în oraş. Apoi pe la sfârşitul anului 1867, formându-se o societate pe acţiuni,
se aduse o nouă tipografie. Acţionari erau: Gh. Lecca, I. Negură, M. Climescu, V.
Collini, Major Gh. Costin, Gh. Dumbravă, eu şi alţii de care nu-mi amintesc. Aducerea
acestei tipografii a fost din cauză că fraţii Tăutu închinându-se la alte feţe ce erau contra
cu oamenii care voiau o altă politică, adeseori făceau şicane şi greutăti în scoaterea
ziarului. Această a doua tipografie a trecut din mână în mână: la mine, la M. Climescu,
la Avram Lobel, la I. B. Ştefăniu, până când, la 1880, o luă H. Margulius, care o
prefăcu, o îmbunătăţi, aducând la 1892 şi maşină rotativă.
La 1893 Costache Gavrilescu în tovărăşie cu M. Haber aduse o nouă tipografie tot cu
maşină rotativă. Astăzi avem două tipografii mari care fac lucrări multe, bune, tipăresc
jurnale, registre, cărţi şi altele.

*
La 1867 mai mulţi profesori, judecători, avocaţi, ingineri, proprietari şi alte persoane,
înfiinţară „Societatea pentru învăţătura poporului român” având ca preşedinte pe Gh.
Lecca. Această societate a avut un trai cam de două luni. Nu apucase bine casierul ei,
Ştefan Ţirţescu, nici măcar să încaseze cotizaţiunile de la toţi membrii.
Tot la 1867 se înfiinţă „Societatea pentru tir” dar care repede a dispărut, neavând vreme
nici măcar să-şi încarce arma vreun membru al ei. Apoi la 1881 se înfiinţă „Societatea
oamenilor care ştiu citi” sub preşedinţia lui M. Climescu. Avea şi o revistă a ei („Mica
bibliotecă”) şi şapte din membrii ei au ţinut şi conferinţe publice în sala primăriei:
doamna Dimitriu Dinga, M. Climescu, Radu C. Porumbaru, Gh. Ianoli, P. Topliceanu,
Ioan Chiru şi eu. Această societate a trăit mai multişor, dar n-a sfârşit anul. Iar la 1893
se înfiinţă „Societatea pentru ajutorarea copiilor săraci” sub preşedinţia primarului. S-au
strâns ceva bani dar trăieşte şi acum închisă într-un proces-verbal.
De ce au pierit aceste societăţi? De boala politicii. Microbii necunoscuţi pe atunci
lucrau în linişte şi distrugerea lor era mai repede. La 1902 se înfiinţă „Societatea
Ateneului” sub preşedinţia lui N. Corivan. Două ierni de-a rândul s-au ţinut conferinţe
de către membri, dar apoi a dispărut şi aceasta. Tot boala veche. La 1905 reînviară
această societate, mai numeroasă, cu alte baze, s-a publicat constituirea ei, dar… nici o
conferinţă până acum. S-a mai înfiinţat „Societatea de Gimnastică”, de „Vânat şi tir”.
Nu ştiu dacă nu se vor îmbolnăvi şi acestea. Singura care trăieşte şi dă roade e
„Societatea pentru Şcoala de Adulţi”.
Dacă membrii care formează societăţi culturale ar avea tragere de inimă să lucreze
numai pentru scopul binefăcător al societăţii şi nu ar aluneca în discuţii politice şi de
partid, societăţile ar trăi mult, foloasele sociale ar fi mari, căci acei ce compun
societăţile sunt oameni inteligenţi, energici şi cu dor de muncă.

Într-o seară din iarna anului 1875, cinci inşi stăteau la un cap de masă în hotelul Alecu
Vasiliu: Ghiţă Pavli, M. Climescu, V. Collini, Lascăr Lupaşc şi eu. Stăteam şi gustam
un vin roşu cumpărat de curând de A. Vasiliu din pivniţele boierului Răducănachi
Rosetti de la Căiuţi. Îl vindea cu 6 lei ocaua, dar era bun. Gustând şi vorbind de politica
cea mare, unii cu aprindere, alţii mai domol, Lascăr Lupaşc ne opri şi zise:
-Ia lăsaţi politica. Mai bine scrieţi la gazetă de suferinţele slujbaşilor. Că după ce le vine
mandatul după o lună şi două, apoi când te duci la casierie, îţi spune că nu sunt bani. Şi
noi bieţii amploiaţi128 suntem nevoiţi să scontăm129 lefile la Spilman şi la Cofler, câte
cu 20 la sută, şi unii dau leafa în jumătate…
-Ştiţi ce? Ai să înfiinţăm o casă de economie, zise Climescu.
Zis şi făcut. Scoaserăm fiecare câte cinci lei, îi dădurăm lui Pavli, numindu-l casier.
Climescu s-a însărcinat să facă statutul, dând şi numele societăţii de „Bistriţa”. A doua
zi statutul era gata. A treia zi convocarăm încă vreo zece, apoi douăzeci de persoane şi
după vreo cinci zile societatea se constitui sub preşedinţia – îmi pare – a d-lui Toma
Rafael, având de casier pe Cristian Ellenbergher.
Societatea începu operaţiunile, şi procentul pentru împrumutat era de 10% pe an,
putându-se împrumuta şi pe o lună. La 1880 Societatea „Bistriţa”, după cererea unei
părţi din societari, începu să lichideze. Mulţi şi-au retras capitalurile lor, iar câţi au mai
rămas trecură cu capital cu tot la o nouă societate ce era în formaţiune: Societatea
„Carpaţii”. Capitalul „Bistriţei” era de 30000 lei. Şi azi, [Societatea] „Carpaţii” are un
capital de 134000 lei. Preşedinţi la această societate au fost mulţi, dar de mai mulţi ani e
Gh. Răileanu şi casier Iancu Broşteanu.
La 1894 institutorii urbani şi învăţătorii de la sate înfiinţară „Societatea corpului
didactic” pentru ajutorarea membrilor ei şi pentru ajutorarea copiilor săraci. A mers
bine această societate, membrii ei nu se mai împrumutau cu bani decât la ea, şi
procentul era mic. La 1903, înfiinţându-se „Casa de economie a corpului didactic din
toată ţara” la Bucureşti, societatea de la noi a început a lichida, nemaiavând să meargă
înainte.
La 1900 amploiaţii formară o nouă societate a lor, sub numele „Progresul”, care
operează şi astăzi sub preşedinţia lui Ştefan Costandachi.
Cu înfiinţarea acestor societăţi cu putinţă de a-şi îndeplini nevoile la moment oricui îi
trebuieşte bani, cămătarii au intrat în pământ, şi amploiaţii şi toţi care au nevoie de bani
găsesc cu uşurinţă.

*
În anul 1893 mai mulţi cetăţeni de toate categoriile se întruniră şi hotărâră a se ridica un
monument marelui poet V. Alecsandri, fiind oraşul Bacău locul unde s-a născut. S-a
ales un comitet sub preşedinţia domnului Gh. Răileanu, care să scoată liste de
subscripţie şi să facă orice serbări spre a se aduna banii trebuitori. Tot cam în acelaşi
timp, profesorul universitar, marele scriitor şi patriotul încarnat Vasile Alexandrescu
Ureche dărui oraşului bustul în bronz al marelui bărbat de stat Mihail Kogălniceanu.
În vara anului 1897 ambele busturi puse pe piedestale de piatră cioplită, cu inscripţii pe
toate laturile pietrii, au fost aşezate: a lui V. Alecsandri în grădina publică şi a lui M.
Kogălniceanu la colţul grădinii primăriei. Tot atunci se făcu şi inaugurarea lor prin o
serbare demnă şi frumoasă. Din partea guvernului a fost Ministrul Domeniilor,
Anastasie Stolojan, a mai fost domnul Ionel Grădişteanu, delegaţiuni de studenţi din
Iaşi şi Bucureşti şi mai toţi cetăţenii Bacăului. S-au ţinut discursuri de către: domnul
ministru Grădişteanu, preşedintele comitetului, studenţi şi de mulţi cetăţeni. Până
noaptea târziu oraşul a fost într-o mare animaţie.
Mai este un bărbat mare al ţării care de la 1860-1866, fiind capul-chihaia130 la
Constantinopol, a lucrat cu tărie, cu înţelepciune şi patriotism luminat la realizarea
unirii şi secularizarea averilor mănăstireşti. E Costache Negri, care apoi la 1866 s-a
retras şi a trăit mare parte din viaţă în casele lui de pe malul Trotuşului din Tg. Ocna. N-
a mai făcut politică dar a făcut nenumărate binefaceri.
Amintirea despre C. Negri este sădită în inimile românilor, dar bustul lui pus pe un
piedestal ar aminti şi mai mult generaţiilor de astăzi şi celor viitoare cine a fost acest
bărbat la care s-a ţinut cel dintâi sfat pentru unire, în satul Mânjina.
Pe lângă acestea se mai încape şi oleacă de egoism cetăţenesc. Nu ar trebui să lipsească
în oraş nici busturile acelor bărbaţi din localitate care au lucrat cu devotament şi iubire
pentru ţară, precum a lui Vasile Sturza, Costache Rosetti Tescanu131, Ioan Lecca,
Dimitrie Cracte şi alţii despre care vorbesc în capitolul următor.

În anul 1850 erau boieri de starea întâi (protipendada132), boieri de starea a doua şi
boiernaşi (biv vel boieri133), a căror obârşie e răzăşască. Erau pe cât îmi amintesc:
Nicu Ghica Comăneşteanul, Vasile Sturza, Beizadea C. Sturza, Răducănache Rosetti,
Costache Rosetti Tescanu, Sandulache Sturza, Alecu Aslan, Grigori Roset, Neculai
Donici, Emanoil Donici, Iancu Donici, Manolache Coroiu, Dimitrie Cracte, Costache
Strat, Dimitrie Strat, Enache Crupenschi, Matei Crupenschi, Petrache Brăescu, Grigore
Busuioc, Pavalachi Cristea, Iancu Vasiliu, Panaite Ianoli, Grigore Morţun, Costache
Crupenschi, Ion Istrati, Costache Lupaşc. Erau apoi boieriţi cu decrete, şi de-aceştia
erau mulţi, căci boieriile se dădeau cu ghiotura, mai cu seamă de caimacamul134
Vogoridi.
Unii din boieri purtau haine moldoveneşti cu antereu, giubea, şapcă sau căciulă
poloneză, iar Enachi Crupenschi purta şi işlic135 pe cap. Cei mai mulţi însă, fiind prin
străinătate, purtau haine nemţeşti. Traiul boierilor era patriarhal. Fiecare avea moşie
neamanetată, bani aveau de-ajuns, hambarele le erau pline de grâu şi câmpurile pline de
herghelii de cai şi cirezi de vite. Ei nu plăteau nici un soi de bir, nu li se luau copii la
oaste, şi toţi ţăranii de pe moşie le munceau degeaba. Cea mai mare parte erau buni
creştini, căci fiecare pe la moşiile lui avea pe lângă curte şi biserică, şi făceau şi fapte
bune. Mulţi din ei aveau şi ţigani robi.
Îmi amintesc o întâmplare: eram de opt ani şi trebuia să trec când mă duceam la şcoală
printr-un loc neîngrădit. Într-una din zile, trecând pe acel loc văd venind în faţa mea un
om negru la faţă şi cu coarne de fier prinse de un cerc de fier împrejurul capului. M-am
speriat şi m-am întors fuga acasă. Tatăl meu, văzându-mă speriat, m-a întrebat că ce am
păţit, eu i-am spus ce am văzut. Tatăl meu îmi zise să nu-mi fie frică, că acela e ţigan
rob, făcându-mă să înţeleg ce e rob; şi dacă i-a pus coarne, aşa fac mai cu seamă
boieroaicele când robii le strică vreo oală sau sunt leneşi. Erau şi boieri care ţineau bine
pe robii lor şi nu-i chinuiau. Dezrobindu-se ţiganii sub Domnul Grigore Ghica, mai toţi
s-au dus pe la sate, şi mai cu seamă pe la moşiile unde erau egumeni136 greci. Cu vreo
15 ani în urmă găseai la Mănăstirea Caşin bucătari buni şi sofragii137. Iar la 1864,
ţiganii care aveau case cu 10 prăjini au fost şi ei împroprietăriţi, plătind un galben
pentru totdeauna.
Până la 1855, boierii, mai ales cei mai bătrâni, n-aveau nici o grijă, ei nu voiau să ştie ce
e în ţară, căci ţara erau ei. Ei erau chemaţi de Vodă la sfaturi, la obşteasca adunare şi
dregătoriile cele mai înalte lor li se dădeau. Ei nu făceau cheltuieli mari că n-aveau pe
ce. Făceau chefuri uneori, şi cheful îl ţineau cu zilele. Jucau cărţile, dar moşiile nu le-au
pierdut ei. Strângeau unii la bani de nu-i vedea lumina soarelui. Aşa lui Beizadea
Costache Sturza i-au furat ţiganii de pe moşie 18000 galbeni din o cămară de unde erau
îngropaţi.
Boierii n-aveau grijă de legile de atunci, nu le păsa nici de isprăvnicie, nici de
judecătorie; ei aveau privilegii şi în fruntea isprăvniciei şi a judecătoriei tot ei erau. Aşa
de la 1850 -1859 au fost ispravnici: aga138 Sandulachi Sturza, hatmanul139 Alecu
Aslan, Grigore Roset, Costache Paladi şi Iorgu Lipan. Iar preşedinţi de judecătorie au
fost: Ioniţă Lupaşc, Bucşenescu, Alecu Crupenschi, C. Eraclide, Dimitrie Crupenschi şi
C. Crupenschi Chiticeanu. Vor mai fi fost şi alţii, dar nu i-am putut afla.
Boierii ispravnici nu făceau doar administraţie, că aşa ceva nici nu se cerea pe atunci.
Pentru ei era slava şi puterea de a avea pe capra rădvanului140 un jandarm, şi la uşa
casei alt jandarm. În cancelarie lucrau capii de masă şi ceilalţi slujbaşi. Când veneau la
cancelarie, veneau să iscălească hârtiile şi raporturile la vornicul cel mare (ministrul de
interne) şi nu citeau ce iscăleau. Astfel un nandraş de cap de masă puse într-o zi
ispravnicului hatmanul Aslan printre hârtiile de iscălit şi un raport către ministru prin
care cerea să-i primească demisia din cauză de sănătate; şi hatmanul a iscălit.
Când lipsea ispravnicul sau era locul vacant, sameşul141 îi ţinea locul. Puterea de
execuţie şi ţinerea liniştii în oraş se făcea de către 25 sau 30 de jandarmi, având căpitan
pe C. Stamati, iar prin ţinut din privighetori (subprefecţi), judeţ142 (comună) şi
mazili143. La isprăvnicie, după legea de atunci, fiind date pricinile cu acei ce datoresc
bani după sineturi144 şi alte zapise145, acolo se făcea răfuială şi isprăvnicia executa cu
jandarmi sau dădea poruncă la privighetori, dacă datornicul era în judeţ. Şi după
obiceiul pământului, poruncile erau şi tari, erau şi slabe. Aşa am cunoscut pe un
privighetor care când venea la el creditorul cu porunca ispravnicului ca să execute pe
datornic, întreba pe creditor: „Ce fel de poruncă să-ţi dau la judeţ, de un irmilic, de un
galben ori de un pol imperial?” Creditorul dacă nu voia să stea mult pe acele meleaguri
zicea să-i dea de un galben, şi privighetorul îl trimitea cu mazil şi cu poruncă scrisă la
judeţ; iar de zicea de un imperial, apoi trimetea doi mazili şi cu poruncă să-l
împlinească pe datornic în 24 de ceasuri.
Când Vodă Grigore Ghica la 1852 sau 1853, nu-mi aduc bine aminte, a trecut la Tg.
Ocna sa vadă castelul (penitenciarul) ce s-a construit sub domnia lui, s-a oprit într-un
sat de lângă Tg. Ocna, şi acolo i-a ieşit înainte toată ţărănimea în haine de sărbătoare ca
să-l primească şi să jăluiască de multe altele. Vodă a întrebat pe trei moşnegi ce erau în
fruntea ţăranilor:
-Cum trăiţi oameni buni?
–Bine Măria Ta!
–Dar cu privighetorul?
Moşnegii nu răspundeau.
–Nu vă face dreptate? E rău cu voi? Vă asupreşte?
Moşnegii nu răspundeau.
-Da’ răspundeţi oameni buni, vă jecuieşte, vă ie ruşfeturi146?
Atunci unul din moşnegi răspunse:
-Păi Măria Ta, de când îi lumea a bătut vântul şi cât va fi lumea are să bată vântul.
Vodă înţelese că moşneagul bate în obiceiurile pământului.
În vara anului 1857, tatăl meu mă dădu la isprăvnicie ca să scriu, ca să nu bat lela147
cum zicea el, toată vacanţa cea mare, căci prin septembrie era să mă ducă la Academia
din Iaşi. Scriam la masa unui bun cinovnic148, care era şi cap de masă. Se vede că tot
aici erau şi lucrările pentru flăcăii ce se luau la oaste. Într-o zi intră în cancelarie un
flăcău legat cobză şi adus de doi mazili. Flăcăul era ca un stejar. Aflând şi eu că acela
era prins pentru oaste, ziceam în mine: „Douăzeci d’aiştea bat o sută de turci”. Mazilii
dădură hârtiile capului şi acesta citindu-le, aruncă vreo câteva dojeni flăcăului, că de ce
a fugit prin pădure. În urma flăcăului a intrat şi un ţăran cărunt care se închină pâna la
pământ înaintea şefului.
–Cine eşti tu? îl întrebă capul de masă.
–Tata băietului.
Nu am văzut ce s-a urmat, dar capul se scoală şi vorbeşte afară cu tata băietului multă
vreme. Se întoarce şi-mi zise să scriu poruncă la Judeţ. Aşa cum îmi spunea să scriu,
făcea observaţii judeţului că trimite la oaste flăcăi betegi, şi ca să trimită un altul. Pentru
scris mi-a dat şi mie tata băietului un bişlic de patru lei. Flăcăul a fost dezlegat şi a fugit
ca un iepure.
Şi la judecătorie erau vasilicalale (mită). Am cunoscut un prezedent de judecătorie, la
care când se ducea acasă un împricinat care trebuia să se judece a doua zi, era întrebat
de felul pricinii şi după ce asculta, întreba pe împricinat: „Ai îndulcit apa?” - adică dacă
a adus căpăţânile de zahăr. „Îndulcit, cucoane”. Iar dacă pricina i se părea grea întreba a
doua oară: „Şi în fântână?”. Aici era greu, ca să îndulceşti apa din fântână trebuiau 20
sau 30 căpăţâni de zahăr. Cu toate acestea s-au găsit oameni care i-au vârât în sperieţi.
Vasile Rugină având un proces în care se judeca de ani cu târgul pentru pământul pe
care astăzi e strada Căsăpiilor, se duse în ziua termenului la judecată, şi după ce
prezedentul cu asesorul149 şi cu şlenul se aşezară pe scaune în sala de şedinţă, înaintă şi
Vasile Rugină la o măsuţă ce slujea pentru vichili (avocaţi), şi după ce-şi scoase
documentele şi le înşiră pe măsuţă, scoase din buzunar şi două pistoale pe care le puse
deasupra. Toţi judecătorii la vederea pistoalelor s-au vârât sub masă iar storuşii năvălind
scoaseră pe Rugină afară. Nu s-a mai judecat pricina. Rugină a fost surghiunit pe un an
iar apoi judecătorii când judecau, ascultau cu mai multă bunăvoinţă pe împricinaţi.
Armata nemţească fiind în ţară, şi in Bacău era multă. Ofiţerii ei adeseori voiau să se
amestece în treburile dregătorilor, iar cei mai mici, al de vacmaiştri îşi băteau joc de
jandarmii români. Într-o zi de Paşti, la scrânciobul de la livada lui Sandu Bacalu era
lume multă şi erau şi jandarmii Gh. Musteaţă şi I. Budeanu, nişte bărbaţi înalţi, chipeşi,
voinici. Urmând oleacă de ceartă de la nişte femei împrejurul cărora se învârteau
jandarmii, un vacmaistru voia să-i trimită la obahtă (închisoare). Jandarmii nici nu voiră
să se uite la el. Vacmaistrul chemă încă trei cătane ce erau prin livadă, poruncind să-i ia
pe sus. Jandarmii îi îmbrânciră şi îşi căutau de petrecere. Trimise vacmaistru pe o
catană şi după un sfert de ceas se întoarse cu vreo 24 soldaţi cu puştile, ca să-i ridice.
„Acu’i acu” zise Musteaţă, şi împreună cu Budeanu se reped la gard şi scot câte un par
şi când soldaţii nemţi începură să-i lovească, ei cu parii s-au luptat aşa fel, încât pe toţi
nemţii cu puşti cu tot i-au culcat la pământ şi au fugit. Dimitrie Cracte i-a ascuns până
noaptea târziu şi în zori i-au trimis la Faraoani unde Gh. Negel era arendaş, şi n-au mai
ieşit de acolo până nu s-au dus nemţii din târg, căci comandantul a făcut mare gură
cerând de la isprăvnicie prinderea lor, dar mai departe n-a raportat, că-i era ruşine.

*
Cam pe la 1854, simţindu-se mai binişor căldura vântului ce bătea pentru renaşterea
ţărilor surori şi mai cu seamă de la întrunirea congresului puterilor la Paris, se începu în
toată Moldova mişcarea pentru unire. În Bacău, în fruntea mişcării se puseră bărbaţi
care au dat o luptă uriaşă pentru a stărui şi a ţine neîntrerupt entuziasmul cetăţenilor.
Vasile Sturza, Costache Rosetti Tescanu, Dimitrie Cracte, Ioan Lecca, Petrachi Brăescu
erau boierii cu sentimente mari, cu iubire de ţară, care nu şovăiau în faţa ameninţărilor,
nici în faţa făgăduielilor, şi care înconjuraţi de fruntaşii negustorilor şi urmaţi de falanga
tinerilor cu focul sfânt în inimă, s-au luptat ani până ce faptul măreţ s-a îndeplinit.
Odată mişcarea începută, caimacamul Vogoridi trimise ispravnic pe un om mai ager, pe
Costache Palade, care să facă a se înăbuşi astfel de mişcări, căci ştiut era că caimacamul
era un agent al Turciei, căreia nu-i plăcea unirea ţărilor. Cu toate acestea, conducătorii
împreună cu toţi cetăţenii nu s-au sinchisit şi erau gata a înfrunta orice fel de
ameninţare. Hotelul lui Jorj Cristici a slujit local de întruniri, de banchete şi de birou
pentru împrăştierea măsurilor ce se hotărau. Bacăul trebuia să zdrobească orice piedici,
căci după doi ani entuziasmul era general: de la copilul de şapte ani până la batrân, ochii
le scânteiau de dragoste, piepturile li se băteau de nerăbdare pentru izbutirea cauzei
sfânte ce pătrunsese în inimile tuturor.
Îmi aduc aminte, parcă văd chiar şi acum, ce zile de sărbătoare erau pentru orăşeni când
trebuia să-i primească pe comisarii Puterilor150, trimişi în ţară, să se încredinţeze de
dorinţele românilor. La marginea oraşului din jos, toţi cetăţenii şi ţăranii din jurul
oraşului, în haine curate şi cu cocarde tricolore pe piepturi, cu femei şi copii având în
frunte pe conducatorii lor, aşteptau sosirea comisarului.
În ziua aceea oraşul era pustiu, toată suflarea respira pe câmpul întins şi verde de la
margine. Şi când se apropia trimisul Puterilor, un ura detunător făcea să clocotească
văile, şi trăsura era oprită, în care se aruncau sute de bilete în forma cărţilor de vizită,
având tipărite în franţuzeşte la cele patru colţuri cuvintele: union, liberte, egalite,
fraternite. Apoi se deshămau caii, trăgând trăsura cetăţenii; şi pe tot drumul înconjurată
şi urmată de mii de oameni, în strigăte de union, era dus comisarul străin la conacul
pregătit. Mulţi din orăşeni nu pricepeau cuvântul union şi strigau: Ion! Simion!
Aşa se primiră toţi comisarii Puterilor, afară de cel a Turciei. Ispravnicul Paladi făcu tot
ce i-a plesnit prin minte ca să împiedice măcar ca trimisul Turciei să nu vadă şi să nu
audă dorinţele poporului. Aşa că de-abia cu vreo trei ceasuri înainte de a sosi comisarul
se află de venirea lui. Aceste trei ceasuri au fost de ajuns însă pentru ca toată mulţimea
în frunte cu conducătorii ei să fie la locul de aşteptare. Evreii însă ştiau, căci ei erau mai
toţi acolo cu cele zece porunci. Au fost împrăştiaţi, daţi mai la o parte şi locul îl ocupară
românii. Trimisul Turciei era însoţit de ministrul Costin Catargiu. Se vede că acel
ministru, îndeplinind poruncile caimacamului, nu voia ca trimisul Porţii să fie
întâmpinat cu alai; căci îndată ce s-a apropiat trăsura de mulţime şi cetăţenii începură a
striga ura, voind a deshăma caii de la trăsură, surugiii din porunca ministrului începură
a plesni cu bicele în dreapta şi în stânga în caii care zburară ca fulgerul făcându-şi drum
printre norod. Ura se striga, dar strigau altfel şi acei care erau mai aproape şi care au
fost loviţi de bice. După ce s-a dus trăsura, s-a cunoscut de toţi cele ce s-au întâmplat şi
o mânie izbucni din pieptul fiecăruia. Între cei loviţi cu biciul era şi Costachi Rosetti
Tescanu şi Petrache Brăescu. Aceştia îndemnară lumea să meargă la conacul turcului,
să-i facă urări şi să-i arate dorinţa lor pentru unire, şi apoi să meargă la ministrul
Catargiu care trăsese la casele prinţesei Elena Sturza.
Tot drumul, de la marginea oraşului şi până la conac, mulţimea având înainte pe
fruntaşi, a strigat ura şi lăutarii cântau. Ajunşi, trimisul Turciei a ieşit afară din casă şi a
primit pe conducători cu care s-a întreţinut în casă cam vrea zece minute. În acest timp,
mulţimea manifesta afară strigând unire cu Domn pământean. Ieşind boierii de la turc,
se îndreptară cu toată lumea la ministru, însă acesta spălase putina spre Iaşi, căci dacă
nu o spăla şi-ar fi găsit Bacăul.179
Comisarul turc a stat noaptea în oraş din cauză că avea cu dănsul şi un băiat de-al lui
cam de vreo 14 ani, care sperindu-se de cele ce a văzut şi auzit la intrarea în oraş, s-a
îmbolnăvit de friguri. A doua zi a plecat.
Dorinţa românilor, fiind unirea cu domn pământean, la mulţi boieri le veniră pofta de
domnie, dar acei ce s-au arătat pe faţă erau: Mihail Sturza care fusese domn până la
1848, şi fiul său, beizadea Grigore Sturza, care era şi mai pofticios de tronul domniei.
Odata ce pretendenţii se ştiură agenţii lor umplură oraşele din Moldova, lucrând pe
capete spre a căpăta partizani. Unii din agenţi erau cunoscuţi, iar alţii lucrau pe sub
ascuns, şi bani mulţi aveau cu ei. La noi venise boierul Şapte-Sate, om deştept şi cu
pricepere care lucra din răsputeri. Ispravnicul era pus la poruncile lui, şi amândoi lucrau
neadormiţi. În întâiul loc, după cum am mai spus, ţinta lor era să înăbuşe mişcarea, să
potolească focul orăşenilor.
Ieşise cântecul „Hora Unirii” de V. Alecsandri şi lăutarii şi toată suflarea îl cântau. Era
oprit însă să se cânte unde putea să se oprească, dar unde nu putea, hora se cânta şi se
juca cu mare căldură. Tot pe atunci V. Alecsandri făcu şi o piesă, „Tândală şi Păcală”,
un dialog în versuri între un moldovean şi un muntean şi care se sfârşeşte cu jucarea
Horei Unirii.
Un afiş al teatrului anunţase unele piese, între care şi noua piesa „Tândală şi Păcală”,
jucată de Alecu Vilner şi Costache Bârzu. Ispravnicul ştia că la urma acestei piese
trebuie să se cânte şi să se joace Hora Unirii, a chemat pe şeful orchestrei de la teatru,
pe Lemeş, căruia îi porunci că dacă va cânta Hora Unirii, a doua zi el şi cu toată familia
lui va fi scoasă din oraş. Lemeş se înfricoşă şi spuse celor de la teatru ce i-a spus
ispravnicul, ca el e om nevoiaş, îi e frică şi că n-are să cânte. Nu-i zise nimeni nimic.
Cele petrecute se răspândiră în tot oraşul şi în seara de reprezentaţie nu mai încăpea
lumea în teatru, stătea şi prin coridoare şi pe scări. Se jucară piesele celelalte şi la urmă
se ridică perdeaua, începând piesa „Tândală şi Păcală”. Lemeş se coboară de pe scaun,
luându-şi şi scripca. Lumea era curioasă să vadă ce are să se întâmple. Când ajunse la
sfârşitul piesei şi Păcală zicea: „Acum frate Tândală să-i tragem Hora Unirii…”, iute
sări din stal Iancu Gheorghiu Budu, şi scoţând scripca de sub surtuc151, începu să cânte
Hora Unirii.
Nu se mai ştia ce era în teatru: toată lumea s-a sculat în picioare, strigând ura, bătând
din palme şi făcând un zgomot asurzitor. Cucoanele şi toate femeile de prin loji
smulseră lumânările aprinse din trichelele152 de pe pereţi, strigând să iasă cu toţii pe
străzi. Bărbaţii entuziasmaţi pâna la lacrimi urmară pe femei, şi luând şi muzica ieşiră în
drum, cântând din gură Hora Unirii. Dupa o jumătate de ceas erau sute de oameni care
cântau şi jucau hora… Unii s-au dus la locuinţa lui Şapte-Sate ca să-l ia la joc, dar
Şapte-Sate intrase în gaura de şarpe. Iute s-au adus trăsuri încărcate cu sticle de
şampanie din care mai toţi au gustat. A fost o noapte de mare veselie.
Sub căimăcămia lui Vogoridi s-au făcut cele dintâi alegeri pentru Divanul Ad-hoc153.
În toată Moldova a fost o luptă crâncenă. Înainte de alegeri se făceau întruniri în care se
vorbea de dorinţele românilor, de intrigile care se ţes de unele puteri, de cum trebuie să
se voteze şi să îndepărteze cu curaj ademenirile acelor care umblau să împiedice
îndeplinirea faptului cel mare, unirea, şi cum trebuie aleşi oamenii pricepuţi şi pătrunşi
de dorinţele calde, drepte şi sfinte ale poporului. Boierii, mai simandicoşi, nu se
amestecau în această mişcare. Şi nici nu voiau să audă. De abia cu mare stăruinţă a
putut face Costache Rosetti Tescanu pe Răducănachi Rosetti de la Caiuţi să-l aducă la o
întrunire ce se ţinea în casele lui Barder. Aici erau adunaţi toţi fruntaşii oraşului şi parte
şi din ţinut. Au vorbit toţi pe rând şi a vorbit şi Vasile Rugină. Acesta spunea că trebuie
să nu mai fie privilegii, că înaintea legii să fie deopotrivă, că toţi, boier şi ţăran, să fie
tot una… Boierul Răducănache îl întrerupe: „Da bine domnişorule, nu-i destul că am
venit să te ascult pe dumneata, apoi voieşti să fii cu mine tot una?” Îşi puse şapca pe cap
şi mânios ieşi pe uşa. Miroseau ceva beri şi nu prea făceau mult chelemet cu
bonjuriştii154, cum le zicea el.
În ziua de alegeri a fost fierbere mare, oamenii lui beizadea umblau de rupeau
pământul. Nu-mi aduc aminte ce colegiu era unde alegătorii erau numai 14. Dreptul de
vot era restrâns amarnic, se cerea nu ştiu ce avere, nu ştiu ce venit. La acel colegiu erau
doi candidaţi: Ion Lecca şi beizadea Grigore Sturza. S-a votat în ziua întâi, rezultatul a
fost: 7 voturi unul, 7 voturi altul. S-a votat a doua zi: 7 voturi unul, 7 voturi altul. S-a
hotărât a se vota şi a treia zi. În acest colegiu era şi un mic răzeş, Ştefan Găburici, om
cu casă grea şi care părea mai nevoiaş. În seara dinspre ziua a treia se duse la el acasa
cineva şi găsindu-l, îi răstoarnă pe masă din o batistă o mie cinci sute de galbeni.
-Aceştia pentru dumneata, zise acel cineva.
–Pentru mine? întrebă mirat Găburici. Şi ce să fac cu ei?
–Să-i iei şi să votezi pe beizadea!
Găburici se uită cu ochii holbaţi la bani şi parcă i se încleştase gura.
–Ei! Ce zici? întrebă acel cineva.
După o mică luptă cu dânsul, Ştefan Găburici ridicând capul, zise: „Ia-i înapoi boierule,
nu-mi vând cugetul”.
A treia zi s-a votat iar: 7 voturi unul, 7 voturi altul. S-a întrebat la Iaşi la ministru ce să
se facă. Şi s-a răspuns că dacă vor, candidaţii să tragă la sorţi. Candidaţii nu au voit şi
colegiul s-a închis.
Marii bărbaţi din Iaşi care conduceau în întreaga ţară lupta pentru unire şi alegerea unui
domn pământean, văzând cum s-au făcut alegerile, întrebuinţându-se din partea
caimacamului ameninţări, falsuri, corupere, s-au plâns puterilor, înaintând împăratului
Napoleon şi o corespondenţă secretă a caimacamului Vogoridi pe care cu multă dibăcie
a fost scoasă din biroul lui Vogoridi şi dată lor. Alegerile au fost sfărâmate şi trebuiră a
se face altele.
În 1858, în locul caimacamului Vogoridi se instală Locotenenţa Domnească155 în care
pe lângă Anastasie Panu, Ştefănică Catargiu, era şi de la noi Vasile Sturza. Făcându-se
noi alegeri, agenţii nu mai mişunau, le era frică şi lor şi stăpânilor lor. Astfel în linişte şi
cu mare bucurie au fost aleşi la noi pentru Divanul Ad-hoc: postelnicul156 Vasile
Alecsandri şi aga Costache Rosetti Tescanu la proprietarii mari, comisul157 Petrache
Brăiescu, la oraş, spătarul Dimitrie Cracte şi ţăranul Ion Ababei (de la Valea lui Ion)
pentru săteni. Aceştia dinpreună cu aleşii din toată Moldova, după multe zbuciumări, cu
mult patriotism aleseră în ziua de 5 ianuarie 1859 Domn al Ţării Moldovei pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1859 şi Divanul Ad-hoc din Valahia l-a ales tot pe
Alexandru I. Cuza, domn.
Generaţiile de la 1866 încoace nu-şi pot da seama de marea bucurie a românilor de
atunci, de focul sfânt ce aveau în inimi, de lupta uriaşă, de izbânda strălucită că visul lor
a fost îndeplinit. Amândouă ţările erau în sărbătoare, românii cuprinşi de un entuziasm
fără margini binecuvântau pe Dumnezeu şi pe bărbaţii care au condus cu înţelepciune şi
mult patriotism la îndeplinirea actului măreţ, că după atâtea veacuri, românii s-au unit
sub un singur domn pământean.
Boierilor mari, celor încărcaţi de privilegii şi de puteri, nu le-a prea venit la socoteală
alegerea Domnului Cuza. Ei miroseau ceva, cum am zis, că oamenii noi puşi în capul
guvernului cu alte idei, cu alte năzuinţe, n-au să le lase şi înainte traiul liniştit fără nici o
grijă şi fără a nu contribui cu nimic, ca ţara să meargă spre propăşire. Astfel văd că după
11 luni de la alegerea Domnului, boierii au început să se mişte spre a-şi apăra clasa lor.
O broşurică găsită în hârtiile medelnicerului158 Neculai Dumitraşc poartă titlul:
„Santinela de Bacău”, tipărită la Iaşi. La începutul acestei broşuri este un proces-verbal:
„Anul 1859, noiembrie în două zile.
Subscrişii, conduşi de simţiri patriotice şi de dorinţe de adevărat progres, adunându-ne
astăzi spre a delibera atât asupra principiilor ce trebuie să conducă ziaristica pe calea
apărării şi a dezvoltării drepturilor ţării române, cât şi asupra mijlocului de a înfiinţa un
ziar politic, ştiinţific, literar, în poliţia Bacău, am socotit cu cale de a face un apel la
concursul tuturor ce sunt de opinia noastră prin deschiderea unei foi de subscripţie,
destinată a aduna capitalul trebuitor spre îndeplinirea acestei întreprinderi.
Spre acest sfârşit un comitet compus din sânul nostru, de prinţul Costache Sturza,
spătarul Iancu Vasiliu, stolnicul Dimitrie Goga şi Ştefan Matos, va îngriji de adunarea
şi sporirea de acel capital.
Ca profesie de credintă a noastră s-au adoptat în unanimitate principiile expuse în
cuvântul ţinut astăzi între noi de catre dl. Nicu Aslan, care cuvânt se va publica şi în
broşuri; iar Nicu Aslan rămâne însărcinat cu redacţia ca şef al acestei foi.
Jurnalul va fi intitulat „Santinela de Bacău”. Îndată ce foaia de subscriere va fi acoperită
cu o cifră care să făgăduiască acoperirea măcar în parte a spezelor159 ce dl. redactor va
arăta ca trebuitoare, comitetul este poftit de a chibzui de îndată cumpărarea uneltelor şi
instalarea redacţiei”
(urmează 232 iscălituri)
Pentru întocmai cu originalul.
Comitetul: Prinţul C. Sturza, Spataru Iancu Vasiliu, Stolnicul Dimitrie Goga şi Ştefan
Matos.”
Şi cuvântarea domnului Nicu Aslan urmează imediat după acest proces verbal. Voi
reproduce părţi din această cuvântare, ca să se vadă „profesia de credinţă” a jurnalului
ce voiau să scoată:
„…în loc de a îmbărbăta pe guvern pe calea uitărei a tuturor disbinărilor, născute din
deosebire de idei politice, noi îi vindem zilnic prin organele lor, preumblând de la un
capăt al ţărei la altul focul disbinării şi al intrigei. Cine au cetit în ziarele lor
necuviincioasele expresii ce aruncă asupra unei clase, ura ce aţâţă necontenit între
cetăţeni, calomnia şi minciuna ce aruncă asupra fiecăruia? Nu există expresie
înegritoare, care să nu fi întrebuinţat pentru a ataca clasa boerimei…”
Şi mai departe:
„…Ei făţiş atacă boerimea, dar aceasta este masca, că ei în realitate atacă proprietarii;
căci cine zice la noi, domnilor, boer, zice proprietar; cine zice proprietar, zice boer…”
Nenorocul domnului Nicu Aslan, că nici acei 232 iscăliţi în procesul-verbal n-au dat
nici o para, şi stolnicul Dimitrie Goga şi Ştefan Matos, un bacal la uliţă şi altul amean
negustoraş, au văzut de a doua zi chiar că ei n-au ce căuta alăturea cu prinţul Costache
Sturza. Şi astfel conu Nicu, fiul hatmanului Alecu Aslan160 n-a putut să fie redactor
„an şef” la „Santinela de Bacău”.
Când domnitorul Cuza se duse pentru întâia dată la Bucureşti, prin Bacău i-a fost
drumul. Tot oraşul şi satele de prin prejur, mii de oameni în haine de sărbătoare au ieşit
întru întâmpinarea iubitului lor domn, la Câmpul Poştei din partea de sus a oraşului. Se-
ntâmplă însă că înaintea carâtei161 domneşti să vină trăsura cu aghiotantul colonel N.
Pisoschi. Lumea care nu-l cunoştea, crezând că-i Vodă, i-au deshămat caii de la trăsură
şi-l duceau pe mâini în oraş, cu toate protestele colonelului. Nu trecură trei minute şi
iată că soseşte şi carâta cu domnul ţării, mergând înainte sute de ţărani călări. Mulţimea
lăsă atunci trăsura colonelului, la care cu greu surugii înhămau caii şi se luară după
domn cu strigăte nesfârşite de ura. Mergând trăsura încet, şi femeile şi copiii l-au
acoperit de flori. La conac s-au prezentat toţi fruntaşii cu deputaţii Bacăului din divanul
ad-hoc şi toate autorităţile. Mulţimea a manifestat ceasuri afară, ieşind de mai multe ori
Vodă ca să le mulţumească. Se zice că Vodă, auzind ce a păţit aghiotantul său, i-a zis:
„Colonele, ţi-ai găsit Bacăul”.
*
De la 1859 la 1866 au fost prefecţi: Hristodor Cerchez, Ghica Beduinul, Dimitrie Cracte
şi Eugeniu Ghica Comăneşteanul. În acest timp, bărbaţii Bacăului şi-au păstrat încă
legătura rămasă din luptele pentru unire, duşmănia încă nu pătrunsese şi acei trimişi în
camerele din Bucureşti dădură tot concursul lor pentru realizarea faptelor mari făcute de
Alexandru Cuza: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea sătenilor, codul
lui Napoleon, legea instrucţiunii publice. Fiind prefect Dimitrie Cracte, s-a aplicat
împroprietărirea sătenilor. Atunci au venit în ţară mulţi ingineri polonezi, care au fost
întrebuinţaţi la delimitare. Aşa în Bacău, pe cât îmi aduc aminte, au venit şi s-au aşezat
aici: Cihoschi, Climchevici, Eterle şi nemţi ca Cratovil, Cnapik şi alţii. Dimitrie Cracte
era un prefect favorit al lui Vodă Cuza, dar ministrul său, general Florescu, nu-l avea la
stomac, aşa că ieşind domnitorul din ţară la 1865, Cracte n-a mai fost prefect.
Faptul de la 11 februarie 1866, cu detronarea domnitorului Alexandru Cuza, a uimit pe
toată lumea. Nimenea - afară de acei ce cunoşteau împrejurările - nu puteau să şi-l
tălmăcească. Au venit ordine de la locotenenţa domnească din Bucureşti să jure
funcţionarii pentru contele de Flandra, apoi după câteva zile pentru prinţul Carol de
Hohenzolern, proclamat ca domn al României.
Era prefect atunci Eugeniu Ghica şi de vreo câteva zile lipsea din oraş, era la Costache
Tescanu, la moşie. Nefiind chip de a se vesti repede prin satele din judeţ, prefectul nu
ştia nimic, şi a doua zi plecă la Bacău şi merse de-a dreptul la prefectură. Era în
uniformă de prefect, era tânăr şi măreţ. Care nu-i fu mirarea când văzu în faţa
prefecturii o grămadă de oameni. Iute intră în cancelarie, şi toţi dinăuntru când îl văzu şi
felul cum a intrat, începură a se ascunde prin unghere, fugind şi preotul care lua
jurământul. Întrebând prefectul ce este această lume, această fugă, şi că ce caută popa
acolo, i se răspunse de directorul prefecturii Gh. Hociung, cele întâmplate, arătând şi
depeşele. Prefectul întoarse spatele, ieşi pe uşă şi îşi trimise telegrafic demisia.
Începându-se plebiscitul, ca să se vadă dacă ţara voieşte pe prinţul Carol, cu facerea lui
erau însărcinate toate autorităţile administrative.
La plasa162 Tazlăul de jos era subprefect Dimitrie Talieanu, care ajungând la satul
Berzunţ, un sat mare compus din români, unguri şi mulţi ţigani, dădu poruncă ca a doua
zi tot satul să fie la primărie. Adunându-se sătenii, le tălmăci cuconul Tachi - cum îi
ziceau oamenii - ce va să zică un prinţ străin, ce bine are să fie pentru ţară şi multe
altele cum se pricepea un subprefect pe vremea aceea, şi care nu ştia rostul decât din
porunci. Sătenii au zis că bine, aşa să fie, şi ei vor ce a vrut toată lumea. Sosesc şi
ţiganii, vreo sută şi mai bine. Începu subprefectul să le facă şi lor cuvânt, să spună şi ei
dacă vor. Atunci ţiganii întrebară: „Cucoane Tapi, rumunii cum a zis?”. „Da”, răspunse
subprefectul. „Apoi noi zicem ba”.
- De ce mă ţiganilor?
- Pentru că rumunii dacă merg p-acolo, noi mergem pă dincoace.
Nu ştiu cum subprefectul o fi scris în condica plebiscitului, dar ţiganii de la Berzunţi au
fost contra prinţului străin.

*
O dată cu detronarea domnitorului Cuza şi alegerea ca domn al ţărilor unite a prinţului
Carol, una din dorinţele divanurilor ad-hoc a fost îndeplinită, dorinţă care era şi a lui
Vodă Cuza. De atunci începură a e despărţi bărbaţii politici, înjghebând partide bine
desluşite: albii (conservatori) şi roşii (liberali). În Moldova însă se născu o nouă
grupare, numită „Fracţiunea liberă şi independentă”, care se deosebea ceva de liberali şi
cu totul de conservatori. Ea era compusă din bărbaţi energici şi independenţi. Naşul ei a
fost profesorul şi marele orator Neculai Ionescu. Şi pe steagul acestei grupări era mai cu
seamă scris „jos cu drepturile evreilor”. Protestarea produsă în Moldova contra
împroprietării evreilor, susţinută şi înfierbântată de fracţiune, aleşii trimişi în
constituantă şi erau mulţi din fracţiune între care erau şi majoritatea aleşilor din Bacău;
făcu pe de o parte şi tabacii163 din Bucureşti, pe de altă parte să se şteargă acel
nenorocit articol 7 din constituţie.
În Bacău, gruparea fracţiunii era condusă de: Ioan Lecca, Iancu Negură, Alexandru
Lupaşc şi Gh. Lecca, la care se alipiră îndată tineretul burghez şi o mare parte din
negustorime. În acest oraş ura contra evreilor era mai mare decât în altele. Chiar
autorităţile erau contra lor. Astfel consiliul comunal a hotărât să nu mai fie servitori
români pe la evrei, şi poliţia a executat în 24 de ore. Poliţaiul Zaharachi Moldovanu şi
Lupu Huhu al lui, erau spaima evreilor, mulţi evrei nu ieşeau din vizuinile lor când
poliţaiul nu era prin oraş. Ba şi pe acel ce semăna ca evreu era arestat. Aşa profesorul
universitar din Iaşi, Melic, aflându-se în hotel, poliţaiul l-a trimis la poliţie; şi a stat
vreun sfert de ceas până i s-a spus cine este.
De la 1866-1870 au fost prefecţi: Gh.Lecca, Matei Crupenschi, Alecu Scorţescu si Gh.
Miler. Iar preşedinţi de tribunal au fost: Dimitrie Lupaşc, Gh. Exarhu, Dimitrie Ghica
Comăneşteanul, Căpitănescu şi Ioan Prodan.
În vara anului 1866, locuitorii din comunele Caşin, Mănăstirea Caşin şi Curiţa s-au
răsculat în contra evreului arendaş Solomon Grinberg, şi i-au devastat toată recolta de
pe moşie, parte au luat-o ei, parte au stricat-o. Capii acelor răscoale, în număr de vreo
zece săteni, au fost aduşi de procuror şi închişi. Închiderea sătenilor a stârnit o mişcare,
şi a doua zi tineretul înflăcărat şi cu alţi cetăţeni, în număr cam de o sută, merse la
tribunal şi arătă preşedintelui, care era Dimitrie Lupaşc, că acei săteni sunt nevinovaţi şi
sunt închişi de judecătorul de instrucţie ca să facă pe placul jidovilor. Dimitrie Lupaşc
se îmbrăcă în robă, îşi puse toca pe cap şi porni la puşcărie, urmat de toţi, la care se mai
adăugaseră pe drum. Ceru directorului arestului să-i deschida uşa unde sunt închişi
sătenii, şi deschizând-o, le strigă din uşă: „Ieşiţi! Sunteţi liberi”. Ţăranii ieşiră, sărutară
mâinile, noi strigarăm ura, dar peste vreo trei zile, nu-i vorba, preşedintele a fost scos.
Venind o alegere în care-şi puse candidatura şi colonelul Grigore Sturza, străin de oraş
şi de care se vorbea că e prietenul evreilor, s-a înjghebat în ziua de alegeri o
manifestare: mai mulţi cetăţeni, purtând înaintea lor o tablă pusă într-un par şi pe care
era scris: „Candidatul jidovilor”, având şi muzică care cânta un huset jidovesc, s-au
oprit înaintea localului unde se făcea alegerea, strigând: „Trăiască deputatul jidovilor!”.
Preşedintele biroului a dat judecăţii pe manifestanţi şi tribunalul a condamnat pe: M.
Climescu, Ştefan Constandachi, Gh. Movileanu şi pe mine la câte 15 zile închisoare.
Făcând apel la Curtea din Focşani, ne-au apărat Neculai Voinov şi Neculai Fleva, şi
Curtea ne-a achitat.
Ziaristica şi-a făcut apariţia în Bacău tot mai înainte decât în alte oraşea). Pe la sfârşitul
anului 1866, un comitet compus din : Iancu Negură, D. Holban, Mihai Climescu, Ştefan
Constandachi şi eu, scoaserăm ziarul „Zorile”, ziar liberal, dar mai mult susţinând
vederile fracţiunii libere şi independente. Ziar nou, cu idei şi dorinţe noi, a fost
îmbrăţişat, şi chiar ministerele au trimis pe rând abonamentele lor. Ziarul tipărindu-se la
tipografia fraţilor Tăutu, nu a apărut decât până la jumătatea anului 1867, căci partidul
potrivnic importase în oraş pe unul numit „Brănişteanu”, care scotea un ziar „Călăuzul”
şi din care cauză ne făcea multe şicane.
Brănişteanu însă nu a scos multă vreme „Călăuzul”, căci într-o seară, la hotel, ofiţerul
de gardă Eni Macri luându-l la refec164 că ce caută în Bacău de ocărăşte pe băcăuani, şi
dojana făcândui-o cu vreo câteva palme, a doua zi Brănişteanu s-a călăuzit afară din
oraş.
Tot la 1866 s-a înfiinţat în toată ţara Garda Naţională. În Bacău repede s-a format un
batalion şi peste batalion, căci bătrâni cu inimă ca Gh. Negel, Iancu Mancaş şi alţii
veniseră cu bucurie de a lua puşca de gardist. Entuziasmul era mare între cetăţeni şi
aproape trei părţi din batalion şi-au făcut uniforma îndată. Comandantul gărzii era
maiorul Gh. Costin, fost căpitan în armată şi fost comandant de pompieri. Căpitani au
fost aleşi (căci gradele se alegeau): căpitan V. Colini, căpitan Cost. Em. Lupaşc, căpitan
C. Anastasiu şi căpitan Ioan Şandru; iar căpitan aghiotant era Mihai Climescu. Exerciţii
cu puşca se făceau necontenit, şi de la o vreme paza oraşului a fost încredinţată gărzii.
Pe la anul 1864, Carnegi, comerciant din Galaţi, din firma „Teologu şi Carnegi” se
prezintă la N. Dumitraşc şi închirie un hambar mare de lângă Bistriţa, spre a pune în el
nişte marfă ce trebuia să-i sosească din Anglia. A plătit chiria pe un an înainte, 140 de
galbeni. După două luni a sosit şi marfa care s-a descărcat în hambar, baloturi mari şi
poloboace, în care se zicea că sunt farfurii, oglinzi şi altele.
În vara anului 1867 s-a prezentat la N. Dumitraşc o altă persoană cu o scrisoare din
partea lui Carnegi, prin care se zicea că prezentatorul cu aceasta e stăpânul mărfii, şi el
va plăti chiria. Acela a plătit chiria, dar se vede ca era grăbit ori înadins, lăsă pe masă şi
hârtia şi cheile de la hambar ieşind şi nemaivenind. Nu mult după aceasta veni ungurul
Keresteni care şedea de mult timp în oraş, cu alt rând de chei şi observă marfa. Într-una
din zile se prezintă la N. Dumitraşc baronul Eder care venise din Bucureşti şi voia să-i
dea marfa că e a lui. N. Dumitraşc, auzind că Casa din Anglia care trimise marfa ar fi
dat faliment şi temându-se să nu fie răspunzător, refuză, spunând că nu-l cunoaşte. Puţin
timp după aceasta veni din nou baronul Eder, însoţit de prefectul Gh. Lecca, care
recomandă lui N. Dumitraşc pe baron, spunându-i că e reprezentantul Austriei în
Bucureşti, şi ca să i se dea marfa. N. Dumitraşc n-a voit, arătând declaraţia lui Carnegi,
că prezentatorul cu acesta e stăpânul mărfii. După o jumătate de ceas prefectul chemă la
dânsul pe N. Dumitraşc, şi-i spuse că baronul Eder i-a declarat că în marfa din hambar
sunt arme de război. Dumitraşc cu bună-credinţă a tăgăduit, şi atunci prefectul îi zise că
a doua zi dimineaţă să se afle la hambar, unde va veni cu baronul ca să constate.
A doua zi, cinci inşi intrau în hambar: prefectul Lecca, baronul Eder, N. Dumitraşc, V.
Colini, fiul său şi eu care eram poliţaiul. S-au închis uşile şi cu două topoare ce se
aduseră, eu şi cu Colini începurăm a desface un balot. Pe de lături şi deasupra balotului
înăuntru erau numai farfurii, dar la mijloc dădurăm peste o ladă. Deschizând lada, erau
puşti şi când am scos una, N. Dumitraşc a început a şuiera de mirare. Apoi desfundarăm
un poloboc care avea înăuntru potcoave pe toate laturile iar la mijloc iar o ladă pe care
deschizând-o s-au găsit în ea cartuşe. Atunci baronul Eder zise prefectului în
franţuzeşte: „Am avut dreptate şi dar vi le las sub privegherea dumneavoastră”. A plecat
cu prefectul, iar N. Dumitraşc nedumerit şi îngrijorat de focul ce avea în hambar,
închise uşa şi ne retraserăm. Baronul a plecat în seara aceea la Bucureşti, iar prefectul a
luat măsuri ca hambarul să fie păzit.
Repede s-a auzit în tot oraşul de găsirea armelor în hambarul lui Dumitraşc, toţi vorbeau
în felurite chipuri, până ce din partea ştiutorilor s-a lămurit ca depozite de arme s-au
făcut de unguri în mai multe părţi ale ţării şi că guvernul lui Cuza-Vodă ar fi ştiut de
ele. Ungurii voiau să facă revoluţie contra Austriei.
Repede şi Iancu Negură se duse la N. Dumitraşc de luă el acea declaraţie că
„prezentatorul cu acesta e stăpânul mărfii” şi fără să zăbovească se duse şi puse pecetea
lui pe uşa hambarului. Prefectul poruncise căpitanului de călăraşi ca să pună la hambar
santinele de pază. Seara se ţinu un sfat în care se hotărî ca armele să fie luate de garda
naţională, ca arme de contrabandă. Se regulă şi modul cum trebuie de urmat,
însărcinându-se pe I. Lecca şi I. Negură să convingă pe comandantul gărzii, care era
fricos, că nu va păţi nimic. Apoi între I. Negură, I. Lecca, M. Climescu, căpitanul
aghiotant, V. Colini, căpitanul companiei întâia, se regulă iaraşi ce trebuie de făcut, fără
ştirea comandantului, când garda va ajunge la hambar şi va găsi în faţa ei pe căpitanul
de călăraşi cu soldaţii.
A doua zi pe la ora zece dimineaţa începură goarnele a suna pe străzi adunarea. La 12
batalionul era înşirat în ograda primăriei. Veniră toţi: I. Negură în uniformă de sergent
de gardă, I. Lecca, Zaharachi Moldovanu, Tachi Mătăsaru, Al. Bibiri şi alţii care intrară
în compania întâia. Apoi căpitanul aghiotant M. Climescu aduse şi împărţi fiecărui
gardist câte şase cartuşe pentru puşcă. Maiorul Costin, care nu ştia de aceasta, rămase
încremenit, iar gardiştii luară cartuşele şi îşi încărcară puştile. La 1 după 12, batalionul
în frunte cu muzica comunei plecă înşirat pe plutoane spre hambarul lui Dumitraşc.
Înaintea hambarului era încă de dimineaţă căpitanul de călăraşi Brustureanu cu 25
călăraşi, care auzind de venirea gărzii, puse soldaţii în front de bătaie, căci i se trimise
răspuns că garda va parlamenta şi va hotărî în urmă. Când batalionul se apropiase de
hambar cam la 40 de paşi, maiorul Costin comandă muzicii să facă la stânga şi când
voia să comande ca şi batalionul să facă la stânga, căpitanul Colini apucă înainte şi
comandă: „Batalion! Înainte, pas gimnastic” şi atunci toţi gardiştii năvăliră asupra
călăraşilor care rămaseră împresuraţi, unii însă s-au luptat nedând puşca din mână,
gardiştii i-au dezarmat, iar căpitanul Brustureanu a dat pinteni calului spre oraş. Un foc
dacă se dădea de călăraşi, era mare nenorocire.
Celelalte companii au intrat în hambar şi aducând carele cu boi ce erau pregătite de mai
înainte, începură să încarce în caruţe armele. În timpul acesta, prefectul vestit de
căpitanul de călăraşi, veni iute la faţa locului, somă garda să se retragă, dar i se spuse
să-şi caute de drum. Veni şi procurorul Petrescu, care în numele legii somă ca garda să
se retragă. Nu mai avu parte la cuvânt căci sergentul I. Negură ordonă la patru gardişti
să-l aresteze.
Patru ceasuri s-au încărcat armele şi nu s-a putut lua decât un sfert, care s-a pus în opt
căruţe, cu lăzile de cartuşe. S-a dat apoi adunarea şi gardiştii punându-se în ordine pe
companii, au aşezat înainte căruţele una după alta având pe de lături pază de gardişti, ş-
apoi în urma lor mergea batalionul cu muzica în frunte, mândri şi victorioşi, parcă
veneau de la război. Străzile până la primărie erau aşa de îndesate de lume, încât cu
greu s-a străbătut, şi toată mulţimea striga „ura!”. La primărie s-au luat armele şi
cartuşele şi s-au pus sub pază întreită în cazarma gărzii, batalionul a rupt rândurile,
gardiştii au plecat pe la casele lor şi armele s-au împărţit după vreo câteva zile. S-a
crezut că guvernul va lua vreo măsură de pedepsire. Nu. A rămas lucrul baltă, iar
capelmaistrul muzicii a compus marşul hambarului.165 Târziu, în septembrie, a venit
regimentul de cavalerie de sub comanda colonelului Radovici, a încărcat celelalte arme
şi cartuşe din hambar, ducându-le la Bucureşti; iar N. Dumitraşc a rămas cu farfuriile şi
cu potcoavele.

*
În ziua de 7 aprilie 1868 Măria Sa Carol I Domnitorul Ţării a intrat în oraş la ora patru
după-amiază, însoţit de miniştrii Ion C. Brătianu şi Dimitrie Gusti. Orăşenii şi garda
naţională au făcut o primire măreaţă suveranului şi primului ministru. Măria Sa a fost
găzduit în casele lui Costache Ioan (care sunt azi ale domnului Toma Rafael), iar
miniştrii au fost găzduiţi la boierul Brăescu, în casele unde se află astăzi şcoala de fete
nr.1. Petrecând noaptea în oraş, la masa domnească au luat parte prefectul şi mai mulţi
fruntaşi dintre cetăţeni. În oraş însă era o fierbere tăcută, căci fiind chestia drumului de
fier166 concedată167 prusianului doctor Strusberg cu 370000 lei noi kilometrul, se
zicea că ministrul Brătianu umbla prin ţară ca să pregătească pe deputaţi să nu se opună.
A doua zi a plecat domnitorul împreună cu miniştrii la Iaşi.
În ziua de 11 aprilie prefectul Gh. Lecca primeşte din Iaşi o depeşă de la ministrul
Brătianu prin care-i spune că Maria Sa a binevoit să-l numească prefect al poliţiei
capitalei, şi că directorul să gireze până la numirea titularului. Prefectul şi-a trimis
îndată demisia, neprimind postul ce i se încredinţase. Vestea de schimbare a prefectului
a tulburat pe cetăţeni şi nu se explica aceasta decât ca o izbândă a evreilor. Îndată, tot în
acea zi se lipiră afişe în care se pofteau cetăţenii la o întrunire publică ce va avea loc în
seara de 12 aprilie la localul primăriei.
În ziua de 12 aprilie se înştiinţează de la Iaşi pe directorul prefecturii că ministrul
Brătianu va trece noaptea prin Bacău, să nu i se facă nici o primire, nici gazdă să nu i
pregătească căci nu se opreşte. Această înştiinţare a fost aflată de unii din cetăţeni. Pe la
opt ceasuri seara multă lume veni la întrunire; sala era ticsită afară pe prispă şi în curte
stăteau cam 600, 700 de cetăţeni. A vorbit Dimitrie Lupaşc, Iancu Negură şi Alexandru
Holban, unul din fruntaşii grupării fracţiunii, care se afla în oraş de câteva zile. În
cuvântările acestora s-a arătat cât e de scumpă plata unui kilometru de drum de fier, că
dacă concesionarul n-ar fi prusian, plata ar fi mai mică; că ţara se-nglodează cu sute de
milioane; că guvernul face toate după placul străinilor, chiar schimbarea prefectului e
după gustul jidovilor; şi câte altele, căci era doar o întrunire a opoziţiei.
Pe la ora 10, spărgându-se întrunirea şi cetăţenii plecară, iată că prin dreptul casei lui N.
Dumitraşc se vede venind o cupea168 cu şase cai de poştă şi pe capra cupeului stând un
om în uniformă.
– Iată iepurele!, strigară cei dinainte din orăşeni şi îndată opriră caii şi înconjurară
cupeul. Deprinşi cu deshămatul cailor, îi deshămară, auzindu-se strigând: „Acu să
meargă cu drumul de fier”. Şapte sute de oameni erau acum lânga cupea şi în drum,
care manifestau, dar manifestaţie aspră şi tărişoară. În dosul cupeului stătea Negură,
Holban şi alţii, iar la fereastra din dreapta cupeului erau Zaharachi Moldovanu,
Mătăsariu, Constandachi, care dojeneau pe ministru:
– Vrei să ne vinzi ţara nemţilor? răcnea lumea. Ministrul, care din cauză că se azvârlea
din când în când cu câte o piatră în cupea, trecea când la un colţ, când la altul în cupe:
- Domnilor, zise ministrul, sunt de la 48.... Nu sfârşise şi Moldovanu îi strigă:
- Nu vorbi de 48 că şi eu sunt de la 48....
-Scoateţi-l din cupe! răcnea mulţimea. Atunci sosi gâfâind directorul prefecturii şi somă
mulţimea să lase liber pe domnul ministru. Având pălărie înaltă pe cap, unul din
mulţime îi dădu un pumn în fundul pălăriei, astfel că dându-se în jos, acoperiră ochii
directorului.
-Cine a dat? strigă directorul.
-Poporul suveran! răspunse mulţimea.
-Până şi cheful jidanilor îl faci, ai schimbat prefectul...vociferară din mulţime.
Ministrul înţelese îndată că amarul cetăţenilor e şi schimbarea prefectului, şi atunci
dădu parolă de onoare că va fi numit iar. Pietrele însă tot mergeau pe cupe, până cand
comandantul pompierilor cu vreo câţiva pompieri înhămă repede caii şi dădu drum
trăsurii. Aceasta dojană, care cât pe ce era să pice într-o faptă nenorocită, ţinu cam vreo
20 de minute. A treia zi a sosit dimineaţă ca un vultur prefectul nou, Alecu Scorţescu, şi
până seara i-a sosit şi un domn care se chema Toroc, ca poliţaiul, şi unul Vasiliu care
acum e avocat în Focşani, ca secretar de poliţie. A patra zi a venit procurorul general
Dobreanu, iar a cincea zi a intrat în oraş un regiment de infanterie sub comanda
colonelului Gh. Anghelescu şi o baterie de tunuri care fu aşezată pe locul din faţa
caselor Sion, unde e acum palatul municipal.
A şasea zi a sosit iar Măria Sa, care se-ntorcea la Bucureşti, şi fiindcă drumul îl făcea cu
cai de poştă, era obositor şi trebuia să stea vreo patru ceasuri în oraş. De la capătul
străzii Busuioc, din şoseaua naţională şi până la casele Brăescului, au fost înşiraţi
soldaţi pe o parte şi alta a şoselei, neavând voie publicul să intre pe acea stradă. Măria
Sa a trecut printre soldaţi şi s-a oprit la gazdă, unde-l aştepta prefectul, primarul şi toate
autorităţile. Măria Sa a întrebat pe primar în ce fel s-a întâmplat cu domnul ministru.
Primarul buimăcit îi răspunse: „Să vezi mata Măria Ta... Boierii Leculeşti....” N-a
sfârşit şi Domnul începu vorba cu alţii.
După ce a plecat Măria Sa, comandantul regimentului a făcut cunoscut că: „Garda
naţională este desfiinţată şi toţi gardiştii să aducă armele la primărie de bună-voie, ca să
nu fie silit a întrebuinţa forţa...” N-a avut nevoie colonelul de a-şi arăta puterea
regimentului, căci toţi şi-au adus armele în linişte şi fără nici o împotrivire. Pe fiecare
stradă se vedeau orăşeni cu puşti în spate care se îndreptau spre primărie, nu însă şi cu
puştile de la hambar; unii le-au dus şi pe acelea dar alţii le-au păstrat. După ce s-au
strâns armele, s-a luat de infanterie care a şi plecat. Au plecat şi tunurile a căror guri
deschise s-au colbăit numai. Procurorul general a deschis urmărirea contra lui Holban şi
Negură, şi deschisă a rămas şi până azi, iar Toroc (poliţaiul) a şi început să-şi arate
arama.
Îndată după aceasta răzmeriţă am scos un ziar umoristic cu gravuri, „Rusaliile”. Acest
ziar le-a pus mult sânge rău la inimă guvernamentalilor şi mai cu seamă prefectului. Dar
ziarul încetă a mai apare din ziua de 25 noiembrie 1868, când am avut o altercaţie (ca să
zic mai delicat) cu prefectul. Altercaţia a avut ca rezultat demisia prefectului în ziua de
30 noembrie, fiind ministru de interne M. Kogălniceanu.

*
De la 1870 la 1900 şi până astăzi, după cât îmi aduc aminte, au fost prefecţi: Gh.
Exarhu, Dimitrie Ghica Comăneşteanul, Gh. Levezanu, Alexandru Vilner, Alexandru
Vidraşcu, Ciril Sebastian, Gh. Radu, Vasile Tătaru, Dimitrie Rosetti Tescanu169, Mişu
Sturza, colonel Al. Crupenschi, Ernest Sturza, N. N. Ghica, Radu Rosetti, Dimitrie
Donici, Lascăr Rosetti, Ioan Lecca, Leon Sachelarie, Iuniu Lecca, N. Donici, N. Botez,
Caton Lecca, Dimitrie Lecca şi P. Cantili.
De la 1870 la 1900 şi până astăzi, după cât îmi amintesc, au fost preşedinţi de tribunal:
Leon Sachelarie, Teodor Chemingher, Simion Hociung, Al. Brăescu, Iancu Ganea,
Dimitrie Iuraşc, Gh. Răileanu, Hotineanu, T. Petroni, C. Buzdugan, T. Aronovici şi D.
Antonescu.
De la 1866 la 1900 şi până astăzi, au fost următorii avocaţi care pledau: A. Avram,
Alecu Vilner, Ernest Sturza, Dimitrie Holpan, Dimitrie Lupaşc, M. Petrescu, V.
Popovici, T. Chemingher, Costache Radu, Leon Sachelarie, Andrei Teodoru, Ciril
Sebastian, H. Grinberg (naturalizat), Gh. Răileanu, Gh. Manoliu, N. Botez, Ed. Botez,
Ed. Racoviţă, V. Collini, I. Bârzan, V. Pavli, C. Stavila, Dim. Chemingher, I. Vârgolici,
A. Floareş, N. Mihail, Em. Neagu Dalban, Gh. Gh. Morţun, Sarchis Ştefănescu, N. N.
Donici, Gh. Berea.
De la 1846 la 1900 casieri generali (administratori financiari) au fost: Gh. Teodoru, Gh.
Lascăr, I. Apostolescu, Gentili, T. Miller, Mihai Haret, Arhiri şi Gh. Polţer, care e de 17
ani administrator.
Ministru dintre băcăuani a fost Iancu Strat. De la 1880 la 1900 au fost miniştri tot dintre
băcăuani: generalul Lecca, Gh. Lecca şi doctorul C. Istrati.

*
În 1870, un comitet compus din: I. Negură, Gh.Lecca, D. Holban, M. Climescu şi eu,
înfiinţarăm ziarul „Gazeta de Bacău” a cărei redacţie era într-o casă cu două rânduri,
adică o odaie jos şi una deasupra, a lui M. Climescu, zidită într-un colţ din curtea
caselor lui din strada Justiţiei. „Gazeta de Bacău” repede a fost apreciată în ziaristica
din ţară şi jurnalele din Bucureşti o reproduceau mai des; se-nţelege acele jurnale cărora
le cânta în strună.
În 1874, în urma unui articol violent scris contra guvernului, s-a făcut de guvern proces
de presa gazetei. Deşi procesele de presă se judecau tot de curtea cu juraţi, dar era
închisoarea preventivă, astfel că guvernul se mulţumea cu închisoarea de o lună sau
două, şi putea curtea să achite. Articolul cu pricina era scris de I. Negură, şi avându-se
în vedere închisoarea, era păcat ca un aşa bărbat, fost deputat, să stea la răcoare. Se găsi
atunci un fost şef de masă de la tribunal, Dimitrie Cristea, care arătă dorinţa să stea el
închis în locul lui Negură. S-a scris atunci de D. Cristea pe o foaie de hârtie vreo 40 de
rânduri de la sfârşitul articolului, şi o dete lui C. Avram care era girantul gazetei, s-o
prezinte judecătorului de instrucţie, declarând că autorul e Dimitrie Cristea. Judecătorul
râse pe sub mustaţă dar chemă pe Cristea. Acesta declară sus şi tare că el e autorul şi îşi
ia ia toată răspunderea. A fost arestat şi stătu în puşcărie o lună şi mai bine, până ce fu
adus înaintea Curţii cu juraţi. Se ştia de lume şi chiar de guvern că Tachi Cristea e un
om pus la răcoare degeaba, dar n-aveau încotro, căci vorba ceea: „unde dai şi unde
crapă”.
La juraţi Tachi Cristea a avut cinstea să fie apărat de: Nicolae Ionescu, Gh. Mârzescu,
Dimitrie Cracte şi I. Negură. Apărarea lesne se poate înţelege cât a fost de frumoasă şi
totodată de hazlie. Cristea a fost achitat, i s-a strigat ura, s-a făcut manifestaţie de
dragoste apărătorilor şi juraţilor; iar seara a fost un mic chef la mine (ca să nu zic
banchet), unde pe la sfârşit, cu paharele în mână şi cu muzica în frunte am luat
Transilvania, după cum se obişnuia pe atunci.
„Gazeta de Bacău” a apărut regulat până la 1883, fiind în anii din urmă organul
„sincerilor liberali”. În acest timp de 13 ani, au mai apărut diferite ziare, aşa: „Bacăul”,
al liberalilor, „Vocea Bacăului”, „Coşniţa” (umoristică), „Observatorul”, „Comuna”,
„Siretul”, „Curierul de Bacău”, „Muncitorul” de I. Gheorghiu Budu şi Dimitrie Rosetti
Tescanu, şi care toate răsăreau şi degrabă apuneau.
*
Legea electorală170 din 1866 prevedea că: „colegiul al treilea se compune din
patentari”, deşi mai încolo se zicea că colegiul al treilea este al oraşelor. Această
nedesluşire a dat loc la diferite interpretări şi primăriile la facerea listelor electorale
treceau ca alegători în acest colegiu şi pe patentarii din judeţ. Dacă guvernul se simţea
slab la vreo alegere în acest colegiu, iute aducea din judeţ cu căruţele sute de patentari
ţărani şi alţi negustori, care înăduşeau cu voturile lor pe orăşeni.
La începutul anului 1874, M. Climescu şi cu mine, am contestat la primărie înscrierea
acestora în liste. Ni s-a respins contestarea şi am făcut apel la tribunal. Tribunalul ne-a
respins apelul şi ne-a condamnat să plătim cheltuieli de judecată, de cap câte şapte lei,
ceea ce făcea o sumă frumuşică de peste 2000 de lei. Am făcut recurs la casaţie, şi
casaţia a stricat hotărârea. Cam greu era pentru noi acei 2000 de lei, dar izbutirăm că pe
viitor nu s-a mai scris în liste acei patentari.
Tot în anul 1874 s-a format „Comitetul de rezistenţă” care se compunea din: colonelul
Dimitrie Lecca, Alexandru Vilner, Costache Platon, Mihail Climescu, Dimitrie Holban,
Neculai Morţun şi eu. Întrunirea comitetului era în fiecare zi, în localul redacţiei
„Gazetei de Bacău”. Hotărârile comitetului se publicau prin gazetă şi ele erau mai mult
pentru sprijinirea şi ajutorarea celor obijduiţi171, făcând şi o opoziţie amarnică
guvernului. Comitetul de rezistenţă a apărat înaintea tribunalului din Bârlad pe un sat de
oameni obijduiţi de un frate a lui Tachi Anastasiu. A descoperit parte din banii pierduţi
la Mărăşeşti din diligenţă în următoarele împrejurări: vreo cinci ţigani din Valea-Seacă
erau daţi înaintea curţii cu juraţi pentru tâlhărie. I-am apărat eu ca avocat din oficiu, şi
după cum erau dovezile, ţiganii au fost iertaţi de curte. După vreo trei luni, unul din
ţiganii scăpaţi a voit, se vede, să arate că şi ei au recunoştinţă, şi a venit la mine să-mi
spună ca el poate să-mi dea şi mie 1000 de galbeni din banii de la Mărăşeşti.
Trebuie să reamintesc ce bani erau aceştia. În 1868 diligenţa statului, ducea de la Iaşi la
Bucureşti o suma de vreo 10 000 de galbeni, parte şi în hârtii de valoare. La poşta de la
Mărăşeşti, căutându-se banii în lada diligenţii la spate, lada era deschisă şi geanta cu
banii nu mai era. Se-nţelege că pierderea privea pe stat şi dar au năvălit la faţa locului:
doi prefecţi, doi procurori, soldaţi şi directorul general al poştelor, mi se pare un domn
Fălcoianu. Începându-se cercetările printre surugii, au început şi chinuirile. O lună
întreagă directorul poştelor a torturat pe acei nenorociţi într-un mod aşa de îngrozitor,
încât vreo doi surugii au murit şi alţii au rămas nevolnici. Aflându-se de cele ce se
petrec acolo, toate glasurile din ţară s-au ridicat cerând pedepsirea schingiuitorului.
Banii nu s-au găsit dar directorul fiind judecat, a fost condamnat la închisoare, unde îmi
pare că a şi murit.
I-am spus ţiganului să se ducă şi să mă aştepte la Valea-Seacă, lângă primărie, şi
spunând comitetului de cele aflate, a doua zi m-am dus dimineaţa cu trăsura la domnul
procuror C. Balaiş. L-am găsit în pat şi i-am arătat scopul vizitei mele. Procurorul a râs,
dar ca să nu-mi strice cheful, s-a îmbrăcat şi am plecat la Valea-Seacă. Lângă primărie
găsesc ţiganul care ne arată casa unuia Petrea Doboş, zicând că acolo sunt bani. Am
intrat înăuntru, era numai nevasta lui acasă. Eu făceam pe portărelul şi de la uşă am luat
în răspăr pe femeie, întrebând unde sunt banii. Femeia de frică, auzind de procuror,
merse în tindă şi scoase din o putină o legătură cu galbeni, apoi de sub streaşina casei
cutii de sardele pline de galbeni. De acolo am plecat la un alt ţăran, Cură, unde
asemenea am luat o legătură cu galbeni. La primar, soţia sa ne-a scos de sub talpa
coşarului altă legatură cu bani. Apoi la preotul Borcea ne-a dat şi el alţi bani şi vreo
câteva ceasornice de aur şi argint. Peste tot s-au găsit vreo 2000 de galbeni.
Procurorul i-a dat judecăţii şi judele instructor i-a trimis înaintea curţii cu juraţi pentru
faptul de abuz de încredere, adică dacă au găsit banii, de ce nu i-au dat când au auzit că
sunt pierduţi. Înaintea juraţilor au arătat că: „ei, Petrea Doboş şi Cură, se-ntorceau în
zori de ziuă cu căruţele goale căci duseseră nişte făină la Focşani. Pe şosea, în dreptul
Măndrişcăi, au găsit jos în drum o geantă mare de piele pe care au luat-o şi au pus-o în
căruţă fără să caute ce e întrânsa. Ajungând noaptea acasă, au descuiat geanta şi au găsit
în ea o mulţime de suluri în care erau galbeni şi mai multe hârtii. Hârtiile le-au ars iar
banii i-au împărţit. Cură spunând preotului la spovedanie, acesta i-a cerut să-i facă şi lui
parte şi i-au dat. A simţit şi primarul şi i-au dat şi lui.”
„Am trăit bine de atunci, ne-am luat boi, ş-apoi şi ţiganii din sat ne-au mai furat. Că ei
n-au auzit de cele ce au fost la Mărăşeşti, ei nu ştiu carte şi nici nu le-a spus nimeni.”
Curtea i-a achitat. S-or mai fi înfruptat şi alţii din banii aceia, dar ţăranii n-au mai arătat
pe nimeni.
Tot în acel an comitetul a hotărât facerea unui apel la ţară ca să se ridice o statuie a lui
Ştefan cel Mare. S-a publicat apelul, s-a scos lista de subscripţie şi s-a trimis la mii de
persoane şi chiar domnitorului Carol. În scurt timp s-au strâns vreo 50 de napoleoni.
Guvernul văzând că comitetul de rezistenţă din Bacău poate să izbutească, a format el
un comitet oficial, pus sub preşedinţia domnitorului. Nouă ne-a părut bine că am stârnit
guvernul. Noi ne-am oprit a mai strânge bani, trimiţând acei 50 de napoleoni
comitetului instituit. Statuia s-a ridicat în Iaşi, şi la inaugurarea ei s-a trimis şi din partea
comitetului de rezistenţă o coroană, măcar că membrii lui erau răzleţi pe-atunci.

*
În 1876, când opoziţia din toată ţara a dat luptă mare în alegerile de Senat, fracţiunea
liberă şi independentă a intrat în rândurile partidului liberal, şi-a lepădat caftanul172 şi
şi-a schimbat şi numele. În Bacău lupta în alegeri a fost înverşunată. Văzând prefectul
că a pierdut colegiul întâi de Senat, alegându-se din opoziţie pe Costache Rosetti
Tescanu, la colegiul al doilea fiind candidat Gh. Lecca, alt opozant, s-a adus şi armată.
După ce s-a constituit biroul provizoriu sub preşedinţia lui Alexandru Vilner, C.
Tulbure, care pretindea că e mai bătrân, a deschis un alt birou în altă odaie de-a
primăriei şi a cerut armată ca să deşarte sala de alegeri unde prezida Vilner. A venit
procurorul urmat de locotenentul Zota şi de un pluton de soldaţi care s-au aşezat
înaintea sălii de alegeri. Procurorul a somat pe alegători să deşarte sala, bătându-se toba.
Alegătorii nici bindisau173. A somat a doua oară, iar bătând toba. Atunci oamenii
decişi s-au repezit la uşă şi s-au îndesat unul lângă altul ca să nu poată străbate soldaţii
în sală, strigând deschizându-se la piepturi: „ ’Aide daţi; daţi dacă vă dă mâna”.
Procurorul, care avea şi el rudenii în sală, a trimis după noi instrucţiuni, şi răspunsul a
fost să se retragă soldaţii, care s-au şi retras, iar Gh. Lecca a fost ales. Dar altă belea,
domnul Gheorghe Sturza fiind primar, nu voia să legalizeze mandatul alesului. L-a
iscălit în sfârşit.

*
În timpul războiului ruso-turc (1876-1878) mai toată armata rusească a trecut pe la
Bacău, iar cavaleria şi cazacii prin oraş. Orăşenii îi primeau cu bucurie, îi cartiruiau174
fară a se opune; căci de astă dată soldatul rus nu era acela de la 1848 şi 1854, care pe
unde trecea, pârjolea. Intrând în luptă şi armata română, chemată în ajutor de marele
duce Nicolae, comandantul oştilor ruseşti de peste Dunare, băcăuanii mai în fiecare zi
se gândeau la mijloacele de a face mai uşor traiul soldatului român intrat în foc. Aşa se
alcătuiau serbări, reprezentaţii de teatru, loterii, liste de subscripţie, strângându-se bani
cu care se cumpărau cojoace, căciuli, tutun şi altele. Acei ce aveau dădeau cu bucurie
pentru rechiziţie vite, cai, oi, putini cu brânză. Dar vorba ceea: „la război ca la război”,
erau şi făcători de minuni, care făceau ca unele din vitele mari şi grase să ajungă la faţa
locului viţei, şi din cojoace mintene.175
Armata română şi parte din cea rusească de sub comanda domnitorului Carol a făcut
izbânzi şi încă multe. Orice izbândă aflată, se sărbătorea de orăşeni prin urale şi chefuri.
Şi când Osman Paşa, leul din Plevna, în ziua de 28 noiembrie 1878 s-a predat
generalului român Cerchez, tot oraşul binecuvântă armata, care luând botezul de sânge,
a ieşit victorioasă.
N-a ţinut însă mult timp bucuria, căci făcându-se pace, congresul de la Berlin a făcut
parte mai bună tot rusului, tovarăşul de luptă. Ni s-a luat Basarabia şi ni s-a dat
Dobrogea. Şi pe deasupra a pus ca condiţie pentru recunoaşterea independenţei depline
a ţării, să se dea drepturi politice la toţi evreii din ţară. Pentru aceasta trebuia o
constituantă şi în mai 1879 se făcură alegerile pe această chestiune. Lupta în alegeri a
fost înverşunată între acei ce sprijineau guvernul şi între acei care nu voiau să audă de
împământenirea evreilor. Bacăul a trimis la constituantă pe toţi din opoziţie, care au
făgăduit că nu vor vota. În Cameră s-a format îndată un grup de 53 de deputaţi care nu
voiau să primească sub nici un chip împământenirea cu toptanul a evreilor. În această
grupare erau toţi conservatorii din Cameră (afară de unul), acei care au făcut parte din
fracţiunea liberă şi independentă şi din puţini liberali. Guvernamentalii deşi erau mai
mulţi, totuşi nu puteau face nimic, căci trebuia ca împământenirea să fie votată de două
treimi din numărul deputaţilor. N-aveau două treimi căci acei 53 erau cu vreo patru mai
mult decât o treime. S-au început tratările, s-a renunţat de guvern la împământenirea
totală şi s-a cerut a se admite măcar pe categorii, şi categoriile cuprindeau mii şi mii de
evrei; cei 53 n-au primit.
S-a prelungit constituanta, s-a închis câte pe o lună, dar acei 53 erau în păr la orice
şedinţă de frica unei surprinderi. Şi aşa din mai şi până în octombrie s-a tărăgănat, până
ce în urmă guvernul a primit propunerea celor 53, ca împământenirea să se facă
individual şi cu oarecare condiţii. Între acei 53 erau şi trimişii Bacăului care au votat
acest proiect: Eugeniu Ghica Comăneşteanul, Dimitrie Rosetti Tescanu, Gh. Levezeanu
şi eu. Constituanta, după ce a regulat această mare chestiune în interesul şi binele ţării,
s-a prefăcut în Cameră legiuitoare şi la 1881 a proclamat ţara regat şi pe Carol I rege al
României.
Pentru regat, din reprezentanţii Bacăului au votat: Dimitrie Rosetti Tescanu, V.
Buzdugan, Gh. Levezeanu, Gh. Lecca şi eu.

*
În 1876 cinci inşi au format pentru întâia dată club. Aceştia erau: M. Climescu, Teodor
Chemingher, Dimitrie Andriescu, Gh. Movileanu şi eu, care închiriind două odăiţe mici
într-o căsuţă mică ce era lângă locul pe care e azi palatul administrativ, se adunau acolo
în fiecare zi şi în fiecare seară. Clubul se numea al „sincerilor liberali” şi „Gazeta de
Bacău” era organul, la care mai rămăseseră ca redactori şi proprietari Climescu şi eu.
Mobilierul clubului era o masă, vreo zece scaune şi două canapele. Acolo se scria
Gazeta şi se vorbea de mergerea treburilor şi răutatea oamenilor. Toderiţă (cum ziceam
lui Chemingher) era mai blajin, mai îngăduitor, el de la o vreme se culca pe canapea şi-i
trăgea un somn bun. Venind liberalii la putere, s-a făcut alegerea şi pentru Cameră.
Clubul avea atunci 15 membri, care se sfătuiră să-şi încerce puterile. Aşa că la alegerile
colegiului al treilea (acum colegiul al doilea) puse candidat contra candidatului oficial
pe M. Climescu, care avu 81 de voturi. Încurajaţi de acest rezultat, clubul se mută în
case mai mari, cu chirie mai mare, în casele preotului C. Suţescu de lângă grădina
publică. Aici numărul membrilor ajunse la 32 şi opoziţia contra guvernului s-a declarat
pe faţă prin „Gazeta de Bacău”. Trebuind să se facă o alegere parţială la colegiul al
doilea, colegiul proprietarilor mici, clubul a pus candidatura lui C. Platon contra
candidaturii oficiale. A avut Platon 29 voturi şi celălalt 42.
La 1880 clubul s-a mărit şi în fruntea lui s-a pus un comitet compus din: Eugeniu Ghica
preşedinte, Dimitrie Rosetti Tescanu vicepreşedinte, membrii Ernest Sturza, M.
Climescu, Dimitrie Holban, Gh. Levezanu, V. Collini şi eu. În ziua de 8 noiembrie 1880
s-a făcut inaugurarea clubului printr-un banchet de 120 de tacâmuri în saloanele de sus
de la cofetăria lui Ivanciu Ştefănescu, la care au luat parte şi bărbaţi politici din altă
parte; pe cât îmi amintesc, au fost domnii: Vericeanu din Bucureşti, N. Ionescu, Al.
Holban şi alţii. Preşedintele Eugeniu Ghica, ridicând cel întâi toast, a declarat între
altele că „reia steagul lui Iancu Negură pe care l-a părăsit” şi domnul Al. Holban a
proclamat de şef al liberalilor independenţi pe Gh. Vernescu, aclamându-se de toată
adunarea. Numărul clubiştilor se suise acum la 80, şi tot „Gazeta de Bacău” era organul
lui.
Până la 1888 s-a dat luptă pe toate căile şi în orice ocazie, alipindu-se mai în urmă, după
vreo câţiva ani şi dizidenţa liberală din localitate, căci opoziţiunea unită se înjghebase
încă de la 1883. La 1888, picând liberalii de la putere, alegerile se făcură sub guvernul
opoziţiei unite. Domnul Eugeniu Ghica fiind la Paris, prin o telegramă iscălită de vreo
50 de persoane fu chemat să conducă alegerile, şi îndată veni luând conducerea lor, şi
care se făcu apoi astfel cum dorea opoziţia din Bacău.

*
În septembrie 1889 au fost la Bacău marile manevre regale, cu două corpuri de armată,
al treilea şi al patrulea. În tot timpul manevrelor, oraşul a fost în deplină sărbătoare, în
multă animaţie; căci M. S. Regele Carol şi A. S. R. Principele Ferdinand, au stat şapte
zile în Bacău, având cartierul general în casele lui I. Iuraşc.
În seara întâia s-a făcut retragerea cu torţe înaintea palatului administrativ, fiind opt
muzici militare sub conducerea inspectorului Hubsch. A doua zi, M.S. şi A.S.R.
împreună cu toţi ataşaţii străini s-au dus la Răcăciuni unde s-au aruncat pontoane, pe
apa Siretului trecând artileria şi cavaleria. În ziua a treia, pe dealul de la Şerbăneşti s-a
primit defilarea corpului al patrulea ce venea dinspre Roman. În ziua a patra au fost
manevre la podul de la Holt. Ofensiva o avea generalul Cantili176 care venea dinspre
Prut, şi apărarea podului o avea generalul Racoviţă. S-a dat o luptă şi generalul Cantili
s-a retras în satul Câmpeni iar generalul Racoviţă a trecut cu armata podul, urmărind pe
inamic. În ziua a cincea a fost marea manevră în satul Câmpeni. Armata de sub
comanda generalului Racoviţă a luat ofensiva spre a scoate din poziţii armata de sub
comanda generalului Cantili. Artileria şi cavaleria erau sub comanda generalului
Radovici. După o luptă de patru ore, armata generalului Cantili a început să se retragă,
şi retragerea – după spusele celor competenţi – a fost cu mult tact şi chibzuială. La
ambele manevre aproape jumătate din oraş a însoţit pe rege şi armată. Copii de la şcoli
au fost învoiţi să vină la locul de luptă. A şasea zi a fost marea defilare pe câmpul de la
Hemeiuş, ţinând patru ore şi jumătate. Fiind mai aproape de oraş, tot câmpul era plin de
orăşeni, de ţărani veniţi de prin sate şi mulţi din oraşele învecinate Roman şi Piatra care
sosiră cu trenuri de plăcere.
În toate zilele la masa regelui au fost invitaţi pe rând toţi deputaţii, toţi notabilii
oraşului, toate autorităţile şi toate persoanele politice din orice partid. La masa din ziua
defilării au luat parte şi toţi ofiţerii superiori. M.S. regele a ridicat întâiul toast pentru
armată, cu multă satisfacţie pentru reuşita manevrelor şi mândru că e şeful ei. A răspuns
domnul ministru de război general Manu, mulţumind Majestăţii Sale de solicitudinea ce
are pentru armată. Apoi Maiestatea Sa a ridicat al doilea toast pentru cetăţenii băcăuani,
mulţumind de primirea călduroasă ce i s-a făcut. Am răspuns eu ca primar. Nu-mi aduc
bine aminte de tot ce am zis, dar am sfârşit cu aceste cuvinte:
„... Să trăieşti Maiestate! Izbândă în toate intreprinderile voastre, şi oriunde veţi merge
să întâlniţi în cale tot inimi calde şi pline de patriotism ca ale cetăţenilor băcăuani. Să
trăiască M. Sa. Regina! Să trăiască A.S. Regală, Principele Ferdinand! Să trăiască brava
armată română!...”
A şaptea zi M. S. Regele şi cu toată suita a asistat la gară, observând îmbarcarea
trupelor. Apoi la 11 ore dimineaţa a plecat împreună şi cu miniştrii Lascăr Catargiu şi
general Manu spre Iaşi.

*
Legea electorală de la 1866 prevedea patru colegii: colegiul întâi al proprietarilor mari,
colegiul al doilea al proprietarilor mici, colegiul al treilea al oraşului şi colegiul al
patrulea al ţăranilor. La Senat două colegii, întâiul al proprietarilor mari şi al doilea al
proprietarilor mici şi profesionişti. Bacăul dădea cinci deputaţi şi doi senatori. Modul
cum se făceau alegerile era greoi şi şugubăţ.
Mai întâi se instituia biroul provizoriu, compus din cel mai bătrân din alegători ca
preşedinte, luându-şi doi secretari tot din alegători. Apoi se începea votarea cu buletine
scrise pentru alegerea biroului definitiv. Adeseori se-ntâmpla ca votarea biroului să ţină
o zi întreagă. După ce se alegea biroul se-ncepea votarea pentru deputaţi. Alegerea
pentru fiecare colegiu ţinea două zile. Semnul de izbândă al candidaţilor era după cum
se alegea biroul, adică din a cui partidă face parte. Buletinele erau iscălite la un colţ de
preşedinte şi date alegătorului. Cei hotărâţi de a vota pe unul sau pe altul din candidaţi,
votau atunci când li se dădea buletinul, mulţi însă şi mai cu seamă funcţionarii mici luau
buletinele cu ei şi votau a doua zi. Peste noapte şi a doua zi până la o vreme se târguiau,
se sfătuiau, şi acei care făgăduiseră prefectului precum şi funcţionarii trebuiau să arate
pe cine au scris în buletin. Votarea era pe faţă, alegătorul scria numele candidatului în
vileag, de faţă şi cu alţii, aşa că se putea şti pe acei ce au făgăduit votul dacă se ţineau
de cuvânt sau nu, aveai dreptul să-i strângi mâna sau să-i zici un ... aferim177. Mânie
însă nu era. Erau unii care făgăduiseră la doi, şi guvernamentalului şi opozantului, şi
atunci ca să se scape din încurcătură cerea de la birou alt buletin sub cuvânt că a feştelit
pe cel luat sau l-a pierdut. I se dădea, şi atunci situaţia lui era scăpată. Avea două
buletine, scria pe unul pe guvernamental şi pe altul pe opozant. Celui dintâi îi arăta că l-
a votat, celuilalt asemenea, dar în urnă punea pe acel ce credea el.
În ziua întâi sfârşindu-se alegerea la ceasul hotărât, preşedintele închidea urna, lua cheia
şi pleca. Peste noapte urna era păzită de alegători din toate partidele, atâţia câţi voiau să
rămână. Alegătorii paznici, ca să nu doarmă, să nu li se fure urna sau să o spargă, se
puneau la masă, beau, benchetuiau şi dormeau cu rândul. La 1867, cu ocazia unor
alegeri, fracţiunea liberă făcuse tovărăşie (nu cartel cum îi zice azi) cu boierii, ca să se
aleagă Grigore Balş dar să se aleagă şi Neculai Ionescu. Liberalii erau puţini. Se alege
Grigore Balş, şi la al doilea se votează pe N. Ionescu, astfel că după toate socotelile
făcute, izbânda era a lui N. Ionescu.
Liberalii aveau de candidat pe Iordachi Milicescu şi ei nu voiau cu nici un chip să iasă
N. Ionescu, măcar că şi ei erau convinşi că voturile în urnă sânt cu 15 sau 20 mai multe
decât a lui Milicescu. Ce-au făcut? Un şiretlic îndrăzneţ, Iacobachi Gorovei şi diaconul
Dimitrie Andriescu veniră noaptea şi intrară între alegătorii care păzeau urna, dar care
mâncau şi beau tot în sala unde era şi urna. Au fost poftiţi şi ei să ia câte un paharel; din
unul s-au făcut două, apoi trei, apoi patru, musafirii s-au crezut şi ei datori să facă
cinste, au mai trimis după vin, bând până când începură mai la toţi să li se leneveasca
limbile. Atunci Gorovei propune pentru mai bună siguranţă a urnei, în caz când vor
adormi, s-o pună sub paza santinelei. Gorovei era comandant de pompieri şi în casieria
primăriei care era alăturea cu sala de alegere, era santinelă un soldat pompier. Toţi
primiră propunerea, luară urna şi o duseră în casierie spunând soldatului să ia seama de
ea. Mai bând câteva pahare, Dimitrie Andriescu era guraliv şi-i năucea pe ceilalţi cu
vorbele lui. Gorovei găsi un clenci ca să lipsească câteva minute. Nimeni (afara de
Andriescu) nu bănuia nimic. Se duse în casierie şi având de cu vreme adus acolo în altă
odaie un tinichigiu, îl chemă, dezlipi fundul urnei, scoase 15 buletine pe care era scris
N. Ionescu şi puse în loc 25 de-ale lui Milicescu. Lipi fundul la loc şi se duse apoi iar în
sală.
S-a făcut ziuă, Gorovei şi Andriescu au plecat şi la nouă s-a deschis iar urna începându-
se votarea. La cinci ceasuri s-a început despuierea. Rezultatul a fost că Iordache
Milicescu a ieşit ales cu vreo 10 voturi mai mult decât N. Ionescu. Toţi acei ce votaseră
pe N. Ionescu au rămas cu gurile căscate, şi mai cu seamă acei care scriseseră voturile
la câte cinci-şase alegători, şi observând la citirea buletinelor, abia două dacă au ieşit cu
scrierea lor. Târziu s-a aflat de cele făptuite, dar era târziu şi de ruşine nu s-a mai făcut
nici o gură.
Întrunirile care se făceau în timpul alegerilor totdeauna au fost, cum se zice,
contradictorii. Discursurile erau ţinute pe idei şi principii, erau zgomotoase, dar nu
insultătoare. Se certau în întruniri, se ameninţau, dar când ieşeau de acolo erau tot
prieteni, relaţiile sociale nu erau tulburate. De pe la anul 1879 însă, întrunirile erau
violente şi atacurile personale nu lipseau. Din cauza aceasta, pe la 1888, întrunirile nu s-
au mai făcut contradictorii ci fiecare partid îşi lua altă casă unde chema pe alegători. Şi
urile personale erau mari, duşmăniile erau multe. Cu ţinerea întrunirilor de fiecare
partid pe seama lui şi în casa lui, au încetat urile şi duşmăniile. În colegiul al doilea,
făcând parte şi alegători din Tg. Ocna, care până la 1880 nu erau mai mulţi de 120,
candidatul colegiului dacă avea nevoie de ei, se ducea acolo şi căpătând partizani, îi
aducea apoi cu căruţe la Bacău, plătindu-le drumul şi cheltuiala la oraş. Nu-i vorbă, că
venind în oraş se mai furau dintr-înşii, câte 10 şi 20. Odată la o alegere, candidând
cineva din Bacău, se duse la Tg. Ocna şi găsi partizani vreo 80 de alegători şi mai bine.
I-au pus în căruţe şi veneau cu ei la Bacău. În Orăşa, după ce i-au hrănit bine, dându-le
icre şi băuturică, i-au vârât în biserică punându-i să jure că-l vor vota. Au jurat toţi.
Ajunşi în Bacău şi rămânând pe noapte ca să voteze a doua zi, 60 din ei au votat pentru
I. Negură care fu ales şi acel cineva a rămas păgubaş şi de icre şi de jurământ.
La 1883, modificându-se legea electorală, au rămas patru colegii de deputaţi şi tot două
la senat; însă numărul deputaţilor pentru Bacău de la cinci s-a urcat la doisprezece, şi de
senatori de la doi la patru. S-a introdus şi votul secret, ca fiecare alegător să voteze
singur într-o odaie sau într-o cuşcă închisă, pusă în sala de alegere, cu buletine tipărite
şi plicuri ştampilate date la birou. S-a crezut de la început că a scăpat alegătorul mai
nevoiaş şi acei a căror afaceri atârnau de la administraţie, şi funcţionarii mai cu seamă,
de grija că nu se va şti cum se votează; aşi, parcă a încheiat contract şi guvernul şi
opoziţia ca să găsească fiecare mijloace de contră. Au găsit, şi la alte alegeri
ingerinţa178 guvernului era şi mai făţişă, tertipurile opoziţiei şi mai amarnice. Suveica
în alta parte, la noi căutarea alegătorului şi în ciubote înainte de a intra la vot, ca să nu
aibă buletine de-a opoziţiei şi aducerea buletinelor opoziţiei când se-ntorcea de la vot.
Dar mai presus de toate, s-a început cumpărarea voturilor. Pe când până la 1879
candidaţii nu cheltuiau decât cu plata drumului şi plata hanului sau a hotelului pentru
alegătorul ce-l aducea din judeţ, la 1883 la alegeri cu votul secret, cei din Tg. Ocna
veneau cu câte 20 sau 30 de căruţe una după alta, chiuind şi cu napoleonul de aur între
dinţi. Molipsirea se făcu repede şi în Bacău, astfel că de la 1888 încoace nu se mai putea
face o alegere dacă guvernul nu dădea bani şi dacă candidaţii opoziţiei nu puneau ca
fond pentru alegeri de la 15000 la 20000 de lei şi uneori şi mai mult după cum lupta era
înverşunată, după cum acei alegători deprinşi de a fi plătiţi suiau preţul, şi mai cu seamă
alegătorii din Tg. Ocna s-au urcat la 250, şi numai aducerea a 150 la vot trebuia să coste
5000 sau 6000 de lei. Am văzut răzeşi alegători în colegiul întâi la o alegere parţială
unde nu se punea interes nici dintr-o parte, că veneau la alegeri, se puneau pe o bancă
de lângă uşa sălii, se uitau la toţi care intrau, se uitau ţintă la candidaţi, şi dacă nimeni
nu-i întreba, se duceau oftând şi nu votau. Am văzut asemenea alegători care luau bani
şi de la o parte şi de la alta, şi după ce ieşeau din sala de vot, strângeau mâna unuia şi
celuilalt.
La 1903, prin o nouă modificare, s-a garantat absolut secretul votului. A lipsit controlul
şi ingerinţa, dar n-a lipsit încă cumpărarea voturilor. Ar trebui să se facă să lipsească şi
aceasta, şi acei care pot să facă sunt numai candidaţii fără deosebire, ce se vor mai pune
pentru a fi aleşi. Căci, astăzi deşi votul e într-adevăr secret, totuşi când sunt liberalii la
guvern, se aleg candidaţii liberali şi când sunt conservatorii, se aleg conservatori. Şi cu
toate acestea în Bacău sunt puţini liberali şi mai puţini conservatori.
De la 1866 până astăzi au fost aleşi în camerele legiuitoare ca deputaţi şi senatori, unii
de câte două ori, alţii pâna la şase ori, următorii: Iancu Negură, Eugeniu Ghica
Comăneşteanul, Ioan Lecca, Grigore Balş, Iordachi Milicescu, Iordache Iuraşc, doctorul
C. Prodan, Alexandru Vilner, Ernest Sturza, C. Platon, C. Dimonisie, Atanasie
Cristodulo, Iancu Ganea, Gh. Levezanu, Em. Lahovari, Gh. Exarhu, Dimitrie Cracte,
Iancu Strat, C. Strat, Gh. Lecca, Costache Rosetti Tescanu, Vasile Buzdugan, C.
Climescu, doctorul L. Collin, Dimitrie Lupaşc, N. Morţun, generalul Dim. Lecca,
Dimitrie Rosseti Tescanu, C. Radu, Al. Vidraşcu, Alexandru Lupaşc, Gh. Ianoli, Gh.
Manoliu, Ilie Racoviţă, Ciril Sebastian, Caton Lecca, Ştefan Tirţescu, Leon Sachelarie,
Iuniu Lecca, Dimitrie I. Lecca, Victor Lecca, C. Vlaicu, Toma Rafael, Mihai Climescu,
V. Cancicov, V. Capşa, Gh. C. Sturza, Gh. Beloeanu, Lupu Crupenschi, Dimitrie Ghica
Comăneşteanul, doctorul C. Istrati, Radu Porumbaru, Al. Costantinescu, C. Răileanu,
Gh. Sterian, Neculai D. Ghica Comăneşteanu, Gh. Răileanu, N. Botez, doctorul
Ghiorghiu, căpitanul N. Crupenschi, Petru Eni, Gh. Strat, doctorul C. Sturza.
*
Este o legendă care trăieşte din timpuri îndepărtate: „Ţi-ai găsit Bacăul”179. Unii zic că
naşterea acestei zicătoare ar fi înainte de Ştefan cel Mare, căci la târgul Bacău era vama
pentru mărfurile ce veneau din jos, şi vameşii fiind oameni lacomi şi fără privigherea
altora, vămuiau cum le venea la îndemână, încât negustorii când scăpau povesteau la
oricine zicând: „Mi-am găsit Bacăul”. Alţii o pun pe socoteala târgoveţilor, că ar fi
oameni îndrăzneţi şi zurbagii.180 Eu însă cred că din vechime chiar, târgoveţii băcăuani
erau oameni ce-şi cunoşteau drepturile lor, neobişnuiţi la încovoiere, nu sufereau
împilarea şi îşi iubeau oraşul ca şi ţara.
Ajuns la sfârşitul povestirii mele şi ajuns şi la amurgul vieţii mele, doresc generaţiei de
faţă şi celor viitoare să ţină înainte zicătoarea: „Şi-a găsit Bacăul!”

- FINE -
NOTE

1. Astăzi este unanim acceptat faptul că prima menţiune documentară internă certă a
Bacăului este privilegiul comercial acordat de domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun
(1400-1432), negustorilor din Liov la 6 octombrie 1408. Acest document menţionează
că pentru postavurile pe care le vor duce în Ţara Românească negustorii vor plăti, în
afară de vama principală din Suceava şi o vamă de doi groşi de grivnă, în Bacău. Dacă
vor aduce din Ţara Românească „fie piper, fie lână sau orice”, vor plăti pentru 12
cântare, o jumătate de rublă de argint în Bacău şi o rublă întreagă în Suceava. Iar dacă
vor duce postavuri la Braşov, atunci vor plăti în Bacău un gros şi jumătate. La
întoarcerea din Transilvania vor da de fiecare povară la Bacău doi groşi. Dacă vor aduce
peşte de la Brăila, vor plăti la vama de margine de Bacău câte un gros şi jumătate de
grivnă. Pentru ceara care o vor importa din Ţara Românească sau de la Braşov vor da de
fiecare „piatră” câte un gros la Bacău (v.M. Costăchescu, Documente moldoveneşti
înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, 1932, citat de A. Artimon, I. Mitrea, Bacău reşedinţă
voievodală, Bacău, 1996). Nu lipsesc însă şi documente externe mai mult sau mai puţin
agreate de istoricii români care coboară prima atestare documentară a Bacăului până în
secolul XII: un document păstrat în arhiva Congregaţiei Propaganda Fide din Roma
precizează că Bacăul exista ca aşezare la 19 februarie 1105 (prof. dr. Dumitru Zaharia,
citat de M. Cosmescu, Prima atestare documentară a ţinutului Bacău,în Almanahul
„Veteranul de război Bacău 590”, Bacău, 1997 şi Municipiul Bacău, schiţă
monografică, Bacău, 1971). Istoricul ieşean Ştefan Gorovei demonstrează pe baza unei
ample cercetări a arhivelor că Bacăul are actul de naştere între anii 1391-1393, în timpul
domniei lui Petru I Muşat (A. Artimon, I. Mitrea op. cit., E. Şendrea, Istorisiri ciudate,
Bacău, 2001). În fine, un document publicat la Roma în 1970 aminteşte de răspunsul
papei Bonifaciu IX adresat la 15 aprilie 1400 magistrului şi fraţilor din Ordinul
Ospitalier al Sfântului Ioan (Cavalerii Ioaniţi), aflaţi într-o localitate numită în adresă
Bachovia, iar în text Civitas Bachovien (A. Artimon, I. Mitrea op. cit.). Cu toate că nu
se poate fixa o dată anume momentului istoric al formării târgului Bacău, totuşi
începuturile lui trebuie plasate către sfârşitul perioadei de convieţuire a populaţiei daco-
romane cu slavii şi deci începuturile transformării aşezării în târg cu mult înainte de
prima atestare documentară internă este cât se poate de plauzibilă.
2. Grigore Grigorovici în „Bacăul din trecut şi de azi” (Tipografia Primăriei Bacău,
1933) specifica: „Pe locul unde se afla mai înainte piaţa veche, în faţa actualei drogherii
Florescu, era un câmp pustiu, un fel de hugiac, până la Bistriţa” (pag. 13). Termenul
este folosit cu înţelesul de teritoriu nepopulat, indiferent dacă este o transcriere greşită a
cuvintelor hogeag (loc de staţionare a unui hogeag; vechi detaşament militar) sau
huceag (pădure mică, tânără şi deasă, tufiş, crâng, huci).
3. Actuala Şcoală de Artă de pe strada Trotuş.
4. Secolul XIX reprezintă revirimentul demografic după mai mult de o sută de ani în
care procesul de întărire a domeniilor feudale, combinat cu frecventele calamităţi
naturale, a condus la declinul târgului în aşa măsură încât catagrafia din 1774
consemnează pentru Bacău doar 69 de case cu 345 locuitori, mai puţin decât localităţile
învecinate (Călugăra 193 case, Valea Seacă 103 case, Mărgineni 88 case ş.a.).
Recunoaşterea dreptului de proprietate celor prezenţi în târg (1823) şi punerea
terenurilor libere la dispoziţia obştei vor contribui la o creştere demografică continuă
deşi cu ritmuri inferioare altor oraşe: 1010 locuitori în 1803, 2785 locuitori în 1820,
3210 locuitori în 1829, 4000 locuitori în 1835, 6770 locuitori în anul 1845. Catagrafia
din anul 1845 surprinde Bacăul la stadiul unui târg modest ce ocupa doar locul 12 între
cele 72 de oraşe şi târguri ale Moldovei, fiind depăşit ca număr de locuitori de localităţi
mai dinamice precum Bârlad, Huşi, Roman, Fălticeni ş.a. După 1860, schimbarea
relaţiilor interregionale în favoarea unui flux dirijat spre capitala României (cu efect
rapid asupra declinului unor oraşe şi târguri defavorizate şi de trasarea căilor de
comunicaţie moderne), industrializarea mai timpurie, intensificarea plutăritului, vor
conduce la accelerarea dezvoltării Bacăului care îşi pune treptat în valoare poziţia sa
geografică în cadrul Văii Siretului, devenită principala axă structurantă a Moldovei
dintre Carpaţi şi Prut. Evoluţia numerică a populaţiei a fost continuă (9365 locuitori în
1860, 13558 locuitori în 1890, 18068 locuitori în 1899, 21344 locuitori în 1912, 34 281
locuitori1 în 1930), oraşul urcând rapid în ierarhia urbană moldovenească: la 1890
accede pe poziţia a opta, în 1912 era al şaselea oraş al Moldovei (după Iaşi, Galaţi,
Botoşani, Bârlad şi Focşani) pentru ca din anul 1930 să devină al treilea oraş, poziţie pe
care o va păstra până astăzi. Impulsionat de masivul proces de industrializare şi
favorizat prin funcţia administrativă în cadrul regiunii/judeţului, după 1950 Bacăul
devine un puternic centru polarizator pentru centrul Moldovei, păstrând până de curând
valori excepţionale ale dinamicii populaţiei: 54138 locuitori în 1956, 75503 locuitori în
1966, 127 299 locuitori în 1977, 205 029 locuitori în 1992. În acest fel va reuşi
(începând cu anul 1973) să se desprindă definitiv de celelalte oraşe mijlocii ale
Moldovei, apropiindu-se tot mai mult de cele două tradiţionale oraşe mari (Iaşi şi
Galaţi). Semnificativ este faptul că în valori absolute creşterea populaţiei între 1977 –
1992 ( aproape 80000 de persoane) o egalează pe a celorlalte două, care dispuneau de
efective duble, explicând în bună măsură astăzi o valoare foarte ridicată a densităţii
urbane (4064 loc/km2, a treia dintre cele 24 oraşe mari ale României la recensământul
din anul 2002).
5. Turetcă (pl. turetci) = parte a cizmei care îmbracă pulpa gambei de la genunchi până
la gleznă; carâmb.
6. Botfor = cizmă de mari dimensiuni, cu turetci tari şi încreţite la gleznă.
7. Roş = referitor la pământul de culoare roşiatică.
8. Stânjen = unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului
metric, care a variat, în funcţie de regiune şi dată, de la 1,96 m la 2,23 m.
9. Fânar = felinar.
10. Jocuri de cărţi.
11. Cislă = întrunire, sfat (sătesc) adunat de obicei pentru stabilirea cislei (cotă parte a
dării care era repartizată pentru fiecare membru al comunităţii.
12. Eforia = nume dat unor instituţii administrative de utilitate publică sau culturală din
trecut; consiliul de conducere al acestor instituţii; sediul acestor consilii; epitropie.
13. Dimitrie Cracti, spătar, mare proprietar al unor moşii întinse din Săuceşti. Unul din
cei cinci deputaţi ai ţinutului Bacău pentru Divanul ad-hoc. Primul prefect al Bacăului
(1864), numit de Al. I. Cuza în locul ispravnicului Costache Palade. Nou-înfiinţata
prefectură coordona activitatea a cinci plăşi ce însumau 76 de comune. După Dimitrie
Cracti, la conducerea prefecturii au urmat fie reprezentanţi ai boierimii de viţă
domnească (Dimitrie Ghica Comăneşti, Eugen Ghica Comăneşti, Scarlat Rosetti, Ercol
Rosetti), fie fruntaşi liberali (Panait Cantilli, Radu C. Porumbaru ş.a.).
14. Gheorghe Negel, boier moldovean, primul primar al Bacăului în perioada 1864-
1865; printr-o legiferare comunală a modernizat administraţia publică locală şi a iniţiat
lucrări edilitar-urbanistice.
15. Paharnic = titlu dat boierului de la curtea domnitorilor români, răspunzători de
băutura acestora.
16. Prăjină = unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu 5-7 metri; veche unitate
de măsură pentru suprafaţă, egală cu circa 180-210 m2.
17. Şarampoi = par lung şi gros, folosit pentru a face garduri, picioare de pod etc.
18. Spiţerie = farmacie.
19. Galanterie = magazin în care se vând obiecte mărunte de îmbrăcăminte (mănuşi,
cravate, fulare etc.)
20. Muscal = locuitor din regiunea Moscovei.
21. Chiabur = (ţăran) înstărit, bogat.
22. Irmilic = monedă turceasă din argint, mai rar din aur, care a circulat în prima
jumătate a secolului XIX; icosar.
23. Lunca lui Rugină, amplasată în interiorul actualului parc Gherăieşti.
24. Armendelu (Arminden) = nume popular al zilei de 1 mai; sărbătoare populară de 1
mai.
25. “Locuri de plimbare afară din municipiu, în apropiere, sunt: Parcul „Bistriţa”, de pe
teritoriul moşiei Fântânele, nu departe de satul Gherăeşti, înfiinţat în anul 1930 şi
Domniţa Maria (sat), unde Radu C. Porumbaru, fost director al fabricii de hârtie
„Letea”, a amenajat un parc la „bazarul” fabricii, vizitat de orăşeni în zilele de
sărbătoare” (G. Grigorovici, op. cit., pag 9). Actualul parc „Cancicov” va fi amenajat în
perioada interbelică, în urma memoriului înaintat de inginerul agronom al oraşului
Primăriei Bacău la data de 10 iulie 1935, cu sprijinul şi susţinerea lui Mircea Cancicov
(1884-1959), ministru secretar de stat la Finanţe în perioada 1934-1939.
26. Falce (pl. fălci) = veche unitate de măsură pentru terenul arabil echivalentă cu 1,5
ha.
27. Angarale = nume generic dat obligaţiilor impuse ţărănimii.
28. Dregător = curtean, mare boier, demnitar la curtea domnească, având atribuţii în
sfatul domnesc, în administraţie, justiţie, armată; înalt funcţionar.
29. Divan = 1. sfat domnesc, 2. judecată.
30. Anaforă = raport scris, act informativ destinat domnitorului pentru documentarea
acestuia într-o anumită problemă.
31. Jalbă = plângere, reclamaţie făcută în scris.
32. Bezmen (bezmăn) = chirie pentru o casă, prăvălie, crâşmă etc. Se plătea
proprietarului locului pe care se afla construcţia.
33. Huci = huceag, v. nota 2.
34. Rohatcă = barieră. Probabil o astfel de margine decrepită de mahala va declanşa la
început de secol XX resorturile sufleteşti ale poetului simbolist: „Iarna anului 1900.
Într-o zi geroasă, un tânăr de 19 ani „echipat cu un palton gros, purtând o căciulă de
lucru neagră” porni de la casa sa spre centrul oraşului. Apoi îşi continuă drumul pe la
„bariera Ursului” (Policlinica Veche - sau mai probabil intersecţia Tic-Tac, n.n. -), la
cimitirul oraşului din comuna „Domniţa Maria” (azi cartierul Orizont). Zarea „părea
vânătă, cenuşie...”. Tânărul se numea Vasiliu Gheorghe, iar ca poet George Bacovia.
Venise la înmormântarea unei rude. Aici, din întâmplare, privirea îi căzu pe „Cavoul
Sturzeştilor”. Înăuntru „erau nişte sicrie masive de plumb”. „Tânărul poet - povesteşte
Agatha Bacovia - a fost foarte impresionat de interiorul a cărei stranie atmosferă l-a
obsedat. Masivitatea de metal ce parcă voia să înfrunte moartea îl zguduieşte”. Atunci
aveau să se înfiripe primele versuri din poezia Plumb”. (Eugen Şendrea – Istoria poeziei
„Plumb”, în „Istorisiri ciudate”, Bacău, 2001, pag. 29)
35. În legătură directă cu evoluţia urbană şi cu creşterea numărului de locuitori, oraşul
s-a extins teritorial. Vatra veche s-a format pe un promontoriu al terasei de 10-15 m a
Bistriţei care îngustează albia majoră, în aval de podul actual. Arheologic s-a stabilit că
oraşul medieval se încadra, cu aproximaţie, între următoare limite: Policlinica Veche –
cursul vechi al Bistriţei – Colegiul Naţional „Gheorghe Vrânceanu” – Biserica „Sfântul
Ioan” – strada Războieni – Policlinica Veche. Secolul XIX înregistrează o creştere
teritorială generalizată a oraşelor Moldovei, creştere legată de bilanţul natural al
populaţiei, de apariţia unor noi funcţii urbane (industrială, feroviară) şi de desprinderea
treptată a locuinţei de locul de muncă. Recunoaşterea dreptului de proprietate celor
prezenţi în târg (1823), schimbarea regimului de utilizare al ţarinii târgului, construirea
căii ferate Focşani - Roman (1872) şi deschiderea unui nou punct de traversare a
Bistriţei (1886-1890) au contribuit la o dezvoltare rapidă a oraşului pe orizontală.
Creşterea relativă a suprafeţei oraşului a avut pentru perioada 1800-1900 un ritm maxim
de 777% (faţă de sfârşitul perioadei anterioare), net superior oraşelor de rang mai mare
(Iaşi, Galaţi, Botoşani, Piatra-Neamţ). La începutul secolului XIX fizionomia Bacăului
era foarte simplă, trama stradală având un caracter mononuclear, cu două străzi
principale (Şoseaua Domnească şi Uliţa Mare), cu o piaţă organizată pe axul rutier
central, cu direcţie nord-sud. Partea dinspre piaţa veche şi biserica Precista a fost
populată abia după 1820, când călugării mănăstirii Letea au dat aici locuri de casă cu
arendă. Treptat creşterea teritorială capătă un caracter foarte tentacular, dezvoltarea
făcându-se în lungul marilor drumuri: spre nord (în lungul drumului către Piatra-
Neamţ), spre vest, către gara nou construită şi spre sud, în direcţia fabricii Letea. Din a
doua jumătate a secolului XIX, Bacăul trece printr-un început de sistematizare,
deschizându-se noi artere (spre Târgu Ocna, Roman) şi aliniindu-se casele la stradă. La
hotarul oraşului în 1890 s-a înfiinţat Satul Nou, format din însurăţei, numit Domniţa
Maria şi ulterior Vasile Roaită (actualele cartiere Orizont şi Tic-Tac), teritoriul dintre
noul sat şi oraş fiind liber. Abia în 1936, prin semnătura primarului Constantin Zlotescu
va fi înglobat Bacăului pentru că aşa cum se preciza atunci „creează pentru viitor
perspective certe ale dezvoltării municipiului”. În prima parte a secolului XX,
intravilanul se va extinde mult spre vest pe terasele de 30-40 m şi 50-60 m de la vest de
calea ferată dar şi spre nord şi est pe terasele din lunca Bistriţei. Prin parcelare dirijată
vor apare cartierul C.F.R. (30 ha în 400 parcele) şi actualul Parc Cancicov. Extinderea
vetrei (257 ha în 1853, 342 ha în 1890, 769 ha în 1912) va conduce la înglobarea în anul
1930 a satelor vecine Gherăieşti şi Şerbăneşti. Perioada de după 1950 este cea care
oraşul se va dezvolta cel mai mult (cartiere-tip, cele două zone industriale: Mărgineni în
nord-vest şi în sud, realizarea îndesirii clădirilor şi creşterea oraşului pe verticală),
teritoriul administrativ ajungând astăzi la o suprafaţă de 4319 ha.
36. Beizadea = titlu purtat de către fii domnitorilor din Ţările Române.
37. Podul de peste Bistriţa, funcţional şi astăzi, a fost construit la 1886 din plăci masive
de fier, având o lungime de 319 m. Era prevăzut pe ambele părţi cu trotuare de lemn.
Parţial distrus de nemţi în cel de-al doilea război mondial, a suferit mai multe
consolidări, fiind întărit cu o centură de beton(1952). După inundaţiile din vara anului
2005 a intrat într-un amplu proces de refacere şi modernizare, fiind redeschis circulaţiei
rutiere la 12 septembrie 2008.
38. „Bacăul a fost sortit să sufere şi dezastrul inundaţiilor provocate de revărsarea
pâraielor Bârnat, ce trecea prin partea de nord a municipiului, a Negelului ce traversa o
parte a municipiului şi de râul Bistriţa, care trecea prin marginea municipiului. Cu mulţi
ani în urmă s-au produs inundaţii cu adevărat catastrofale, cum au fost şi acelea din anul
1930, când cartiere întregi au fost inundate.” Grigore Grigorovici (op. cit.).
39. Este şi momentul în care se înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului
Bacău (una din primele 15 din ţară), ca efect al măsurilor de modernizare luate de Al. I.
Cuza. Aceasta va coordona activitatea comerţului, a atelierelor şi societăţilor industriale
până în 1948.
40. lege prin care au fost modernizate structurile administrative locale.
41. Tehnefesuri = semne particulare, de siguranţă.
42. Pentru perioada luată în studiu oraşul Bacău a avut următorii primari (în ordine
cronologică): Gheorghe Negel (1864-1865), Constantin Murguleţ (1865-1867), Ioan
Stanciu (1868), Dr. Constantin Prodan (1869), Constantin Platon, Nicolae Morţun
(1870), Gheorghe Hociung (1870-1874), Iacovachi Constantin (1871), Gheorghe Sturza
(1874-1876), Gheorghe Hociung (1876-1883), Gheorghe Manoliu (1883-1884), Dr.
Constantin Prodan (1884-1885), Ilie Racoviţă (1885), Leon Sachelarie (1886-1887),
Constantin Tulbure (1888), Costache Radu (1889-1890), Leon Sachelarie (1890-1891),
Gheorghe Levezeanu (1891), Gheorghe Sturza (1891-1893), Gheorghe C. Răileanu
(1893-1894), Costache Radu (1894-1895), Leon Sachelarie (1896-1897), Constantin
Vlaicu (1897-1899), Gheorghe C. Răileanu (1900), Leon Sachelarie (1901-1904), N.
Krupenschi (1905), Constantin Vlaicu (1905-1906).
43. unităţi administrative elementare, comunele erau organizate în comune rurale şi
comune urbane.
44. Zaraf = cămătar, persoană care se ocupa cu schimbul banilor şi acordarea unor
împrumuturi.
45. Zurbavă = ceartă, scandal, gâlceavă.
46. Leon Sachelarie (Sakellary, Sackellary, Sachellary) personalitate politică a Bacăului
de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Boier moldovean, originar din Fălticeni
(n. 22 martie 1852). Studii la Iaşi, Berlin şi Bruxelles unde obţine în 1873 titlu de
doctor în drept. Întors în ţară este numit pe rând procuror la Iaşi, Covurlui şi Bacău; în
martie 1874, la nici 23 de ani, este numit preşedinte al tribunalului Bacău. Îndelungată
carieră de avocat. Membru marcant al partidului liberal condus de Ion Brătianu. Primar
al Bacăului de şase ori (1886-1887, 1890-1891, 1896-1897, 1901-1904, 1907-1910,
1922-1926), de trei ori deputat şi de şase ori senator de Bacău. Prefect în perioada1897-
1899. De numele său se leagă importante lucrări edilitar-urbanistice în oraşul Bacău.
Grigore Grigorovici îi rezervă un loc distinct în monografia sa: „Bacăul aşa cum se
prezintă astăzi, este creaţia lui Leon Sackelary şi tot ce-i poate da un aspect mai
occidental şi civilizat, de la dânsul porneşte şi sub primariatul lui s-au realizat cele mai
importante lucrări edilitare: lumină electrică, apă, canalizare etc. Leon Sachellary a fost
figura cea mai proeminentă a Bacăului, înzestrat cu nobleţe de caracter, inteligenţă
superioară, talent, energie rară şi cinste fără prihană” (Grigorovici, op. cit., pag 192)
47. Prima menţiune a „Uliţei armeneşti” apare într-o schiţă a arhitectului Mihail
Chimescu la data de 28 martie 1867. Redenumită în cinstea primului domnitor
moldovean pământean strada Ioniţă Sandu Sturdza, va deveni odată cu ridicarea
primelor construcţii (în jurul anului 1920), electrificarea (1925) şi pavarea cu piatră de
granit, una din străzile de elită ale Bacăului prin stabilirea multor personalităţi ale
Bacăului interbelic. Începând cu 1954 când arhitectul Vasile Drăgulescu va construi
primul bloc în tipicul stil sovietic (la intersecţia cu str. Războieni), această importantă
arteră de legătură dintre centrul oraşului şi partea sa vestică îşi va pierde treptat
farmecul şi personalitatea arhitectonică, astăzi păstrând puţine clădiri de epocă, incluse
în patimoniul oraşului.
48. Frecventele hazarduri naturale şi antropogene (incendiile din 1853, 1890, 1926,
inundaţiile din 1930, mişcările seismice din 1940 şi 1977 ş.a.) precum şi lucrările de
„sistematizare” urbană din deceniile de comunism au şters de pe harta oraşului multe
din clădirile vechi, de importanţă istorică şi arhitecturală (din mult prea lunga listă
exemplificăm doar cu Palatul Ateneului Cultural, ars în incendiul din 1959, Biserica
Armeană, construită între 1848-1858 prin subscripţia enoriaşilor şi contribuţia cu 200
de galbeni a domnitorului Mihail Sturza, dărâmată fără nici o justificare în anul 1977,
Muzeul de Ştiinţele Naturii). Au rămas puţine mărturii arhitectonice ridicate anterior
secolului XX, concentrate spaţial în partea central-vestică a oraşului (străzile George
Bacovia, Oituz, Vasile Alecsandri, Ioniţă Sandu Sturza, aflate în patrimoniul
municipiului). Dintre acestea, considerate obiective de patrimoniu cultural naţional
sunt: fundaţia vechii biserici şi necropola, sec. XV-XVI (Bulevardul Unirii nr. 2-4, la
nord de biserica Sfântul Nicolae), ansamblul medieval „Precista”, fundaţiile Curţii
domneşti şi turnul locuinţă din timpul lui Ştefan cel Mare, sec. XV-XVI (str. 9 Mai nr.
58), Casa general Cantili, 1850 (str. George Bacovia nr. 52), Colegiul Naţional
„Ferdinand I”, 1891 (str. George Bacovia nr.45), Casa Poltzer, sec. XIX (str. Cuza
Vodă nr. 6), locuinţa „Rafailă”, 1850 (str. Cuza Vodă nr. 14 bis), Prefectura şi Consiliul
Judeţean, 1886-1889, arh. Filip Xenopol (str. Mărăşeşti nr.2), Şcoala „Al. I. Cuza”,
1859 (str. Oituz nr. 14), biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, 1842-1845 (str.
Oituz nr. 40, singura ctitorie boierească din oraş), Vivariul, 1870 (str. Popa Şapcă nr.3),
fosta primărie - actuala bibliotecă judeţeană, 1770 (str. Ioniţă Sandu Sturdza nr.1), Casa
George Bacovia, sfărşitul sec. XIX (str. George Bacovia nr. 13), Casa Nicu Enea,
sfărşitul sec. XIX (str. Nicu Enea nr. 31), Casa Vasile Alecsandri, sfărşitul sec. XIX
(str. George Apostu nr. 3), Casa D. D. Pătrăşcanu, 1850 (str. Păcii nr.9). Neincluse în
această listă dar ctitorite în aceeaşi perioadă sunt şi bisericile „Sf. Ioan” (1802-1812),
Catolică (1841), „Sf. Nicolae” (1848), „Buna Vestire” (1879-1882). Din acelaşi secol se
păstrează şi clădirea sucursalei B.N.R (1894).
49. lege prin care s-au stabilit preţurile maximale la produsele agricole.
50. Catagrafie = recensământ. Păstrate fragmentar, uneori cu o fiabilitate redusă şi în
mare parte nepublicate, catagrafiile (sau conscripţiile din Bucovina), anterioare Unirii
de la 1859, reprezintă principalele surse de informaţii asupra stării populaţiei Moldovei
în epocă: catagrafia din 1774, Condica Liuzilor (1803), catagrafiile din 1820, 1832,
1845, urmate apoi în perioada modernă şi contemporană de recensămintele din anii:
1860, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002.
51. recensământul din anul 1899 avea să certifice un număr de 16369 persoane sau mai
corect 18068 locuitori, în ultimul caz având la bază limitele actuale ale teritoriului
administrativ.
52. este vorba de Palatul Ateneului, ridicat sub conducerea arhitectului Gh. Sterian, care
va deveni pentru câteva decenii un adevărat loc atribut al culturii băcăuane dar şi punct
de referinţă al fizionomiei urbane, numit de Petre Budu în revista sa „În ore libere”
(1904) un drăguţ giuvaer arhitectonic ridicat în cinstea zeiţei Thalia dar şi a zeului
Vulcan, ca sediu al pompierilor. Aici trupa lui Alex Leonescu va juca în 1904 „O
noapte furtunoasă” iar în 1916 George Enescu va susţine două concerte. Clădirea va fi
mistuită de flăcările incendiului în 1959.
53. Ghibăcii = dibăcii.
54. Zecime a treia = treizeci la sută.
55. Reglemente = regulamente.
56. Edicuri = corect edicul (pl. edicule), construcţie mică şi uşoară ridicată într-un loc
public.
57. Poloboc = butoi.
58. Bez = (adv., prep.) afară de…, lăsând la o parte…
59. Bruftuială = bătaie dată cuiva, faptul de a bruftui.
60. A cihăi = a stărui foarte mult pe lângă cineva să facă ceva, a plictisi pe cineva cu
stăruinţe.
61. Pojarnic = pompier.
62. Vadră = 1) veche unitate de măsură a capacităţii, folosită pentru lichide, echivalentă
cu cca 10 ocale (astăzi 12,5 litri); 2) vas din lemn sau din metal cu care se scoate apa
din fântână, în care se păstrează sau se transportă diferite lichide.
63. Bălălău = om moale, prost, neghiob.
64. Înturna = 1) a (se) întoarce; 2) a (se) învârti, a (se) suci.
65. Saca = butoi aşezat pe un cadru cu două sau patru roţi, cu care se transporta apa de
la fântână sau de la râu.
66. Eugen Şendrea (2001) în „Istorisiri ciudate” (Editura Vicovia, Bacău) ne oferă un
episod mai puţin cunoscut al revoluţiei de la 1848: momentul prin care hatmanul Alecu
Aslan şi spătarul Dimitrie Cracte, alături de alţi revoluţionari (între care şi Zaharachi
Moldovanu), instituiesc la Bacău o „cârmuire de obşte”, în fond o formă de …
republică!.Textul declaraţiei este concludent: „Bărbaţi băcăuani, treziţi-vă, aveţi milă de
voi, de averile voastre şi de viitorimea voastră. Noi, băcăuanii cerem siguranţa
persoanei, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, eliberarea deţinuţilor politici, reformă şcolară
pe temelie largă naţională. Cerem alegerea unui domn patriot şi de aceea luaţi pildă de
la neamurile luminate ce îşi rostesc cugetarea în slobozenie fără a se teme de
despotismul lui vodă. Armata moldoveană este a voastră, pentru voi, iar ofiţerii sunt
luminaţi şi buni patrioţi. Toţi aşteaptă baterea ceasului şi a unui clopot de unire spre
îndreptare. De aceea, noi, bărbaţi luminaţi ai Bacăului, pentru fericirea norodului,
declarăm Republica Bacău. Trăiască Republica Bacău!”. Existenţă efemeră, republica
va fi rapid desfiinţată de armata domnitorului Mihail Sturza, iar revoluţionarii, care se
bazau pe prezumtivul ajutor al tăietorilor de sare de la Târgu Ocna, vor fi arestaţi.
67. Dorobanţ = oştean în gărzile de jandarmi sau poliţie.
68. Gheorghe Lecca (1831-1895), studii militare în Franţa, director al şcolii militare din
Iaşi. Prefect de Bacău (1866-1867). Deputat, senator şi apoi până la sfârşitul vieţii
ministru de finanţe (1882-1895).
69. Ştraf = amendă, sumă plătită pentru o contravenţie.
70. Hultui = a altoi, a bate, a lovi pe cineva; aici cu sensul de a însănătoşi pe cineva.
71. Geambaş = negustor de cai.
72. Lanţetă = instrument chirurgical format dintr-o lamă cu două tăişuri foarte ascuţite,
care foloseşte la vaccinări, incizii etc.
73. Ftizie = tuberculoză pulmonară, oftică (var. oftigă).
74. Drogherie = magazin în care se vând articole de parfumerie şi de toaletă, precum şi
unele preparate farmaceutice.
75. Faiviş Klain (Feiwiş Klein), comerciant evreu, cel mai mare angrosist de fierărie din
Moldova, furnizând şine de cale ferată pentru „Societatea română a drumului de fier”.
Firma sa, cea mai veche din Bacău, a fost înfiinţată înaintea anului 1865. Filantrop.
76. Epitrop = administrator al unui bun, în special al averii unei biserici.
77. Constantin Platon (1812-1892), profesor, absolvent al Academiei Mihăilene din
Iaşi. Întemeietorul şcolii nr. 1 de băieţi din Bacău şi a 170 şcoli rurale în judeţele Bacău,
Vaslui şi Roman. Autorul unui Manual de gramatică românească (1845, reeditat în
1851). Ca gazetar colaborează la importante gazete din Bacău, Iaşi şi Ardeal: Gazeta de
Bacău (1871-1872), Bacăul (1877), Renaşterea Bacăului (1877), Mica revistă (1886),
Buciumul român ş.a. A ţinut o strânsă corespondenţă cu Gh. Bariţiu la 1848 şi 1859.
Intelectual de înaltă ţinută, a participat la toate acţiunile ce se hotărau în ţinutul Bacău
în calitate de profesor, membru în consiliile comunale şi judeţene, gazetar, primar al
Bacăului (1870), deputat. Ca recunoaştere a activităţii sale, a fost distins cu medalia
Bene-Merenti (1878) şi cu Coroana României (1889), primind din partea Eforiei
Învăţătoreşti titlul de sluger (boier).
78. Serdar = 1) titlu de boierie (boier de rang mijlociu); marele serdar era membru al
divanului; 2) comandant de oaste, mai ales de cavalerie.
79. având şi sprijinul filantropului Feiwiş Klein care donează spitalului o sumă
însemnată, construcţia noului local medical a început în anul 1906, în 1926 înălţându-se
cu un nivel.
80. Dintre toate funcţiile care s-au succedat de-a lungul timpului (vamă, reşedinţă
domnească, reşedinţă de ţinut etc), funcţia comercială, de loc central, a fost un element
constant, care a impulsionat dezvoltarea târgului şi mai târziu a oraşului. Vocaţia
comecială a Bacăului, pusă în valoare de poziţia geografică, era deja evidentă în secolul
XIX: datele catagrafiei din 1845 înscriu în dreptul Bacăului 490 de negustori şi calfe,
adică 36,11 din populaţia recenzată. Este cea mai mare pondere dintre oraşele
moldovene, doar câteva târguri (Tg. Lespezi, Tg. Podu Iloaiei, Tg. Odobeşti ş.a.),
apărute exclusiv datorită schimburilor comerciale, depăşind valoarea mai-sus amintită.
La 1900 numărul comercianţior depăşea cifra de 1200.
81. Bacal = negustor care vindea cu amănuntul diverse mărfuri alimentare.
82. Anteriu = haină lungă purtată de preoţii ortodocşi, boieri, lăutari.
83. Giubea = haină lungă şi largă din postav, adesea căptuşită cu blană, purtată în trecut
în special de boieri.
84. Taclit = bandă de ţesătură decorativă cu care se legau boierii la cap sau pe talie,
după moda turcească.
85. Hiritismosul = de la hiritiseală, felicitare adresată cuiva, prin extensiune, petrecere
la care se aduc cuiva felicitări.
86. Poporan = 1) popular, 2) enoriaş.
87. Uncrop = băutură alcoolică fierbinte care se serveşte la ospăţul de la casa mirelui a
doua zi după cununie; ospăţul şi datinile obişnuite în această zi.
88. Cu toptanul = în cantitate mare, angro.
89. Oca = veche unitate de măsură pentru capacităţi şi greutăţi, egală cu cca 1,250 l sau
1,250 kg.
90. Sorocovăţ = unitate monetară măruntă, din argint, a cărei valoare a variat în
decursul timpului.
91. Nisfia (pl. nisfiele) = monedă turcească din aur sau din argint, care a circulat şi în
ţările române.
92. Cot = veche unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 0,637 metri.
93. Coropcar = mic negustor ambulant cu amănuntul.
94. Mofluz = om sărac, falit.
95. Brăcuit = răvăşit, deteriorat.
96. Bragagiu = persoană care prepară sau vinde bragă.
97. Stoler = tâmplar, dulgher.
98. Leah = polonez.
99. Dacă la 1832 întreaga „industrie” băcăuană era formată din 8 fierării, 10 ateliere de
pielărie, o velniţă, un atelier de lumânări şi unul de confecţionat pălării, abia după 1870
putem vorbi de organizarea unor unităţi industriale deosebite de vechile ateliere-fabrică
la care lucrau între doi şi cinci meşteşugari şi calfe. Camera de Comerţ şi Industrie
Bacău, înfiinţată ca efect al legii din 1864 va avea un rol important în susţinerea şi
dezvoltarea economiei locale. După 1918 se poate vorbi de o adevărată „explozie
industrială”, prin organizarea pe baze moderne a unor unităţi ale industriei textile
(fabrica „Izvoranu”), pielăriei şi încălţămintei, cherestelei („Kendler”, „Lemncom”,
„Bicazul”), morăritului („Calmanovici”, „Cristea”) şi prin extinderea fabricilor cu
tradiţie („Filderman”, „Singer” ş.a.).
100. Fabrica „Letea” a fost creată la 17 ianuarie 1881 prin legea de înfiinţare a „Primei
societăţi pentru fabricarea hârtiei” din România, în fruntea căreia a fost numit
Constantin Porumbaru. Au existat două variante de amplasamente: pe Valea Iepei, unde
era şi o mare cădere de apă, respectiv comuna Letea Nouă, pe malul Bistriţei, la 3 km
de Bacău, având şi avantajul situării într-o zonă intens împădurită. Piatra de temelie a
fost pusă la 12 iulie 1882 sub conducerea inginerului Radu Porumbaru, fabrica intrând
în funcţiune la întreaga capacitate la data de 21 mai 1885, având 38 salariaţi. În
dezvoltare rapidă, va ajunge la 1900 să producă 2590 tone de hârtie, numărul
muncitorilor crescând la 251.
101. Fabrica de spirt Mărgineni a fost înfiinţată în anul 1892 sub numele „Jaques
Brunner şi Iosif Homerle & comp”.
102. Casap = măcelar.
103. Haham = 1) măcelar evreu care se ocupă cu sacrificarea rituală a vitelor şi a
păsărilor conform preceptelor religiei mozaice.
104. Cuşer = (despre mâncare şi băutură) pregătit după ritualul religiei mozaice; la
figurat: foarte bun, excelent.
105. Boltaş = proprietar al unei prăvălii.
106. Tarhaturi = mărunţişuri.
107. Radu C. Porumbaru (1856-1913), studii universitare la Paris unde obţine diploma
de inginer de mine. Împreună cu tatăl său (Constantin Porumbaru) a condus şi organizat
lucrările de ridicare a fabricii Letea, unde devine şi primul director. Deputat, senator.
Prefect al Bacăului în anul 1907. Înmormântat în incinta fabricii Letea. Personalitatea sa
îl impresionează pe însuşi Nicolae Iorga care îl caracteriza ca „un om şi jumătate” cum
„rareori am văzut pe cineva mai bucuros de a crea, de a organiza şi de a cârmui” ( în
Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, 1935).
108. Ocupaţia rusească a Ţărilor Române din 1806-1812, care a favorizat pătunderea
unui mare număr de evrei, sosiţi îndeosebi ca furnizori ai armatei, dezvoltarea
activităţilor specifice în contextul unei deschideri tot mai mari spre exterior ca urmare a
tratatului de la Adrianopole (1829), câştigarea unor drepturi politice şi civile (1878,
tratatul de la Berlin) şi nu în ultimul rând (cum bine remarca şi Costache Radu)
dezvoltarea meşteşugurilor proprii în corelaţie directă cu existenţa unor breşe în ceea ce
priveşte numărul şi calitatea meseriaşilor români, toţi aceşti factori au condus la o
dezvoltare rapidă a comunităţilor evreieşti, cu precădere în mediul urban, datele
statistice arătând clar preluarea gradată a comerţului în întreaga Moldovă către finele
secolului XIX. Astfel la 1 decembrie 1889, 85,6 din firmele existente în oraşul Bacău
erau evreieşti (79 firme româneşti faţă de 563 societăţi cu capital evreiesc), cf. Radu
Rosseti (1904), Romania and the Jews, citat de S. Costachie (2000), Originea, vechimea
şi etapele stabilirii evreilor pe teritoriul României, rev. Terra. Doar cinci oraşe
moldovene depăşeau acest procent: Fălticeni (94,8), Botoşani (92), Dorohoi (91),
Vaslui (89) şi Roman (86). Dacă la catagrafia din 1845 ponderea evreilor din totalul
populaţiei băcăuane recenzate era de 32, dinamismul economic al oraşului combinat
cu un constant excedent demografic (bilanţul natural la 1889-1900 înregistra valori de
9,4 pentru populaţia evreiască, în opoziţie cu deficitul de 3,2 pentru români)
fac ca la sfârşitul secolului populaţia evreiască să atingă ponderi maxime: 48,2 (7902
evrei faţă de doar 4000 la 1860, cf. I. Muntele (1998), Populaţia Moldovei în ultimele
două secole, Ed. Corson, Iaşi.), fenomen specific întregii Moldove. La 1933 G.
Grigorovici menţiona în monografia sa: „comunitatea israelită are o existenţă de mai
bine de 100 de ani (…). Se întreţine din gabelă (taxă pentru tăierea vitelor şi păsărilor)
şi din donaţiuni. Ea îngrijeşte de spitalul israelit, o şcoală primară de băieţi şi una de
fete şi face o mare operă de asistenţă socială”, arătând şi existenţa unui număr de 24
sinagogi, din care şase erau de dimensiuni mai mari. Legat de importanţa acestei
comunităţi la scara întregii provincii istorice, I. Muntele (op. cit., pag. 80) specifică: „se
observă o oarecare corelaţie între evoluţia fenomenului urban şi cea a comunităţii
evreieşti din oraşele moldovene. Rolul lor economic este adesea ocultat de suspiciuni şi
prejudecăţi deşi alături de alte mici comunităţi alogene au avut un rol esenţial în
europenizarea vieţii social-economice iar importanţa lor în constituirea unui model
moldovenesc de viaţă urbană trebuie să fi fost esenţial”.
109. astăzi clădirea primei şcoli băcăuane a rămas doar o amintire, fiind demolată
abuziv la începutul acestui deceniu de lângă sediul teatrului de animaţie.
110. actualul Colegiu Naţional „Ferdinand”.
111. Constantin Istrati (n.1850, Roman), renumit profesor, doctor în medicină (1877).
Din 1877 profesor de chimie medicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1899). Înfiinţează la Bacău o şcoală de
meserii.
112. Această şcoală de arte şi meserii înfiinţată la 1 octombrie 1899 se va transforma la
1 septembrie 1936 în liceu industrial de băieţi care va funţiona până în 1950.
113. Belfer = cadru didactic din şcolile religioase evreieşti.
114. Contingent = totalitatea persoanelor născute în acelaşi an.
115. Haraba = căruţă de mari dimensiuni destinată transportului de marfă (în special
cereale).
116. Multă vreme s-a crezut că ziditorul bisericii Precista este Alexandru cel Bun, al
cărui chip apărea zugrăvit în interior. Abia la 1882, prin descifrarea inscripţiei slavone
s-a stabilit că adevăratul ctitor este Alexandru, fiul şi coregentul la domnie al lui Ştefan
cel Mare, care a ridicat-o în anii 1490-1491. Lucrările întreprinse în 1854 (prin
adăugarea unui pridvor şi a unei turle deasupra pronaosului) au denaturat forma iniţială
a bisericii, care revine la arhitectura originală prin grija Comisiei Monumentelor
Istorice, sub restaurarea arhitectului George Sterian (1924-1933). Declarată la 1 iulie
1907 monument istoric medieval de importanţă naţională. Pentru celelalte biserici vechi
ale oraşului, data întemeierii lor nu diferă substanţial faţă de informaţiile oferite de
autor: „Buna Vestire” a fost ridicată între 1879-1882 pe locul bisericuţei zidite la 1820,
„Sfântul Nicolae” la 1848 (1850 după Grigorovici, op.cit.), „Sfântul Ioan” între 1802-
1812, „Sfinţii Împăraţi” între 1802-1812 (1803-1813 după Grigorovici, op.cit), biserica
catolică în 1841 iar cea armeană între 1848-1858 (ultima a fost dărâmată de buldozerele
„sistematizării” comuniste în 1977).
117. Căminar = rang boieresc în seama căruia revenea perceperea unor dări (la început
numai pe vânzarea cerii).
118. Ţinţirim = cimitir.
119. Ca urmare a extinderii teritoriale a oraşului, satul Domniţa Maria va fi înglobat
intravilanului la începutul secolului XX, pe vatra lui situându-se astăzi cartierul Orizont.
120. Peciu = adeverinţă, act oficial, dovadă, aprobare.
121. Marin Cosmescu (1998) în articolul „150 de ani de mişcare teatrală” are ca punct
de referinţă lucrarea lui Teodor Burada cu a sa “Istorie a Teatrului din Moldova” (Iaşi,
1915) în care se devansează momentul cristalizării mişcării teatrale cu doi ani: „La anul
1850, tot clucerul Alecu Vilner, iniţiatorul înfiinţării Teatrului de diletanţi din Bacău,
împreună cu Dumitrache Frunză şi Iancu Gheorghiu Budu, iubitori de cultură şi de
dorinţă de a vedea şi la noi în oraş un teatru întemeiat pe nişte baze solide, înjghebară o
trupă de diletanţi şi jucară mai multe piese care produceau plăcere de nedescris
publicului doritor de a vedea asemenea reprezentaţii.” Spectacolele aveau loc „în casele
cucoanei Maria Mavromati, născută Sion, prefăcute anume în teatru, având două
rânduri de loji, staluri şi galerie.” Din 1857 acest teatru va avea la conducere pe Gh.
Hociung, D. Talianu şi Gh. Levezeanu care jucau şi ca actori. Funcţionarii de la tribunal
formau corul acompaniat de orchestra compusă din 12 instrumentişti. Unele monografii
băcăuane iau ca reper data de 20 ianuarie 1848 când într-o casă particulară ar fi avut loc
prima reprezentaţie teatrală, în interpretarea unor tineri localnici aflaţi sub conducerea
aceluiaşi A. Vilner.
122. Iancu Gheorghiu Budu, zis Băcăuanu (1830-1885), personalitate proeminentă a
intelectualităţii băcăuane. Procuror la Roman, judecător asesor la Bacău, arhitect,
inginer, fabulist. Conducător de gazete (Femeia, Muncitorul, Provincialul) în care
susţine fervent ideile unioniste. Numeroase scrieri literare, juridice şi politice, demnă de
amintit fiind lucrarea Ceva despre Divanul Ad-hoc al Moldovei şi chestiunea ţăranilor
(1857).
123. Isprăvnicie = instituţie însărcinată cu cârmuirea unui ţinut. Reforma administrativă
din timpul lui Al. I. Cuza a pus capăt autorităţii comunale care, după obiceiul
pământului, de-a lungul timpului a funcţionat sub diferite denumiri: şoltuzi, epitropi,
pârcălabi, ştareşti. După 1859 primarii îi vor înlocui pe pârcălabi iar prefecţii pe
ispravnici, modificându-se nu doar titulatura ci şi atribuţiile acestora. La alegerea sau
numirea lor primau criteriile politice dar şi meritele personale şi cetăţeneşti.
124. Câteva cuplete din această piesă sunt sugestive: „Să trăiască! Să trăiască!/Băile de
la Slănic!/Pe toţi să ne-nveselească,/Să nu suferim nimic!/La Slănic şi lângă
munte,/Veselia s-o cântăm!/Viaţa-i dulce. Nevoi multe/Noi aici să le lăsăm/. Lăsaţi
băile străine,/Că nimic nu folosesc;/Vă iau bani făr`de ruşine/Ş-apoi vă dispreţuiesc.Din
oraşe depărtate/Iată vin, alerg zburând;/Unii pentru sănătate,/Alţii la plăceri gustând!/ În
Slănic se mai adună/Advocaţi ce flecăresc,/Ş-a lor vrâstă cam bătrână/Tot prin ape o
sporesc!/Aici sunt jurişti de vază,/Magistraţi hojma umblând,/Că-n şedinţe
dormitează,/Dar aici îi vezi …cinstind!”
125. Clădirea hotelului „Nicolae Drăgoianu” era construită pe locul actualului sediu
Banc Post din Piaţa Alexandru cel Bun.
126. Boston = 1) vals cu mişcări lente; 2) numele unui joc de cărţi.
127. Potcap = acoperământ al capului, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de preoţii
şi călugării ortodocşi.
128. Amploiat = mic funcţionar public.
129. Sconta = operaţie de credit care constă în cumpărarea efectelor de comerţ de către
bănci, cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobânzii şi a unui comision.
130. Capul-Chihaia (corect: capuchehaia) = reprezentant sau agent diplomatic al
domnitorului la Poarta otomană.
131. Costache Rosetti-Tescanu (1814-1879), boier iluminist, cărturar, deputat în
Divanul Ad-hoc.
132. Reminiscenţe ale secolului fanariot. Urmând modelul otoman, boierimea alcătuia
Divanul cel mare şi instituţia „celor cinci de sus”, protipendada, în care intrau cinci
înalţi dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul şi aga. Din cele patru clase
ale boierilor, pe ultima treaptă se situau mazilii, descendenţi fără dregătorii ai boierimii
mici din mediul rural.
133. Biv vel = formulă slavonă care apare înaintea funcţiei, cu sensul de fost mare ( ex:
biv vel logofăt)
134. Caimacam = locţiitor al domnului.
135. Işlic = căciulă de blană scumpă sau de postav, de dimensiuni mari, purtată de
domni şi boieri în perioada fanariotă.
136. Egumen = stareţ al unei mănăstiri.
137. Sofragiu = chelner.
138. Agă = titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă.
139. Hatman = mare dregător care era însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri.
140. Rădvan = trăsură mare, închisă şi trasă de mai mulţi cai.
141. Sameş = 1) funţionar administrativ ce îndeplinea funcţia de contabil, casier şi
strângător de biruri în judeţ; 2) funţie de conducere la o prefectură.
142. Judeţ = judecător.
143. Mazil = persoană însărcinată cu strângerea birurilor; vătăşel în slujba boierilor,
plătit din banii birului (v. şi nota 132).
144. Sinet (pl. sineturi) = 1) act, document; 2) chitanţă, poliţă.
145. Zapis = act scris, document.
146. Ruşfet = obligaţie suplimentară în zile de muncă sau în natură, pe care ţăranii erau
obligaţi s-o presteze boierilor.
147. A umbla lela = a hoinări, a vagabonda.
148. Cinovnic = funcţionar de stat (de rang inferior).
149. Asesor = reprezentant al poporului la procese; ajutorul judecătorului.
150. Baronul francez Talleyrand-Perigord soseşte la Bacău ca emisar al Congresului de
la Paris (1856) în septembrie 1857.
151. Surtuc = haină scurtă bărbătească, din postav.
152. Tricher = sfeşnic cu trei lumânări.
153. Divan ad-hoc = fiecare din cele două adunări consultative speciale care s-au
întrunit în 1857 (la Iaşi şi Bucureşti) şi au cerut unirea ţărilor române.
154. Bonjurist = denumire peiorativă dată de boierii vârstnici, ironic, tinerilor întorşi de
la studii din Occident, îndeosebi din Franţa, purtători ai unor idei inovatoare, de
modernizare a societăţii.
155. Locotenenţa domnească = organ politico-administrativ care ţinea locul
domnitorului şi exercita atribuţiile sale.
156. Postelnic = titlu onorific dat boierilor care aveau unele atribuţii consultative.
157. Comis = mare dregător în Ţările Române, care răspundea de îngrijirea grajdurilor
domneşti.
158. Medelnicer = dregător domnesc la Curte, care turna domnului apă pentru spălatul
mâinilor, punea sarea şi servea masa.
159. Speze = cheltuieli pe care le suportă cineva pentru o deplasare, pentru anumite
servicii etc.
160. Alecu Aslan, boier de viţă domnească (din ramura domnitorului Gheorghe Ştefan)
care prin ideile sale progresiste va reuşi să adune sub acoperişul conacului său (astăzi
clubul elevilor) marile personalităţi ale vremii: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C.
Negri ş.a.
161. Carâtă = caretă (trăsură închisă, cu patru roţi).
162. Plasă = diviziune administrativă care alături de unitatea supraordonată (judeţul) a
luat fiinţă în urma reformei administrative a domnitorului Cuza (legea din 10 martie
1864), înlocuind vechile ţinuturi şi ocoale organizate încă din timpul domniei lui
Constantin Mavrocordat (1741-1743). La 1864 judeţul Bacău era format din plăşile:
Bistriţa de Sus, Bistriţa de Jos, Tazlăul de Sus, Tazlăul de Jos şi Trotuş, totalizând un
număr de 76 comune. Legea pentru organizarea unităţilor administrative din anul 1892
stabilea pentru judeţul Bacău 8 plăşi, două oraşe (Bacău şi Târgu Ocna), 88 comune şi
405 localităţi. Această împărţire administrativă va dura până în 1950, când, după
modelul sovietic se înfiinţează regiunile şi raioanele.
163. Tabac = tăbăcar.
164. A lua un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală.
165. Evocând aceast moment, istoricului Eugen Şendrea (op.cit., pag. 65) încheia, nu
lipsit de umor: „…marş care se cânta la Grădina publică din Bacău şi care se pare că s-a
bucurat de mare succes. Este singurul marş din lume dedicat unui amărât de hambar”.
166. Construirea căii ferate Adjud-Roman a fost începută de către societatea germană
Strousberg şi finalizată de către Societatea Română a Drumului de Fier, cu capital
străin. A fost dată în exploatare la 1 septembrie 1872, data de naştere a gării Bacău.
Pentru transportul materialului lemnos din bazinul Bistriţei se va construi după 13 ani
linia îngustă Bacău-Piatra Neamţ (intrată în exploatare la 15 februarie 1885),
transformată în linie cu ecartament normal în 1892. Devenit nod de cale ferată, Bacău
va fi deja tranzitat la 1900 de trei trenuri perechi accelerate şi o pereche de trenuri de
persoane, traficul crescând rapid la început de secol XX ca urmare a dezvoltării
industriei. G. Grigorovici (op.cit., pag. 131) nota la 1930: „gara Bacău deserveşte cea
mai importantă linie de cale ferată Bucureşti-Cernăuţi, cu un mare număr de trenuri
personale şi de marfă. În această gară se încarcă şi se descarcă zilnic mari cantităţi de
mărfuri, astfel că atât liniile de garaj şi manevră, cât şi magaziile respective, nu mai
corespund nevoilor actuale. Personalul de tracţiune al gării Bacău este de 150 oameni şi
cel de mişcare de 400 oameni.”
167. A concede = a îngădui; a ceda un drept, un privilegiu.
168. Cupeu (rar cupea) = trăsură de lux, în care vizitiul stă în exterior.
169. Dimitrie Rosetti-Tescanu (1853-1897), fiul boierului unionist Costache Rosetti-
Tescanu; deputat şi prefect de Bacău.
170. Legea electorală împărţea corpul electoral în două categorii, alegători primari şi
direcţi, mărind în acelaşi timp numărul alegătorilor. Alegătorii primari votau prin
delegaţi, 1 la 100, şi erau plătitori de impozite în valoare de 48 de lei la sate şi 80-100
de lei la oraşe. Alegătorii direcţi erau cei care plăteau un impozit de 4 galbeni,
pensionarii statului şi intelectualii.
171. Obijduit = asuprit, exploatat, nedreptăţit.
172. Caftan = manta orientală, albă, lungă şi largă, împodobită cu fire de aur sau de
mătase, pe care o purtau domnitorii şi boierii români.
173. Bindisi = a-i păsa, a se sinchisi de ceva.
174. Cartirui = a stabili locuinţele trupei şi ofiţerilor dintr-o unitate militară într-o
localitate.
175. Mintean = scurteică ţărănească înflorată; tunică.
176. Grigore Cantili, personalitate militară în războiul de independenţă. Numit
comandantul Brigăzii 1 din Divizia IV, pe 30 august 1877 în bătălia de la Plevna
pătrunde în reduta „Griviţa 1”, cucerind ca trofee trei tunuri şi un drapel otoman. Pentru
faptele sale de arme a fost decorat cu medalii şi ordine militare. Moare în anul 1909,
fiind înmormântat la Cimitirul Central „Eternitatea” din Bacău.
177. Aferim = (turcism) foarte bine, bravo!
178. Ingerinţă = amestec ilegal, intervenţie ostilă în treburile unei persoane sau în viaţa
unui stat.
179. A-şi găsi Bacăul = majoritatea istoricilor sunt de acord că această expresie îşi are
originea în calitatea care a avut-o Bacăul medieval: important punct de vamă pe drumul
mărfurilor ce veneau dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră, centru defensiv la
graniţa de sud a Moldovei (abia în jurul anului 1475 ţinuturile Putnei trec în stăpânirea
Moldovei). Un hrisov din timpul domniei lui Ştefan al II-lea (1435) şi un altul de la
Ştefan cel Mare (1460) arată că în Bacău exista o autoritate judiciară, compusă din
judecători, având la dispoziţia lor globnici şi slugi pentru efectuarea operaţiunilor
vamale (luarea unei cote-parte din produse, iar mai târziu o sumă de bani). Exigenţa cu
care această autoritate împlinea din porunca domnească apriga vămuială ar fi generat
această locuţiune proverbială. Total fantezistă este presupunerea existenţei unui gâde
ungur, Bako, de unde ar veni şi numele oraşului. Grigore Tăbăcaru (1930) întărea: „…
expresia şi-a găsit Bacăul nu înseamnă că cineva şi-a găsit moartea sau a fost spânzurat,
(…) ci înseamnă că cineva şi-a găsit omul care să-l pună la loc şi să-l înveţe minte”.
180. Zurbagiu = scandalagiu; răzvrătit, rebel.

Post-scriptum

Amintiri despre un viitor Bacău

Iniţial, mi-aş fi dorit să închei cartea d-lui Costache Radu cu o disertaţie despre
patrimoniu, dar ar fi fost un demers caduc prin spaţiul insuficient şi prin suma
statisticilor şi termenilor reci...E vorba, totuşi, despre oraşul meu natal,...şi recunosc că
nu pot fi decât subiectivă (acelaşi sentiment pe care îl purtam în cârcă întocmindu-ne un
CV pentru o angajare în proiecte mari).
Frânturi dintr-o copilarie din ce în ce mai îndepărtată îmi revin în flash-back-uri
dureroase pe retină...Un târg prăfuit, cu huruit de roţi de căruţă, cu halele mari de carne
din piaţă, în care neobositele muşte făceau grotescul să fie normalitate....sau malurile
Bistriţei care găzduiau hramurile, bâlciurile balcanice, la care mergeam să mai umplem
o duminică de toamnă cu miros de fructe şi ciubucuri turceşti şi să vedem ce au mai
adus cu ei ruşii la târg, printre negustorii evrei care vindeau te miri ce colorat şi pestriţ...
Şi nu ştiu cum se face că, multă vreme s-a construit ...iar macaralele comuniste făceau
case peste case, blocuri în care să se înghesuie toţi tovarăşii din clasa muncitoare
„mândră ca o floare”...şi a început exodul de la ţară la oraşul care se tot năştea greu
dintr-o matcă nedefinită..., până a ajuns la acel aspect de sat cu blocuri…,acoperind şi
lăsând în urmă zidurile vechi, istorice, târgul iniţial ...
Fabrici şi uzine, ca în cântecul lui Alexandru Andrieş, se ridicau în iureş...Oameni
grăbiţi...ieşind din blocuri gri, cu miros de tencuială, intonând imnul de stat la
deschiderea programului de lucru...C.I.C-ul care umplea dimineţile romantice cu miros
de amoniac...şi lângă care s-a ivit o nouă formă de „relief”: muntele radioactiv...şi uite
aşa, ca prin farmec, burgul lui Bacovia şi-a ales parcă singur culoarea gri, în grabă, din
spectrul simbolist...imprimând-o patetic pe feţele obosite ale locuitorilor...
Îmi doresc să locuiesc într-un altfel de oraş, în care un arhitect cu veleităţi demiurgice,
să dărâme din temelii şi să construiască ceea ce copiii desenează colorat, când vor să
spună ceva despre ei şi despre viitor! Un oraş european, în care termenul „piaţă” să nu
fie doar locul în care mergem cu sacoşe..., ci locul în care sunt fântâni mari arteziene şi
statui impresionante, şi flori, multe flori şi pomi ornamentali..., iar catedralele să nu stea
înghesuite după poduri sau prin cartiere sufocate...Tot aşa mi-aş dori ca centrul să nu
mai fie un bulevard pe care de decenii îl străbat dus-întors într-o oră de mers la pas,
chiar dacă în faţa primăriei şi la casa de cultură se văd schimbări notabile...Şi poate că
nu ar fi rău să dăm tot praful de prin muzee, căci dacă tot vorbim de patrimoniu, am
putea printre campanii electorale exorbitante, să îngrijim de locul în care ne petrecem
viaţa, ca să avem ce le arăta tinerilor...printre atâtea invazive reclame. Altfel, ce vor
înţelege prin tradiţie şi valori? Şi ar fi şi penibil ca ulterior să afirmăm „dom'le, tineretul
de azi habar nu are de istoricul oraşului” câtă vreme noi înşine nu facem nimic...decât
să aplaudăm obedienţi subminările culturale şi defrişările masive, nu-i aşa? Da, e
posibil să vi se pară o utopie..., dar dincolo de toate, Bacăul are resurse. Valoarea i-o
dăm noi, oamenii...Cât de frumos ar fi ca într-o zi să fac ghidaj şi să-mi prezint oraşul
într-o altă lumină: aici e marele parc al scriitorilor, aici este orăşelul miniatural al lui
Bacovia aşa cum arăta atunci, aici sunt statuile personalităţilor care au dat relevanţă
culturală locului, pe partea stângă vedeţi Bistriţa reamenajată, curată şi
neameninţătoare, dincolo puteţi privi un curcubeu minunat care surâde unor oameni mai
fericiţi, etc. Îmi doresc ca atunci cand revin din marile mele drumeţii prin ţări străine, să
mă întorc cu mândrie în Bacău, să-l regăsesc egal valoric oraşelor vizitate...
Rămâne de văzut dacă în timp vom înţelege că valoarea o dăm noi, redescoperind,
salvând ceea ce avem şi îmbogăţind cu imaginaţia noastră proverbială locurile în care
trăim....

Prof. dr. CARLETTA ELENA BREBU

28 septembrie 2008